Archives for posts with tag: Fiat justitia ruat caelum

„Imaginează-ți că te numești Luca Străjescu și ești personajul care colectează cotele țăranilor pentru stat din fragmentul extras din romanul „Moromeții” de Marin Preda.

Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunți calitatea de element dușmănos a lui Ilie Moromete, pe care ai constatat-o când ai fost să colectezi de la el cota”.

Fiecare lucru care iese de pe buzele noastre are o dublă încărcatura semantică.
Primul iese în evidență sensul pe care îl atribuim noi, în mod voit și conștient, spuselor noastre.
În spatele acestuia vine, de la sine – și câteodată divulgând mult mai mult decât am vrea noi să dezvăluim, mai ales atunci când vorbim ‘cu pasiune’, un fel de ‘destăinure’. Pentru un observator atent, și care se poate detașa emoțional de situația în cauză, modul în care ne raportăm la o problemă punctuală relevă foarte mult din starea în care ne aflăm în momentul respectiv. Ce ne procupă, cât de emotivi suntem, cât de maturi în gândire… amanunte de genul ăsta…

Iar analiza de mai sus poate fi făcută atât la nivel individual cât și la nivel social.

Duminica trecută a avut loc faza judeană a Olimpiadei de Limba si Literatura Româna. Unul dintre subiecte, valorând un sfert din punctajul întregii lucrări, a fost ‘raportul scris’ către ‘conducerea de partid’ cu privire la „calitatea de element dușmanos a lui Ilie Moromete”.

Reacțiile apărute, mai ales în presă, spun foarte multe despre tensiunea și dezbinarea care ne macină. Și despre cât de tabloidizată a devenit presa.

SUBIECT HALUCINANT LA OLIMPIADA DE ROMÂNĂ ÎN REPUBLICA LUI ZDREANȚĂ: Un denunț ca în anii 50

Tragi-comedie la români. Şefii învăţământului din Prahova le-au cerut elevilor „să-l denunţe“ pe Ilie Moromete

Cu MOROMETE la DNA: Personajele din Marin Preda fac DENUNȚURI la Olimpiada de Română

Eu unul m-am plictisit deja de senzaționalismul ieftin al titlurilor.

OK, este important să discutăm, serios, despre importanța parchetelor în funcționarea statului și despre rolul cetățeanului ‘activ’ – fără de care parchetele nu ar putea să își îndeplinească funcția socială.

Numai că aici nu avem de a face cu vre-un denunț.
Cu un denunț normal, care își are locul său în orice țară care funcționează cât de cât.

Aici era vorba, de fapt, despre redactarea unui „raport” de ‘poliție politică’.
Cel care a formulat subiectul a fost foarte clar în această privință.
„Raportul” era adresat „conducerii de partid” iar el trebuia să se refere la „calitatea de element dușmanos” al persoanei ‘scoase în evidență’.

Nimeni dintre cei care și-au manifestat, vehement, indignarea nu a făcut această diferență.
După cum nu a făcut-o nici măcar vre-unul dintre dintre oficialii care au încercat să explice situația.

Trebuie să fac o paranteză aici. „Nimeni” de mai sus sună foarte dur. Este o formulare care se apropie foarte tare de cele folosite în presa ‘de can-can’. Ar fi fost mai potrivit ‘nu am găsit vre-o reacție, publicată în presă, din partea societății civile sau a Ministerului Învățământului, care să fi scos în evidență, suficient de precis, acest aspect al problemei’.

Să revenim.
Chiar atât de polarizată să fi devenit societatea noastră?

‘Denunțul’, ca instituție, să fi devenit, pentru majoritatea ‘vocală’ dintre noi, doar o armă politică? Doar un mijloc de răzbunare?

NB Se pare că rezultatele concrete ale învățământului românesc nu sunt chiar atât de ‘groaznice’ precum vor unii să le prezinte.
Probabil că dacă acești copii erau crescuți într-un spirit aliniat cu o sumă de valori, unii dintre ei ar fi ieșit din sală, ca o formă de protest. Ar fi spus că este un subiect care descalifică concursul la care participă, că este un subiect care nu îi încurajează ca elevi și ca personalitate. Probabil, s-ar fi putut ca profesorii care supraveghează să fi făcut un gest de protest, ar fi putut să conteste concursul și să ceară reluarea lui peste o săptămână, cu alte subiecte adecvate. Dar noi nu creștem în școală oameni care se uită critic la ceea ce se întâmplă. Întrebarea este „ce competențe validezi prin acest concurs la olimpiadă?”. Adecvarea la un comportament indezirabil într-o societate democratică? Ceea ce eu trebuie să văd la un absolvent sunt niște comportamente de bun cetățean. Dacă am considerat că valoarea pe care școala trebuie să o formeze este să construiască cetățeni apți să își folosească creativitatea, o calitate valoroasă, ca să scrie delațiuni inventate, înseamnă că lucrurile sunt grave atât în cazul persoanelor care au gândit acest subiect, cât și pentru sistem.

Copiii noștrii, sau măcar unii dintre ei, au înțeles despre ce era vorba.

Subiectele au fost imprevizibile pentru că, de obicei, cam asta înseamnă olimpiada la română. Oricât ai încerca să studiezi din manual sau din program va fi mereu ceva la care nu te vei aştepta. Ar fi o ipocrizie să zic: vai, ce uşoare au fost subiectele. Sincer, mi-au dat de gândit. Mi s-au părut problematice, dar, totodată, şi interesante pentru că până acum nu am mai avut subiecte care să ne propună o astfel de incursiune în trecut şi o transpunere. Efectiv, o parte neagră a istoriei noastre şi din câte am înţeles, au fost destul de controversate subiectele, dar mie mi s-au părut provocatoareIonela Neagoe, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Nicolae Grigorescu din Câmpina, declarație dată pentru Mediafax și consemnată de Laura Petrescu

“Este de necontestat faptul că o persoană care urmează să ocupe o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de integritate, legalitate şi corectitudine menite să consolideze încrederea cetăţenilor în autorităţile statului, însă cadrul legislativ ce guvernează condiţiile de accedere la o funcţie trebuie să fie unul coerent, predictibil şi unitar, aplicabil tuturor reprezentanţilor celor trei puteri organizate în cadrul democraţiei constituţionale”

Avocatul Poporului, in prezent Victor Ciorbea, a sesizat Curtea Constitutionala a Romaniei cu privire la o posibila neconstitutionalitate a unei prevederi din legea cu privire la organizarea si functionarea Guvernului Romaniei.

O anumita jumatate din presa/spectrul politic i-au sarit in cap, acuzandu-l ca vrea sa deschida drumul ‘penalilor’ catre fotoliile ministeriale. Cu alte cuvinte, ca ar vrea sa il ajute pe Liviu Dragnea sa ajunga premier.

Nefiind Mafalda, nu pot sa stiu ce e in capul lui Ciorbea. S-ar putea ca acestia sa aibe dreptate.

Ce stiu insa, foarte clar, este ca demersul sau este extrem de util pentru democratia damboviteana. Din mai multe puncte de vedere.

In primul rand vom avea ocazia sa vedem cum reactioneaza Curtea Constitutionala.

In al doilea rand vom avea cateva clarificari.
Intreba cineva mai deunazi ‘Pai cum, dom-le, daca ai facut la un moment dat un accident de masina, sa nu mai poti fi ministru?’
Trecand peste amanuntul ca dupa ce te ‘reabilitezi‘ poti deveni ministru indiferent de ce ai facut inainte, l-as intreba pe respectivul ‘pai daca nu esti in stare sa te controlezi la volanul unei masini, ce te face sa crezi ca ai putea face chestia asta asezat intr-un fotoliu ministerial?!?’
Si totusi, ar fi buna ceva mai multa precizie. Hotararea Curtii Constitutionale ne va spune daca orice condamnare penala va continua sa il impiedice pe cel care o sufera sa indeplineasca functia de ministru sau, daca nu, care dintre ele si in ce conditii.

In al treilea rand, cel mai important, Victor Ciorbea chiar are dreptate. Legislatia, orice legislatie, trebuie sa fie coerenta si predictibila.
Din pacate, nu este cazul.
Un condamnat penal nu poate fi numit ministru. Si nici ales primar.
Dar poate fi ales in Parlamentul Romaniei. Si numit Presedinte al Camerei Deputatilor.

Si uite-asa ne dam noi cu stangu-n dreptul…
Condamnarea lui Dragnea a fost extrem de ‘subtire’.
De asta nu au tinut cont unii dintre alegatori de ea, nu pentru ca acestia ar fi neaparat “prosti“! Naivi… poate.

Intrebarea e ‘ce ne facem cu statul de drept’?

Poate fi folosita oare justitia dupa cum avem chef, la un moment dat?

Mai are rost dupa aceea sa ne miram ‘de ce ne-o fi cazut cerul in cap‘?

Actualizare.
Intre timp din ce in ce mai multi oameni au inceput sa priceapa ca neparticiparea la vot nu este o solutie.

Recent riots in the US and the need to respond in force to the ever growing number of terrorist acts happening in the Western Europe has prompted some to worry about the specter of a potential ‘police state’ that might be lurking somewhere in the future.

Those who have first-handedly witnessed what it means to live in a real police state have a dissenting view on this subject:

“I live in a bona fide, real world, living, breathing police state: the People’s Republic of China. I live, in short, in the real thing, not in the cartoonish caricature of a police state that people have in mind when they hear the term. . . . The role of the police in a police state isn’t to control citizens’ lives. That’s a myth that’s almost laughable. . . . The role of the police in a police state is to protect the power structure from change. That is it in its entirety. Anything which doesn’t endanger the powers that be is unimportant to the police. Anything which does endanger the powers that be is brutally suppressed. . . . I have more direct, personal freedoms here in China than I ever had in Canada. So do most Chinese people. The only freedom they (we) lack is the freedom to criticize the government in public. . . . A competent, stable, secure police state doesn’t need brutality to keep itself in power. It’s insecure states (of any kind!) that find the need to brutalize their citizens to ensure compliance.” Michael Richter courageously posting on his FB wall.

Having myself lived for 30 years in a real police state – one that was insecure enough to terrorize its citizens – I can vouch for what Michael Richter tells us.

On the other hand police, in every society, acts like an ‘immune system’. Its job is to maintain the status quo. Basically it tries to maintain the entire ‘organism’ in ‘working order’. And here come the differences.
If that society is a normal one the police tries to maintain an ‘unbiased’ order.
If the society itself is biased the police will favor one side of the society.
Those who are favored by the police will consider this to be ‘normal’. Those who feel the brunt of the police action will reach the conclusion that they live in a ‘police state’.

Evolutionary theory teaches us that living things are able to maintain, for quite long time, a certain level of in-balance. For instance, warm blooded animals are, for most of their lives, either hotter or colder than their environment. And yet they manage to survive.

If the balance is not tilted too much, in either direction.

Same thing with the ‘police state’.

Basically all societies are biased. And all police forces in the world have to guard an in-balance or other.

As I mentioned before, as long as that in-balance is manageable – and the population at large is OK with it – the police can do its job without stepping over too many toes.

But if the in-balance that the police has to maintain becomes unmanageable, more and more people will consider they live in a police state and, at a certain point, something will break. The people’s acceptance of the police, the police-men’s willingness to impose that in-balance over their fellow citizens or even both at the same time.

This is so obvious that even the Ancient Romans issued a stern warning on the subject.

In reality ‘Fiat justitia, ruat caelum’ doesn’t mean “Let justice be done though the heavens fall.” but ‘Let justice be just, otherwise the heaven will fall upon your (collective) head’.

In Roma antica se spunea ‘Fiat justitia, ruat caelum’.
In general aceasta fraza este tradusa prin: ‘Sa se faca dreptate chiar de ar fi sa cada cerurile’.
Am propus mai demult o alta interpretare: ‘Sa avem grija ca justitia sa fie cu adevarat dreapta pentru ca altfel ne va cadea cerul in cap’.

Lucrurile au inceput din nou sa se incinga pe malurile Dambovitei.

Mi-am adus aminte ca pe aici e mai populara varianta ‘Fiat iustita et pereat mundus’, evident cu traducerea echivalenta: ‘Faca-se dreptate chiar de ar fi sa vina sfarsitul lumii’.

Cum de cativa ani incoace Google functioneaza chiar bine am vrut sa vad ce mai poate fi gasit pe aceasi tema prin cotloanele netului.

Surpriza…

Cica varianta cu sfarsitul lumii nu provine din Antichitate – dupa cum ar sugera limba in care este formulata – ci a fost “Deviza lui Ferdinand I de Habsburg (1563–1564), întemeietorul monarhiei austriece, rege al Boemiei şi al Ungariei (1526), împărat germanic de la 1558 la 1564, fratele mai mic al lui Carol Quintul”.

Si mai interesant este insa faptul ca Immanuel Kant a folosit o varianta a acestei expresii, pe care a ‘tradus-o’ intr-un mod mult mai folositor pentru oricine este preocupat cu adevarat de problema asta:

“The true but somewhat boastful sentence which has become proverbial, Fiat iustitia, pereat mundus (“Let justice reign even if all the rascals in the world should perish from it”), is a stout principle of right which cuts asunder the whole tissue of artifice or force. But it should not be misunderstood as a permission to use one’s own right with extreme rigor (which would conflict with ethical duty); it should be understood as the obligation of those in power not to limit or to extend anyone’s right through sympathy or disfavor.”

Am dat citatul in engleza pentru ca nu stiu daca voi fi in stare sa traduc suficient de bine si ‘spiritul’ spuselor lui Kant. Voi incerca totusi:

“Expresia ‘Fiat justitia, pereat mundus’ (faca-se dreptate chiar daca ar fi sa piara toate canaliile din cauza asta), adevarata cu toate ca are in ea destula fanfaronada, exprima un puternic principiu de drept si dezvaluie realitatea din spatele cortinei alcatuita din farsa si agresivitate. Mare grija totusi, ea nu trebuie inteleasa ca un indemn catre utilizarea unui drept pana la ultima sa consecinta (acest lucru ar intra in conflict cu ideea de datorie etica) ci ca obligatie a celor de la putere ca acestia sa imparta dreptatea in mod egal, fara sa tina cont de simpatiile sau antipatiile lor.”

Kant nu se osteneste sa mentioneze explicit si ce se va intampla cu cei care nu ii respecta sfaturile.
Sa-i fi considerat oare, in mod implict, ‘canalii’?

Pana la urma chiar si cei mai idealisti dintre noi sunt de acord ca idea de justitie a pornit tocmai de la viata de zi cu zi. In care ne-am convins, cu totii, ca nici o colectivitate umana nu functioneaza cu adevarat bine atata vreme cat membrii ei, toti membrii ei, nu se se simt in largul lor.

Atunci cand unii incep sa fure ceilalti incep sa isi piarda increderea in semenii lor. Relatiile dintre membrii societatii se deterioreaza foarte mult, ba chiar ajung sa se blocheze.
Atunci cand unii incep sa se foloseasca de forta pentru a-si impune punctul de vedere – de la talharie pana la dictatura armata – indivizii obisnuiti, indiferent de tabara din care se intampla sa faca fata, sufera o serie de transformari care, insumate, conduc la o degradare marcata a intregii societati. A se vedea soarta comunitatilor de pirati, a societatilor dominate de Mafie sau a dictaturilor – de orice coloratura.

Daca stam bine sa ne gandim, balanta justitiei nu cantareste doar meritele relative ale celor doua parti supuse actului de judecata ci si efectele produse asupra intregii comunitati  de insusi modul in care este administrata functionarea justitie.
Este foarte important ca o sentinta sa fie justa dar este cel putin la fel de important ca respectiva sentinta sa fie adoptata mergand pe ‘drumuri drepte’ si nu ‘luand-o pe scurtatura’.

Principiul cu ‘mai bine sa scape 99 de vinovati decat sa fie pedepsit pe nedrept un singur nevinovat’ nu are ca scop protejarea vinovatilor ci pe membrii de rand ai societatii, vinovati si nevinovati laolalta.
Respectarea stricta a acestui principiu convinge foarte repede populatia de corectitudinea sistemului judiciar si conduce la cresterea rapida a coeziunii sociale si a cooperarii dintre oamenii ‘obisnuiti’ si ‘oamenii legii’.Iar pentru ca acest principiu sa fie respectat nu este nevoie sa fie ‘lasat sa scape’ nici macar unul dintre cei 99 ci doar ca fiecare condamnare sa fie facuta abia dupa ce au fost administrate probe suficiente pentru a spulbera si orice urma de indoiala cu privire la vinovatia acuzatului. Nu este de ajuns ca o sentinta sa satisfaca ethosul colectiv de la un moment dat. Acesta se poate schimba foarte repede insa soarta unui om nu poate fi data inapoi, ca ceasul.

Dupa cum nici cerurile nu mai pot fi urcate la locul lor, dupa ce ne vor fi cazut in cap.
Si daca mai continuam asa… nu mai dureaza mult.

%d bloggers like this: