Archives for posts with tag: Alegeri

Am mentionat in postarea trecuta modul in care pozitia geografica in care s-a intamplat sa traim a constituit cadrul in care a aparut si s-a dezvoltat ceea ce Mihai Eminescu a denumit ‘selectie negativa’.

Simplul fapt ca jocul ‘geopoliticii’ a facut ca marea majoritate a conducatorilor din acest spatiu sa fie schimbati sub imperiul unor forte exterioare acestuia si fara ca ceea ce se intampla in interior sa aiba mare influenta asupra destinului suportat de locuitori a generat aparitia unei stari de spirit descrisa foarte bine de ‘capul plecat, sabia nu-l taie’ si ‘te faci frate cu dracu’ pana treci puntea’.
Conducatorii isi vedeau de treburile lor, isi angajau/numeau in posturi cheie tot felul de ciraci si rubedenii fara sa tina cont de ce erau acestia in stare sa faca cu adevarat ci doar in functie de cat de loiali erau fata de cel care i-a numit. Adica exact ce descria Eminescu atat de plastic prin ‘selectie negativa’.
In acelasi timp marea masa a dezvoltat ceva care s-ar putea numi ‘strategie de supravietuire’: “zi ca el si fa ca tine”. Adica, pe de o parte, un dispret total fata de ‘clasa superpusa’ dar, in acelasi timp, un fel de resemnare, ‘n-ai ce dracu sa le faci, trebuie cumva sa te descurci fara ca ei sa bage de seama’.

Acest sistem a functionat, de bine de rau, atata vreme cat conducatorii erau inca ‘cenzurati’ de ceva/cineva. Cand treaba se imputea prea tare se mai ducea cineva cu cate o ‘jalba in protap’ la Marea Poarta, la Viana… si ocupantul, preocupat pana la urma de stabilitatea domeniului de unde primea tribut, mai trimetea cate un basbuzuc sau macar cate o mustrare.
De cand am devenit independenti insa, sistemul a inceput sa isi arate coltii. Scandaluri de coruptie care au afectat pana si Casa Regala inainte de primul razboi mondial, dictatura regala inainte de cel de al doilea, cel mai idiot dictator comunist in afara de Stalin, Pol Pot si dinastia Kim…

Ei bine, se pare ca intrarea in UE a inceput sa produca roade.
Insistenta lor ca legile sa fie respectate si in spiritul lor, nu doar de fatada, a inceput sa produca ceva rezultate.
Numai ca si mai mari rezultate sunt cele produse de faptul ca romanii au inceput sa umble prin lume si sa vada cum merg lucrurile prin alte parti.
Foarte multi dintre cei protesteaza zilele astea au fost pe afara sau/si lucreaza pentru companii private.
Dupa ce ai vazut cum arata normalitatea nu ai cum sa nu iti doresti si pentru tine asa ceva.

Tocmai de asta spun ca pentru a rezolva problema coruptiei trebuie sa ne uitam, cu mare atentie, la numere.
Nu vom putea depasi aceasta situatie pana cand cei care inteleg fenomenul si isi doresc, cu putere, sa il schimbe nu vor constitui o majoritate confortabila.

Pentru a ajunge pana acolo mai trebuie sa examinam cateva seturi de date.
Primarul Bucurestiului – buget de un miliard de Euro anual, adica 1 000 000 000 – are leafa de 24 de mii de Euro pe an.
Ce presedinte de corporatie cu cifra de afaceri de un miliard s-ar duce la munca pentru un asemenea salariu?
Avem 500 si ceva de parlamentari pe care ii platim cu cate 5 000 de lei pe luna.
‘Pai da, dar mai au o gramada de bani pentru biroul teritorial si pentru cazare, isi mai iau si de acolo’.
Vedeti?
Exact asta spuneam si eu. Atitudinea noastra este extrem de ambivalenta. Ni se pare firesc sa ii platim prost pentru ca ei oricum fura.
N-ar fi mai bine sa ii platim rezonabil de bine si apoi sa nu-i mai lasam sa fure?

Nu de alta dar in momentul acela vor intra in competitie pentru posturile astea si oameni care pana acum au stat deoparte tocmai pentru ca n-au vrut sa se manjeasca. Suficient de capabili incat sa castige bine in economia privata – acolo unde cel mult dadeau ei spaga, din partea firmelor pentru care lucrau, dar nu aveau nevoie sa primeasca.

V-as propune sa mai facem un calcul, Nu am suficiente date ca incep de undeva dar hai sa ne imaginam cat se pierde in economie din cauza coruptiei. Ce inseamna atunci cineva plateste un kilometru de sosea de doua ori mai mult decat face? Ce inseamna atunci cand un antreprenor trebuie sa dea un ‘para-ndarat’ de 10%? Ce evaziune face pentru a putea plati? Ce alte spagi mai trebuie sa dea pentru a nu fi prins? Ce costuri taie? Ce nu face cum trebuie?
Oare de asta trebuie refacute autostrazi de abia date in folosinta? Oare de asta circula acum trenurile de doua ori mai incet decat acum 20 de ani?

Nu cumva daca am plati preturile corecte – atat pentru kilometrul de autostrada cat si pentru munca primarilor, a medicilor, profesorilor si celorlalti bugetari – ar ajunge banii pentru toata lumea?

Bineinteles cu conditia ca taxele sa fie platite in mod corect. Adica de catre noi toti.
Dar daca cei de la stat nu ar mai lua spaga atunci cum ar mai putea privatii sa evite plata impozitelor?

E un fel de cerc vicios?
Intr-adevar.
Numai ca orice cerc vicios poate fi transformat foarte usor intr-unul virtuos.
Pur si simplu ne oprim, ne intoarcem cu 180 de grade si pornim din nou.

Ca la patinoar, cand eram mici. Si daca facem suficient de multi chestia asta ii vom lua si pe ceilalti cu noi.
De asta vorbeam la inceput despre numere. Tot ce trebuie sa facem este sa ne adunam suficient de multi atunci cand facem manevra.
‘Iesiti din casa, daca va pasa!’

Advertisements

In decembrie 2014 ICCJ a determinat (Decizia nr. 26/2014 — publicata in Monitorul Oficial nr. 24 din 13 ianuarie 2015) ca “ca medicii angajati in spitalele de stat au calitatea de functionari publici, in sensul legii penale. Astfel, acestia pot fi cercetati penal si pedepsiti pentru infractiunea de luare de mita.”

In 20 martie 2015 Curtea Militara de Apel cere aceleiasi Inalte Curti de Casatie si Justitie sa determine daca nu cumva dispozitiile legii 46/2003 («pacientul poate oferi angajatilor sau unitatii unde a fost ingrijit plati suplimentare sau donatii, cu respectarea legii») “dezincrimineaza infractiunea de primire de foloase necuvenite, fapta prevazuta si pedepsita de art. 256 din C.pen. de la 1968, respectiv infractiunea de luare de mita, fapta prevazuta si pedepsita de art. 289 din C.pen., in varianta primirii de catre functionarul public de bani sau foloase ce nu i se cuvin, in cazul medicilor sau al altor angajati ai unitatilor sanitare”.”

In esenta, decizia ICCJ, publicata pe 5 august in Monitorul Oficial, a fost ca ‘pacientii pot sa dea dar ca medicii nu pot, conform legii, sa primeasca’.
Situatia a starnit numeroase comentarii, inclusiv din partea Consiliului Medicilor din Romania precum si individual. Absolventi cat si studenti ai facultatilor de medicina au dat glas, in clar, nemultumirilor lor. Intre timp unii dintre ei si-au luat cuvintele inapoi, dar asta e alta problema.
Pana aici putem spune ca avem de a face cu niste actiuni/reactiuni care se inscriu intr-o anumita logica. Voi lasa pe altii sa o desluseasca.
Atentia mea a fost starnita de urmatorul comentariu: De ce ceea ce se intampla cu medicii, nu se intampla si cu profesorii? Adica vehementa asta, misecuvinismul asta radical. Pentru ca totul e urmare a perceptiei distantei dintre status si recompensele asociate, “valoarea” materiala a statusului.
Hopa!!!
Cuvintele acestea descriu o realitate, chiar daca una extrem de neplacuta. Iar o parte semnificativa din comentariile publice care apar pe ‘retelele de socializare’ pe acest subiect dau greutate acestor consideratii.
Orice problema poate fi analizata din mai multe puncte de vedere. In functie de interesele celui care face acest efort, de priceperea sa, de intelegerea pe care o are asupra domeniului, de imaginatia sa… Eu voi incerca sa o privesc din doua directii.
Din punct de vedere individual observam ca medicii pot practica aceasta meserie avand minime abilitati de comunicare in limba pacientului – sau chiar deloc, vezi cazul medicilor veterinari – pe cand profesorii nu pot pleca sa profeseze in alta tara fara a stapani limba folosita de elevii pe care urmeaza sa ii invete in acea tara. De aceea medicii pot pleca sa isi practice meseria aproape oriunde pe cand profesorii sunt mult mai legati de ‘glie’. Astfel intelegem foarte repede cum de medicii ‘isi permit’ o astfel de atitudine in timp ce profesorii nu isi mai permit sa fie atat de vocali.
Exista insa si un punct de vedere social. Sau, mai bine spus, ar trebui sa existe.
Ocrotirea sanatatii si educatia sunt doua lucruri extrem de importante, atat pentru indivizi cat si pentru societate, in ansamblul ei. E foarte greu sa iti pastrezi sanatatea in mijlocul unei epidemii sau sa duci o viata cat de cat normala daca prea multi dintre cei din jurul tau cad ca mustele. Tot asa, chiar daca zicala romaneasca spune ca ‘chiorul este imparat in tara orbilor’ degeaba esti tu foarte bine educat/calificat in cele mai exotice meserii daca cei din jurul tau nu stiu bine sa citeasca.
Tocmai de aceea importanta relativa acordata de societate invatamantului si sanatatii este un foarte bun indicator pentru viitorul acelei societati.
Din cauza opresiunii comuniste in Romania a avut loc un proces extrem de interesant si, cel putin dupa cunostinta mea, necercetat inca.
Singurele profesii oarecum ‘liberale’ care mai puteau fi practicate inainte de 1989 erau, ati ghicit, acelea de medic, profesor/invatator si cea de preot.
‘Liberale’ in sensul ca aveai un pic mai multa libertate individuala decat restul…
Asa se explica de ce, pe langa traditiile din familie, aceste trei ocupatii au atras foarte multe ‘spirite independente’.
Asa se explica si rezultatele extrem de bune ale medicinii romanesti precum si cele ale sistemului de invatamant. Nu va uitati doar la ultimii ani, acum de cand ne cad spitalele in cap si rata de promovare la Bac abia trece de jumatate.
Faptul ca medicii romani sunt foarte bine cotati in toata Europa si ‘amanuntul’ ca romana este a doua limba vorbita la Microsoft nu s-ar fi putut intampla daca medicina si invatamantul romanesc nu ar fi fost, la un moment dat, de calitate.
Ce s-a intamplat intre timp? De ce medicii au ridicat capul in timp ce profesorii l-au lasat la loc?
Simplu. Legea cererii si ofertei e foarte dura.
Populatia Romaniei imbatraneste. Rapid. Iar toti acesti batrani au din ce in ce mai multa nevoie de asistenta sanitara
Numai ca acelasi fenomen se intampla si in restul Europei. Iar acolo sunt mult mai multi bani disponibili pentru ingrijirea sanatatii acestor batrani. Asa ca medicii romani isi permit sa ceara compensatii mai mari pentru eforturile lor pe cand profesorii, care tocmai ce au castigat un proces iar banii au inceput in sfarsit sa vina din urma, stau mai linistiti, constienti fiind de faptul ca in curand nu vor mai avea pe cine sa invete.
Ca sa nu mai vorbim despre situatia in care se afla medicii aflati la jumatatea carierei. Hai sa spunem ca in timpul rezidentiatului mai primesc un ban de acasa, mai fac o garda in plus, se mai carpesc. La limita dar hai sa spunem ca la tinerete entuziasmul face minuni. Dar pe la 30 de ani incepi sa te gandesti la insuratoare, la o casa, la o masina noua, la un copil, poate la doi… Asta in conditiile in care salariul tau abia daca a ajuns la 1500 de lei.
Da, stiu, sunt oameni care muncesc, din greu, pe mult mai putin. Numai ca si dintre aceia au cam inceput sa plece peste hotare.
Iar medicul acela despre care vorbeam eu poate trai mult mai bine oriunde altundeva in Europa decat aici, la el acasa.
Voi ce ati face in locul lui, daca ati avea aceasta posibilitate?
Si mai ales care este perspectiva noastra, ca natie, daca nu mai suntem in stare sa avem grija de educatia copiilor nostri, aia putini pe care ii mai facem, si nici de sanatatea bunicilor lor?

Au trecut 5 luni de când explozia cursului de schimb leu-franc a scos, încă o dată, la iveală faptul că sistemul bancar a lansat pe piaţă un produs toxic din dorinţa de a acumula profit maxim de pe urma cetăţenilor, în ciuda riscurilor pe care acest produs le presupunea. Deşi riscurile au fost cunoscute de către instituţiile bancare şi BNR, deşi sunt vinovate de dezinformarea în masă a clienţilor, băncile sunt în continuare protejate de asumarea oricărei responsabilităţi, timp în care client, îi suportă toate costurile lăcomiei sistemului bancar: dobânzi majorate, rate dublate de evoluţia agresivă a cursului valutar, comisioane abuzive de risc valutar sau de administrare’, notează organizatorii protestului, într-un comunicat de presă.

Chestia asta seamăna foarte bine cu ‘eu sunt mic, nu știu nimic, tata-n pod belește oaia!’

Organizatorii protestului vor să ne convingă de „inocența” celor care s-au „aruncat” la oferta, aparent irezistibilă, făcută de bănci – cărora li se reproșează „dezinformarea în masă a clienților”.

În realitate problema e ușor mai nuanțată.

În primul rând Isărescu a repetat până la saturație „luați credite în moneda în care aveți veniturile!”
Unii clienți au ales să le ia în franci elvețieni.

Aceștia pot fi împărțiți în două categorii.
Unii știau bine ce fac. Creditele în CHF erau oferite la o dobândă mult mai mică decât cele în Eur. Dacă respectivul client negocia un comision suficient de mic pentru restituirea anticipată și avea grijă să nu plătească comisioane enorme de administrare și de acordare a creditului afacerea ar fi putut fi una benefică pentru ambele părți.
A doua categorie a fost reprezentată mai ales de clienți relativ naivi și/sau lacomi. Voiau să ia un credit mai mare decât le-ar fi permite veniturile – ratele ieșeau prea mari dacă creditul ar fi fost exprimat în Eur iar dobânzile la lei erau enorme – așă că au acceptat ofertele făcute băncile care nu s-au gândit ce se vor face dacă rata de schimb va crește atât de mult în defavoarea clienților încât aceștia nu vor mai putea să plătească.
Și pentru că tot i-au prins la cotitură și au văzut cât de „disperați” erau clienții lor să-și cumpere „casele visurilor lor” atunci i-au împovărat și cu o droaie de comisioane enorme. Din nou, fără să se gândească deloc la „nu omorî găina cu oua de aur”!

Ce nu prea iau în calcul „analiștii” fenomenului – sau cel puțin nu prea vorbesc despre asta – este ce se întâmplă dacă cineva are un credit cu garanție imobiliară și nu mai poate plăti.
În America banca îți ia casa, o vinde, își oprește câți bani are de luat de la tine, îți dă restul – dacă mai rămâne ceva, și „la revedere”. Iar dacă între timp valoarea caselor a scăzut foarte mult și banca nu-și poate acoperi paguba… ghinion. Clientul nu mai are nici o treabă cu chestia asta.
La noi situația e alta. Dacă banca nu își acoperă ce are de luat prin executarea garanției atunci se întoarce înapoi la client și continua să îi ceară restul de bani.
Exact această situație a indus în conducătorii băncilor sentimentul de siguranță că lor nu li se poate întâmpla nimic. O dată semnat contractul clientul nu mai are scăpare. Acesta este și motivul pentru care băncilor le este groază de ideea introducerii conceptului de faliment personal.

Pe de altă parte și solicitările celor care nu mai pot efectiv răsufla de sub povara ratelor sunt cel puțin excesive. Dorința lor ca statul să legifereze conversia forțată la un curs ales de legiuitor – în favoarea clienților, bineînțeles – este contrară celor mai elementare precepte ale pieței libere… Dacă nu te-ai gândit bine înainte de a intra într-un contract n-ai decât să tragi consecințele…

OK, și atunci?

În orice piață funcțională există regula negocierii. Când apare o problemă care pune în pericol continuarea colaborării părțile caută să renegocieze clauzele înțelegerii iar arbitrul pieței, de obicei statul, are grijă ca situația să nu intre în blocaj.
În momentul de față este clar ca o mare parte dintre clienți sunt de-a dreptul disperați și că mare parte dintre bănci încă nu au înțeles gravitatea fenomenului. Sau că nu le pasă.

Și ce ar putea face statul? Mai ales după ce am sugerat ca a legifera conversia forțată este contrar preceptelor pieței libere.

Ei bine, ar putea legifera altceva.
Orice contract de bun simț presupune împărțirea atât a riscurilor cât și a beneficiilor. Dacă acest lucru nu se întâmplă atunci putem bănui partea care se bucură doar de beneficii fără a-și fi asumat și o parte din riscuri că a făcut abuz de puterea sa sau că a avut parte de „informații privilegiate”. Ori exact asta este treaba statului, să se asigure că cei puternici nu abuzează de forța lor în detrimentul oamenilor de pe stradă. Așa se justifică, de altfel, și intervenția justiției în cazul comisioanelor considerate a fi fost abuzive.
Făcand analiza risc/beneficii constatăm că clienții și-au asumat, implicit sau explicit, volatilitatea cursului valutar, a ratelor dobânzilor cât și volatilitatea prețurilor de pe piața imobiliară în timp ce băncile doar pe primele două.
Cu toate că băncile își trimit experții evaluatori înainte de a acorda orice credit cu garanții imobiliare și apoi aplică niște corecții zdravene asupra „valorii de piață” înainte de a accepta un imobil ca garanție pentru un credit ele nu își asumă nici o responsabilitate în această privință. Clientul n-are decât să plătească cât s-a angajat cu toate că obiectul în sine n-ar mai merita să fie scos de sub gaj pe când banca nu-și asumă în nici un fel posibilitatea ca obiectul acceptat ca garanție să fi suferit o depreciere în timp.

Ei bine exact aici ar putea interveni legiuitorul.
Ideea falimentului personal e bună dar s-ar putea să fie prea devreme pentru România zilelor noastre.
În schimb ar putea fi introdusă regula că băncile nu mai pot urmări debitorii pentru sumele rămase restante după executarea și valorificarea garanțiilor imobiliare.

Să vezi atunci flexibilitate din partea băncilor în privința renegocierii condițiilor creditului dar și grija lor atunci când vine vorba despre valorificarea cât mai buna a imobilelor preluate de la datornici.

Inca un post inspirat de un articol aparut in Jurnalul Roz de Cazarma al Simonei Tache:

“Cât mai rezistăm cu acest sistem de învățământ mizerabil?”

Sistemul de invatamant nu are cum sa fie fundamental diferit fata de restul societatii.
Iar aceasta problema este principial aceeasi peste tot in lume, sunt foarte putine tarile in care oamenii nu isi pun cu acuitate intrebari pe aceasta tema.
De fapt aceasta ‘tevatura’ este un simptom al unei probleme mai adanci.
Sistemul de invatamant este, in realitate, un mecanism prin care generatia actuala o pregateste pe cea viitoare pentru a se integra in societate. Pentru ca acest sistem sa functioneze macar satisfacator ar trebui ca generatia actuala sa aibe o idee relativ clara despre cum ar trebui sa arate viitorul pentru care o pregateste pe urmatoarea. Si, in acelasi timp, mai trebuie ca acesteia din urma – adica copiilor nostri – sa le convina perspectiva care li se ofera.
Numai ca eu nu sunt deloc convins ca generatia noastra stie cu adevarat ce vrem. In schimb stiu sigur ca ai nostri copii sunt debusolati rau de tot cu privire la tot ceea ce se intampla in jurul lor.
In situatia asta ma intreb ‘ce ar mai trebui sa reziste’? Noi insine, ca persoane fizice sau ‘noi’ ca societate?
Ne place atat de mult situatia actuala? Incat sa o oferim ca model copiilor nostri?
Nu cumva ar trebui sa facem un pic de curatenie, mai ales ‘mentala’, inainte de a incerca sa transmitem ceva mai departe?

In recent schimbata strategie a educatiei se tot vorbeste despre nevoia de reabilitare a invatamantului profesional/vocational. Se spune acolo ca tot romanul viseaza ca odrasla sa sa ajunga cel putin director si ca nimeni nu-si indeamna copii sa invete o meserie ‘practica’….
Pai ce meserias mai traieste cu adevarat bine in Romania zilei de astazi?

Daca pana si medicii au inceput sa plece… ce ne mai miram ca profesorii nu mai au nici un fel de tragere de inima?

In Roma antica se spunea ‘Fiat justitia, ruat caelum’.
In general aceasta fraza este tradusa prin: ‘Sa se faca dreptate chiar de ar fi sa cada cerurile’.
Am propus mai demult o alta interpretare: ‘Sa avem grija ca justitia sa fie cu adevarat dreapta pentru ca altfel ne va cadea cerul in cap’.

Lucrurile au inceput din nou sa se incinga pe malurile Dambovitei.

Mi-am adus aminte ca pe aici e mai populara varianta ‘Fiat iustita et pereat mundus’, evident cu traducerea echivalenta: ‘Faca-se dreptate chiar de ar fi sa vina sfarsitul lumii’.

Cum de cativa ani incoace Google functioneaza chiar bine am vrut sa vad ce mai poate fi gasit pe aceasi tema prin cotloanele netului.

Surpriza…

Cica varianta cu sfarsitul lumii nu provine din Antichitate – dupa cum ar sugera limba in care este formulata – ci a fost “Deviza lui Ferdinand I de Habsburg (1563–1564), întemeietorul monarhiei austriece, rege al Boemiei şi al Ungariei (1526), împărat germanic de la 1558 la 1564, fratele mai mic al lui Carol Quintul”.

Si mai interesant este insa faptul ca Immanuel Kant a folosit o varianta a acestei expresii, pe care a ‘tradus-o’ intr-un mod mult mai folositor pentru oricine este preocupat cu adevarat de problema asta:

“The true but somewhat boastful sentence which has become proverbial, Fiat iustitia, pereat mundus (“Let justice reign even if all the rascals in the world should perish from it”), is a stout principle of right which cuts asunder the whole tissue of artifice or force. But it should not be misunderstood as a permission to use one’s own right with extreme rigor (which would conflict with ethical duty); it should be understood as the obligation of those in power not to limit or to extend anyone’s right through sympathy or disfavor.”

Am dat citatul in engleza pentru ca nu stiu daca voi fi in stare sa traduc suficient de bine si ‘spiritul’ spuselor lui Kant. Voi incerca totusi:

“Expresia ‘Fiat justitia, pereat mundus’ (faca-se dreptate chiar daca ar fi sa piara toate canaliile din cauza asta), adevarata cu toate ca are in ea destula fanfaronada, exprima un puternic principiu de drept si dezvaluie realitatea din spatele cortinei alcatuita din farsa si agresivitate. Mare grija totusi, ea nu trebuie inteleasa ca un indemn catre utilizarea unui drept pana la ultima sa consecinta (acest lucru ar intra in conflict cu ideea de datorie etica) ci ca obligatie a celor de la putere ca acestia sa imparta dreptatea in mod egal, fara sa tina cont de simpatiile sau antipatiile lor.”

Kant nu se osteneste sa mentioneze explicit si ce se va intampla cu cei care nu ii respecta sfaturile.
Sa-i fi considerat oare, in mod implict, ‘canalii’?

Pana la urma chiar si cei mai idealisti dintre noi sunt de acord ca idea de justitie a pornit tocmai de la viata de zi cu zi. In care ne-am convins, cu totii, ca nici o colectivitate umana nu functioneaza cu adevarat bine atata vreme cat membrii ei, toti membrii ei, nu se se simt in largul lor.

Atunci cand unii incep sa fure ceilalti incep sa isi piarda increderea in semenii lor. Relatiile dintre membrii societatii se deterioreaza foarte mult, ba chiar ajung sa se blocheze.
Atunci cand unii incep sa se foloseasca de forta pentru a-si impune punctul de vedere – de la talharie pana la dictatura armata – indivizii obisnuiti, indiferent de tabara din care se intampla sa faca fata, sufera o serie de transformari care, insumate, conduc la o degradare marcata a intregii societati. A se vedea soarta comunitatilor de pirati, a societatilor dominate de Mafie sau a dictaturilor – de orice coloratura.

Daca stam bine sa ne gandim, balanta justitiei nu cantareste doar meritele relative ale celor doua parti supuse actului de judecata ci si efectele produse asupra intregii comunitati  de insusi modul in care este administrata functionarea justitie.
Este foarte important ca o sentinta sa fie justa dar este cel putin la fel de important ca respectiva sentinta sa fie adoptata mergand pe ‘drumuri drepte’ si nu ‘luand-o pe scurtatura’.

Principiul cu ‘mai bine sa scape 99 de vinovati decat sa fie pedepsit pe nedrept un singur nevinovat’ nu are ca scop protejarea vinovatilor ci pe membrii de rand ai societatii, vinovati si nevinovati laolalta.
Respectarea stricta a acestui principiu convinge foarte repede populatia de corectitudinea sistemului judiciar si conduce la cresterea rapida a coeziunii sociale si a cooperarii dintre oamenii ‘obisnuiti’ si ‘oamenii legii’.Iar pentru ca acest principiu sa fie respectat nu este nevoie sa fie ‘lasat sa scape’ nici macar unul dintre cei 99 ci doar ca fiecare condamnare sa fie facuta abia dupa ce au fost administrate probe suficiente pentru a spulbera si orice urma de indoiala cu privire la vinovatia acuzatului. Nu este de ajuns ca o sentinta sa satisfaca ethosul colectiv de la un moment dat. Acesta se poate schimba foarte repede insa soarta unui om nu poate fi data inapoi, ca ceasul.

Dupa cum nici cerurile nu mai pot fi urcate la locul lor, dupa ce ne vor fi cazut in cap.
Si daca mai continuam asa… nu mai dureaza mult.

Din cand in cand simt nevoia sa ascult ‘Romania, Trezeste-te!’.
De data asta am deschis, pe Youtube, un clip cu mai putine vizualizari. Pur si simplu m-a atras fotografia de intro.

La inceput am ras, apoi m-am intrebat ce vrea sa spuna cel care a facut selectia iar la final mi-am dat seama ca nu voi putea niciodata sti ce gandeste cu adevarat o alta persoana.

In schimb am inteles ca toata tarasenia asta poate fi luata ca un fel de test.
Pe care putem foarte bine sa ni-l administram singuri.
Uitandu-ne la clip, chiar de mai multe ori, si apoi incercand sa clarificam, in cuvinte, ce am simtit.

– Asta isi bate joc de Romania!
– Situatia e complexa.
– Oamenii sunt foarte ‘ingeniosi’ si gasesc rezolvari/utilizari cateodata extrem de neasteptate.

http://www.nozomi.ro/despre-motociclism-de-la-oresti-marmara-via-festina-lente/

Arena politico-mediatica din România ne oferă un spectacol foarte intens. “Intens” tocmai pentru ca însuși viitorul nostru depinde de ceea ce va mai rămâne pe scena după căderea cortinei.

Partea proasta este ca nu toți actorii vorbesc aceiași limba. Intenționat sau nu pe scena e și foarte multa confuzie.
De exemplu parlamentarii se bucura de inviolabilitate și nu de imunitate, după cum ni se împuie capul. Iar atunci când Parlamentul nu da aviz pozitiv pentru arestarea vre-unui parlamentar asta nu înseamna ca ‘justiția este oprita din drumul ei’ ci doar ca procuratura nu poate sa îl aresteze/percheziționeze pe respectivul potențial infractor. Iar prezenta în fata instantei de judecata nu reprezinta în nici un fel ‘un bun prilej pentru a-și demonstra nevinovăția’. Aceasta trebuie sa fie demonstrata, fără putința de tăgada, de procuratura, punct. Singurii care se bucura de o imunitate reala sunt miniștrii. Și aici chiar ar trebui ca legislația sa fie clarificata foarte repede. Imunitatea miniștrilor are sens doar pentru acțiunile ‘politice’ și în nici un caz pentru cele care ‘miros’ a corupție. In sensul ca nu orice pretins ‘abuz în serviciu’ comis de un ministru este ‘penal’ – sunt cazuri în care omului asa i s-a părut ca e bine sa se procedeze și aici este treaba unei instante politice, parlament sau președenție, sa hotărască dacă ar trebui sa fie anchetat în continuare sau nu. Dar atunci când sunt indicii clare ca s-ar fi comis un act de corupție – exista măcar o urma de ‘foloase necuvenite’ – atunci ar trebui ca procuratura sa intre ‘direct în pâine’.

Din păcate cea mai periculoasa confuzie de-abia acum urmează.
Am auzit pe un de altfel destul de respectat vorbitor – Bogdan Ficeac – explicând spectatorilor A3 ce înseamnă ‘statul de drept’:
Acu’ vreo luna le spunea “despre cum politicienii folosesc statul de drept pentru adversari politici.” iar acum 10 minute le explica ce este acesta: (citez din memorie) ‘un stat ‘al hârtiilor’, unde fiecare lucru este consemnat in scris’. Este adevărat că mai încolo a adăugat și ‘unde toată lumea respecta litera și spiritul legilor’ numai ca a uitat esențialul. Statul de drept se refera mai ales la rezultate (tratamentul egal aplicat tuturor membrilor sai) și are la baza respectul reciproc dintre membrii sai. Respectarea legilor are sens doar în măsura în care acest lucru este o manifestare a respectului reciproc dintre locuitorii acelui stat, altfel legile devin niște simple arme, exact cum același Bogdan Ficeac ne explica cu o scurta luna în urma….

Iar cel mai important lucru într-un stat de drept este însuși modul în care sunt concepute legile. Aplicarea, ‘în spiritul și litera ei’, a unei legi proaste nu duce la nimic bun. Iar statul în care legile sunt aplicate și după ce toată lumea s-a lămurit ca ar trebui de fapt schimbate – cum e, de exemplu, cea cu privire la imunitatea miniștrilor, și nu atât cea cu privire la inviolabilitatea parlamentarilor – este un stat de ‘drepți’, nu unul de drept.

Cineva mi-a trimis un link catre un montaj din Actorul si Salbaticii.

Cel care a pus laolalta mesajul a identificat doi destinatari. Prima parte este adresata politicienilor iar cea de a doua intregului popor.

Si are mare dreptate. Amandoi destinatarii au, fiecare dintre ei, cate o mare responsabilitate. Problema este ca n-au inteles inca necesitatea imperioasa de a lucra impreuna.

Politicienii nu pot face nimic, nu pot implementa nici un fel de politica, daca nu sunt ajutati de cei care pun in practica aceste politici. Ca atare politicienii initiaza si promoveaza exact acele politici pentru care reusesc, cat mai usor, sa mobilizeze suficient de mult sprijin popular astfel incat acestea sa fie aduse la indeplinire.

Populatia, cetatenii cu drept de vot, nu pot sa actioneze haotic, fara nici un fel de reglementare. Chiar daca ar schimba, cumva, intreaga clasa politica actuala tot ar trebui sa puna ceva in loc. Adica o alta clasa politica. Si am ajunge in exact acelasi loc.

Ca sa iesim din cercul asta vicios ar trebui ca intreg electoratul sa fie extrem de atent tot timpul, nu doar in momentele electorale, si sa dea continuu semnale catre clasa politica: ‘suntem cu ochii pe voi’. In acelasi timp el trebuie sa sprijine activ politicile care li se par bune si sa-si manifeste, civilizat dar ferm, opozitia fata de cele care i se par proaste sau neconvingatoare.
Pe de alta parte este imperios necesar ca si intreaga clasa politica sa inteleaga odata precaritatea in care se zbate intregul sistem si ca daca mai continuam mult in directia asta se alege praful de tot si de toate.

Altfel spus, ar trebui ca ambele ‘jumatati’ ale organismului social sa invete sa-si tina in frau “Oportunistii Fanatici”

Va recomand cu caldura acest articol al lui Ciprian Blidaru.

https://www.youtube.com/watch?v=O7P2axkUaao
http://dilemaveche.ro/sectiune/efectul-ecou/articol/oportunistii-fanatici
https://cblidaru.wordpress.com/2014/11/06/dilema-veche-oportunistii-fanatici/

Din pacate prea multi dintre pacatosi se decid sa spuna adevarul abia atunci cand este prea tarziu.
Atat pentru ei, adica dupa ce au pacatuit, cat si pentru ceilalalti, care nu mai cred nimic din ce spun acestia tocmai din cauza prea multelor pacate comise de ei.

Tot din pacate si tot de prea multe ori nici macar ajunsi in momente de criza prea multi dintre pacatosi nu au curajul sa dezvaluie intregul adevar. Mai degraba transforma oportunitatea unei confesiuni potential eliberatoare, macar din punct de vedere psihologic/moral, intr-o sordida lupta de ariergarda.
Dar asta nu inseamna ca printre spusele lor nu se gasesc adevarate perle. Ar fi pacat sa nu le ridicam din mizeria de pe jos, mai ales ca ne sunt extrem de folositoare chiar noua.

Ca sa nu prelungesc prea mult introducerea iata ce spunea Elena Udrea atunci cand procuratura a cerut pentru ea, intr-o sigura sedinta a Parlamentului, trei incuviintari pentru anchetare si tot trei incuviintari pentru arestare.(Exista oare rubrica pentru chestii din astea in World Book of Guinness Records? Poate la ‘ciudatenii’?!?)

“Timp de 10 ani am luptat pentru statul de drept, justiţie independentă, instituţii puternice. Sunt dintre cei care au acuzat Parlamentul că nu poate garanta progresul României şi nu poate da ţării viitorul de care are nevoie, despre ineficienţa Legsilativului, despre reducerea parlamentarilor la 300, de nevoia întăririi justiţiei şi reformele pozitive la nivelul serviciilor de securitate. Am încercat în discursul meu să mut greutatea acţiunii de pe Parlament pe alte instituţii. Într-o anumită măsură recunosc că am greşit. Am pierdut legitimitatea publică a Parlamentului pentru a creşte prestigiul altora din păcate. Cosnstat astăzi eu însămi ce înseamnă să faci parte dintr-o clasă politică şi un Parlament cu credibilitatea pierdută pe fondul clădirii unor statui unor instituţii de forţă.”

Pentru ‘conspirationisti’ acest pasaj ar putea constitui un argument de genul ‘uite dom-le cum vor astia sa slabeasca Romania’. Pentru cei care au ‘boala’ pe ‘servicii’ inca un motiv sa sustina ‘astia au deja prea multa putere’!
N-am de unde sa stiu nici ce a vrut cu adevarat sa spuna Elena Udrea si nici daca serviciile au prea multa putere sau nu. Cu atat mai putin am vre-un argument clar cum ca ar exista vreo conspiratie malefica care ar incearca sa distruga, din exterior, statul roman.
Ca or fi tot felul de oportunisti si de pescuitori in ape tulburi care isi incearca permanent norocul… asta e cu totul si cu totul altceva.

Si, de fapt, exact asta a marturisit, printre dinti, Elena Udrea. Ca a facut parte dintr-un grup de indivizi care odata ajunsi la putere au incercat sa foloseasca aceasta putere in scop personal. Ba, mai mult, ca nu s-au multumit cu firmituri ci ca au incercat, din pozitiile pe care le ocupau si in mod total ‘netransparent’, sa schimbe structurile de putere din interiorul statului roman, tocmai pentru ca sa isi poata atinge mai usor scopurile. Indiferent care or fi fost acelea.

Ar fi mare pacat sa trecem prea usor peste marturisirea, chiar din partea unui ‘initiat’, ca exista astfel de tentative.

http://m.adevarul.ro/news/politica/arestare-elena-udrea-dosarul-microsoft-gala-bute-urmarire-penala–noaptea-mai-lunga-1_54d90b6b448e03c0fd71923a/index.html

%d bloggers like this: