Archives for posts with tag: Alegeri

Cineva a shared de curand fotografia asta publicata de Tony Pop Tamas.

Toata scoala am avut oroare de uniforma, asa ca:

Am purtat uniforma dar nu like.
Uniforma vrea sa uniformizeze.
Portul uniformei a fost inventat pe campul de lupta. L
a inceput acestea erau cat mai colorate si mai fistichii pentru ca aveau doua roluri. Pe vremea aia luptele se dadeau fata in fata, cu sabia asa ca uniformele tre
buiau sa ii ajute pe combatanti sa ii deosebeasca pe dusmani de cei din propria tabara – si de aceea erau diferite intre ele – si sa mascheze sangele atunci cand combatantii erau raniti – de aceea aveau mult rosu si multe alte culori vii.
Apoi, de cand armele de foc cu bataie lunga au departat trupele unele de altele si a aparut nevoia de camuflaj, uniforma a primit un rol nou. Nu doar sa uniformizeze soldatii intre ei ci si trupele cu mediul inconjurator. Sa-i faca pe soldati ‘invizibili’.
Asta ne dorim pentru copii nostri? Sa fie toti la fel si toti una cu pamantul – adica sa stea cu capul plecat?”

Advertisements

Lucrurile astea nu se bat de loc cap in cap.
Libertatea este ‘absoluta’ sau nu este deloc doar ca ‘absolut’ nu inseamna nelimitat.
Este absoluta pentru ca singurul care poate lua decizia este chiar cel in cauza si este limitata pentru ca decidentul este atat ‘fragil’ cat si pentru ca ar trebui sa tina cont de faptul ca nu are la dispozitie toate informatiile cu privire la ‘obiectul deciziei’. Acea ‘fragilitate’ il poate face pe decident sa ia o anumita hotarare de frica si nu dupa cum il sfatuieste ‘constiinta’. Asta inseamna autocenzura si nu are nimic in comun cu ‘bunul simt’.
Constiinta faptului ca nu este detinatorul adevarului absolut, in schimb, il poate face pe decident sa-si respecte semenii si sa nu faca lucruri jignitoare pentru cei din jurul sau. Adica sa aibe bun simt!
Iar omorul este cel mai jignitor lucru pe care cineva il poate face asupra altcuiva. Dupa aceea vin, la egalitate, bataia de joc fata o intreaga comunitate sau fata de o intreaga generatie.
Libertatea, asa absoluta si totusi limitata cum e ea, trebuie sa fie aparata si reconstruita tot timpul, de catre noi toti. Noi suntem cei chemati sa-i reconfirmam caracterul absolut si tot noi suntem cei care trebuie sa-i stabilim limitele.
Mai degraba cu ajutorul bunului simt decat de frica.

Din lipsa de altceva Antena 3 a reincalzit o stire mai veche cu privire la veniturile PF Daniel.

Ocazie cu care mi-am adus aminte de ‘banii nu aduc fericirea ci Prea Fericirea’. OK, sa trecem peste…

Cautand o reactie a Patriarhiei cu privire la chestia asta am gasit urmatoarea precizare:

“În semn de recunoaştere şi apreciere a contribuţiei Cultelor religioase la viaţa spirituală, culturală şi socială a României, statul român acordă salarii conducătorilor Cultelor religioase recunoscute din România prin analogie cu cele ale demnitarilor de stat. Astfel, Patriarhul României este asimilat la salarizare cu Primul Ministru sau Preşedinţii Curţii de Conturi şi Curţii Constituţionale, dar nu cu Preşedintele României, aşa cum dezinformează Comisarul.ro.”

Hait! Si ceilalti sefi ai cultelor religioase recunoscute cum or fi platiti oare?

Conform legii cadru 284/2010 cu privire la salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice in Romania exista 110 clase de salarizare a celor care sunt platiti din bugetul de stat sau din cele locale. Presedintele Romaniei este sigurul ocupant (pe care am reusit sa il identific eu) al clasei ‘de top’ in timp ce din clasa 109 fac parte primul ministru, presedintii celor doua Camere ale Parlamentului, presedintii curtilor Constitutionale, si de Conturi, Patriarhul BOR. Tot prin apropiere, clasele de salarizare 105 si peste, se afla vicepresedintii Camerelor si alte cateva functii din Parlament, membrii Guvernului alti cativa vicepresedinti de curti, etc., avocatul Poporului, primarul Bucurestiului … dar si inca 11 arhiepiscopi majori si mitropoliti, 16 arhiepiscopi si sefi de culte si 39 de episcopi/episcopi-vicari patriarhali. Toti cu lefuri de cel putin 13 ori mai mari decat minimul de incadrare.
Ca numar sunt undeva cam tot pe acolo cei din conducerea statului cu cei din conducerea cultelor religioase.

Trebuie sa fac o paranteza aici. Din aceasta trecere in revista lipsesc Presedintele Curtii de Casatie si Justitie si procurorii sefi ai diverselor Parchete precum si personalul diplomatic. N-am reusit sa-i gasesc ‘din prima’ si nici nu m-am chinuit prea tare pentru ca fac parte din alta zona – una care a inceput sa functioneze.

Dar abia de aici incolo incepe marea ciudatenie. Conform declaratiei patriarhiei, citata de Adevarul.ro
Ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preşedinte al Sfântului Sinod, al Adunării Naţionale Bisericeşti şi al Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc, având în subordine aproape 700 de angajaţi, Preafericitul Părinte Daniel primeşte de la stat un salariu net de 7731 lei.

Ca Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Arhiepiscop al Bucureştilor, având în subordine aproape 400 de angajaţi, el primeşte un singur salariu, nu două, şi anume de 6169 lei net, nu de la stat, cum afirmă tendenţios Comisarul.ro, ci din fondurile proprii ale Arhiepiscopiei Bucureştilor.”

Si tot conform declaratiei aceleiasi patriarhii: “orice donaţie financiară, pe care o primeşte personal, Patriarhul nu o reţine pentru sine, ci este îndreptată integral spre susţinerea activităţilor liturgice, sociale şi culturale ale Bisericii, oferindu-se donatorului iniţial chitanţă şi scrisoare de mulţumire.”

Buna treaba. Cei care lucreaza ‘la stat’ – si au cele mai mici lefuri din toata Europa asta – sunt fugariti de ANI daca intraznesc sa isi angajeze soacra la cabinetul de parlamentar sau daca sunt numiti in vre-un consiliu de administratie iar conducatorii cultelor religioase – platiti de la acelasi buget – pot incasa in conditii perfect legale cate doua lefuri. Ba mai au si posibilitatea de a alege ei insisi daca sa ‘dea mai departe’ sau nu donatiile pe care le primesc in exercitiul functiunii…

NB. Eu nu spun ca este bine ca parlamentarii sa isi angajeze soacrele sau ca primarii sa incalce legile in vigoare cu privire la incompatibilitati ci sustin sus si tare ca ar fi cazul sa facem o data ordine in societatea noastra.

Acum, dupa 25 de ani, aud din ce in ce mai des cum că am fi in ‘halul’ în care ne aflam ca ispășire pentru crima, colectivă, de a-l fi executat pe Ceaușescu în noaptea de Crăciun.

Dintr-un punct de vedere îngust, mecanicist, logica pare perfectă – pentru credincioși. Corelația este evidentă, crima enormă.

Da, numai că simpla corelație nu e suficientă. Mă rog, pentru cei care vor sa înțelegă, nu doar să creadă…

Mie mi se pare că ceea ce i s-a întâmplat lui Ceaușescu la trecerea dintre regimurile politice a fost un simptom și nicidecum o cauza a ceea ce ni se întamplă nouă în ultimii 25 de ani.

Ne pregateam – sau măcar ne doream – să intrăm în democrație. Adică într-un regim politic bazat exclusiv pe respect reciproc între membrii societății.
Și cum ne-am făcut, ca societate, debutul în noua eră? Printr-un act de linșaj cu acte în regulă urmat la doar 6 luni și jumătate de un mini razboi civil în care susținători deghizați în mineri ai președintelui proaspăt ales – același care a hotărât soarta cuplului Ceaușescu – au luat de pe străzi protestatari pașnici și i-au dus tot la Jilava – adică exact acolo unde fuseseră duși in Decembrie ’89 protestatarii anti-comuniști de către Securitatea încă fidelă celui ce urma să fie ‘jertfit’ de Crăciun?

Păi dacă nici ăsta nu este un exemplu perfect de cerc vicios… Atât de perfect încât a rămas aproape invizibil chiar și acum, după 25 de ani de când ne tot învărtim în el și nu înțelegem ce ne trage înapoi!

„Dar Ceușeștii meritau să moară pentru tot ceea ce au făcut!”

Am zis eu altceva? Am zis eu că ar fi trebuit trimiși pe coasta de Azur (sau în Coreea de Nord) cu vreo pensie viageră?

Bineînțeles că cei doi, ‘pe persoane fizice’, au primit ceea ce au meritat.

NOI, noi aveam nevoie de mai mult!
Aveam nevoie de un proces civilizat, care să închidă cât mai multe dintre rănile pricinuite de comunism, nu să deschidă altele noi, în plus față de cele care încă supurează, netratate, și în zilele noastre.
Noi eram cei care aveam nevoie să intrăm în noua era cu capul sus, nu cu măinile mânjite de sânge.

Pănă la urmă asta e deosebirea dintre democrație și totalitarism. Modul în care este stabilită vinovăția. Acest lucru este cel putin la fel de important ca rezultatul judecății. Dacă actul de justiție nu este transparent, adică dacă depinde de dispoziția celor aflați vremelnic la putere, nici nu mai conteaza daca este ‘just’ sau nu. Atâta vreme cât individul mediu, cel de pe stradă, știe că soarta sa ‘atârnă’ de cel aflat la putere nici unul dintre cei doi – guvernat sau guvernant – nu vor trăi cu adevărat în democrație.

Cel mult într-o societate în care gloatei i se ia periodic pulsul electoral numai că nici măcar chestia asta nu se face pe bune. Înainte de ‘măsurătoarea oficială’ au loc atâtea manipulări încât nici nu mai știi ce se determina cu adevărat, starea de spirit a populației sau abilitățile echipelor de manipulatori…

PS I. Acum intelegeti de ce ‘cancelariile vest-europene’ au privit cu extremă neîncredere modul hei-rupist în care a fost orchestrată debarcarea lui Băsescu în 2012? Anti-băsiștii, autodeclarați ‘singurii democrați adevărați’, reușiseră să adune, cum necum, suficientă majoritate parlamentară încât să facă lucrurile ca la carte… au ales varianta ‘las-ca merge și așa’… păi până când ‘o viață-amară și un trai umilitor’, până când avem de gând să continuăm cu fușereala?

PS II Incă mai sunt câte unii care cred ca Ponta a pierdut alegerile. Sau ca strategii lui ar fi pierdut alegerile… Altii nu inteleg cum de a reusit Iohannis să le căștige…
În primul rând că alegerile democratice nu sunt despre căștig sau pierdere ci despre a determina care dintre propunerile aflate în discuție înspiră mai multă încredere celor ce vor fi nevoiți să experimenteze pe pielea lor efectele aplicării uneia sau alteia dintre respectivele propuneri…
În al doilea rând singurii câștigători ai acestor alegeri am fost noi, cei care ne-am săturat de improvizații și am ales ‘Romania Lucrului Bine Făcut’. Tot mai e ceva! Pentru a ne bucura cu adevărat de victorie, trebuie să veghem în continuare, cu cerbicie, ca acestă promisiune generoasă să fie tranpusă în practică!

“România încheie epoca Băsescu cu un PIB dublu în termeni nominali şi cu 25% mai mare în termeni reali şi cu 430 de kilometri de autostradă în plus”

Eu unul nu mai inteleg nimic.
Din textul articolului rezulta ca ‘e de bine’. O serie intreaga de laude insotite si de cateva ‘bemoluri’, ca sa nu poata spune ‘rauvoitorii’ (adica eu, rasete in surdina) ca textul ar fi prea laudativ.

Pe de alta parte titlul spune totul. 43 de km de autostrada pe an !!! si 25% crestere in termeni reali a PIB-ului in aceiasi perioada. Pai si daca faceam un depozit la banca tot ieseam mai bine!

Sau poate ca toata chestia o fi la misto?

Istoria este facuta, in mod evident, de oameni.
Nu doar scrisa de oameni, de supravietuitorii evenimentelor, ci chiar ‘decisa’ de ei.

In cea mai mare parte a timpului istoria unei colectivitati este suma ‘vectoriala’ a deciziilor luate de fiecare dintre membrii respectivei comunitati. Si asta chiar daca in cartile de istorie ni se prezinta cu precadere vietile ‘personalitatilor istorice’.
Daca nu ma credeti ganditi-va la faptul ca avem animale domestice doar pentru ca nenumarate generatii de fermieri le-au domesticit si au contribuit la ameliorarea rasele… Sau la modul in care au fost perfectionate, in timp, arta olaritului, navigatia cu vele sau prelucrarea prin aschiere a metalelor…
De cele mai multe ori am avut de a face cu o evolutie relativ lenta, in care fiecare dintre cei in cauza au schimbat cate putin din ceea ce era deja cunoscut, chiar daca unele dintre schimbari au avut efecte dramatice. De exemplu Newton. Merele au tot cazut din copac si fara sa stie de gravitatie iar oamenii le-au tot cules de pe jos fara sa se intrebe de ce cad…
Un alt exemplu extrem de ilustrativ pentru ce vreau sa spun este George Stephenson. Da, va aduceti bine aminte, cel prezentat in cartile de istorie ca fiind marele inventator al locomotivei cu aburi. O fi fost el mare numai ca a fost doar unul dintr-un lung sir de oameni care si-au adus contributia la dezvoltarea ‘drumului de fier’. Dati un click pe numele lui si puteti afla mai multe amanunte.

Ce vreau sa spun este ca datorita activitatii inaintasilor de foarte multe ori suntem pusi in fata unor alternative destul de clare si de obicei destul de stranse. Trebuie doar un pic de prezenta de spirit, de harnicie si de cooperare din partea celor din jur. Doar cat sa ne ajutam unii pe altii in ceea ce avem de facut cat si sa nu ne lasam unii pe altii sa o luam brambura pe campii atunci cand ‘ne ia cu căpuțul’.

Si totusi… Au fost in istoria multor popoare, sau chiar a omenirii intregi, momente cu adevarat critice in care cel aflat, intamplator sau nu, in punctul cheie a avut cu adevarat ‘controlul macazului’.
Un exemplu ar fi lt.col Stanislav Petrov, rusul care a salvat omenirea de la dezastrul nuclear ce ar fi urmat sa se intample doar pentru ca o masinarie nu fusese bine reglata…

Ultimul moment de genul asta din istoria Romaniei a fost Revolutia din Decembrie ’89.
In momentul acela Ion Iliescu a avut la dispozitia sa increderea a 87% din electorat. Ar fi putut duce Romania oriunde. Ce a ales sa faca … stim cu totii… Uite asa au ajuns unii sa fie cinstiti – si din cauza asta saraci – iar altii – multi dintre ei crescuti la ‘poalele stejarului’ – sa faca naveta intre puscarie si palatele lor imbracate in marmura.

Un alt personaj, de-a dreptul tragic, care a contribuit decisiv la conturarea acelui moment istoric, a fost Corneliu Coposu. Tot respectul pentru viata sa si pentru tot ce a fost nevoit sa indure. Nu-mi pot totusi opri gandurile… ce ar fi fost oare daca acest OM ar fi ales sa nu reinventeze PNȚ-ul? Daca ar fi infiintat un partid crestin democrat curat, fara istoria – tragica dar nu fara de pata – pe care taranistii o aveau in carca din perioada interbelica? Si daca ar fi fost putin mai selectiv cu privire la cei pe care i-a primit in partid, inca din primele zile… Apropo, voi mai tineti minte vre-un taranist din anii 1990-2000? Emil Constantinescu? A venit din Alianta Civica, nu din PNȚ.
Iar dupa ce a fost ales a fost parasit de toti si lasat sa indeplineasca de unul singur toate promisiunile electorale ale intregii Conventii Democratice in timp ce membrii ei ‘de rand’ erau ocupati sa se scuipe unul pe celalalt atunci cand nu se bateau pe ciolan…

Cum ar fi aratat oare viata politica romaneasca contemporana daca Iliescu nu ar fi avut impotriva cui sa asmuta haitele de falsi mineri si daca un partid curat ar fi avut printre membrii sai fondatori o personalitate cu verticalitatea lui Corneliu Coposu? Dar poate ca verticalitatea, si nici abilitatea politica dusa pana in apropierea prestidigitatiei de care a dat dovada Iliescu, nu sunt suficiente in momente din astea…

Poate rigoarea germana? Cuplata cu maturizarea alegatorilor, intervenita intre timp si care a dus la o cu totul si cu totul alta alegere decat cea facuta in 1990?

coposu huiduit la alba iulia

Efectiv mi s-a facut rau urmarind acesta marturie a acelor timpuri. Mi s-a strans stomacul ghem.
Si apoi mi-am dat seama ca oamenii aceia nu il huiduiau pe omul Corneliu Coposu ci simbolul PNȚ-ului.
“La fel ca  toata istoria interbelica, acest partid a fost “idealizat”  mult mai mult decat a fost justificat, istoric vorbind. Martiriul membrilor acestui partid, in frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache,  care îşi vor găsi sfârşitul in închisorile comuniste, justifica poate aceasta “amintire istorica”, politic vorbind au daunat uneori intereselor tarii  si poporului roman. Din nefericire,  putini cercetatori romani s-au “aplecat” asupra documentelor din arhivele aliatilor occidentali pentru a trage aceasta concluzie.

….In perioada interbelica, PNŢ-ul a fost caracterizat prin lipsa de viziune a unor lideri ai partidului, politicianism dur, care a daunat grav intereselor Romaniei si in special acele scindarile si lupta intestina a unor grupuri de interese care au pus deseori partidul pe “butuci.”

Nu asta ar fi trebuit sa fie treaba unor lideri cu viziune? Sa inteleaga ca nu se poate incepe o viata politica cu adevarat noua noua in siajul unor hoarde de batausi ‘camuflati’ cu praf de carbune si nici incercand sa reincalzesti o ciorba despre care atat oamenii obisnuiti cat si cei cu ceva ‘constiinta istorica’ oricum nu aveau o amintire prea buna?

Din punct de vedere pur tehnic ar fi posibil sa inhami caii si in spatele carutei.
Merge mai greu, e mult mai complicat sa iei curbele dar, una peste alta, daca cineva ar avea vre-un avantaj din chestia asta, sunt sigur ca si o asemeanea aiureala ar putea fi construita. Chiar daca foarte multi ar face pe ei de ras.

De vreo doua saptamani incoace ma mir continuu.
A fost un fel de cutremur politic iar cel considerat outsider a fost ales cu o majoritate covarsitoare.

Si de atunci incoace aproape toata lumea – majoritatea celor care se vad pe sticla sau isi fac simtita prezenta pe net – discuta despre orice altceva decat despre semnificatia acestui lucru.
Unii se plang, sau chiar isi pun cenusa in cap, pentru ca n-au reusit sa intuiasca/masoare ce avea sa se intample.
Altii analizeaza, in detaliu, cum se paruiesc cei din PSD.

Foarte putini spun, sau scriu, ceva despre situatia ‘macro’ care a produs circumstantele in care atat de multi oameni au iesit sa voteze, si nu oricum ci pentru a-si manifesta nemultumirea cu privire la directia in care mergea Romania.

Motivele sunt arhicunoscute. Oamenii s-au saturat sa tot treaca istoria pe langa ei – asa cum s-a intamplat in ultimii 25 de ani –  au inteles ca acest lucru se intampla si din cauza coruptiei aproape generalizata SI s-au hotarit in sfarsit sa faca ceva pe chestia asta. Si atunci de ce nu vorbeste nimeni serios despre chestia asta? Serios, adica nu la modul declarativ – asa cum a facut-o, de exemplu, Basescu.

Azi dimineata am inteles, in sfarsit.

Din cele mai vechi timpuri partidele au urmarit castigarea puterii politice pentru a putea astfel conduce, influenta, pentru a-si putea impune propriul program, propria viziune despre conducerea societatii

Si cum ‘scopul scuza mijloacele’ iar ‘hotul neprins e negustor cinstit’ nu mai conteaza cum castigi puterea politica cu conditia sa nu fii prins. De ‘oamenii legii’ sau de electorat, nu conteaza. Ce conteaza e ca tu sa ajungi la putere, sa-ti poti ‘impune propriul program’ fara ca ceilalti sa se prinda ca au fost trasi pe sfoara.
Ca se vor prinde peste vreo cativa ani, dupa ce tu ti-ai facut suma… asta e alta chestie. Daca la alegerile urmatoare nu mai reusesti sa repeti isprava – ai promis prea mult data trecuta sau te-ai compromis prea tare pe parcurs – te dai la o parte – elegant sau cu scandal, dupa cum ti-e felul – si te pregatesti pentru data viitoare.

Oare asta sa fie cu adevarat continutul conceptului de democratie?
Nu cumva e de fapt invers?
Mie mi se pare ca rolul functional al partidelor este, de fapt, de a identifica si concentra diversele alternative care devin posibile pe masura ce trece timpul, sa le articuleze in propuneri de actiune politica si sa le prezinte ‘in piata publica’, demosului. Acesta alege una dintre variante si partidul sau alianta care a propus respectiva varianta are la dispozitie o anumita perioada de timp sa puna acea varianta in aplicare. Adica alegatorii ‘impun’ viziunea lor asupra societatii si nu partidele….

Poate ca sunt eu naiv numai ca cea mai superficiala privire asupra istoriei ne spune ca Platon a gresit fundamental atunci cand a spus ca cel care a descoperit adevarul are nu doar dreptul ci chiar obligatia morala de a-i convinge si pe ceilalti sa accepte acel adevar.  (Platon, Mitul Pesterii.)
E foarte plastica toata descrierea lui cu peretele pe care joaca umbrele si foarte didactica metoda folosita – concluziile sunt trase, sau macar acceptate, de invatacel si nu predate didactic de magistru – dar asta nu reduce cu nimic mirarea cu privire la ‘ce il face pe cel iesit din pestera sa fie convins ca locul in care a ajuns nu este o pestera si mai mare’?
A, ‘mai mare si mai buna’ o sa spuna cineva!
Mai buna pentru cine? Daca lui i se pare asa asta nu inseamna ca este neaparat mai buna si pentru ceilalti!

‘Relativism absolut’, va fi concluzia aceluiasi ‘cineva’, ‘nu se poate sta de vorba cu el!’.

Pai da, asa au spus toti dictatorii. Stim noi mai bine decat supusii nostrii asa ca astia n-au decat sa asculte ce le spunem noi.

Daca ne uitam cu un pic mai multa atentie la istoria Greciei perioada lui Pericle – contemporanul lui Platon – o fi fost varful de glorie al Atenei democratice numai ca asta inseamna ca de acolo incoace Grecia nu a facut altceva decat sa decada!
Iar Pericle a fost doar primul dictator dintr-un sir care nici macar nu a fost prea lung. Transformarile pe care el, Pericle, le-a pus in practica aplicand invataturile lui Platon si transformand Atena dupa cum a considerat el ca era mai bine au pregatit locul pentru a fi cucerit de Filip al Doilea al Macedoniei. Acesta avea un fiu, Alexandru, exact asa cum Platon avea si el un elev, pe Aristotel. Si cum geniile se atrag Alexandru a fost elevul lui Aristotel si, banuiesc eu, a primit de la acesta cam acelasi gen de invatatura precum a primit Pericle de la Platon.

Asa ca Alexandru s-a pornit sa cucereasca lumea… si a murit, in culmea gloriei, de prea multa bautura. Iar Grecia nu a mai cunoscut o clipa de independenta pentru urmatoarele doua milenii. O fi bine, o fi rau…

Urmatorul imperiu, cel Roman, a inceput tot in mod democratic. Cata vreme a ramas democratic, sau macar a pastrat o aparenta democratica – adica pana la Cezar – s-a dezvoltat organic. Dupa ce capii ‘partidelor politice’ au inceput sa se razboiasca intre ei au mai construit intr-adevar niste palate si niste temple splendide dar imperiul in sine incepuse deja sa intre in declin.

De fapt intreaga istorie Europeana este dominata de aceasta constanta, atata vreme cat autonomia indivizilor este pastrata sau creste bunastarea intregii societati este prezervata sau se imbunatateste. In perioadele in care societatea isi ‘pierde vigilenta’, devine osificata se complace in situatia in care conducerea treburilor se face de la centru lucrurile se inrautatesc rapid iar citeodeata atat de tare incat este nevoie de cate o revolutie pentru a le repune pe fagas.

Secolul douazeci a cunoscut trei razboaie, mondiale, pe tema asta.
In WWI cele doua imperii central europene – Wilhelm al II-lea era Kaizer, adica imparat, exact acelasi titlu ca cel purtat de Franz Joseph, imparat al Austriei si rege al Ungariei – incercau sa supravietuiasca impotriva transformarilor ce aveau sa vina.
In WWII trei autoritarisme – German, Italian si Japonez – au incercat sa controleze cat mai mult din restul lumii.
In timpul celui de-al treilea, cunoscut indeobste sub numele de Razboiul Rece, un ‘lagar’ – care se alinta singur cu apelativul ‘socialist’ – a incercat sa puna in practica acelasi principiu al lui Platon – convinge-i cu forta ca ce le spui tu e mai bine pentru ei insisi, chiar daca lor nu le vine sa creada – camuflat de data asta sub forma invataturilor lui Marx.In prezent, la inceputul secolului XXI, ne pregatim de un nou razboi ‘aproape rece’ si de un altul cat se poate de cald iar toate astea se intampla tot din cauza ca unii se incapataneaza sa creada ca ‘stiu ei mai bine’.

Acum intelegeti de ce spun ca ne chinuim sa punem in miscare o caruta la care caii au fost inhamati invers?
Procesul democratic nu este despre a castiga puterea cu orice pret pentru ca apoi sa iti impui viziunea ta asupra societatii.
Mai devreme sau mai tarziu oamenii isi vor da seama ca au fost pacaliti si se vor ‘razbuna’. Nu cred ca un sir de razbunari duce la un rezultat cat de cat multumitor.

Cred ca a venit momentul sa meditam mai degraba la ce greselile au fost comise si la cum putem readuce lucrurile pe un fagas functional in loc sa ne mangaiem pe cap cu pe vot normal, Victor Ponta era preşedintele României astăzi.” (Gheorghe Nichita, RFI)
Iar primul lucru pe care trebuie sa facem este sa intelegem o data este ca nu politicienii stabilesc ce e normal sau nu.
Ei doar trebuie sa puna in practica normalul pe care poporul il considera potrivit intr-o anumita situatie. Altfel dam in totalitarism iar de acolo pana la prabusire nu mai este decat un pas.

Eu va bat la cap? Voi nu sunteti conectati la realitate?

Am facut ieri o scurta istorie a transformarilor prin care a trecut conceptul de justitie.
Astazi voi incerca sa fac o scurta istorie a modului in care a functionat justitia pe plaiurile mioritice.

Si pentru ca tot veni vorba de Miorita nu pot sa nu ma gandesc la varianta interpretata de Nicolae Sulac, in care dialogul are loc intre mama ciobanasului ucis si mioara nazdravana:
“Puisorul mamei pui,
Unde-i el sau poate nu-i…
.
.
Of, of, of,
Ficiorasul tau,
Dorit stapanul meu,
S-o-ntalnit pe-un verde plai,
Ca gradinile din Rai,
Cu doi ciobani lăcomosi,
Oameni rai si fiorosi.
Si pe langa dânsul s-o dat
Si-atata l-au inconjurat
Pana zilele i-au luat.
Amandoi si-au impartit turma
Si in lume si-au pierdut urma.

Dar nici ca le-o ticnit,
Ca ei iarasi s-o-ntalnit.
De l-avere s-or sfadit,
S-au batut pan-au murit.
C-asa-i pe pamant lasat,
Din averea cu pacat
Sa n-ai parte niciodat,
S-o platesti nemasurat!”

Naivitatea ‘primitivului’ coplesit de nedreptatea vietii de zi cu zi si care isi spune singura speranta in justitia divina?
Sau observatia extrem de pertinenta a ‘omului din popor’ – ne prea bagat in seama dar suficient de inteligent pentru a supravietui chiar si atunci cand ‘fruntea’ isi pierde mintile de lacomie sau disperare – care a sesizat de-a lungul timpului ca
“Ţara, ca o precupeaţă,
Face de ruşine glia,
Când se vând, precum la piaţă,
Cinstea şi cu omenia.”?

Sa revenim.
Se vorbeste foarte mult despre trei dintre rolurile justitiei, retributiv, educativ si, mai nou, restaurativ. Adica pedepsirea vinovatului, convingerea lui si a celorlalti membri ai societatii ca nu merita sa incalci legea si readucerea situatiei post fapta cat mai aproape posibil de situatia de dinainte ca fapta sa fi fost comisa.
Simplu si la obiect, nu-i asa?

Totusi destul de incomplet…

Pe vremea, si in locurile, in care oamenii invatau mestesugul oieritului justitia – sau mai degraba siguranta persoanei si avutului sau – depindea de fiecare dintre cei implicati. Vroiai sa te mai intorci si la anul cu oile pe acelasi munte… te purtai omeneste cu ceilalti. Calcai prea tare pe bec…sau erai prea slab…

Mai apoi a aparut si s-a dezvoltat organizarea statala. Una dintre primele sarcini ale acesteia a fost colectarea birurilor si transportul sumelor de bani, in siguranta, pana in capitalele principatelor. Aceste sume, imense pentru vremea aceea, reprezentau tentatii enorme pentru niste oameni destul de obisnuiti cu pericolul fizic datorita deselor razboaie si buni cunoscatori ai folosirii armelor din exact acelasi motiv.
Iata si motivele pentru care au aparut haiducii, ocnele si completa lipsa de incredere pe care romanii o au fata de stat, organizatia aceea care strange biruri, reactioneaza violent atunci cand cineva incearca sa ‘ia inapoi’ banii ‘furati de la popor’ si, mai tarziu, nu ne-a lasat, neam, sa furam de la boier. Iar aceasta situatie a durat pana la primul razboi mondial.
Nu ca dupa aceea s-ar fi schimbat multe. Alegerile pretins democratice erau organizate chiar de ‘castigator’ in niste conditii cel putin dubioase si pe care toti se faceau ca nu le vad.
Pentru cei ce nu stiau inca ‘democratia’ romaneasca a fost originala de la inceput, termenul nu a fost inventat de Iliescu. Regele numea guvernul iar guvernul nou numit organiza alegerile. In situatia asta oamenii de rand au inteles ca societatea era impartita in doua si ca regulile sunt facute pentru a pastra status quo-ul, si nicidecum pentru pentru a oferi tuturor in parte si societatii in ansamblul ei posibilitatea de a-si desfasura cat mai nestingheriti viata.

Ca urmare a acestei stari de spirit nu-i mare mirare ca populatia nu s-a opus prea tare atunci cand tancurile sovietice au descarcat comunismul in piata publica, mai ales ca acest lucru a fost statuat printr-o metoda binecunoscuta: niste alegeri trucate grosolan. Cele din 1946.

Urmatorii 45 ani n-au facut nimic altceva decat sa intareasca opinia poporului ca sistemul de justitie are ca menire sa pastreze privilegiile clasei dominante – ce conteaza ca acum aceasta clasa era nomenclatura comunista, sistemul functiona in continuare.

Si nici macar caderea comunismului nu a adus nimic nou. Ceausescu a fost omorat in urma unui simulacru de proces iar apoi ‘seful statului’ s-a folosit de niste ‘trupe neregulate de comando’ pentru a reinstaura ordinea pe care o credea periclitata – adica pentru a-si conserva puterea politica.

In situatia asta mi se pare de-a dreptul remarcabil faptul ca in ultimii 10 ani foarte multi dintre cei care muncesc in interiorul sistemului de justitie au facut un imens salt conceptual. Acela de la statutul de membru al unui sistem represiv – ceea ce a fost sistemul de justitie pana prin 1996 – la acela de persoana insarcinata in primul rand cu responsabilitatea de a pastra increderea in societate, adica de a mentine coeziunea sociala.

Caci acesta este cel mai important rol al sistemului de justitie!
Atunci cand persoana, un membru al societatii, renunta la o parte din libertatea sa individuala si o cedeaza statului acesta se asteapta ca ‘statu’ sa isi asume acea responsabilitate si sa se achite de ea. Adica sa faca in asa fel incat individul sa se simta in siguranta in interiorul comunitatii largite care este natiunea.
In situatia asta, in care fiecare membru al societatii stie/simte ca nu traieste in ‘jungla’ si ca regulile sunt egale pentru toata lumea, apar conditiile necesare pentru ca indivizii sa colaboreze mult mai eficient intre ei fata de situatia in care indivizii sunt preocupati mai ales sa isi ‘apere spatele’ decat de ceea ce au de facut – adica asa cum erau nevoiti sa faca ciobanii din Miorita.

Pana la urma asta e singura diferenta reala care exista intre celelalte tari ex-comuniste din afara fostei Uniuni Sovietice si Romania, Bulgaria si Albania. Peste tot oamenii se respectau intre ei chiar fara sa se cunoasca personal inca din perioada de dinaintea instaurarii cu forta a comunismului si le-a fost foarte usor sa revina la acel modus vivendi dupa ce comunismul a ajuns la cosul de gunoi al istoriei. In cele trei tari ramase de caruta din acest punct de vedere acel gen de respect reciproc nu avusese nici macar posibilitatea sa apara, cu atat mai putin sa se consolideze.

Si nu, nu e nici o nevoie sa ne apucam acum sa plangem in pumni pe chestia asta si sa sa dam vina pe unii sau pe altii dintre vecini. Este suficient daca intelegem ca respectul reciproc ‘largit’ este esential pentru constructia si functionarea unei societati ‘asezate’ si ca una dintre manifestarile la scara macro a acestui gen de respect reciproc este functionarea corecta a sistemului de justitie din respectiva tara.

Se discuta intens despre motivele pentru care foarte multi oameni au iesit la vot si uite asa Iohannis a devenit presedinte in locul lui Ponta, asa dupa cum prognozau toti ‘specialistii’ ca ar fi trebuit sa se intample.
Una dintre ‘justificari’ este prezenta nu atat masiva cat neasteptata la vot a romanilor din Diaspora…. si efectele colaterale ale indignarii populare (= votul ‘antisistem’)

‘Ma leși’?!?

In primul tur la prezidentiale au fost trimise in strainatate 500 000 de buletine de vot. Au reusit, cu greu, sa voteze ceva mai putin de 150 000 de oameni. Pentru turul doi au fost trimise 800 000 de buletine si, cu toate ca procedurile au fost simplificate – nu intru acum si in viesparul asta – tot n-au reusit sa voteze mai mult de 400 000 de oameni.

Pai?

Exista cel putin doua explicatii:

– Estimarea cu privire la intentia de vot a romanilor din Diaspora a fost cat de cat corecta dar cei care au alocat buletinele nu s-au coordonat cu cei care au stabilit numarul de circumscriptii sau

– … fiecare cu imaginatia lui.

Nu stiu ce ma face sa cred ca ‘votul antisistem’ doar a cautat un motiv sa iasa din casa. Daca nu era asta era altul…

ba pe-a ma-tii
Si atunci care mai e deosebirea?

Poate ca asa simt ei, poate chiar or avea ceva motive… dar chiar este utila, cu adevarat, folosirea unui ‘limbaj’ atat de frust incat nu lasa, sub nici o forma, loc de buna ziua?

La ce? Cui?

Eduard Hellvig facea aseara observatia ca unul dintre motivele pentru care Ponta a pierdut alegerile a fost acela ca “intensitatea” mesajelor transmise de echipa sa a reusit sa “ghetoizeze” electoratul PSD, adica a reusit sa-i ingramadeasca pe cei deja convinsi intr-o incinta in care altii n-au mai vrut sa intre tocmai pentru ca acolo puțea prea tare a intoleranța.

Acum ce facem, ne ghetoizam si noi? Singuri?

%d bloggers like this: