Archives for posts with tag: cerc vicios

Peste puțin timp, vor fi 30 de ani de când a implodat lagărul comunist.

O jumătate de viață de om.

Momentul invită la reflexie. Mai există supraviețuitori în putere și încă lucizi.
În același timp, noua generație – care doar a auzit de cele întâmplate sub fostul regim, începe să preia controlul asupra unui număr din ce în ce mai mare de ‘butoane’.
O parte semnificativă dintre cei care au experimentat comunismul au dezvoltat tot felul de nostalgii iar o parte din ce în ce mai mare a ‘inocenților’ se comportă ca și cum n-ar fi înțeles nimic din toată tărășenia.

Ei bine, există două feluri de comunism.
Cel imaginat de Marx și cel experimentat de ‘argații’ lui Lenin, Mao, Castro, Pol Pot, etc.
Diferențele dintre ele sunt majore dar asemănările sunt și mai importante.

În imaginația lui Marx, comunismul urma să apară atunci când suficient de mulți dintre membrii unei societăți urmau să se prindă că erau exploatați de o minoritate.
În practică. Lenin, Mao, Castro, Pol Pot și ceilalți s-au folosit de nemulțumirea maselor pentru a rasturna ordinea socială. Și pentru a face în așa fel încât o minoritate, a lor, să acapareze toată puterea.

Cu alte cuvinte, diferența între comunismul teoretic al lui Marx și cel practic al lui Lenin & company este că la Marx apariția comunismului urma să fie mai mult sau mai puțin naturală în timp ce Lenin și gașca sa au dat dovadă de un oportunism feroce.

Asemănările mi se par mult mai importante. Tocmai pentru că oferă mult mai multe informații utile.
Pentru început, trebuie sa constatăm că imaginația lui Marx a fost suficient de mare încât să prevadă chiar și oportunismul lui Lenin. Pe undeva pe la începutul manifestului comunist, Marx îi descria pe comuniști ca fiind „avangarda clasei muncitoare” – oameni cu o conștiință socială foarte ridicată, care se pun în fruntea luptei de emancipare a proletariatului și care se sacrifică pentru binele societății în ansamblu… Și uite-așa o barba-avea…
A doua asemănare se referă la minorități.
În ambele variante, energia socială care face posibilă apariția comunismului este nemulțumirea maselor cu privire la regimul/ordinea socială instaurat de minoritatea aflată la putere înante ca noua minoritate, cea comunistă, să o detroneze pe prima.
Al treilea numitor comun, și cel mai important, este chiar energia socială despre care vorbeam în paragraful anterior. Și care nu ar fi putut fi manipulată în mod criminal de alde Lenin dacă nu ar fi existat.
Și nu ar fi existat dacă Nicolae al II-lea ar fi luat exemplu de la vărul său care statea pe tronul Angliei în loc să plece urechea la predicile lui Rasputin… Sau dacă în China ar fi avut loc, tot de sus în jos, ehivalentul chinez al revolutiei Meiji… sau dacă interese ‘obscure’ nu l-ar fi propulsat și ținut pe Batista la putere în Cuba… și așa mai departe…

Până la urmă societatea umană seamănă foarte bine cu o baterie electrică.
Fără o ‘diferență’ de potențial între cei doi poli, bateria e moartă. Nu produce nici un fel de curent. Poți să o arunci liniștit la gunoi – sau să o reciclezi, dacă ții la viitorul planetei.
Pe de altă parte, dacă diferența de potențial crește peste limitele rezonabilului relativ, curentul o ia pe scurtătură.
În loc să circule prin exteriorul bateriei, și să producă ceva constructiv – de exemplu bunăstarea majorității membrilor comunității, o ia ‘pe direct’. ‘Face scurt.’ Adică topește izolația și ‘își găsește liniștea’ mult prea devreme, înainte să producă ceva cât de cât folositor.

Cum apare acest gen de ‘supratensiune’?

Mai țineți minte „Ucenicul Vrăjitor” al lui Goethe?
Cam despre același lucru e vorba și aici. Orice electrician care se respectă știe că nu poți să depășești anumite limite. Că nu poți să concentrezi prea multă energie într-o portiune prea mică din rețea.
Din păcate, pentru ei și pentru cei care le dau crezare, ‘ucenicii vrăjitori’ nu țin cont de nimic. Toți fac niște greșeli din ce în ce mai mari. Greșeli care, la rândul lor, se acumulează și dau naștere unor noi ‘supratensiuni’.
După cum bine știm, comunismul s-a prăbușit la fel de dureros ca țarismul.
Sau ca orice altă forma de autoritarism/monopolism/autarhie.

Ei bine, până când suficient de mulți oameni – și în special dintre cei aflați la putere, nu vor înțelege că prăbușirea unei forme de autoritarism nu justifică în nici un fel existența oricărei alteia, cercul vicios va continua să se tot închidă.

Advertisements

Am mentionat in postarea trecuta modul in care pozitia geografica in care s-a intamplat sa traim a constituit cadrul in care a aparut si s-a dezvoltat ceea ce Mihai Eminescu a denumit ‘selectie negativa’.

Simplul fapt ca jocul ‘geopoliticii’ a facut ca marea majoritate a conducatorilor din acest spatiu sa fie schimbati sub imperiul unor forte exterioare acestuia si fara ca ceea ce se intampla in interior sa aiba mare influenta asupra destinului suportat de locuitori a generat aparitia unei stari de spirit descrisa foarte bine de ‘capul plecat, sabia nu-l taie’ si ‘te faci frate cu dracu’ pana treci puntea’.
Conducatorii isi vedeau de treburile lor, isi angajau/numeau in posturi cheie tot felul de ciraci si rubedenii fara sa tina cont de ce erau acestia in stare sa faca cu adevarat ci doar in functie de cat de loiali erau fata de cel care i-a numit. Adica exact ce descria Eminescu atat de plastic prin ‘selectie negativa’.
In acelasi timp marea masa a dezvoltat ceva care s-ar putea numi ‘strategie de supravietuire’: “zi ca el si fa ca tine”. Adica, pe de o parte, un dispret total fata de ‘clasa superpusa’ dar, in acelasi timp, un fel de resemnare, ‘n-ai ce dracu sa le faci, trebuie cumva sa te descurci fara ca ei sa bage de seama’.

Acest sistem a functionat, de bine de rau, atata vreme cat conducatorii erau inca ‘cenzurati’ de ceva/cineva. Cand treaba se imputea prea tare se mai ducea cineva cu cate o ‘jalba in protap’ la Marea Poarta, la Viana… si ocupantul, preocupat pana la urma de stabilitatea domeniului de unde primea tribut, mai trimetea cate un basbuzuc sau macar cate o mustrare.
De cand am devenit independenti insa, sistemul a inceput sa isi arate coltii. Scandaluri de coruptie care au afectat pana si Casa Regala inainte de primul razboi mondial, dictatura regala inainte de cel de al doilea, cel mai idiot dictator comunist in afara de Stalin, Pol Pot si dinastia Kim…

Ei bine, se pare ca intrarea in UE a inceput sa produca roade.
Insistenta lor ca legile sa fie respectate si in spiritul lor, nu doar de fatada, a inceput sa produca ceva rezultate.
Numai ca si mai mari rezultate sunt cele produse de faptul ca romanii au inceput sa umble prin lume si sa vada cum merg lucrurile prin alte parti.
Foarte multi dintre cei protesteaza zilele astea au fost pe afara sau/si lucreaza pentru companii private.
Dupa ce ai vazut cum arata normalitatea nu ai cum sa nu iti doresti si pentru tine asa ceva.

Tocmai de asta spun ca pentru a rezolva problema coruptiei trebuie sa ne uitam, cu mare atentie, la numere.
Nu vom putea depasi aceasta situatie pana cand cei care inteleg fenomenul si isi doresc, cu putere, sa il schimbe nu vor constitui o majoritate confortabila.

Pentru a ajunge pana acolo mai trebuie sa examinam cateva seturi de date.
Primarul Bucurestiului – buget de un miliard de Euro anual, adica 1 000 000 000 – are leafa de 24 de mii de Euro pe an.
Ce presedinte de corporatie cu cifra de afaceri de un miliard s-ar duce la munca pentru un asemenea salariu?
Avem 500 si ceva de parlamentari pe care ii platim cu cate 5 000 de lei pe luna.
‘Pai da, dar mai au o gramada de bani pentru biroul teritorial si pentru cazare, isi mai iau si de acolo’.
Vedeti?
Exact asta spuneam si eu. Atitudinea noastra este extrem de ambivalenta. Ni se pare firesc sa ii platim prost pentru ca ei oricum fura.
N-ar fi mai bine sa ii platim rezonabil de bine si apoi sa nu-i mai lasam sa fure?

Nu de alta dar in momentul acela vor intra in competitie pentru posturile astea si oameni care pana acum au stat deoparte tocmai pentru ca n-au vrut sa se manjeasca. Suficient de capabili incat sa castige bine in economia privata – acolo unde cel mult dadeau ei spaga, din partea firmelor pentru care lucrau, dar nu aveau nevoie sa primeasca.

V-as propune sa mai facem un calcul, Nu am suficiente date ca incep de undeva dar hai sa ne imaginam cat se pierde in economie din cauza coruptiei. Ce inseamna atunci cineva plateste un kilometru de sosea de doua ori mai mult decat face? Ce inseamna atunci cand un antreprenor trebuie sa dea un ‘para-ndarat’ de 10%? Ce evaziune face pentru a putea plati? Ce alte spagi mai trebuie sa dea pentru a nu fi prins? Ce costuri taie? Ce nu face cum trebuie?
Oare de asta trebuie refacute autostrazi de abia date in folosinta? Oare de asta circula acum trenurile de doua ori mai incet decat acum 20 de ani?

Nu cumva daca am plati preturile corecte – atat pentru kilometrul de autostrada cat si pentru munca primarilor, a medicilor, profesorilor si celorlalti bugetari – ar ajunge banii pentru toata lumea?

Bineinteles cu conditia ca taxele sa fie platite in mod corect. Adica de catre noi toti.
Dar daca cei de la stat nu ar mai lua spaga atunci cum ar mai putea privatii sa evite plata impozitelor?

E un fel de cerc vicios?
Intr-adevar.
Numai ca orice cerc vicios poate fi transformat foarte usor intr-unul virtuos.
Pur si simplu ne oprim, ne intoarcem cu 180 de grade si pornim din nou.

Ca la patinoar, cand eram mici. Si daca facem suficient de multi chestia asta ii vom lua si pe ceilalti cu noi.
De asta vorbeam la inceput despre numere. Tot ce trebuie sa facem este sa ne adunam suficient de multi atunci cand facem manevra.
‘Iesiti din casa, daca va pasa!’

%d bloggers like this: