Archives for posts with tag: Eminescu
orientare sexuala

“Încă un SCANDAL SEXUAL în Biserică. ÎNALT PRELAT BOR, decăzut din rang din cauza ORIENTĂRII sexuale”

Fiecare dintre noi incearca sa se ‘adaposteasca’ la intersectia dintre trei realitati.

Una ‘exterioara’ noua, cea pe care alde Marx o numea “obiectiva” – adica existand in afara constiintelor noastre.
O a doua, existand in constiintele fiecaruia dintre noi – si diferita atat de cea ‘obiectiva’ cat si de fiecare dintre cele care vietuiesc in constiintele contemporanilor nostri. Aceasta realitate, ‘virtuala’, este, la randul ei, constituita din doua niveluri distincte. Unul ‘perceput’ – adica ce pricepem fiecare dintre noi din ceea ce se intampla in jurul fiecaruia dintre noi, si cel ‘dorit’ – adica imaginea pe care o ticluim, fiecare dintre noi, despre ‘cum ar trebui sa fie’.
Si o a treia, rezultanta, ‘cu voie sau fara voie’, a eforturilor noastre colective de a transforma realitatea ‘perceputa’ in cea ‘dorita’.

Este evident ca aceste trei niveluri pot functiona ca un cerc virtuos – si mare parte din istoria omenirii este un foarte elocvent exemplu in acest sens, sau unul vicios.
Ganditi-va la momentele de criza, aparent inexplicabile, care au punctat ‘marsul catre progresul omenirii’.
Debutul primului razboi mondial, de exemplu.

Si ce legatura are scandalul sexual din BOR cu toata chestia asta?

Cu diferenta dintre cercul virtuos si cel vicios?

Cu vreo 150 de ani in urma, Eminescu formula teoria ‘paturii superpuse’.
‘Destinul unei comunitati/natiuni este determinat de comportamentul celor chemati sa fie liantul ei social’.
A celor a caror treaba este sa faca in asa fel incat respectivul grup de oameni sa colaboreze.
Sa actioneze ca o natiune.
Sa nu cumva sa decada la stadiul de gloata amorfa.

‘Proprietarii de teren agricol’ din vremea lui Eminescu au fost intre timp inlocuiti de intreprinzatorii de astazi dar rolul lor a ramas acelasi. Atata timp cat acestia isi vad de treaba, economia reuseste sa ‘dea de mancare’ tuturor. Daca ‘latifundiarii’ ‘pleaca la Paris’ si ii lasa pe arendasi sa-si bata joc atat de teren cat si de tarani – sau atunci cand intreprinzatorii autentici sunt sufocati de ‘speculanti’, tara gafaie sub ‘botnita’ ‘ciocoilor vechi si noi’.
‘Invatatorii’ – adica cei chemati sa asigure o anumita coerenta in modul in care membrii unei comunitati se raporteaza la realitatea ‘obiectiva’, pot, si ei, sa fie preocupati de menirea lor sau, din pacate, se pot lasa orbiti de modernul ‘interesul poarta fesul’.
Politicienii, cei care ar trebui sa ajute diversele parti ale societatii sa se imbine in mod armonios, pot alege sa isi indeplineasca menirea. Sau pot fugi cu darul strans la nunta, lasandu-si mireasa cu ochii-n soare – si cu un maldar de vase murdare in brate. Sau, si mai rau, cu burta la gura.

Cam asa si cu ‘inaltii nostri prelati’…
Si mai e o chestie pe care nu reusesc sa o pricep.
Din cate stiu eu, de la o anumita ‘inaltime’ in sus, se presupune ca acestia ar trebui sa lase in urma orice preocupare de natura sexuala…
Si atunci, ce importanta mai are “orientarea” lor?!?

Sau oi fi eu cel a cui realitate ‘virtuala’ este complet disjunsa de cea ‘obiectiva’ a momentului…

Advertisements

Democratia este o ‘boala’ care se raspandeste pe trei cai.

Generatie spontanee: Atena, spatiul cultural iudaic, Asia Centrala – vezi Kurultai si Loya Jirga, Scandinavia.
Aculturatie: cel mai impresionant exemplu este India, locul in care democratia a fost adoptata, de buna voie, cu un real entuziasm.
Experiment: toate locurile unde acest sistem politic a fost instaurat ca urmare a unor revolutii sau a incercarilor liderilor autoritari inca la putere de a-si salva tronurile. De la Revolutia Franceza pana la incercarile avortate ale dinastiei Qing  de a moderniza China si, bineinteles, neuitand futilitatea eforturilor lui Nicolae al doilea de a introduce parlamentarismul in Rusia.

Democratia romaneasca face parte din a treia categorie.

Regulamentele Organice au fost introduse ‘din-afara’ iar hotaririle adoptate de catre adunarile organizate ‘sub egida’ lor trebuiau ‘validate’ de Domnul aflat la putere in momentul respectiv.
Divanurile ad-hoc au fost organizate de militantii pro-unionisti si au putut avea loc tocmai datorita schimbarilor majore de pe scena politica europeana.
Bicameralismul a fost introdus de Cuza, odata cu infiintarea ‘adunarii ponderatrice‘ (Senatul) – gandita a fi o contrapondere a Adunarii elective.

Dar cea mai interesanta particularitate a sistemului electoral romanesc a fost cea introdusa de Carol I: “ „guvernul făcea parlamentul”. Sistemul era următorul: regele destituia guvernul şi numea un altul, apoi dizolva parlamentul şi anunţa organizarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat. Guvernul proceda la destituirea vechilor autorităţi locale (primari, prefecţi) şi numirea unor oameni de încredere aparţinând partidului instalat la putere; noile autorităţi acţionau pentru asigurarea victoriei electorale a guvernului. Prin acest sistem, parlamentarii îşi datorau în cea mai mare parte mandatul acţiunii guvernamentale. Vechea butadă a lui P.P. Carp: „Majestate, daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul”, a fost în bună măsură o realitate şi după 1918.

Din punct de vedere teoretic se poate argumenta ca acest mod de a face lucrurile era doar o continuare a adunarilor boieresti care confirmau urcarea pe tron a unui pretendent ‘de os domnesc‘. Din punct de vedere practic, metoda a conferit o anumita functionalitate sistemului numai ca a constituit si un precedent pentru ce avea sa se intample dupa caderea comunismului.

Un alt moment interesant din evolutia parlamentarismului romanesc a fost proclamarea de catre Carol al II-a a Constitutiei din 27 Februarie 1938:  “puterea legislativă se exercita de Rege prin Reprezentanţa naţională constituită din Adunarea deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legilor aparţinea Regelui iar interpretarea lor se făcea numai de către puterea legiuitoare. Cu toate acestea, prin excepţie, şi adunările aveau drept de iniţiativă legislativă, propunând legi în interesul obştesc al statului, fără a se preciza şi înţelesul concret al sintagmei de „interes obştesc”. Tot regele avea în competenţă sancţionarea şi promulgarea legilor cu precizarea că în lumina art. 31 din Constituţie putea refuza sancţiunea.

Sa ne mai miram de rezultatele obtinute?
De usurinta cu care adeptii legiunii au reusit sa ‘suceasca’ chiar si mintile luminate ale unor Mircea Eliade, Petre Tutea si Bartolomeu Anania?
De relativul ‘entuziasm’ cu care o parte destul de mare din populatia romaneasca a intampinat comunismul exportat de sovietici?

Si uite-asa ne-am trezit in 1991 cu o constitutie care prevedea ca rolul presedintelui sa fie acela de mediator “între puterile statului, precum și între stat și societate” Cu alte cuvinte prima constitutie postcomunista a Romaniei scotea statul in afara societatii si il vedea pe presedintele tarii ca tronand undeva deasupra amandorura… Inca nu s-a schimbat nimic in domeniul asta…
Aceiasi constitutie prevedea, si acest aspect este inca valabil, capacitatea guvernului de a legifera in mod direct. Prin ordonante de urgenta, prin asumarea raspunderii…

Sa admitem ca primul rege, Carol I, a avut nevoie de acea pervertire a democratiei pentru ca organismul politic romanesc nu avusese timp sa ajunga la maturitate.

OK, au trecut 150 de ani de atunci… Ne vine si noua mintea la cap?

Eminescu ne-a explicat foarte clar cum e cu ‘patura suprapusa’.
‘Daca cei ca caror menire este sa asigure buna functionare a societatii nu isi fac datoria, intreaga societate va avea de suferit. Inclusiv cei responsabili de aceasta situatie’.
Carol al II-lea ne-a demonstrat ca intotdeauna atunci cand responsabilii politici ‘dorm in cizme’ se gaseste cate un oportunist care sa ‘dea cu mucii-n fasole’.

Repet intrebarea. Cu diacritice.

Ne vine și nouă, odată, mintea la cap?

Da, craca de sub picioare nu se taie cu fierăstrăul ci cu grație.
Cu multă grație și cu joc de gleznă.

Găsesc azi dimineață pe FB un ‘reportaj’ sui-generis.
Într-un microbuz Satu-Mare – Cluj-Napoca cățiva călători se laudă cu isprăvile lor.

O doamnă ‘respectabilă’ povestește unei cunoștințe cu care nu s-a mai întălnit demult cum și câtă șpagă a dat medicului psihiatru care scos-o (doar?) atât de nebună încât să poată ieși la pensie înainte de termen iar un tânăr plin de ‘energie’ îi relatează unui prieten că era atât de beat când a ‘luat sala’ încât polițistul care îl supraveghea – și care fusese „arvunit” doar să-i șoptească răspunsurile corecte – a fost nevoit să ‘ia problema în mână’ și să apese el însuși  tastele calculatorului. (La ‘traseu’, tânărul nostru nu ar mai fi avut nevoie de ajutor, conducea deja ‘printre sate’ de câțiva anișori, tot cu complicitatea poliției).

OK, și de ce vă plictisesc eu cu toate astea? Fiecare dintre noi știe cel puțin câteva povești echivalente, nimic de aici nu reprezintă vreo noutate… Nici măcar relatarea amănuntului că restul călătorilor, spectatori fără vină ai spovedaniilor ad-hoc, dădeau din cap aprobator/amuzați – sau poate doar plictisiți, aici depindem exclusiv de starea de spirit și de punctul de vedere al ‘raportorului’…

Ei bine, partea interesantă abia acum începe.
Sau, mai bine spus, prima frază cu adevărat semnificativă din articolul respectiv – care, de fapt, nu era ‘reportaj’ ci o filipică masochistă la adresa noastră, a tuturor – este abia antepenultima:

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor, pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant și captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow, cu rare evadări absolut întâmplătoare la al treilea nivel.”

Ei bine, de mult nu am mai fost în prezența unei atât de intense combinații de semi-doctism agresiv cu un defetism atât de coroziv încât, dacă ar fi fost autentic, ar fi dizolvat demult ‘flaconul’ în care este purtat prin lume.

Dar asta nu e totul.

„Talpa țării e inimaginabil de nespălată și perforată purulent de cuiele ruginite pe care și le bate singură, iar modelul Dragnea, infractorul condamnat definitiv care continuă să își taie felii din ciolanul național, este, din perspectiva majorității, doar un ”băeat dăștept, care se descurcă, fiindcă e bazat, frățioare!” Corupția nu este o problemă națională, decât în măsura în care indivizii de la etajul de jos îi invidiază pe marii bandiți ai poporului și doresc doar să le ia locul și să le preia avantajele abuziv acordate.”

Acuma, că m-am calmat – nici nu știți cât de mult te liniștește efortul de a scrie cu diacritice dacă nu faci chestia asta în mod curent, să o luăm metodic.

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor”.
Așa o fi, n-am date cu care să contrazic această afirmație. Și, de fapt, nici nu știu vre-un alt popor (de ‘filozofi’) unde să existe o ‘minoritate mai mare de 10%’ care să fie „preocupată” de chestii din astea ‘eterice’. Nota bene, vorbesc aici de oamenii „preocupați” și nu de cei care respectă, în mod normal, în viața de zi cu zi, normele de morală general acceptate de comunitatea din care fac parte.

„… pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant … ”

Hait!
Prima mea reacție a fost să-mi iau valiza și pașaportul și să mă îndrept, în pas vioi, către primul punct de trecere al frontierei – cel de la Aeroportul Internațional Otopeni.
Noroc că am mai avut răbdare să citesc și ultima frază – „În ziua când o să aflați că am plecat definitiv de aici, vă veți aminti poate de acest articol și veți înțelege de ce.” – de unde mi-am dat seama că situația nu e încă chiar atât de ‘groasă’ – dacă nici Doru Șupeală, autorul acestor rânduri nu a plecat încă… pot să termin mai întâi ce am început să scriu…

Și totuși!
Așa putred și ignorant cum e ‘corpul asta majoritar’, am reușit să supraviețuim unor condiții geo-politice nu foarte prielnice și unor tentative destul de bine organizate de a fi furați cu țară cu tot.
Nici macar nu am pus botul la tentativele de a fi învrajbiți unul împotriva celuilalt, pe indiferent ce motive.

S-ar putea ca explicația, și soluția, să fie în altă parte.

Toată lumea, înclusiv ‘ignoranții’ din corpul majoritar, stie ca Mihai Eminescu a fost un poet de geniu. Puțini știu, si din păcate printre ignoranții în domeniu se numără foarte mulți dintre ‘minoritarii’ ce se bat cu cărămida cinstei in piept, că Eminescu a fost și un foarte pătrunzător sociolog. Dincolo de exagerările sale ‘poetice’, teoria lui cu privire la ‘patura superpusă’ și la rolul pe care aceasta îl joacă în cadrul ‘statului organic’ precede cu câteva decenii bune teoria echivalentă a lui Pareto cu privire la circulația elitelor precum și teoria complementară a lui Maslow, cea cu privire la ierarhia nevoilor umane – invocată de altfel și de Doru Șupeală.

Coborând cu picioarele pe pământ, aici unde ‘corpul majoritar, putred, ignorant și „captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow”‘ este nevoit să ‘se descurce’, constatăm că situația este mult mai nuanțată decât ne este prezentată de către manicheiști (masochiști?).

‘Majoritarii cei putrezi’ se revoltă periodic – de fiecare dată când le ajunge cuțitul la os.
Fizic, ca în Decembrie ’89, sau atunci când nu mai pot suporta fariseismul celor aflați, temporar, în ‘fruntea bucatelor’ – așa cum s-a întâmplat după tragedia de la Colectiv.
După care se întorc ‘liniștiți’ la casele lor, punându-și, pentru a câta oară?, speranța în ‘noua patură superpusă’ – ‘poate că de data asta…’

Poate că o fi vorba aici de o oarecare doză de naivitate.
Cu siguranță că este vorba și de o mare doză de oportunism. Prea mulți dintre noi – inclusiv foarte mulți dintre cei ‘5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor’ care sunt preocupați de moralitate și onestitate – își calcă pe inimă atunci când se simt la ananghie și copiază comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.

Și uite-așa, cătinel, am reușit să punem degetul pe rană.

„…comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.”

Șpaga, de exemplu, este comportament aberant doar atunci când o dai – sau o iei – ca să te îmbogațești.
Frizerii, profesorii, și chiar doctorii, care nu ar putea să traiască decent fără ‘suplimentele’ care le sunt oferite benevol de către cei care beneficiază de serviciile lor se comportă de-a dreptul normal. Acțiunile lor sunt justificate atât de ‘piramida’ lui Maslow – după cum bine, dar incomplet, arăta Doru Șupeală – precum și de ‘obiceiul pământului’ – norma socială dominantă în societate, normă exemplificată și promovată, de facto, de chiar pătura super-pusă.

‘Păi dacă toți șmecherii ăia de la televizor fac chestii din astea tot timpul, de ce n-aș face și eu?’

Iar ‘șmecherii aia de la televizor’ nu sunt doar ‘clienții’ DNA-ului.

Cei care se duc la biserică știu ca preoții își cumpără parohiile, cei care iau parte, oricât de tangențial, la o campanie electorală știu ca lucrurile nu sunt chiar atât de curate pe cât ar trebui să fie iar oamenii care trăiesc în viața reală știu că și printre cei care predică ‘abstinența premaritală’ mai sunt câte unii care ‘calcă alături’:

“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată”, a susţinut preşedintele Băsescu. El a subliniat că asumarea responsabilităţii trebuie făcută de ambele părţi.

Și atunci?
De ce să dăm vina exclusiv pe ‘corpul majoritar’? Care, în fond, se comportă cât se poate de ‘rațional’. Dau șpagă doar atunci când este absolută nevoie, fură mai ales de la ‘stat’ și în nici un caz tot timpul…. Până la urmă marea majoritate, chiar și cei mai ‘hoți’ dintre noi, respectăm cea mai mare parte a normelor, aproape tot timpul.
Nu prea aduce chiar a ‘putreziciune ignorantă’…

O fi mai ușor să dăm vina pe ‘ceilalți’ – indiferent de cât de mulți or fi ei, cel puțin atâta vreme cât rămân ‘ignoranți cu privire la ce le punem cârcă’ – numai că acțiunea asta are rezultate foarte limitate. Ne simțim noi eliberați de responsabilitate și atât.
Iar cand ‘ignoranții’ vor pricepe ce le-am pus în cârcă s-ar putea ca eforturile noastre să devină contraproductive, dacă nu chiar sinucigașe de-adreptul.

Problemele noastre iși vor găsi rezolvarea abia atunci când vom înțelege întreaga semnificație a proverbului despre ‘peștele care se-mpute de la cap dar se curață de la coadă’.
La pești e simplu. Iei un cuțit și îi cureți. Dacă merită. Sau îi arunci, dacă sunt prea ‘împuțiți’ ca să mai merite efortul.
Când avem de a face cu o întreagă societate, chestia devine mult mai complicată.

Cel care își asumă cuțitul, și care pretinde că vrea să facă curățenie, face parte, și el, din acea societate. Până nu își asumă contribuția lui la starea în care se află întregul organism nu merită încrederea celorlalți.

Câtă vreme va incerca să paseze celorlalți întrega răspundere pentru ce s-a întâmplat până atunci e clar cum are de gând să folosească cuțitul, dacă acesta va ajunge vreo-data pe mâna lui.

Atenție!
Asta nu însemnă că acel cuțit trebuie încredințat primului care își pune cenușă în cap!
Penitența este o condiție necesară dar nici pe departe suficientă.
Pentru asta avem la dispoziție partea a doua a proverbului, cea referitoare la ‘coadă’.
OK, ai greșit, ți-ai recunoscut partea de vină, ți-ai cerut scuze și acum vrei să participi la efortul de curățire a obștii. Foarte bine!

Dar ai făcut mai întăi ordine la tine în batătură?
Ai pus lucrurile la loc, așa cum erau înainte de a fi căzut tu ‘în greșeală’?

De unde provine anticapitalismul intelectualilor?

http://www.revista22.ro/un-caz-o-tema-o-carte-mentalitatea-anticapitalista-13697.html

Pentru cei ce incearca sa inteleaga ce se intimpla in jurul lor aceasta este o intrebare a carui raspuns are o importanta deosebita si tocmai acest lucru face ca intrebarea sa fie foarte tentata.

Pentru ca orice tentativa de raspuns trebuie sa inceapa de undeva voi incepe cu o marturisire: inca nu am citit cartea lui Mises si ma simt ca un copil care il asteapta pe Mos Craciun: librarul din colt mi-a promis ca mi-o va aduce miine. Voi incerca totusi sa purced fara sa tin cont de acest handicap.

Asta nu inseamna ca voi refuza portiunea de drum deja destelenita si voi alege a doua varianta propusa de Nozick, cea care face apel la starea comuna de fapt in care se afla intelectualii unui ‘loc’ si care se obiectiveaza comportamental in functie de particularitatile fiecaruia dintre ei.

Ca sa mergem mai departe mi se pare esential sa fac o clarificare: ce inseamna pentru mine un intelectual. Am ramas cu aceasta nevoie de pe vremea cind am dat examen la Politehnica si am fost intrebat de un coleg de liceu care ‘dadea’ la Universitate daca stiu ca “in sfarsit numarul inginerilor l-a depasit pe cel al intelectualilor”.

O definitie foarte inclusiva ar fi ca un intelectual isi justifica, siesi, existenta prin aceea ca isi foloseste cu preponderenta, constient si pe cit de bine poate, facultatile cognitive si doar accesoriu pe cele fizice. Ca sa fiu mai explicit am sa va povestesc o intimplare. Prima mea slujba dupa terminarea facultatii a fost la o fabrica de utilaj minier. Tot felul de fierotenii mari care erau prelucrate, montate, incercate, demontate la loc, transprtate pina la gura minei, carate prin strafundurile pamintului in circa oamenilor si montate la loc acolo, pe intuneric, pentru ca altfel n-ar fi incaput prin galeriile si saritorile care alcatuiesc acel univers mirific unde cirtitele umane contribuie decisiv la civilizatia noastra tehnologica. In conditiile astea destul de dure a aparut zicala: “Daca nu merge nu forta, ia un ciocan mai mare”. Dupa ce au trecut primii trei ani de munca, stagiatura, m-am mutat de acolo si am inceput sa lucrez, in ‘meserie’, la un stand de proba pentru motoare. Cu totul si cu totul alta chestie. Halate albe, curatenie, scule de ultima generatie, ingineri si muncitori in proportie aproape egala, mai toti de aceeasi virsta: mincam impreuna in pauza, mergeam impreuna la bere in delegatii…Exact asa cum ar trebui sa fie. Dupa vreo trei luni aveam de montat o piesa mai mare si destul de grea. In timp ce ne straduiam cu totii sa o punem pe pozitie n-am eu ce face si arunc asa, din ‘off’: “Daca nu merge nu forta, ia un ciocan mai mare!” In timp ce toti ceilalti se tineau de burta din cauza risului Stelica, un muncitor foarte tinar, la 28 de ani, pentru categoria pe care o avea, a cincea, se intoarce spre mine, rizind si el: “Cu capu’ dom’ inginer, cu capu’, nu cu forta”.

In practica se pare ca aceast barem este considerat a fi prea ingaduitor si se foloseste mai degraba unul care permite accesul in aceasta tagma doar acelora care indeplinesc simultan doua criterii: sunt recunoscuti ca atare de suficient de multi dintre cei care se bucura deja de acest statut si sunt destul de convingatori in eforturile lor de a parea dezinteresati de ‘partea materiala a problemei’.

Prima definitie e atit de larga incit ii face pe puristi sa strimbe din nas iar a doua, la extrema opusa, e atit de restrictiva incit lasa pe dinafara categorii vaste: pe mine, ca resprezentant al ‘intelectualitatii tehnice’ (?!?), pe membrii profesiunilor liberale, pe functionari dar mai ales pe antreprenori adica exact pe cei care tin in functiune, prin forta gindurilor lor, economia.

Cu alte cuvinte e cam greu sa ne lamurim pe calea definitiilor.

Sa incercam altceva.

“Intelectualii sunt principalii agenţi prin care ideile intră în lume”. Aha! „Bune sau proaste, ideile dau direcţia şi ritmul istoriei”. Adica ideile sunt cele care schimba, treptat sau dintr-o data, lumea in care traim iar intelectualii sunt cei care pastoresc ideile.

Proverbiala Luminita a inceput sa pilpie la capatul tunelului.

Dar ca sa intelegem cu adevarat semnificatia din spatele umbrelor lasate (si) de aceasta luminita, precum si ca un inceput de raspuns la intrebarea complementara De ce in „Estul postcomunist, …, intelectualii – mai ales cei publici şi de calibru – sunt cu precădere procapitalişti?” sa facem observatia prealabila ca transformarile sociale declarat revolutionare din `89 au fost primele revolutii din istorie care au avut ca motor forte ‘banuite’ a fi de dreapta si ca frina tocmai segmentul de extrema stinga al societatii. Chiar si Hitler, daca il putem numi pe acesta revolutionar, a confiscat puterea pornind de pe o platforma politica declarata a fi de stinga – national socialismul de trista amintire.

Deci intelectualii sunt ‚pastori ai ideilor’ iar ideile sunt cele care aduc schimbarea. Pe cale de consecinta logica (precum luminita feroviara care se apropie de noi pe sine iar noi nu ne putem feri de ea pentru ca suntem in tunel) intelectualii, ca niste pastori profesionisti ce sunt, au menirea de a incerca sa mentina societatea permeabila la schimbare, adica sa o pastreze receptiva la idei, la nou.

Un scurt apel la istorie. Doctrinele politice au fost despartite la inceput, si au ramas inca asa in SUA, intre conservatoare si liberale. Iar cei ce se declarau a fi intelectuali au fost intotdeauna de partea liberalismului, indiferent daca acesta a fost de stinga – pina nu demult – sau de dreapta – acum de curind, de cind cei ce vor sa pastreze cu cerbicie status-quo-ul, si cu alte cuvinte sunt conservatori, se clameaza din toata puterile a fi de stinga.

Bine, bine, liberali. Dar de ce anticapitalisti?

Eh, n-am apucat eu sa citesc cartea lui Mises dar am citit despre el. „Mises extended Austrian marginal utility theory to money, which, noted Mises, is demanded for its usefulness in purchasing other goods rather than for its own sake”

http://www.econlib.org/library/Enc/bios/Mises.html. Cu alte cuvinte Mises e de parere ca oamenii acumuleaza bani doar pentru ca acestia le ofera posibilitatea de a cumpara diverse lucruri si nu pentru bucuria de a-i poseda. Parerea lui. Daca e sa il credem pe Max Weber (Etica Protestanta si Spiritul Capitalismului) situatia e chiar pe dos. Capitalismul ar fi luat cu adevarat avint abia cind oamenii ar fi incetat a mai arunca banii pe prostii – in sensul lui Veblen – si ar fi inceput sa ii stringa tocmai pentru ca numarul banilor agonisiti ar fi masurat ‚trecerea’ de care de care se bucura posesorul averii respective in fata lui Dumnezeu.

Ca de obicei nimic nou sub Soare. Ideea aceasta a fost, de fapt, ideea centrala a puritanismului englez si nu se deosebeste principial de credinta vechilor greci ca norocul la zaruri este dovada faptului ca norocosul se bucura de ocrotirea zeilor…

Deci facem degeaba apel la citate. Unul trage hais, altul cea…Dar mai exista o metoda. In loc sa stabilim daca ploua sau nu urmarind cit mai multe buletine meteorologice la TV si sa facem, eventual, media n-ar fi mai bine sa dam perdeaua la o parte si sa observam ce se petrece la noi in curte?

Pai ce sa se petreaca? O criza economica si sociala care se datoreaza incremenirii in proiect: in Occident goana dupa profit (vazut ca scop in sine si nu cu ca urmare fireasca a indeplinirii cu succes a unei nevoi sociale) a depasit orice inchipuire iar Estul Postcomunist nu poate depasi starea de spirit pacatoasa care imparte populatiile in doua – unii care s-au invatat sa asculte ce li se spune si altii care au convingerea ca le stiu ei pe toate si ca au dreptul de a le impune celorlalti convingerile lor.

Si uite asa intelegem ca ‚stingismul’ intelectualilor din Occident si ‘procapitalismul’ celor din Estul postcomunist sunt doar forme de manifestare a liberalismului inerent oricarui intelectual care se respecta si ca acest liberalism este mai mult decit explicabil si anume este firesc.

PS. Am scris asta cu mai mult de un an in urma. Intre timp am inteles ca adevaratii intelectuali de stanga din Occident nu sunt anticapitalisti ci sunt impotriva autoritarismului economic.
‘Capitalism’ a capatat foarte multe sensuri si este o diferenta enorma intre capitalismul de piata cu adevarat libera – cel care ofera posibilitati de dezvoltare pe termen lung – si corporatismul care poate bloca totul din cauza incercarii celor de sus de a-si conserva privilegiile dincolo de firesc.
S-a scris atita pe tema asta, de la ‘Selectia negativa’ a lui Eminescu pana la ‘Teoria clasei de lux‘ a Veblen si trecand prin mult mai recentele consideratii ale Laurei Tyson incat o data si o data tot ne va veni mintea la cap…

Ultimele cateva zile au fost destul de nasoale.
Eu criza de lumbago, fi-miu a facut o entorsa la incheietura mainii stangi…
Planuiam un post despre “Tatuca la Romani” dar nu am apucat sa-l scriu.
Acum cinci minute am deschis mailul. Iata ce am gasit:

“Ce potrivire cu situatia actuala a Romaniei !!!


Ţara de pripas
de Alexandru VLAHUȚĂ
(1858-1919)

Un vechi tolbaş de vorbe late,
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neaşteptate
Stăpân peste întreaga ţară.

Din ea-şi făcu o prăvălie,
Şi ca un negustor de treabă,
Pentru ca-n lume să se ştie,
Prinse-a striga de la tarabă

Poftiţi aici! Oricine are
Obrazul fără de ruşine
Ş-o conştiinţă de vânzare…
Poftiţi să faceţi târg cu mine!

Prostie, lene, linguşire,
Eu cumpăr tot. Veniţi aici!
Şi cei mai nărăviţi din fire
Mi-or fi tovarăşi şi amici.

Eu dau tot felul de noroace,
Căci sunt atoateţiitorul,
Măriri, averi… Să vie-ncoace
Toţi trântorii ce le duc dorul!…

Aşa, sunt zece ani de când
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigând,
Şi muşteriii vin de zor.

În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzură-n slujbe mari,
Câţi oameni fără căpătâi
N-ajunseră milionari!
Veniţi şi voi, străini calici,

Şi strângeţi tot ce-a mai rămas!…
. . . . . . . . . . . . . . .
Ce să mai faci? Ce să mai zici?

Sărmană ţară de pripas!

Vlahuta…..cel mai tare vizionar….nu?”

Am raspuns instantaneu:

“Nu este vorba de vizionarism aici ci de defetism.
Alde ‘Vlahuta’ s-au resemnat inainte de a incepe lupta…
Asta este si motivul pentru care Eminescu a innebunit, Caragiale a plecat la Berlin si ne-a lasat in mizeria noastra, Arghezi a capitulat pana la urma, Constantin Tanase, Pastorel Teodoreanu si Lucretiu Patrascanu au fost omorati fara ca aceste lucruri sa starneasca vreo reactie din partea oamenilor…

Iar defetismul asta este si motivul pentru care alde Carol II, Ceausescu, Iliescu si Basescu si-au putut face mendrele…”

Dupa care m-am gandit sa verific daca nu cumva poezia o fi apocrifa. Cica nu, chiar Vlahuta a scris-o.

Acum am alta problema.
E clar ca interesul starnit de aceasta poezie regasita (dati o data un click pe link-ul asta) inseamna ceva. Macar pentru cei de-acum.
L-am acuzat degeaba pe Vlahuta? El vroia sa isi traga contemporanii de maneca iar ei au ales sa doarma in continuare?

PS. “Straini calici” poate parea, cel putin la o analiza superficiala, un indemn la xenofobie.
Nu cred ca la asta se referea Vlahuta dupa cum nici aparentul dispret la adresa ‘bulgaroilor cu ceafa groasa’ nu este o dovada convingatoare ca Eminescu ar fi fost sovin.

In situatia asta ‘Strain’ inseamna mai degraba persoana aflata in afara circuitului economic firesc, individ care incearca sa profite de o anumita situatie fara ca el sa contribuie cu ceva. Adica vrea sa ia parte la ‘imparteala’ fara ca inainte sa fi pus osul la treaba!

%d bloggers like this: