Archives for posts with tag: Ion Antonescu

Scriind postul de ieri mi-am dat seama ca in spatele sarbatorilor nationale se ascund tot felul de semnificatii.

Pentru ‘marea masa’ ele sunt un bun prilej pentru a ‘strange randurile in jurul idealului national’ – sau macar de a-si aduce aminte de existenta lui, si, de ce nu, de a petrece ziua libera cu prietenii sau cu familia.

Pentru ‘ideologi’ ele reprezinta o foarte buna ocazie de a-si da in stamba. Comentatorii comenteaza, actorii politici dau din coate…

Pentru cei curiosi, aceste momente sunt un foarte util prilej de reflexie. Data la care este sarbatorita fiecare dintre ele spune multe despre legatura dintre cei care au ales ziua/evenimentul comemorat si cei care o sarbatoresc.

10 Mai.

A fost sarbatorita ca Zi Nationala a Romaniei din 1866 pana in 1947.
Era cunoscuta in popor sub numele de ‘Ziua Regelui”, cu toata ca regii s-au mai schimbat dar ziua a ramas tot timpul aceiasi.
In realitate, la inceput a fost vorba despre ziua in care a ajuns la Bucuresti viitorul rege Carol I.
A urmat o serie de intamplari de care guvernantii epocii s-au folosit pentru a mari incarcatura de semnificatie acestei zile.
Pe 24 Aprilie 1877 Rusia a declarat razboi Imperiului Otoman. Romania era sub suzeranitatea acestuia dar Turcia nu avea trupe pe teritorul nostru. Pentru ca Rusia sa se poata lupta ‘pe bune’ cu turcii trebuia ca armata rusa sa ajunga macar pana in Bulgaria. Rusia era pusa in fata unei alternative. Ataca Romania – si ofera Turciei timpul necesar pentru a mobiliza armata, sau ofera Romaniei ceva si o convinge sa permita trupelor rusesti sa traverseze nestingherite tara.
Nu stiu ce ne-au oferit – probabil ca au promis ca se poarta frumos in timpul marsului, stiu insa ce ne-au luat – sudul Basarabiei. Dar asta e alta problema.
Cert este ca guvernantii de atunci ai Romaniei a sesizat oportunitatea istorica si au declarat independenta tarii. Pentru ca au avut ocazia, au avut grija sa faca in asa fel incat Carol I sa proclame aceasta independenta chiar pe 10 Mai. O actiune cat se poate de rezonabila, de altfel.
Mai apoi, in 1881, Constitutia Romaniei a fost modificata. Una dintre schimbari se referea la faptul ca Romania urma sa devina regat iar conducatorul ei din acel moment, rege. Si ce alta data ar fi fost mai potrivita decat 10 Mai pentru urcarea lui Carol I pe tronul noului regat?

Vedeti cu cata grija se scrie istoria, daca celor care fac asta le pasa de rezultat?

 

Pe 23 August 1944, viitorul ultim rege al Romaniei, Mihai I, isi ia inima-n dinti. La indemnul celor din jurul sau il destituie pe ‘Conducatorul Statului’, maresalul Antonescu. In felul acesta a facut posibila ‘intoarcearea armelor’ si supravietuirea in conditii cat de cat decente a Romaniei dupa cel de al doilea razboi mondial.
Comunistii, dupa ce au preluat puterea politica, au transformat aceasta zi in sarbatoare nationala.
Pentru a o confisca.
Daca ar fi facut-o ‘uitata’ – ca doar personajul principal fusese regele si in nici un caz ‘fortele revolutionare’, ziua ar fi ramas in memoria colectiva ca ‘marea fapta de arme a lui Mihai I” Chiar daca s-ar fi estompat in timp, le-ar fi ramas comunistilor ca un ghimpe-n coasta.
Deturnandu-i semnificatia le-a fost mult mai usor sa oculteze rolul istoric jucat de rege.

 

Vedeti ce inseamna sa fii un bun manipulator?

 

Degringolada comunismului in Romania a fost marcata de trei date foarte importante.
1 August 1977, Revolta Minerilor din Valea Jiului.
15 Noiembrie 1987, Revolta Muncitorilor din Brasov.
16 Decembrie 1989, Incepul Sfarsitului. Initial o miscare de protest impotriva evacuarii pastorului Laszlo Tokes din Timisoara, transformata rapid in protest anticomunist care s-a raspandit apoi ca un foc de paie in toata tara.

Formal, domnia comunismului s-a incheiat in Romania odata cu asumarea puterii politice de catre Frontul Salvarii Nationale in 22 Decembrie 1989.

Tema pentru acasa.
Fiecare sa-si spuna, in sinea lui si ‘cu cuvintele sale’, de ce a fost votata ziua de 1 Decembrie ca Zi Nationala de catre cei care s-au instalat la putere in 1989?

Advertisements

Pentru foarte multi dintre noi, 23 August are o valoare cel putin ambigua.

In orasele mari erau organizate manifestatii, la care oamenii muncii erau dusi cu forta si obligati sa ia parte la tot felul de ‘coregrafii’. Cu placute, cu steaguri…iar cei care se bucurau de increderea partidului primeau sarcini cu adevarat importante! Li se incredinta cate un portret al preaiubitului fiu al intregului popor…. Deh, slugarnicia se plateste…

Apropo de ‘prea-iubitul fiu…’ ‘Elementele dusmanoase’ pretindeau ca mama sa ar fi avut o moralitate cel putin indoielnica… altfel cum ar fi fost Ceasca ‘fiu al intregului popor’? Sa trecem peste… Gura lumii, sloboda… Sloboda, sloboda… sa fi spus eu bancul asta intr-o companie nepotrivita pe vremea ‘cealalta’… as fi avut mari sanse sa capat ceva ‘domiciliu obligatoriu’… si nu la Slobozia…

Pe de alta parte, eu nu prea sunt calificat sa vorbesc despre manifestatii din astea.
Am purtat barba de cum am terminat armata – aveam ‘botul imblanit’ chiar si pe livretul militar, nu ma ‘solicitau’ la ‘actiuni’… ‘tovarasul’ nu agreea ‘pilozitatile faciale’… asa ca barbosii erau sfatuiti insistent sa se barbiereasca. Iar daca nu pricepeau erau tinuti la fereala.

Sa recapitulam. Teoretic, era o sarbatoare populara. Clasa muncitoare primea o zi libera.
Practic, multi dintre ei o petreceau marsaluind sub un soare arzator… purtand in carca niste pancarte mincinoase… si fiind obligati sa strige niste  lozinci in care nu mai credea nimeni… Iar asta nu doar in ziua respectiva. Faceau si cateva repetitii pregatitoare… Ca de, totul trebuia sa fie perfect!

Si, de fapt, aproape nimeni nu mai stia cu adevarat ce se intamplase in 1944.
Nu ca le-ar mai fi pasat prea multora dintre ei …

Lipsa de inter5es nu provenea neaparat din defetism sau din descurajare. Aveau si astea contributia lor, nimic de spus, numai ca sursa nepasarii era in alta parte.

Propaganda oficiala se batea cap in cap cu memoria colectiva iar acest conflict producea confuzie.

Termenul tehnic este ‘disonanta cognitiva’.
Fenomen cu consecinte dramatice, mai ales la nivel social.
Un individ pus intr-o astfel de situatie are trei variante. Pur si simplu nascoceste o naratiune care sa rezolve conflictul in favoarea sa, se mentine intr-un echilibru precar dar pe care nu vrea sa-l paraseasca pentru asta ar insemna sa se scufunde cu totul in pacat sau, pur si simplu, innebuneste.

Nu pricepeti mare lucru?
La vreo cativa ani dupa ce comunismul fusese instaurat in urma unei operatiuni care a imbinat forta bruta cu inselatoria abjecta, liderii momentului au dorit sa anihileze orice potentiala dizidenta. Cu alte cuvinte, ‘opozantii’ – adica cei care nu pricepusera de buna voie, urmau sa fie ‘reeducati’.

“Împreună cu alţi câţiva deţinuţi dispuşi la compromisuri pentru eliberarea înainte de termen, manevraţi de înalţi oficiali din Securitate cu complicitatea administraţiei penitenciarului, Ţurcanu a condus ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „experimentul” ori „fenomenul” Piteşti, în fapt torturarea continuă şi fără limite a altor deţinuţi politici pentru un dublu scop: smulgerea unor informaţii suplimentare despre activitatea împotriva regimului înainte de arestarea lor şi anihilarea fizică şi morală a victimelor, odată cu compromiterea lor.

Cum se proceda? După o perioadă de câteva luni de înfometare şi restricţii severe (de cele mai multe ori, inclusiv vorbitul era interzis, în timp ce insultarea şi lovirea de către gardieni erau locuri comune), un grup de deţinuţi era transferat într-o celulă în care găsea alţi condamnaţi. Noii sosiţi erau primiţi cu căldură şi prietenie, uneori transferurile fiind astfel realizate încât în cameră se reuneau membri ai aceluiaşi lot, foşti colegi de facultate ori prieteni. Plăcut surprinşi de atmosfera de relaxare din noua celulă, studenţii începeau să discute între ei despre studii, familie, prieteni sau despre activitatea anticomunistă care i-a adus în închisoare. Fraternitatea dura până când şeful camerei (Ţurcanu de cele mai multe ori) dădea un semnal scurt, fizic ori verbal: „Pe ei!”

Deodată, vechii ocupanţi ai celulei scoteau din locuri ascunse bâte, scânduri şi alte obiecte contondente şi se aruncau cu o violenţă greu de imaginat asupra celor cu care discutaseră amical până cu câteva momente înainte. Deşi şocul pentru victime era paralizant, bătaia colectivă putea dura câteva ore bune, fără să mai conteze cu ce şi unde se lovea: la cap, pe spate, în ceafă, în organe, nicio zonă nu era scutită, până când victimele zăceau într-o baltă de sânge. Violenţa acestei prime agresiuni neaşteptate era atât de mare, încât agresorii înşişi erau şocaţi, după cum a mărturisit Maximilian Sobolevschi: „s-a desfăşurat într-un mod îngrozitor, fiind bătuţi de la orele 7 dim[ineaţa] până la 15 în continuu cu pari, ciomege, curele, până la epuizare. În urma aceste bătăi au căzut 3 deţinuţi în nesimţire stând mai multe zile iar restul învineţiţi pe tot corpul. Pot spune că de o astfel de bătaie nici nu am auzit în viaţa mea, ea petrecându-se într-un mod bestial”.

În acest moment victimelor li se explica motivul pentru care au fost supuse violenţelor, şeful de cameră ţinând un mic discurs cu privire la necesitatea „reeducării” în spirit comunist, ceea ce presupunea denunţarea tuturor acţiunilor întreprinse împotriva regimului şi renunţarea la vechea lor mentalitate, responsabilă pentru situaţia lor de condamnaţi politic, în opinia agresorilor. Dacă acest discurs era încă destul de vag, următoarele solicitări din partea agresorilor aveau să lămurească pe toată lumea că nu era vorba nicidecum de o schimbare de mentalitate, de o adaptare benevolă la regulile noii societăţi, ci de lucruri mult mai abjecte: turnătorie, tortură continuă, blasfemie şi compromitere.

Primul lucru care li se cerea victimelor pentru a demonstra că nu mai sunt ostile regimului era să ofere declaraţii verbale şi scrise cu privire la întreaga lor activitate politică de până la arestare, insistând pe acţiunile anticomuniste şi pe cei cu care au activat. În fapt, li se cerea un supliment de anchetă, întrucât regimul ştia foarte bine că mulţi dintre cei deja condamnaţi tăinuiseră în cercetări multe persoane şi fapte. Cei mai mulţi refuzau să vorbească, conştienţii fiind că orice nume declarat putea conduce la arestarea respectivului, astfel că urmau alte reprize de torturi, atât individuale, cât şi colective. Erau schingiuiţi şi cei care denunţau doar parte din informaţiile deţinute, neconcordanţele fiind sesizate prin confruntarea cu declaraţiile celorlalţi sau prin cunoştinţele pe care agresorii le aveau despre cei torturaţi din perioada de relaxare de dinaintea începerii violenţelor. Victimele realizau astfel că prietenia şi căldura cu care fuseseră întâmpinaţi erau simulate, având doar rolul de a îi face să vorbească despre activitatea lor din libertate.
Dincolo de torturile fizice (bătăi la tălpi, la fese, călcatul în picioare, lovituri în stomac ori organe, statul în diferite poziţii fixe zile întregi, fără posibilitatea de se mişca etc.), şi celelalte episoade ale zilei constituiau prilej de chinuire a victimelor. Astfel, mesele erau servite fie prin turnarea mâncării fierbinţi pe gât, fie obligând victimele să se aşeze în patru labe, cu mâinile la spate, şi să se folosească doar de gură, ba uneori să şi guiţe ca porcii. Scoaterea „la program” (adică la toaletă) se făcea în grabă maximă o dată pe zi, iar cine nu apuca să îşi facă nevoile, era nevoit să şi le facă mai târziu în celulă, în gamelele din care mâncau, fără să aibă dreptul să le arunce ori să spele gamela, astfel că unii deţinuţi îşi îngurgitau fecalele de bună voie, pentru a putea primi mâncare. Dormitul era şi el un chin, victimele fiind obligate să stea în pat întinse pe spate, cu pătura până la piept şi mâinile deasupra păturii, ca să nu poată să se sinucidă. Dacă vreunul adormea şi se mişca în somn, plantoanele care stăteau de gardă peste noapte îi loveau violent cu ciomagul, ceea ce, coroborat cu tensiunea strânsă în timpul zilei în urma bătăilor, făcea somnul imposibil pentru mulţi dintre deţinuţi. Alţii nu au fost lăsaţi să doarmă în mod intenţionat timp de câteva zile, ajungându-se până la zece, cincisprezece în cazurile extreme, pentru a-i doborî fizic. La un moment dat a fost introdusă o nouă metodă de tortură – statul în poziţie fixă, care presupunea aşezarea în fund, cu mâinile pe genunchi şi privirea aţintită la vârful picioarelor timp de săptămâni întregi. La orice tresărire, deţinuţii erau loviţi cu bâta, însă după zile întregi de stat în aceeaşi poziţie fixă, mulţi dintre ei preferau (şi chiar căutau) să fie loviţi, pentru că astfel aveau posibilitatea de a se mişca măcar câţiva centimetri. 

Schingiuirile durau între câteva zile şi câteva luni, în funcţie de celulele în care erau aplicate (unele fiind mai mici, erau mai puţine victime), dar şi de momentul în care aveau loc, întrucât au existat momente de apogeu a violenţelor, după cum au existat şi perioade uşor mai liniştite. Bătăile continuau până când deţinuţii acceptau să ofere informaţiile cerute, la început verbal şefului de cameră, apoi în scris, într-o cameră special amenajată în acest scop (de notat că hârtia şi instrumentele de scris erau strict interzise în închisoare, însă agresorii nu sufereau de pe urma acestei restricţii). Ca o umilinţă în plus, din motive bine calculate, victimele erau obligate să aşterne informaţiile sub forma unor denunţuri benevole, pentru a da impresia colaborării cu regimul. Formula standard era „Subsemnatul… deţinut, în urma unui proces de gândire pe care mi l-am făcut singur, am ajuns la concluzia că am fost necinstit în declaraţiile mele date la anchetă în faţa Securităţii şi ţin din proprie iniţiativă să aduc la cunoştinţă următoarele”.”

Cred ca ati inteles mecanismul. Pentru a putea supravietui trebuia sa te ‘dai cu ei’, calcandu-ti in picioare insasi demnitatea ta de om. Sau iti asumai niste riscuri enorme. Ei bine, foarte multi dintre cei care alegeau supravietuirea – iar pentru asta trebuiau sa treaca de partea tortionarilor, isi modificau ‘setul de valori’. Ajungeau sa creada ca victimele, adica si ei insisi, erau cei vinovati pentru ce li se intampla. Foarte putini au reusit sa-si mentina o farama de luciditate in interior – in timp ce exteriorul lor se comporta dupa cum li se ordona, iar foarte multi au inebunit pur si simplu.

Trebuie sa fac o paranteza aici si sa ma intreb daca nu cumva adevaratii nebuni au fost cei care au reusit sa-si pastreze luciditatea atunci cand asistau la ororile pe care le savarseau ei insisi… dar asta e alta problema…

Ce vreau sa spun este ca trecerea printr-o astfel de experienta – atunci cand stii ca ce esti obligat sa executi/crezi nu este bine dar, in acelasi timp, sa nu poti face nimic pentru a aduce lucrurile pe fagasul normal, transforma pe cei mai multi dintre noi in niste umbre ale celor care am fost. Sau am fi putut sa fim…

E adevarat ca lucrurile mai depind si de intensitatea trairilor. Precum si de forta fiecaruia dintre cei in cauza.

Textul citat este o parte din descrierea facuta “experimentului Pitesti”, gasita pe site-ul cu acelasi nume. Ororile, pana la urma repudiate chiar de conducerea PCR, au fost comise intre 1948 si 1952.
Ei bine, fenomenul de disociere cognitiva – cel pe care se bazeaza de fapt ‘reeducarea’ de tip ‘Pitesti’ a fost descris abia in 1957 de Leon Festinger.

Si atunci, de unde au stiut tortionarii de la Pitesti – si cei care le-au dat mana libera, cum sa organizeze intregul ‘experiment’?

Bon, acum ca ne-am lamurit care e treaba cu disonanta cognitiva la nivel individual, sa vedem ce legatura este intre toata tarasenia asta si 23 August.

In scoala generala am facut istoria cu Bucataru. Asa il chema, de meserie era chiar profesor. Unul foarte bun!
Nu mai tin minte ce scria in manualul de atunci dar stiu ca profesorul Bucataru ne-a explicat, foarte exact si fara nici o urma de dizidenta sau de provocare, cum s-au desfasurat lucrurile. Pana la urma chiar asistase in direct la intreaga desfasurare. Avea vreo 20 de ani pe vremea aia… Chiar daca nu statuse ‘in primul rand’, nu avea cum sa nu tina minte lucrurile importante.

Dupa aceea, in cursul diversele sesiuni de invatamant politic la care am fost obligat sa iau parte, am fost ‘victima’ constantului  proces de intoxicare la care era supusa intreaga societate. Pe deasupra, in fiecare an – pe toate canalele media, ni se sublinia ‘rolul hotarator indeplinit de eroicul partid in momentele de apriga cumpana’…

Ei bine, memoria colectiva era depozitara unei versiuni cu totul si cu totul diferita fata ce cea care ne era prezentata ad nauseam.
Poporul tinea minte, de la radio, discursul tinut de Regele Mihai.
Stia ca acesta, la doar 23 de ani, avusese curajul sa-l destuie, privindu-l direct in ochi, pe  autointitulatul “conducator al statului” – un maresal de 62 de ani.
Acelasi popor fusese de fata atunci cand comunistii au falsificat alegerile din ’46, l-au alungat pe rege in ’47 si pe proprietari din casele lor in ’48. Si cand au fost manati, cu mitralierele, sa se inscrie in CAP-uri.

Tot aceluiasi popor i s-a povestit apoi o cu totul si cu totul alta versiune a lucrurilor. Despre cum comunistii au condus lupta anti nazista, despre cum acestia ar fi eliberat Romania, despre cat de bine era sub ‘inteleapta conducere a eroicului partid, in frunte cu…’

Sa nu te strici de cap?
In mod colectiv?
Si asta cu atat mai mult cu cat o serie intreaga de ‘personalitati’ trecusera, cu arme si bagaje, de partea noilor ciocoi? N-am sa ma apuc acum sa trec in revista… cititi si voi Capcanele Istoriei a lui Lucian Boia.

Revin cu intrebarea de mai sus. De unde au stiut comunistii sa confiste ziua de 23 August inca din ’45, ’46 daca Festinger a descris disocierea cognitiva abia in ’57?
Cum de au uitat aproape toti intelectualii evocati in cartea lui Boia de rolul atribuit ‘paturii superpuse’ de catre inaintasul lor, Mihai Eminescu? O fi zbarcit-o el cand vorbea despre ‘bulgaroii cu ceafa groasa’ si despre ‘venituri’ numai ca pe asta cu ‘patura superpusa’ a nimerit-o foarte bine!
Si exact asta era menirea intelectualilor – inclusiv a celor cu preocupari politice.
Sa rezolve disonantele cognitive, nu sa le adanceasca.

Sa ne conduca pe noi spre ‘lumina’, nu sa ne abandoneze prada celui ‘viclean’.

Da, stiu, aberatiile comise de legionari in numele aceluiasi ideal de perfectiune nu aveau cum sa ajute.
Da, numai ca si aberatiile legionarilor au purtat girul unor intelectuali…

Si atunci? Ne mai miram ca poporul nu mai stie ‘cu cine sa voteze’?

Ne revenim si noi odata?
Cica toamna se numara bobocii… din punctul asta de vedere 23 August e bine pus in calendar!

%d bloggers like this: