Archives for posts with tag: autoritarism

Peste puțin timp, vor fi 30 de ani de când a implodat lagărul comunist.

O jumătate de viață de om.

Momentul invită la reflexie. Mai există supraviețuitori în putere și încă lucizi.
În același timp, noua generație – care doar a auzit de cele întâmplate sub fostul regim, începe să preia controlul asupra unui număr din ce în ce mai mare de ‘butoane’.
O parte semnificativă dintre cei care au experimentat comunismul au dezvoltat tot felul de nostalgii iar o parte din ce în ce mai mare a ‘inocenților’ se comportă ca și cum n-ar fi înțeles nimic din toată tărășenia.

Ei bine, există două feluri de comunism.
Cel imaginat de Marx și cel experimentat de ‘argații’ lui Lenin, Mao, Castro, Pol Pot, etc.
Diferențele dintre ele sunt majore dar asemănările sunt și mai importante.

În imaginația lui Marx, comunismul urma să apară atunci când suficient de mulți dintre membrii unei societăți urmau să se prindă că erau exploatați de o minoritate.
În practică. Lenin, Mao, Castro, Pol Pot și ceilalți s-au folosit de nemulțumirea maselor pentru a rasturna ordinea socială. Și pentru a face în așa fel încât o minoritate, a lor, să acapareze toată puterea.

Cu alte cuvinte, diferența între comunismul teoretic al lui Marx și cel practic al lui Lenin & company este că la Marx apariția comunismului urma să fie mai mult sau mai puțin naturală în timp ce Lenin și gașca sa au dat dovadă de un oportunism feroce.

Asemănările mi se par mult mai importante. Tocmai pentru că oferă mult mai multe informații utile.
Pentru început, trebuie sa constatăm că imaginația lui Marx a fost suficient de mare încât să prevadă chiar și oportunismul lui Lenin. Pe undeva pe la începutul manifestului comunist, Marx îi descria pe comuniști ca fiind „avangarda clasei muncitoare” – oameni cu o conștiință socială foarte ridicată, care se pun în fruntea luptei de emancipare a proletariatului și care se sacrifică pentru binele societății în ansamblu… Și uite-așa o barba-avea…
A doua asemănare se referă la minorități.
În ambele variante, energia socială care face posibilă apariția comunismului este nemulțumirea maselor cu privire la regimul/ordinea socială instaurat de minoritatea aflată la putere înante ca noua minoritate, cea comunistă, să o detroneze pe prima.
Al treilea numitor comun, și cel mai important, este chiar energia socială despre care vorbeam în paragraful anterior. Și care nu ar fi putut fi manipulată în mod criminal de alde Lenin dacă nu ar fi existat.
Și nu ar fi existat dacă Nicolae al II-lea ar fi luat exemplu de la vărul său care statea pe tronul Angliei în loc să plece urechea la predicile lui Rasputin… Sau dacă în China ar fi avut loc, tot de sus în jos, ehivalentul chinez al revolutiei Meiji… sau dacă interese ‘obscure’ nu l-ar fi propulsat și ținut pe Batista la putere în Cuba… și așa mai departe…

Până la urmă societatea umană seamănă foarte bine cu o baterie electrică.
Fără o ‘diferență’ de potențial între cei doi poli, bateria e moartă. Nu produce nici un fel de curent. Poți să o arunci liniștit la gunoi – sau să o reciclezi, dacă ții la viitorul planetei.
Pe de altă parte, dacă diferența de potențial crește peste limitele rezonabilului relativ, curentul o ia pe scurtătură.
În loc să circule prin exteriorul bateriei, și să producă ceva constructiv – de exemplu bunăstarea majorității membrilor comunității, o ia ‘pe direct’. ‘Face scurt.’ Adică topește izolația și ‘își găsește liniștea’ mult prea devreme, înainte să producă ceva cât de cât folositor.

Cum apare acest gen de ‘supratensiune’?

Mai țineți minte „Ucenicul Vrăjitor” al lui Goethe?
Cam despre același lucru e vorba și aici. Orice electrician care se respectă știe că nu poți să depășești anumite limite. Că nu poți să concentrezi prea multă energie într-o portiune prea mică din rețea.
Din păcate, pentru ei și pentru cei care le dau crezare, ‘ucenicii vrăjitori’ nu țin cont de nimic. Toți fac niște greșeli din ce în ce mai mari. Greșeli care, la rândul lor, se acumulează și dau naștere unor noi ‘supratensiuni’.
După cum bine știm, comunismul s-a prăbușit la fel de dureros ca țarismul.
Sau ca orice altă forma de autoritarism/monopolism/autarhie.

Ei bine, până când suficient de mulți oameni – și în special dintre cei aflați la putere, nu vor înțelege că prăbușirea unei forme de autoritarism nu justifică în nici un fel existența oricărei alteia, cercul vicios va continua să se tot închidă.

Advertisements
There is a small difference between the first two and the last one.
The car and the pills where supposed to be safe while the guns have been purposefully designed to be deadly.
Just as ‘beauty is in the eye of the beholder’, guns are dangerous only if used inappropriately while a badly designed car or some tainted pills are dangerous no matter what!

„Să faci haz de necaz” a fost din-totdeauna metoda preferată a românilor de a trece peste hopurile vieții.

Reapariția bancurilor politice are o dublă semnificație.
Pe de o parte faptul că oamenii au probleme – dar asta nu este nici o noutate – precum și „amanuntul” că s-au cam prins cine sunt măcar o parte dintre vinovați.

Bancul ăsta, pe care abia ce l-am găsit in mail, spune multe în acest sens:

Inceputul anului scolar, intr-un liceu din America, diriginta le prezinta clasei un nou coleg: Sakiro Suzuki din Japonia.
Incepe ora:
– Sa vedem, cine stie cel mai mult despre istoria Americii. Cine a
zis: ‘Libertate sau moarte!’?
Tacere de mormant in clasa, numai Suzuki ridica mana:
– Patrick Henry 1775 Philadelphia.
– Bravo Suzuki, si cine a zis: ‘Tara este poporul, de aceea poporul nu poate sa moara.”?
Suzuki:
– Abraham Lincoln 1863 Washington.
Diriginta se uita peste clasa si zice:
– Mi-e rusine pentru voi, Suzuki vine din Japonia si stie mai multe despre America decat voi!
Din spate se aude o voce:
– Pupa-ma-n cur Japp imputit!
– Cine a zis? intreaba diriginta.
Suzuki se ridica si zice:
– Generalul McArthur 1942 la Guadalcanal, si Lee Iacocca 1982 la sedinta actionarilor Chrysler.
In clasa iarasi liniste, numai din spate se aude iara:
– Imi vine sa vomit!
Diriginta striga:
– Cine a fost nemernicul?
Suzuki:
– George Bush senior catre Tanaka ministru japonez, in timpul unei mese de serviciu, Tokio 1991.
Un elev se ridica si zice:
– Suge-mi-o!
Diriginta crizata:
– De ajuns!
Cine a fost impertinentul?
Suzuki:
– Bill Clinton catre Monica Lewinsky, 1997 Washington, Casa Alba, Biroul Oval.
Inca un elev se ridica si zice:
– Suzuki asta e un rahat mare!

Suzuki:
– Valentino Rossi 2002 Brazilia Superbike GP.
In clasa e un haos total, diriginta lesina, se deschide usa si intra directorul:
– O adunatura de idioti mai mari ca voi n-am vazut in viata mea!
Suzuki:
– Traian Basescu catre Gheorghe Ialomiteanu, ministru de finante, la o noua sedinta de rectificare a bugetului si de creare a noi impozite, Bucuresti ianuarie 2011

Democratia n-a prea avut mari sanse sa prinda radacini pe plaiul mioritic.

Inteleg prin ‘democratie’ obisnuinta unei comunitati de a discuta problemele inainte ca o hotarare sa fie luata si pusa in practica. Acest lucru presupune existenta unui grad suficient de mare de respect reciproc intre membrii acelei comunitati incat discutiile sa fie efective, adica informatiile puse la dispozitia comunitatii de catre membrii sai sa fie ascultate cu atentie si luate in seama.

Ar fi fost destul de greu ca acest lucru sa se fi intamplat, avand in vedere pozitia noastra geo-strategica. Exteriorul arcului carpatic a fost un fel de turnanta pe unde au trecut toate popoarele migratoare care au venit dinspre Marea Campie Rusa catre Tarigrad iar mai apoi Gurile Dunarii au constituit obiectul unei aprige dispute intre Rusia si Imperiul Otoman, disputa arbitrata de toate puterile europene din timpul acela.

Aceasta fluiditate aproape continua a constituit un mediu propice pentru dezvoltarea unui lung sir de personalitati accentuate. Unele cu efect benefic asupra dezvoltarii comunitatii traitoare pe aceste meleaguri, altele mai putin. Cert este ca toate aceste personalitati accentuate au indus in populatia de rand o anumita mentalitate ‘dualista’.
‘Zi ca ei si fa ca tine’, ‘Capul plecat, sabia nu-l taie’ si ‘Legea este o bariera pe sub care trec cainii, peste care sar caii si in fata careia se opresc boii’ descriu perfect aceasta mentalitate. O supusenie de fatada, menita sa asigure supravietuirea in fata toanelor stapanilor cuplata cu o ingeniozitate deosebita in a se strecura pe langa regulile impuse de tiranul momentului.

In acelasi timp faptul ca spatiul ‘carpato-danubiano-pontic’ a fost aproape tot timpul sub influenta straina a creat obiceiul supusilor ca in fata oprimarii mai degraba sa se planga stapanilor externi decat sa se revolte impotriva ‘satrapilor’ locali. In acelasi timp dependenta de aceiasi stapani externi a creat in randul celor aflati temporar la putere obisnuinta de a se comporta dupa principiul ‘musca si fugi’, cel atat de bine exemplificat de ‘domnii’ fanarioti, care incercau sa adune cat mai multi bani in cat mai putin timp – tocmai pentru ca nu stiau cat timp vor fi ingaduiti la domnie.

Cu alte cuvinte atat populatia cat si clasa conducatoare au in spate o lunga traditie de neincredere reciproca.
In situatia asta respectul reciproc care ar trebui sa existe intre ele ramane sa fie edificat de acum incolo.
Numai ca fara respect este foarte greu de vorbit despre responsabilitate.
Sau despre justitie ca mecanism eficient de pastrare a stabilitatii sociale.

Acum 25 de ani, intr-un moment de exasperare, l-am alungat pe Ceausescu.
Numai ca lucrurile au revenit foarte repede ‘la normal’.

Iliescu si-a permis sa cheme minerii. Nici pana acum nu si-a cerut macar scuze pentru asta.
Basescu sustine senin ca „Legalitatea nu poate fi pusă la îndoială, dar moral se poate discuta” dupa ce i-a facut campanie electorala Elenei Udrea si ca ‘nu e nimic ilegal în această situaţie, poate doar imoral’ dupa ce si-a dat singur casa din Mihaileanu.

In conditiile astea ne mai miram ce se se intampla zilele astea, cand ambele tabere striga cat pot de tare: ‘prindeti hotul’?

Oare cand ne vom aduce aminte, si noi, si ei, de adevarul din spatele cuvintelor lui Eminescu? Cateodata exaltate intr-adevar, dar care inveleau un mare adevar esential?

Si anume acela ca daca ‘patura superpusa’ nu-si face datoria, comunitatea, in intregul ei, are de suferit!

Sa nu ne lasam orbiti de antisemitismul lui Eminescu si sa trecem cu vederea restul ideilor sale. Nimeni nu este perfect si faptul ca unele dintre spusele cuiva sunt gresite nu goleste de continut toate cuvintele rostite de respectiva persoana.

Dupa cum, la fel de bine, acuzatiile reciproce pe care si le aduc doi adversari aflati in clinch pot fi simultan adevarate.

Cred ca ar trebui sa tinem cont de asta. Si mai cred ca ar trebui sa ne dam seama odata, si noi, si ei, ca nu mai avem noi cui sa ne plangem si ei unde sa mai fuga daca o dau cu oistea-n gard.

In Roma antica se spunea ‘Fiat justitia, ruat caelum’.
In general aceasta fraza este tradusa prin: ‘Sa se faca dreptate chiar de ar fi sa cada cerurile’.
Am propus mai demult o alta interpretare: ‘Sa avem grija ca justitia sa fie cu adevarat dreapta pentru ca altfel ne va cadea cerul in cap’.

Lucrurile au inceput din nou sa se incinga pe malurile Dambovitei.

Mi-am adus aminte ca pe aici e mai populara varianta ‘Fiat iustita et pereat mundus’, evident cu traducerea echivalenta: ‘Faca-se dreptate chiar de ar fi sa vina sfarsitul lumii’.

Cum de cativa ani incoace Google functioneaza chiar bine am vrut sa vad ce mai poate fi gasit pe aceasi tema prin cotloanele netului.

Surpriza…

Cica varianta cu sfarsitul lumii nu provine din Antichitate – dupa cum ar sugera limba in care este formulata – ci a fost “Deviza lui Ferdinand I de Habsburg (1563–1564), întemeietorul monarhiei austriece, rege al Boemiei şi al Ungariei (1526), împărat germanic de la 1558 la 1564, fratele mai mic al lui Carol Quintul”.

Si mai interesant este insa faptul ca Immanuel Kant a folosit o varianta a acestei expresii, pe care a ‘tradus-o’ intr-un mod mult mai folositor pentru oricine este preocupat cu adevarat de problema asta:

“The true but somewhat boastful sentence which has become proverbial, Fiat iustitia, pereat mundus (“Let justice reign even if all the rascals in the world should perish from it”), is a stout principle of right which cuts asunder the whole tissue of artifice or force. But it should not be misunderstood as a permission to use one’s own right with extreme rigor (which would conflict with ethical duty); it should be understood as the obligation of those in power not to limit or to extend anyone’s right through sympathy or disfavor.”

Am dat citatul in engleza pentru ca nu stiu daca voi fi in stare sa traduc suficient de bine si ‘spiritul’ spuselor lui Kant. Voi incerca totusi:

“Expresia ‘Fiat justitia, pereat mundus’ (faca-se dreptate chiar daca ar fi sa piara toate canaliile din cauza asta), adevarata cu toate ca are in ea destula fanfaronada, exprima un puternic principiu de drept si dezvaluie realitatea din spatele cortinei alcatuita din farsa si agresivitate. Mare grija totusi, ea nu trebuie inteleasa ca un indemn catre utilizarea unui drept pana la ultima sa consecinta (acest lucru ar intra in conflict cu ideea de datorie etica) ci ca obligatie a celor de la putere ca acestia sa imparta dreptatea in mod egal, fara sa tina cont de simpatiile sau antipatiile lor.”

Kant nu se osteneste sa mentioneze explicit si ce se va intampla cu cei care nu ii respecta sfaturile.
Sa-i fi considerat oare, in mod implict, ‘canalii’?

Pana la urma chiar si cei mai idealisti dintre noi sunt de acord ca idea de justitie a pornit tocmai de la viata de zi cu zi. In care ne-am convins, cu totii, ca nici o colectivitate umana nu functioneaza cu adevarat bine atata vreme cat membrii ei, toti membrii ei, nu se se simt in largul lor.

Atunci cand unii incep sa fure ceilalti incep sa isi piarda increderea in semenii lor. Relatiile dintre membrii societatii se deterioreaza foarte mult, ba chiar ajung sa se blocheze.
Atunci cand unii incep sa se foloseasca de forta pentru a-si impune punctul de vedere – de la talharie pana la dictatura armata – indivizii obisnuiti, indiferent de tabara din care se intampla sa faca fata, sufera o serie de transformari care, insumate, conduc la o degradare marcata a intregii societati. A se vedea soarta comunitatilor de pirati, a societatilor dominate de Mafie sau a dictaturilor – de orice coloratura.

Daca stam bine sa ne gandim, balanta justitiei nu cantareste doar meritele relative ale celor doua parti supuse actului de judecata ci si efectele produse asupra intregii comunitati  de insusi modul in care este administrata functionarea justitie.
Este foarte important ca o sentinta sa fie justa dar este cel putin la fel de important ca respectiva sentinta sa fie adoptata mergand pe ‘drumuri drepte’ si nu ‘luand-o pe scurtatura’.

Principiul cu ‘mai bine sa scape 99 de vinovati decat sa fie pedepsit pe nedrept un singur nevinovat’ nu are ca scop protejarea vinovatilor ci pe membrii de rand ai societatii, vinovati si nevinovati laolalta.
Respectarea stricta a acestui principiu convinge foarte repede populatia de corectitudinea sistemului judiciar si conduce la cresterea rapida a coeziunii sociale si a cooperarii dintre oamenii ‘obisnuiti’ si ‘oamenii legii’.Iar pentru ca acest principiu sa fie respectat nu este nevoie sa fie ‘lasat sa scape’ nici macar unul dintre cei 99 ci doar ca fiecare condamnare sa fie facuta abia dupa ce au fost administrate probe suficiente pentru a spulbera si orice urma de indoiala cu privire la vinovatia acuzatului. Nu este de ajuns ca o sentinta sa satisfaca ethosul colectiv de la un moment dat. Acesta se poate schimba foarte repede insa soarta unui om nu poate fi data inapoi, ca ceasul.

Dupa cum nici cerurile nu mai pot fi urcate la locul lor, dupa ce ne vor fi cazut in cap.
Si daca mai continuam asa… nu mai dureaza mult.

Nietzsche a avut o bucățica de dreptate cand a spus ca “Dumnezeu a murit” numai ca luat-o razna înainte sa fi apucat sa facă cu adevărat lumina în problema asta.
Ce vreau sa spun
este că Dumnezeu nu a murit pe cont propriu. L-am omorât noi. De două ori. Și în timp ce prima dată am fost în stare  să rezolvam situația acum se pare ca nu mai știm pe unde sa scoatem cămașa.

Permiteți-mi să mă explic.

Nu am nici o modalitate de a ști dacă Dumnezeu a fost cel care ne-a creat. Îi voi lăsa pe alții să decidă în problema asta.
Pentru mine este suficient că nu văd nici o dovadă serioasa în favoarea acestei ipoteze. Există doar unele “mărturii” furnizate de persoane aflate într-un ‘conflict de interese’ mare cât o catedrală. A Neamului. Așa că aceste mărturii mi se par cel puțin părtinitoare. Pe lângă asta eu unul nu am nevoie de vreo explicație de tip Deus ex Machina cu privire la nimic din ceea ce exista în acest Univers. Știința modernă a făcut o treabă destul de buna, cel puțin pentru mine.
Pe de altă parte ipoteza contrară este absolut imposibil de demonstrat. Și atunci, de ce sa-mi mai bat capul?

Ce știu, sigur, este faptul că cel puțin un fel de Dumnezeu există cu adevărat! Cel care a fost creat de noi, o reprezentare socială a cărei existență provine direct din relația noastră mentală cu El.
Simpla existență a acestui Dumnezeu virtual a avut două consecințe foarte importante. Astfel a fost facilitata aparitia democrației și a unui mod coerent de a înțelege lumea – un Weltanschauung, ca sa folosesc un termen tehnic nemțesc.

Voi face aici o scurtă pauză. Mantra curenta este că “Dumnezeu ne-a făcut după chipul său”. Acest lucru are doua consecințe practice foarte importante:
– Că, cel puțin la nivel declarativ, suntem egali între noi – am fost cu toți turnați în aceeași formă, nu?
– Și că fiecare dintre noi adăpostește o scânteie de divinitate. Iar aceasta natura, parțial divina, pe care o împărtășim cu toții vine însoțită de o mare responsabilitate. Așa se explică principala poruncă „practică” pe care am primit-o – să nu ucizi și să nu judeci pe altul. Cine suntem, fiecare dintre noi, ca să jucăm rolul lui Dumnezeu față de alți „semeni de-ai noștri”?
De asemenea, împărtășirea unui același Weltanschauung a fost ceea ce ne-a oferit posibilitatea de a acționa ca o comunitate, cadrul în care ne putem ajuta unul pe celălalt. Pentru un timp, cel puțin, dar cât de bine a fost cât timp acest cadru a funcționat ca lumea. Dacă stăm puțin să ne gândim am înțelege că nici unul dintre noi nu ar putea face mare lucru fără acest cadru. De fapt  nici măcar astăzi, cu toate tehnologiile moderne pe care le considerăm acum „normale”, nici unul dintre noi nu ar fi în stare să supraviețuiască prea mult, dară-mite să prospere, pe termen lung.

Și acest lucru, uciderea lui Dumnezeu, s-a întâmplat de două ori.
Am dat naștere unei prime generații de zei, făcuți și aceștia tot după chipul nostru, bine și rău împreună. Zeii Antichității Egiptene, Grecești, Romane și mai apoi cei ai Nordului împărtășeau același comportament cu cel al oamenilor. Ba chiar, din când, unii dintre ei coborau din Olimp și împărțeau cu noi chiar și paturile. Asta până la un moment dat. După aceea ne-am obrăznicit și i-am abandonat. Filozofii noștri ajunseseră, încă de-atunci, la concluzia că știu ei mai bine ce trebuie de făcut și că pot oferi soluții complete pentru toate problemele noastre doar prin puterea gândurilor lor. Și uite așa autoritarismul absolut a sfârșit prin a avea binecuvântarea oficială a Academiei, în timp ce adorarea zeilor a fost lăsată pentru masele de fraieri.
Din acel moment s-
a dezlănțuit iadul. Pentru 6 secole după ce Platon a scris Republica sa Marea Mediterană a fost martora unui șir de imperii care s-au distrus unul pe celalalt, fiecare dintre ele condus fiind de tot felul de împărați care se credeau care mai de care mai zei, mai filozofi sau chiar și una și cealaltă.

Până când am pus în loc un alt Dumnezeu. Unul care ne-a spus să nu ne mai certăm între noi – pentru că toți suntem frați – și să începem să trăim în comuniune. Până când l-am omorât și pe acesta.

Nu că nu am fi fost avertizați. Pascal, matematicianul francez, ne-a spus că este complet irațional să respingem cu totul existența lui Dumnezeu. Dacă, în realitate, acesta nu există credinciosul nu pierde nimic iar necredinciosul nu câștigă nimic – în afară de satisfacția dubioasă de a se putea lăuda, după moarte, cu “Ți-am spus eu!”. În schimb, dacă Dumnezeu există, atunci credincioșii vor moșteni lumea, în timp ce non-credincioșii și-au făcut-o cu mâna lor. Numai că, între timp, toți au trăit într-o lume structurată de presupusa existență a lui Dumnezeu și s-au bucurat de cele două consecințe menționate mai sus – egalitatea între oameni, chiar dacă numai în teorie, și capacitatea de a face lucrurile în mod concertat, mult mai eficient decât de unii singuri.

Acum, că ne-am ucis Dumnezeul pentru a doua oară – episodul la care face referire Nietzsche – ne-am „rătăcit” din nou. Numai că de data asta nu am pierdut doar o ipotetică viață de apoi ci am început să transformam, treptat, chiar lumea în care trăim într-un infern.

Și dacă nu mă credeți, haideți să urmăm sfatul lui Lešek Kolakowski.
“Să comparăm lumea fără Dumnezeu a lui Diderot, Helvetius, și Feuerbach cu cea a lui Kafka, Camus și Sartre. Prăbușirea creștinismului, care a fost așteptată cu atât de multă bucurie de către Iluminism a avut loc aproape simultan cu prăbușirea Iluminismului însuși. Noua Ordine, antropocentrică și radiantă, care avea să se ridice și să îl înlocuiască pe Dumnezeu de îndată ce ar fi fost răsturnat de la putere, n-a mai venit. Ce s-a întâmplat? De ce a fost soarta ateismului în așa fel ciudat legată de cea a creștinismului, astfel încât cei doi inamici să ajungă să împartă același ghinion și aceeași incertitudine””(Dumnezeu într-un timp fără Dumnezeu, 2003)

Acum, de ce nu putem face efortul minim de a încerca să înțelegem ce ne-a spus Pascal? De ce este atât de greu să înțelegem că noi înșine stricăm viața frumoasă pe care am putea-o avea dacă am continua să pretindem cĂ Dumnezeu există ȘI dacă ne-am comporta în consecință?

De ce ne este atât de greu ca măcar să ne prefacem că îi respectăm pe cei cu care s-a întâmplat să împarțim planeta?
E adevărat că respectul mimat nu este la fel cu cel autentic numai este mult mai bun decât imensul dispreț generalizat în care ne bălăcim continuu.

Chiar și mai important este faptul că dacă nu vom mai folosi atâta energie pentru menținerea câmpului de forțe de care avem nevoie pentru a ne proteja de disprețul care ne sufocă am avea mai multe posibilități să ne imaginăm o lume mult mai bună decât suntem în stare acum.
Și, cine știe, poate că vom reuși să descoperim cât de frumoși suntem atunci când ne dăm jos armurile.

Poate că în felul acesta vom da naștere unui nou Dumnezeu.
Spre satisfacția celui care se uită de sus la noi.
Dacă există.

Lešek Kolakowski, Dumnezeu într-un timp fără Dumnezeu, 2003, http://www.firstthings.com/article/2003/06/visions-of-eternity-7

Arena politico-mediatica din România ne oferă un spectacol foarte intens. “Intens” tocmai pentru ca însuși viitorul nostru depinde de ceea ce va mai rămâne pe scena după căderea cortinei.

Partea proasta este ca nu toți actorii vorbesc aceiași limba. Intenționat sau nu pe scena e și foarte multa confuzie.
De exemplu parlamentarii se bucura de inviolabilitate și nu de imunitate, după cum ni se împuie capul. Iar atunci când Parlamentul nu da aviz pozitiv pentru arestarea vre-unui parlamentar asta nu înseamna ca ‘justiția este oprita din drumul ei’ ci doar ca procuratura nu poate sa îl aresteze/percheziționeze pe respectivul potențial infractor. Iar prezenta în fata instantei de judecata nu reprezinta în nici un fel ‘un bun prilej pentru a-și demonstra nevinovăția’. Aceasta trebuie sa fie demonstrata, fără putința de tăgada, de procuratura, punct. Singurii care se bucura de o imunitate reala sunt miniștrii. Și aici chiar ar trebui ca legislația sa fie clarificata foarte repede. Imunitatea miniștrilor are sens doar pentru acțiunile ‘politice’ și în nici un caz pentru cele care ‘miros’ a corupție. In sensul ca nu orice pretins ‘abuz în serviciu’ comis de un ministru este ‘penal’ – sunt cazuri în care omului asa i s-a părut ca e bine sa se procedeze și aici este treaba unei instante politice, parlament sau președenție, sa hotărască dacă ar trebui sa fie anchetat în continuare sau nu. Dar atunci când sunt indicii clare ca s-ar fi comis un act de corupție – exista măcar o urma de ‘foloase necuvenite’ – atunci ar trebui ca procuratura sa intre ‘direct în pâine’.

Din păcate cea mai periculoasa confuzie de-abia acum urmează.
Am auzit pe un de altfel destul de respectat vorbitor – Bogdan Ficeac – explicând spectatorilor A3 ce înseamnă ‘statul de drept’:
Acu’ vreo luna le spunea “despre cum politicienii folosesc statul de drept pentru adversari politici.” iar acum 10 minute le explica ce este acesta: (citez din memorie) ‘un stat ‘al hârtiilor’, unde fiecare lucru este consemnat in scris’. Este adevărat că mai încolo a adăugat și ‘unde toată lumea respecta litera și spiritul legilor’ numai ca a uitat esențialul. Statul de drept se refera mai ales la rezultate (tratamentul egal aplicat tuturor membrilor sai) și are la baza respectul reciproc dintre membrii sai. Respectarea legilor are sens doar în măsura în care acest lucru este o manifestare a respectului reciproc dintre locuitorii acelui stat, altfel legile devin niște simple arme, exact cum același Bogdan Ficeac ne explica cu o scurta luna în urma….

Iar cel mai important lucru într-un stat de drept este însuși modul în care sunt concepute legile. Aplicarea, ‘în spiritul și litera ei’, a unei legi proaste nu duce la nimic bun. Iar statul în care legile sunt aplicate și după ce toată lumea s-a lămurit ca ar trebui de fapt schimbate – cum e, de exemplu, cea cu privire la imunitatea miniștrilor, și nu atât cea cu privire la inviolabilitatea parlamentarilor – este un stat de ‘drepți’, nu unul de drept.

At 45 I went back to school. Already a MSc in Mechanical Engineering this time my eyes were set on a BA in Sociology.

During my senior years I had my epiphany: that being able to pass information from generation to generation both considerably sped up human evolution, as a species, and opened wider expanses for us to conquer.
Big deal, I hear some of you muttering. Everybody knows that we became what we are only after we developed articulate speech and, specially, after we learned to write.

Well, you are right. Only time has come for us to learn to read!

Herbert Simon was presented a Nobel prize in 1977 for his ideas about how an abundance of information might prove to be, if inappropriately managed, a handicap instead of a bonus. “What information consumes is rather obvious: it consumes the attention of its recipients. Hence a wealth of information creates a poverty of attention, and a need to allocate that attention efficiently among the overabundance of information sources that might consume it.” That’s why we should learn how to sift through the available information if we are to avoid reenacting mistakes that have already been committed by our forefathers and abundantly documented for future referral.

Nowadays the world’s attention is highly strung by what is happening in the Middle East, the last development being Putin’s announcement that he is satisfied with the new openness displayed by the Iranians so he intends to fulfill a longstanding order from Teheran for sophisticated air defense missiles.
Trading with Iran is part of how the Iranian people can be encouraged to overcome the current impasse in their development as a nation.
Using every possible opportunity to advance on the international arena – and to ‘hurt’ those whom you have designated as your adversaries – by stirring already murky waters and then callously walking on corpses might prove to be counterproductive in the long run, to use the mildest words possible.

To illustrate my point I’m going to propose to you a list of articles describing some examples of ‘foreign intervention’ in the Middle East:

Sykes-Picot deal in the aftermath of WWI: The true story of Lawrence of Arabia

“Lawrence sought allies wherever he could find them. Surely the most remarkable was Chaim Weizmann, head of the English Zionist Federation. In January 1919, on the eve of the peace conference, Lawrence had engineered an agreement between Faisal and Weizmann. In return for Zionist support of a Faisal-led Syria, Faisal would support increased Jewish emigration into Palestine, tacitly recognizing a future Jewish state in the region. The pact was soon scuttled by the French.

But the most poignant what-might-have-been involved the Americans. Suspicious of the imperialist schemes of his European partners in Paris, President Woodrow Wilson sent a fact-finding commission to the Middle East. For three months, the King-Crane Commission toured Syria, Lebanon and Palestine, and what they heard was unequivocal: The vast majority of every ethnic and religious group wanted independence or, barring that, American administration. Wilson, however, had far more interest in telling other nations how they should behave than in adding to American responsibilities. When the commission returned to Paris with its inconvenient finding, the report was simply locked away in a vault.

Lawrence’s efforts produced a cruel irony. At the same time that he was becoming a matinee idol in Britain, courtesy of a fanciful lecture show of his exploits delivered by American journalist Lowell Thomas, he was increasingly regarded by senior British officials as the enemy within, the malcontent who stood in the way of victorious Britain and France dividing the spoils of war. In the end, the obstreperous lieutenant colonel was effectively barred from the peace conference and prevented any further contact with Faisal. That accomplished, the path to imperial concord—and betrayal—was clear.

The repercussions were swift in coming. Within the year, most all of the Middle East was aflame as the Arab world, enraged at seeing their Ottoman masters replaced by European ones, rebelled. Lawrence was particularly prescient about Iraq. In 1919, he had predicted full-scale revolt against British rule there by March 1920—“If we don’t mend our ways.” The result of the uprising in May 1920 was some 10,000 dead, including 1,000 British soldiers and administrators.”

Iran, the Mossadegh affair: In 1953 President Eisenhower prevaricated a lot before OK-ing the coup against Mossadegh because he “was afraid of destabilizing Iran and the region, which in his estimation, would inevitably lead to a communist takeover.” (Six Myths about the Coup against Iran’s Mossadegh)
He was right, only Iran hadn’t been taken over by communists but by Islamic fundamentalists yet I cannot stop wondering if Eisenhower, and those who urged him to proceed, were aware of what had happened 30 years before in ‘Arabia’.

In 1979, almost another 30 years later, the Soviets invaded Afghanistan. I don’t think this move had directly caused the fall of the Soviet Empire, but it certainly helped. The Soviet War in Afghanistan, 1879 – 1989As you all know the whole affair is still a festering wound.

In 1980 another war provided a scene where bad decisions could have been made. And were readily made: (Iran-Iraq War (1980-7988))
“Gradual Superpower Involvement (as if they weren’t already involved in that region, up to the hilt)
Iranian military gains inside Iraq after 1984 were a major reason for increased superpower involvement in the war. In February 1986, Iranian units captured the port of Al Faw, which had oil facilities and was one of Iraq’s major oil-exporting ports before the war.In early 1987, both superpowers indicated their interest in the security of the region. Soviet deputy foreign minister Vladimir Petrovsky made a Middle East tour expressing his country’s concern over the effects of the Iran-Iraq War. In May 1987, United States assistant secretary of state Richard Murphy also toured the Gulf emphasizing to friendly Arab states the United States commitment in the region, a commitment which had become suspect as a result of Washington’s transfer of arms to the Iranians, officially as an incentive for them to assist in freeing American hostages held in Lebanon. In another diplomatic effort, both superpowers supported the UN Security Council resolutions seeking an end to the war.

The war appeared to be entering a new phase in which the superpowers were becoming more involved. For instance, the Soviet Union, which had ended military supplies to both Iran and Iraq in 1980, resumed large-scale arms shipments to Iraq in 1982 after Iran banned the Tudeh and tried and executed most of its leaders. Subsequently, despite its professed neutrality, the Soviet Union became the major supplier of sophisticated arms to Iraq. In 1985 the United States began clandestine direct and indirect negotiations with Iranian officials that resulted in several arms shipments to Iran.

By late spring of 1987, the superpowers became more directly involved because they feared that the fall of Basra might lead to a pro-Iranian Islamic republic in largely Shia-populated southern Iraq. They were also concerned about the intensified tanker war.”

After the table was thus set there is ‘small wonder’ about what happened next: Iraq invaded Kuwait, the first Gulf War, 9/11, the second Gulf War, the intervention against the Taliban, what’s going on in the Horn of Africa…

Here is what Abdi Ismail Sanatar, a Somali, Professor of Geography at the University of Minnesota, was writing in the wake of the Nairobi Massacre 2013 (The Nairobi Massacre and the genealogy of the tragedy):”Given this, what must then be done to turn this tragedy into a victory for Somalis and Kenyans?
First, all of us must tend to the injured and those families who lost their loved ones.
Second, since al-Shabab’s main operations base is in Somalia, and since it has inflicted the greatest damage to ordinary Somalis, the international community should understand that the terror group must be defeated in that country. To do so, the EU and the US who support AMISOM must appreciate that only a professional and well-resourced Somali security force will drive al-Shabab into the sea. Consequently, they can divert half of AMISOM’s budget to this endeavor.
Third, Kenyan President Kenyatta and his government must heed legitimate Somali grievances against the occupation and urgently work with the Somali government and withdraw its troops from southern Somalia. Finally, the Somali government and particularly its top leadership should wake up to the fact that they have failed to inspire the Somali people and move them into massive civic mobilisation that will be the most effective defense against al-Shabab.
Such an engagement of the citizens will also be a fantastic boon for the Somalia’s reconstruction. If the international community and leadership in the region go back to business as usual then the victims of al-Shabab’s terror will endure a second death.”
Now, in 2015, his words have become tragically prophetic. “The victims of al-Shabab’s terror” were indeed murdered a second time, at Garissa University in Kenya.

And how does William Ruto, Kenya’s deputy president, plan to solve the situation? Simple (World’s largest refugee camp scapegoated in wake of Garissa attack):
“He told the High Commissioner for Refugees (UNHCR) to shut down Dadaab refugee camp near the border with Somalia within three months, or else Kenya would shut it down itself.
Officials have claimed that Dadaab is where al-Shabaab plans its acts of terror, such as Garissa and the 2013 Westgate Mall attack, and must be shut down.

“We have asked the UNHCR to relocate the refugees in three months, failure to which we shall relocate them ourselves,” said Ruto. “The way America changed after 9/11 is the way Kenya will change after Garissa… We must secure this country at whatever cost.”

Fighting talk, but talk was as far as it got. The UN has so far simply ignored the public demands for Dadaab’s closure, only commenting to praise Kenya’s commitment to refugees.
The UN has yet to receive any official communication on the subject. Although Kenya is eager to prove itself in the fight against terrorism while the country is still mourning the the victims of the attack, the government also needs to find someone to blame, other than its own poor national security system.
For now, Dadaab’s refugee population – voiceless in Kenyan society, and unable to defend itself – makes for 350,000 convenient scapegoats.”

I almost feel that some of you will oblige and remind me that hindsight is always 20/20 and that none of those who made the decisions that have led to those horrific outcomes could have known what was going to happen. Or that they even cared I might add.

True enough. Nassim Nicholas Taleb has a vey interesting idea on this subject. ‘Skin in the game‘ he calls it. His tenet being ‘if those who make the decisions do not directly experience the outcomes then the decision making process will be less diligent than if their own skin were in the game’.

The sad reality is that those who tend to use the ‘the full outcome could not have been predicted’ argument prove more than Taleb’s words. They are living proof to the fact that he who doesn’t read about it is doomed to repeat it.

Fortunately now there is a easier way out. The lazy ones can watch the movie if there’s too much for them to actually read Goethe’s The Sorcerer’s Apprentice.

Cineva mi-a trimis un link catre un montaj din Actorul si Salbaticii.

Cel care a pus laolalta mesajul a identificat doi destinatari. Prima parte este adresata politicienilor iar cea de a doua intregului popor.

Si are mare dreptate. Amandoi destinatarii au, fiecare dintre ei, cate o mare responsabilitate. Problema este ca n-au inteles inca necesitatea imperioasa de a lucra impreuna.

Politicienii nu pot face nimic, nu pot implementa nici un fel de politica, daca nu sunt ajutati de cei care pun in practica aceste politici. Ca atare politicienii initiaza si promoveaza exact acele politici pentru care reusesc, cat mai usor, sa mobilizeze suficient de mult sprijin popular astfel incat acestea sa fie aduse la indeplinire.

Populatia, cetatenii cu drept de vot, nu pot sa actioneze haotic, fara nici un fel de reglementare. Chiar daca ar schimba, cumva, intreaga clasa politica actuala tot ar trebui sa puna ceva in loc. Adica o alta clasa politica. Si am ajunge in exact acelasi loc.

Ca sa iesim din cercul asta vicios ar trebui ca intreg electoratul sa fie extrem de atent tot timpul, nu doar in momentele electorale, si sa dea continuu semnale catre clasa politica: ‘suntem cu ochii pe voi’. In acelasi timp el trebuie sa sprijine activ politicile care li se par bune si sa-si manifeste, civilizat dar ferm, opozitia fata de cele care i se par proaste sau neconvingatoare.
Pe de alta parte este imperios necesar ca si intreaga clasa politica sa inteleaga odata precaritatea in care se zbate intregul sistem si ca daca mai continuam mult in directia asta se alege praful de tot si de toate.

Altfel spus, ar trebui ca ambele ‘jumatati’ ale organismului social sa invete sa-si tina in frau “Oportunistii Fanatici”

Va recomand cu caldura acest articol al lui Ciprian Blidaru.

https://www.youtube.com/watch?v=O7P2axkUaao
http://dilemaveche.ro/sectiune/efectul-ecou/articol/oportunistii-fanatici
https://cblidaru.wordpress.com/2014/11/06/dilema-veche-oportunistii-fanatici/

Pentru cei ce locuiesc pe Luna voi face un scurt rezumat.
800 de fosti si actuali elevi ai liceului au facut un grup pe Facebook, loc in care si-au varsat naduful acumulat in timpul vietii de licean. Unii dintre profesori s-au simtit jigniti de modul ‘frust’ in care au fost exprimate aceste ‘frustrari’. Ca urmare o parte dintre elevi au ‘suferit consecinte’. ‘Asistenta’ este profund dezbinata.

Unul dintre cele mai pertinente comentarii asupra subiectului, cu toate ca destul de pasional si pe alocuri partinitor, mi se pare cel facut de presedintele Consiliului National al Elevilor, Horia Onita. Iata un scurt fragment:

“Educaţia centrată pe elev, educaţia fundamentata pe principii de răspundere publică şi de reprezentativitate, aşa cum stipulează şi art. 3 din Legea Educaţiei Naţionale 1/2011 vor rămâne doar utopii până în momentul în care se va înţelege că profesorul şi elevul din România sunt parteneri ai aceluiaşi sistem, şi nu subordonaţi unul altuia.”

Acesta este un bun punct de pornire pentru a intelege ce se intampla.

Pentru ca tabloul sa devina cu adevarat inteligibil trebuie sa ‘marim cadrul’ pana cand reusim sa cuprindem si pe cel de al treilea mare actor al acestei drame. Si anume “publicul”, format in cea mai mare parte din “rude/parinti”.

Rude si parinti nu doar ale elevilor ci si ale profesorilor!

Sa vedem ce cred unii despre ceilalti.

Parerea unora dintre elevi fata de o parte dintre profesori rezulta din pozele si comentariile deja publicate in presa.

Parerea majoritara a profesorilor despre respectivii elevi rezulta din ‘sentintele’ primite de acestia.

Parerea parintilor elevilor despre profesori rezulta foarte clar din lefurile primite de profesori. Destul de indirect, intr-adevar, dar pana la urma noi, cetatenii, prin vot, suntem cei care am tot hotarat destinul acestei tari. Adica noi suntem cei care am adus la putere generatii dupa generatii de politicieni care nu au reusit sa reorganizeze invatamantul.
Tot noi, parintii, suntem cei care discutam ‘fara perdea’ despre subiectul asta. Atat in familie, in fata copiiilor, cat si in media.
“Invatamantul romanesc produce tampiti”.
“Profesorii sunt corupti”.
In conditiile astea chiar ne asteptam ca odata ajunsi elevi copiii or sa nutreasca vre-un mare respect pentru ‘cadrele didactice’?

Parerea parintilor despre proprii lor copii rezulta din toate cele de mai sus.
Daca ne-ar fi pasat cu adevarat de ei faceam in asa fel incat sa le lasam mostenire o tara in stare de functionare si nu o vaca atat slaba din cauza mulsului excesiv la care a fost supusa incat abia mai sta in picioare.
Daca ne pasa cu adevarat faceam in asa fel incat sa avem timp si pentru ei. Degeaba le luam telefoane performante cu care sa faca poze in timpul orelor si calculatoare cu care sa ‘aranjeze’ acele poze si sa le puna pe Internet daca atunci cand ajungem acasa suntem atat de sleiti de puteri incat nu ne mai pasa de nimic.

Copiii nostri au nevoie de sufletul nostru mai mult decat de banii nostri.
Copiii nostri au nevoie de educatie, nu doar de informatie bruta. Iar educatia nu poate veni nici de la parinti spetiti de munca si nici de la profesori flamanzi, rupti in spate sau preocupati mai mult de meditatii decat de orele de la scoala.

Ce parere au copii nostri despre noi?
O sa vedem peste vreo douazeci de ani cand ne va veni vremea sa iesim la pensie.
Si nu va ganditi ca veti fi strans destui bani pana atunci incat nu veti mai avea nevoie de ajutorul lor.
Degeaba toti banii din conturi daca copii nostri se vor fi dus sa-i ‘stearga la cur’ pe batranii din vestul Europei sau de aiurea.

Banii nu valoreaza nimic daca nu sunt pusi in miscare de niste oameni suficient de calificati din punct de vedere profesional incat sa poata tine o economie in carca si suficient de educati incat sa isi dea seama ca o tara corupta nu poate supravietui prea multa vreme.

http://adevarul.ro/locale/oradea/scandalul-pozelor-porno-liceul-elita-cluj-reactia-dura-consiliului-elevilor-singurii-trebuie-anchetati-caz-tocmai-profesori-1_54f2ff6f448e03c0fd1af44f/index.html#
http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/replica-elevului-cluj-dat-afara-postari-porno-facebook-despre-profesori-liceul-Sincai-auschwitz-Scolar-contineau-mesajele-liceenilor-1_54f0740f448e03c0fd0b002b/index.html
http://www.ziare.com/scoala/bacalaureat/scoala-noastra-chiar-scoate-tampiti-1105168
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-16399007-profesorii-corupti-sunt-stapanii-sau-capusele-educatiei.htm

%d bloggers like this: