Archives for category: Tara din care traim

Doi copii mici au fost agresați sexual.
Poliția a avut nevoie de două zile pentru a-l identifica pe suspect, folosind imaginile înregistrate de o cameră de supraveghere.
După arestarea acestuia, un polițist, au început disensiunile. Între ministrul de interne și inspectoratul general de poliție precum și între primul ministru si ministrul de interne.

Apoi disensiunile au ajuns și în spațiul virtual.

Un judecător atrage atenția pe FB că pedofilia și agresiunea sexuală față de un minor sunt două lucruri diferite. Prima fiind o stare mentală alterată iar a doua o infracțiune pedepsită de Codul Penal.

Susținătorii ‘familiei tradiționale’ se activează brusc:

„Într-un mesaj postat pe Facebook, judecătorul Cristi Dănileț, cunoscut ca un susținător al homosexualilor, lansează „o dezbatere” aprinsă printre internauți,  în contextul cazului polițistului care a abuzat doi minori, în Drumul Taberei, întrebând „Ce numiți voi pedofil?”. Judecătorul Dănileț spune, răspunzând avalanșei de comentarii la întrebarea sa, că „Termenul „pedofil” nu este unul juridic” și că pedofilia nu ar fi o infracțiune. Judecătorul care spunea la un moment dat că este de acord cu zoofilia, afirmă că diferența între violatori și pedofili este că primii comit o infracțiune, așa că merg la închisoare, în timp ce ultimii sunt bolnavi psihic, deci trebuie internați.”

Având în vedere gravitatea actului și consecințele oribile asupra victimelor, intensitatea reacției publice este perfect normală. Chiar și confuzia unora dintre cei care își exprimă sentimentele.

„Aș vrea să-l întreb pe dl Danileț așa:”Cum ați reacționa dacă fetita dvoastra ar fi violata de un individ ca asta?” . Ca sa fim seriosi , prea putin conteaza definitia in asemenea cazuri! Chiar nu m-ar interesa ce boala are sau ce dracu e aia pedofilie. Singura grija ar fi sa fie pedepsit, pentru ca altii ca el sa nu mai aiba curaj sa faca ce a facut el. Asa trebuie gandit stimate si distins domn!”

Acum, după ce suspectul a recunoscut faptele, poate că ar fi cazul să ne gândim un pic și la viitor. Nu doar la ‘cum a fost posibil așa ceva’ ci și la ‘ce facem de acum încolo’.

Cel mai important lucru în situații din astea este să reducem cât mai mult confuzia din jurul subiectului.

Adică exact ce încearcă judecătorul să facă.

Să ne explice diferența dintre ‘pedofilie’ – o ‘boală’ – și actele sexuale săvarșite cu un minor – acțiuni aflate sau nu sub influența vre-unor tendințe pedofile.

Partea proastă este că avem parte de multiple straturi de confuzie.

Unele chiar ‘instituționale’.

Codul Penal, ‘răscroit’ intens în ultima vreme, încă nu definește clar ce înseamnă „Comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220” (în care se face vorbire despre „Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală”).
Nici măcar ultimele propuneri de modificare a Codului Penal nu aduc vre-o lămurire în această privință. Judecătorii sunt nevoiți să se ghideze după „Decizia nr.III din 23 mai 2005” a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Preocuparea judecătorului a cărui postare a generat toată această dispută începe să devină din ce în ce mai legitimă, nu vi se pare?

Dacă tot suntem la capitolul ‘întrebări’, hai să mai pun una.
Cum ați judeca – în robă fiind, nu pe o bancă în parc – acțiunile unui polițist care se urcă într-un lift lângă doi copii mici, îl oprește între etaje și se apucă să-i sărute pe copii și să-i pipăie pe sub haine? Cu sau fără voia lor…

Iată cum sunt descrise, cu o indignare perfect justificată, acțiunile care au dus la postarea de pe contul de FB al judecătorului:

„Frățică, fetița a fost pupată pe gură – nici mă-sa n-o pupă pe gură, pe abdomen, atinsă în zona intimă. Chiar ai pus întrebarea asta? Sigur nu vrei s-o ștergi? Dacă era fiică-ta ce ziceai, mă?”

În condițiile astea, de ‘vid legislativ’, postarea cu pricina capătă valențe de ‘semnal de alarmă’!

Dacă definițiile din Codul Penal nu sunt încă suficient de clare, ce mai contează dacă vre-un psiholog dibaci reușește să determine că un polițist are ceva tendințe de a ‘pupa copiii pe abdomen’?
Sau un profesor? Educator? Medic? Asistent?

Ce facem daca vreunul dintre aceștia este ‘arătat cu degetul’ de către ‘psihologul dibaci’?

Există pe undeva vre-un îndreptar la îndemâna ‘șefilor’? Ce poți face, în calitate de ‘conducător de unitate’, atunci când ți se atrage atenția, de către un psiholog – sau chiar de către colegi – că un subordonat/angajat are ‘tendințe de pedofilie’?
Or fi ceva mențiuni prin Codul Muncii cu privire la situația asta?

Ne mai ‘pieptănăm’ mult?

 

Advertisements

Nu știți ce-s ăia Krampuși?

Krampus

Niște arătări care vin să strice sărbătorile de iarnă.
Copiilor care n-au fost cuminți, în versiunea modernă, dar nu numai.

Și ce legătură au monștrii ăștia central Europeni cu Plugușorul nostru, obicei cu un caracter pronunțat extracarpatic?

Două chestii.
Ambele fac parte din suita Sărbătorilor de Iarnă.
În al doilea rând, există și la noi un echivalent al Krampuslauf. Mersul cu Ursul. Nu este chiar același lucru – sunt destule deosebiri între culturile central și est Europene, dar pot fi identificate suficient de multe paralele între ele încât să ne gândim la o origine comună.

Și, până la urmă, care e treaba cu sărbătorile astea?
Creștinii sărbătoresc Nașterea Mântuitorului, țăranii marchează reînceputul ciclului agrar, din ‘străfundurile păgâne’ avem referirile la cultul Soarelui…

Primii creștini nu prea aveau treabă cu luna Decembrie. Pe vremea aia sărbătoreau Botezul lui Cristos și ignorau nașterea. „Unii dintre ‘capii bisericii’ se opuneau idei de a sarbători o naștere. Origen (c.185-c.254) susținea în predicile sale că ar fi fost greșit ca Hristos să fi fost onorat in același mod în cae fuseseră onorați Faraon hi Herod. Zilele de naștere erau potrivite doar pentru zeii păgâni”
Alți „capi ai bisericii” aveau alte păreri.
În timp au fost propuse multe zile ‘de naștere’, din 17 Noiembrie până în 20 Mai.

Cert este că prima sărbătorire oficială a Crăciunului a avut loc abia în 336 și a fost organizată de Constantin. Adică de împăratul care a oficializat cultul creștin pe întreg imperiul aflat sub controlul său.
E greu acum, dupa aproape 2000 de ani, să punem degetul pe motivul care l-a convins pe Constantin să facă acest lucru.
E simplu, totuși, să constatăm că în aceiași zi romanii îl sărbătoreau pe Sol Invictus (Soarele Neînvins), obicei preluat, foarte probabil, de la egipteni.

In acest context, devine interesantă observația că „doar un număr relativ mic de culturi au dezvoltat religii centrate pe cultul Soarelui. Egiptenii, Indo-Europenii si Meso-Americanii. ‘Locul comun’ caracteristic tuturor acestor grupuri era nivelul înalt de civilizație urbană și o puternică ideologie bazată pe sacralitatea monarhiei. În toate aceste culturi Soarele este prezentat ca stapânul ambelor lumi, de sus și de jos, pe care le străbate, majestuos, în fiecare zi.

Cultură urbană, rege sacru, ciclu agricol cu faze clare, cam astea ar fi cele trei caracteristici comune împărtașite de culturile care s-au bazat pe religii de sorginte solară.

Să vedem mai întâi cum e cu ‘ciclul agricol cu faze clare’.
Egiptul depindea, în întregime, de Nil. De revărsările Nilului, mai bine spus. Revărsări care aveau loc odată pe an. Și cum singurul lucru observabil de care vechii egipteni puteau lega aceste revărsări era mișcarea aparentă a Soarelui pe cer… iată cultul Soarelui.
Ceva similar s-a întămplat în zonele agricole cu climă temperată. Acolo unde apar diferențe atât de mari de temperatură între vară și iarnă încât trei luni pe an mare parte din vegetație moare sau este încetinită foarte mult. Și unde revenirea Soarelui – după solstițiul de iarnă, 21 decembrie, este sărbătorită cu foarte mare veselie.

Dar de ce era nevoie de un ‘nivel înalt de civilizație urbană’ pentru apariția unei religii solare? Și de ‘sacralitatea monarhiei’?

Păi chiar credeți că e nevoie să li se reamintească țăranilor despre importanța Soarelui? Sau, celor egipteni, despre cât de important era mâlul fertil adus de creșterile anuale ale Nilului?

Cosmogoniile de natură religioasă pun întotdeauna căruța în spatele cailor.
Conform autorilor lor, ‘întreaga fire’ este creația unor ‘agenți originali’, cărora oamenii trebuie să le se ofere dovezi continue de respect pentru ca lumea să rămână așa cum ne-am obișnuit noi să fie.
Asta în timp ce cosmogoniile de natură istorică sugerează că, indiferent de cum s-or fi pornit lucrurile, la un moment dat locuitorii unor anumite ținuturi au început să țeasă diverse mituri cosmogonice. În funcție, bineînțeles, de stadiul de dezvoltare socială în care se aflau la momentul când au început ‘să pună urzeala’. Și care mituri cosmogonice au evoluat odată cu locuitorii respectivi.
Tot așa au evoluat ‘dovezile de respect’ care trebuiau manifestate pentru ca lumea să-și păstreze congruența.

Orice civilizație urbană, și cu atât mai mult una ‘înalt urbană’, depinde în mod esențial de o agricultură funcțională. Chiar dacă locuitorii orașelor au o foarte puternică tendință de a uita chestia asta.
Țăranii vor găsi, aproape întotdeauna, o cale de supraviețuire în eventualitatea dispariției pieței care le consumă produsele. În schimb orășenii vor avea, în mod sigur, niște probleme enorme de fiecare dată atunci când vor dispărea sursele de aprovizionare cu alimente.
Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit tocmai pentru că nu a înțeles chestia asta.
După ce Iulius Cezar a cucerit Egiptul și apoi Galia, romanii – mă rog, conducătorii lor, au crezut că imperiul va dura veșnic. Aveau surse aparent inepuizabile de hrană iar locuitorii Romei păreau dispuși să le apere ‘manu militari’. Și chiar să cucerească altele. Cum s-a întâmplat pe vremea lui Traian.

Numai că prea mult ‘panem et circenses’ pus, în scopuri ‘electorale’, de către ‘aristocrație’ la dispoziția plebei a făcut ca aceasta să se ‘moaie’. Cu alte cuvinte, din dorința de a-și păstra privilegiile, aristocrația urbană și-a tăiat singură craca de sub picioare. Când a fost nevoie de soldați care să apere rutele de aprovizionare cu hrană, plebea a spus „pas”. Nu că nu s-ar fi prezentat la ‘încorporare’… pur și simplu nu a fost în stare, pe câmpul de luptă, să facă față ‘provocărilor’. Greu de descris acum, în amanunt, mecanismul care a dus la dispariția forței militare a imperiului Roman de Apus. Corupția conducătorilor, scârba acumulată în clasa de mijloc, ‘lumpenizarea’ clasei de jos… până la urmă rezultatul contează.
Căile de aprovizionare cu alimente a cetățenilor Romei, nodul gordian al imperiului, au fost întrerupte. Nodul a fost tăiat iar imperiul s-a destrămat extrem de repede. Citadinii de altădată s-au întors, foarte repede, la o existență eminamente rurală. Pentru mai bine de 1000 de ani.

După această rememorare, devine mult mai ușor de înțeles de ce o civilizație urbană, și mai ales una care depinde de o agricultură eminamente ciclică, va avea tendința de a dezvolta o cosmogonie solară. Adică una plină de avertismente dure la adresa conducătorilor, și a ‘beneficiarilor urbani’, cu privire la importanța activităților desfășurate sub ‘imperiul’ Soarelui.

‘Da’ nu crezi că ai cam luat-o razna?
Ai pornit de la plugușor și ai ajuns la cosmogonii… revino la chestiune, stimabile, că ne-ai cam pierdut pe drum…’

Cam asta aveam și eu în program…
Dar nu înainte de a vă atrage atenția că sacralizarea monarhiei nu e o chestie chiar atât de simpla pentru monarhi! Din exterior, ni se pare că beneficiază de condiții ‘regești’. Ceea ce este adevărat, numai că și cerințele ce apasau pe umerii lor au fost foarte dure.
Iar dacă ne uităm cu un pic de atenție, vom descoperi că monarhia a cam disparut din marea majoritate a ariilor acoperite pe vremuri de religiile solare. Mă refer aici la monarhia efectivă, aranjamentul social în care monarhul chiar avea un cuvânt de spus cu privire la mersul lucurilor.

Să revenim la oile noastre. La Plugusor, la Urs, la Krampuși…

Păi care e semnificația Plugușorului? Avem un conducător, ‘bădica Traian’, care face în așa fel încât el și oamenii care îl urmează să aibe ce mânca atunci când ‘omătu-i mare’. În toate variantele Plugușorului este vorba doar despre nevoia ca ordinea firească a Universului să fie păstrată.
Adică despre nevoia de colaborare dintre cei care ‘traiesc de pe urma plugului’. Cei care trag să meargă toți în aceiași direcție iar cei care au coarnele pe mână să-l țină drept și să întoarcă doar la capatul rândului.

Chestia e că Badica Traian nu vorbește, de loc, despre ‘ce s-ar putea întâmpla dacă’.
Pe tot parcursul Plugușorului curge doar lapte și miere. Nici un avertisment, nimic!

Ei bine, aici întervine Mersul cu Ursul.
Și să nu uităm ordinea! Întăi se merge cu Ursul, sau cu varianta mai diluată, Capra, și abia apoi cu Plugușorul.

Mai întâi avertismentul, ce s-ar putea întâmpla dacă ‘forțele răului’ nu ar fi ținute în frău prin colaborarea dintre oameni – de la Ursarul care il controlează pe Urs și până la copii care stau cu gura căscată în uliță.
Și apoi îndemnul. ‘Hai, înapoi la muncă, gata cu atâta sărbătoare. Mai lăsați și pentru la anu’.’

‘Foarte instructiv expozeul tău… dar ai uitat ceva!
Ce rol au Krampușii în toată chestia asta?
Și, din cîte știu eu, central-europenii n-au nimic care să fie echivalent cu Plugușorul nostru…’

Vorbeam mai devreme despre asemănările și deosebirile care există între Europa de Est și cea Centrală.
Coeziunea socială de dincolo de Carpați, și până la Atlantic, este mult mai mare decât cea care există între Carpați și Urali. Acolo pur și simplu nu este nevoie de Plugușor. Oamenii știu și singuri să se apuce de muncă după ce se termină sărbătorile. Și, în același timp, au învățat de mult că fiecare trebuie să-și îndeplinească cu seriozitate sarcinile pentru ca lucrurile să decurgă normal.

Tocmai din acest motiv Krampușii se adresează mai ales copiilor. Nu mai păcălesc pe nimeni altcineva. Chiar și asta funcționează doar în măsura în care părinții nu-și avertizează odraslele asupra ‘înșelătoriei’.

Și uite-așa, într-o parte a lumii, niște avertismente sedimentate în timp au ajuns motiv de amuzament popular – Krampușii, în timp ce în altele, acolo unde sedimentarea a fost răscolită de zvârcolirile istoriei, aceleași avertismente au devenit pretexte pentru cerșetorie.
Adică cetele de ursari fantomă care bântuie deja Bucureștiul, asurzindu-ne cu bătăi de tobă.

Cu Ursu'n Obor

Optimistul:

Omul sfințește locul!

Realistul:

Îl poate și împuți…

‘Diateza’ pasiv-fatalistă:

Dacă te amesteci cu tărâța, te mănâncă porcii.

‘Diateza’ activ-fatalistă:

Dacă fraternizezi cu porcii, vei fi nevoit – mai devreme sau mai târziu, să mănânci din același căcat cu ei.

‘Diateza’ activ-moralistă:

Dacă ești nevoit, la un moment dat, să te amesteci printre porci, măcar încearcă să nu adopți chiar toate obiceiurile lor.

Acuma… porcii, de felul lor, sunt niste animale destul de curate.
Cei salbatici fac, într-adevar, ‘băi de noroi’.  O acțiune cât se poate de justificată. Asta este singura metodă pe care o au la dispoziție pentru a scăpa de o parte din paraziții care li se cuibăresc in piele.
Iar cei domestici sunt mizerabili doar dacă cei care îi cresc nu le fac curat în cocină…
Mănâncă din rahat? Își fac nevoile în troacă?
Unii dintre ei, da!
Cei care au ‘ghinion’…
În sălbăticie, porcii mănâncă aproape tot timpul. Umblă de colo colo și ciugulesc tot ce li se pare mai bun.
Cei de prin cocine, mănâncă doar atunci când li se dă câte ceva…

Apropo, ați văzut vreodată cum sunt crescuți porcii?

Sunt, în mare, două situații.

Cel care îi crește se pricepe și îi pasă sau nu prea știe dar nici nu-l doare capul.
NB, vorbim aici despre porcii crescuți ‘în gospodărie’, pentru consum propriu. Nu despre cei ‘fabricați’ în ferme automatizate!

Cei care se pricep – și cărora le pasă de calitatea cărnii pe care urmează să o mănânce, împreună cu familiile lor, sunt atenți ca porcii să aibe aproape tot timpul câte ceva în troacă și apă proaspătă la discreție. În același timp, fac suficient de des curățenie în cocine – de preferință imediat după ce porcul s-a ghiftuit.

Cei care nu se pricep, fac totul pe dos. Aruncă porcilor de mâncare o dată sau cel mult de două ori pe zi. Mult mai mult decât pot aceștia mânca dintr-odată – să le ajungă pe toată ziua.
Iar porcul e un animal foarte inteligent. Care se plictisește groaznic atunci când este închis într-o cocină minusculă. Așa că își caută de joacă.
Dar nu găsește nimic în afară de troacă și de oala cu apă. Nu-i nimic, după ce se satură le transformă pe astea în jucării.
Sunt încă pline de mâncare și de apă? Oi fi spus eu că porcul e un animal foarte inteligent… și este… dar pentru un porc. Nu vă așteptați să aibe noțiuni de igienă… mai ales că are un stomac capabil să digere pământ… Așa că, de plictiseală, porcul se mai urcă în troacă, mai face o nefăcută tocmai pe unde nu trebuie… după care mai și mănâncă de acolo… pentru că i se face foame în funcție de sistemul său digestiv și nu doar atunci când i se năzare crescătorului să-i aducă de mâncare…
Iar genul ăsta de porcari își aduc aminte să facă curat în cocine doar din când în când și de obicei exact înainte de a-i da porcului tainul. Care porc, de foame, face scandal. Așa că îngrijitorul renunță. Fie din prima, fie după ce scoate o lopată, două de mizerie…
După care, dă vina pe porc!

În concluzie, dacă vreți ca porcii voștri personali, de care beneficiați voi înșivă, să fie ‘curați’, puneți mâna și aveți grijă de ei.
Dați-le de mâncare la timp. Suficient de mult încât să ‘aibe din ce să facă osânză’ dar nu atât de mult încât să ajungă să-și bată joc de mâncare.
Coborâți în cocină de câte ori este nevoie și faceti curat. Fără să vă fie frică că vă molipsiți de ceva. Asta se întâmplă doar atunci când vă lăsați porcii să zburde-n rahat.

Spor la treabă.
Și nu uitați că nici Roma nu a fost construită într-o singură zi.

Ieri, intr-un context, a venit vorba despre ‘inteligenta laterala‘.
Contextul a ‘facut’ in asa fel incat discutia nu s-a referit la continutul notiunii ci la mecanismele prin care fiecare dintre noi pierdem din capacitatea de a gandi lateral pe masura ce suntem ‘imersati’ (mai mult sau mai putin fortat) intr-o anumita cultura/civilizatie. Adica pe masura ce suntem ‘educati’/socializati.
Recapituland schimbul de idei – am acest prost obicei, mi-am dat seama ca asupra gandirii noastre mai actioneaza cel putin inca un set de limitari. Introdus de scopul pe care il avem atunci cand ‘flexam’ creierul.
Gandim intr-un anume fel atunci cand incercam sa intelegem ceva si destul de altfel atunci cand scopul nostru este sa obtinem ceva palpabil dintr-o anumita situatie data.

Intamplarea a facut ca azi dimineata sa dau peste un interesant articol scris de Vlad Petreanu. Stiu, nu exista coincidente, legaturile dintre diversele evenimente apar doar in mintile noastre.
Cu conditia sa avem suficiente informatii despre fiecare dintre evenimentele intre care sesizam/insailam legaturi….

prezenta la vot

http://www.petreanu.ro, Data viitoare, voteaza!

Articolul, foarte bine argumentat, demonstreaza “că atunci când nu votezi nu înseamnă că nu-ți exprimi nici o opțiune, ci că, dimpotrivă, dai mai multă greutate partidului care ia cele mai multe voturi. Nu votezi în semn de protest, ca să te excluzi din sistem? Bravo, sistemul își freacă mâinile de bucurie că încă n-ai priceput cum stă de fapt treaba.

Cu discutia despre inteligenta laterala inca proaspata in minte – repet, coincidentele exista doar in masura in care ne gandim la ele, pe baza informatiilor care ne ajung la cunostinta si in functie de interesele pe care le avem in momentul respectiv, m-am intrebat imediat ‘si, de fapt, cum sta treaba?’

Depinde…

Evident, de ce vrea fiecare dintre noi.
Sa castige alegerile?
Sa traiasca ‘mai bine’?
Sa inteleaga ce se intampla in jurul lui?

Iar fiecare dintre variantele de mai sus are subvariantele ei…

Ce sunt dispus sa fac pentru a castiga alegerile? Cat de ‘disperat’ sunt – adica ce consecinte pot decurge, pentru mine personal si/sau pentru grupul de interese din care fac parte, din rezultatul acestor alegeri? Ce conscinte sunt dispus sa accept, mai ales pentru ceilalti, ca urmare a deciziilor pe care urmeaza sa le iau eu – inainte si dupa alegeri? Ce inseamna si cat conteaza pentru mine caracterul democratic al procesului electoral? Ce inseamna democratia?

Cine sa traiasca mai bine? Eu si da-i dracului pe ceilalti? Eu impreuna cu ceilalti? Care, si cati, dintre ceilalti? Cat ma astept sa dureze aceasta ‘bunastare’?

Si la ce-o sa-mi foloseasca intelegerea asta? O sa mai scriu inca o postare pe blog? O sa aplic ce am inteles pentru a-mi creste sansele de castig? Electoral? Pecuniar? Una o conditioneza pe cealalta?  De alta natura?

Mi-ar trebui un raft intreg de biblioteca pentru a raspunde tututor acestor intrebari.
Si cam prea multe cicluri electorale…

Asa ca o voi lua pe scurtatura.
Imi voi pune tichia de eseist, abandonand orice pretentie ‘monografica’.
Voi pune pe masa doar opinia mea.

Da, vreau sa traiesc mai bine.
Cat de bine pot, cat de mult voi putea. Eu si tot neamul meu.
Asta este scopul incercarii mele de a intelege ce se intampla.

OK, si cu democratia cum ramane?

Care dintre democratii?

Democratia ‘turnir’? Unde cei interesati se ‘impauneaza’, mai mult sau mai putin fara rusine, in fata unui grup de ‘fete mari’ – dintre care doar foarte putine chiar nu pricep ce se intampla? Care ‘fete mari’ urmeaza a avea posibilitatea – ‘curat democratica, Coane Fanica’, de a alege care dintre concurenti sa fie ‘violatorul’ “lor” pentru urmatoarea perioada?

Sau democratia cu adevarat participativa? Adica acolo unde cel mai important episod al ciclului electoral este schimbul deschis de idei care are loc inaintea procesului de vot? Unde ‘cel ales’ se straduie cu onestitate sa duca la bun sfarsit ce a fost pus sa faca pentru toti membrii comunitatii? Si unde toti acesti comunarzi – nu doar opozitia, stau cu ochii pe alesul “lor” ca pe butelie? Nu atat pentru ca nu ar avea incredere in el ci pentru ca toti stim ca orice om, oricat de bine intentionat, este supus greselii?

Si cum tot acest demers a pornit de la prezenta/absenta de la vot, mai voi intoarce la ea.
Experimentam deja consecintele mentionate de Vlad Petreanu.
Din pacate, mai sunt si altele. Foarte vizibile, doar ca nu ne uitam la ele.

“Cum dracu au putut sa faca o asemenea prostie?”

De cate ori v-ati pus aceasta intrebare atunci cand cei aflati la putere au facut cate o gogomanie? Una atat de evidenta incat se vede cu ochiul liber?

De cele mai multe ori, cei care au votat ‘cu puterea’ gasesc scuze celor pe care i-au ales: ‘nu si-au dat seama’, ‘factori externi’, ‘nu intelegem noi’….
De la fel de multe ori, cei care care au votat ‘impotriva’ si cei care nu au votat deloc dar sunt afectati negativ de ‘gogomanie’ cauta explicatii cat mai ‘corozive’: ‘vor sa-si scape lor pielea’, ‘ca sa-si umple buzunarele’, ‘nu le pasa ce se va intampla maine, tot ce-i intereseaza este sa se imbuibe ei astazi’… si asa mai departe…

De cele mai multe ori, deciziile guvernantilor sunt influentate de toti – sau de foarte multi dintre, factorii enumerati mai sus.
Si de inca unul, care actioneaza cu atat mai puternic cu cat prezenta la vot a fost mai redusa la ultimele alegeri. Impresia guvernantilor ca nu vor trebui sa dea socoteala cu privire la efectele guvernarii lor.

Pai ce altceva sa inteleaga guvernantii, indiferent care dintre ei vor iesi din urne, in conditiile in care foarte putine dintre ‘fetele mari’ se ostenesc macar sa se deplaseze pana la cabina de vot?
Evident, ca respectivelor ‘fete mari’ nu prea le pasa de catre cine vor fi ‘violate’. Ca s-au impacat cu soarta…

Si atunci de s-ar purta ‘violatorii’ cu manusi?
Repet, oricare ar fi acestia!

Pentru ca asa ar fi frumos?
Pentru ca este evident, oricui a avut ochii deschisi atunci cand a citit manualele de istorie din liceu, ca toate greselile guvernantilor ajung la scadenta? Mai devreme sau mai tarziu?

Pai daca stiti toate chestiile astea, de nu iesiti la vot? Manca-v-as eu sufletelul vostru…

Zilele astea am mai invatat o smecherie. Cica nu e bine sa termini un text chiar in punctul culminant al expunerii… da-le cititorilor posibilitatea sa-si revina putin inainte de a se intoarce la ‘cealalta’ realitate…

“Toate sistemele de guvernare sufera de o problema recurenta. Puterea atrage personalitatile patologice. Nu este vorba atat despre efectul corupator al puterii cat despre faptul ca puterea are un efect de magnet asupra celor coruptibili. Pentru astfel de oameni exercitiul ‘violentei’ are efectul unui drog. Un drog care da foarte repede dependenta.” Frank Herbert, Chapterhouse Dune, Missionaria Protectiva.

Si, pana la urma, asta e rolul democratiei. Sa ofere ‘fetelor mari’ ocazia sa-si spuna, macar din cand in cand, parerea despre cat de ‘betivani’ au devenit ‘violatorii’.

Astazi am fost in vizita la o multinationala.

Care s-a mutat de curand intr-un sediu nou. Si destul de elegant.
Nu atat de elegant incat clientii sa-si puna problema ca banii lor ar fi aruncati pe apa sambetei ci doar atat de elegant incat sa te simti bine atunci cand te duci sa-ti platesti factura.
Sau sa intrebi una si alta.

Am ajuns pe la vreo 8 si ceva. Office hours de la 7:30. Pentru cine nu vede bine, sapte impartit la treizeci. Ora Romaniei!
Bineinteles ca eram singurul client.
Atat de singur incat atunci cand am intrat pe usa, angajatele s-au raspandit precum potarnichile…

Ajung eu la casa, care e chiar langa usa, … ma holbez la un scaun gol… si incep sa sper ca macar una dintre ‘potarnichi’ va ajunge sa se aseze pe scaunul respectiv.
Dupa vreo 15-20 de secunde se aude o voce. Din spatele unei coloane. Care se afla dincolo de ‘tejgheaua’ dintre mine si scaunul cel gol. Vocea vorbea la telefon. Ceva banal, intr-o tonalitate foarte degajat-familiara.
Trag si un un ‘buna-ziua’. Destul de apasat, in speranta ca posesoarea vocii va afla de prezenta mea.
‘Ma scuzati’ spuse vocea si, imediat dupa aceea, posesoarea se retrage inapoi dupa coloana.
Conversatia mai dureaza vreo doua minute, fara sa fie atinse cine ce subiecte arzatoare. Vreo inundatie de la vecinul de sus, vre-un copil cu rosu-n gat… nimic de genul asta.

-Vreti sa platiti factura?
-Daca oi avea ceva de platit… nu am primit nici o factura de mai mult de o luna.
-Sa ma uit… nu aveti nimic de plata, nu a fost emisa nici o factura.
-Cum vine asta?
-Nu stiu, asta intrebati alaturi, la colega mea.
-Aveti un sediu ca la Paris.
-Se poate, eu n-am fost acolo.
-Mai ramane sa va invete sa va purtati ca la Paris.
-Pai mi-am cerut scuze, nu? Vorbeam cu sefa mea!
-Cu atat mai mult ar fi trebuit sa-i spuneti ca a intrat un client si ca veti reveni dupa ce pleaca. Orice sef ar aprecia chestia asta!

Mi-am dat seama ce prostie imensa am spus chiar inainte ca ecoul vorbelor mele sa se fi stins.
“Ma scuzati” fusese rostit tare si direct in microfon. Sefa respectiva nu avea cum sa nu fi auzit….
Sa ma fi mintit casiera? Vorbea cu altcineva?

Ma duc la colega de alaturi si o intreb care e situatia.
Ma gaseste, se uita si imi confirma:
-Nu a fost emisa factura.
-Asta stiu deja de la colega dumneavoastra. As vrea sa stiu si de ce.
-Nu stiu, ma duc sa intreb.
Inainte de a apuca sa plece, fizic!, am un moment de inspiratie.
-Dupa cate stiu, ultima factura a fost facuta pe baza unui consum estimat, nu pe baza unei citiri.
Se intoarce, se mai uita un pic si:
-Aveti dreptate, indexul citit acum 10 zile este inca mai mic decat cel pe care vi l-au trecut, dupa estimare, pe factura de acum o luna si jumatate.

-Multumesc. La revedere.
-La revedere.

Ce bine e sa lucrezi la o companie, cat se poate de ‘privata’ – asta este chiar unul dintre subdomeniile ei de activitate, care exploateaza un monopol natural…

 

Cica pe lumea asta sunt doua feluri de legi.

Cele care formalizeaza realitatea de pe teren.
Legea gravitatiei, de exemplu.
Sau Codul Penal. Societatile care respecta un cod penal bine pus la punct o duc mult mai bine decat cele ai caror membri isi fura caciulile intre ei.

Si legile care incearca sa adapteze realitatea la dorintele celor ce pot sa le emita. Nu are nici o importanta daca legile respective sunt adoptate democratic – legea anti-fumat, de exemplu, sau impuse de un autocrat – codul civil al lui Napoleon.

Legile

‘Optimizare fiscala’ este o caciula foarte mare.
Sub ea poate fi ascuns orice.
Bineinteles ca toti oamenii normali la cap isi planifica afacerile in asa fel incat sa obtina cat mai mult profit.
Diferentele apar din metodele folosite pentru a obtine acest profit. Unele dintre aceste metode sunt atat legale cat si morale, altele legale dar amorale sau chiar atat ilegale cat si imorale.
Practica sugereaza, cat se poate de puternic, ca pietele sunt cu atat mai fragile cu cat accepta mai multa imoralitate.
Ne e mult mai usor sa intelegem cat de periculoasa e acceptarea ilegalitatii – tuturor ne e frica de talhari.
Ne e mult mai greu sa intelegem ca ‘hotii’ care se folosesc de imoralitate in loc de violenta sunt mult mai periculosi decat talharii. Tocmai pentru ca nu ne e frica de ei. Ni se pare ca suntem suficient de smecheri incat sa ne pazim singuri de excroci iar chestia asta ne da un fel de mana libera sa incercam sa-i pacalim noi pe altii.
Nu facem altceva decat sa ne furam singuri caciula. Aia optimizata fiscal.
Conceptul asta, de contract mai mult sau mai putin implicit intre membrii unei comunitati/societati, pleaca de la premiza – prea putin mentionata – ca marea majoritate a celor in cauza au aceiasi ‘tinta’.
Ca singura lor neintelegere se refera la traseu si nu la destinatie.
Chiar si democratiile, pentru a ramane autentice, au nevoie de aceiasi situatie.
Nu poti supune votului democratic mai mult decat ruta traseului – adica modalitatea prin care dorintele populatiei sa fie indeplinite. ‘Destinatia’ trebuie sa fie cunoscuta dinainte.
Conceptul in sine a aparut simultan in Anglia si in Franta, undeva prin secolul XVIII. Chiar daca unele variante incercau mai degraba sa justifice rolul monarhiei/conducatorului (Hobbes) iar altele sa puna in evidenta drepturile cetatenilor (Locke si J.J. Rouseau) toate plecau de la premiza ca rationalitatea partilor care interactioneaza in societate le impune acestora sa se uneasca si sa delege puterea executiva catre guvern.
Daca e sa judecam dupa efecte, totul a decurs cat se poate de bine.
Tarile unde a aparut ideea, impreuna cu cele care au adoptat-o si au pus-o in aplicare in mod onest, sunt cele mai dezvoltate din lume iar populatiile lor se bucura de cel mai inalt standard de viata din istoria umanitatii.
Si totusi.
Se pare ca unora li s-a urcat succesul la cap.
Prima chestie care a inceput sa ‘dispara in ceata’ a fost ‘unitatea’. Acum este in plina erodare chiar increderea in procesul de guvernare, in timp ce respectul fata de guverne/guvernanti a devenit o vorba goala.
Peste procesul de erodare, devenit deja istoric, se suprapune in prezent ‘lupta’ dintre generatii.
Iar discutia nu mai este despre ‘traseu’ ci despre ‘unde vrem sa ajungem’.
Daca pana nu demult tinerii voiau ‘mai repede’ iar batranii ‘stai asa ca nu e graba’, in prezent generatiile vor cu totul si cu totul alte chestii.
Jumatate din generatia ‘matura’ e multumita cu starea actuala si vrea sa o conserve – fara sa fie prea tare interesata de consecintele pastrarii ei, iar jumatatea cealalta moare de foame si sta cu mana intinsa la generatia tanara.
Care nici ea nu e mai breaza. Jumatate dintre ei nu stiu ce vor sa faca cu vietile lor – dar pretind sa traiasca mai bine decat cei de dinainte, iar jumatatea cealalta e atat de suparata pe predecesori incat chiar i-ar lasa sa moara de foame.
Pai cum sa mai negociezi traseul autobuzului daca pasagerii vor sa ajunga in locuri diametral opuse?
Iar daca soferul mai si fura din benzina, in timp ce o parte din pasageri se fac ca nu vad…. sau chiar il ajuta…
Mai tineti minte ca cei care imaginat conceptul de contract social si-au bazat intreaga constructia pe rationalitatea umana?

Cineva, probabil taică-miu, a uitat televizorul deschis în sufragerie.
Când am trecut pe acolo, am observat chestia de mai sus, cu majuscule, defilând pe ‘burtieră’.
Am schimbat imediat postul!
Televizorul, fără să fie chiar nou, merge perfect.
Ce rost are să risc?
Dacă, prin excepție, de data asta chiar au dreptate?
El ce vină are?

Și de ce ar trebui să mătur eu cioburile?
Doar pentru că unii au crezut că, de data asta, ‘Or să se țină de cuvânt! Uite ce program bun au!’?!?

Mi-am adus aminte de versificația asta facilă în contextul unei discuții pe FB despre noul  drept al femeilor din Arabia Saudită.
Pentru cei care nu știu încă, de-abia de-acum încolo femeile saudite vor avea dreptul de a conduce autoturisme. Decretul a fost semnat de regele Salman acum cateva zile.
Una dintre participantele la dezbaterea ad-hoc a făcut observația:
‘Situația de acolo nu e chiar atât de groaznică precum pare. Homosexualitatea de exemplu. Cel puțin cea masculină. Într-o țară în care un bărbat se însoară abia după 30 de ani și asta doar dacă reușește să strângă suficienți bani pentru a plăti zestrea miresei și a-l convinge pe socru că are din ce să-și întrețină nevasta, nu se miră nimeni atunci când doi tineri se mai ajută între ei. Nimeni nu întoarce capul când vede doi bărbați mergând de mână pe stradă dar, în același timp, nimănui nu i-ar trece vreodată prin cap să anunțe public că are de gând să rămână pe veci la această opțiune. Și cu atât mai puțin să facă acest gen de declarație ‘cu mândrie’, împreună cu alte câteva sute, sau mii, de oameni care flutură steaguri în culoarea curcubeului.’

Am auzit strofele astea înainte de 1975.
Pe vremea când in România era valabil articolul 200 din Codul Penal, conform căruia relațiile sexuale între doi parteneri de același sex erau pedepsite cu închisoarea, indiferent de orice alte considerente. Merită menționat faptul că și Codul Penal din 1936 pedepsea „actele de inversiune sexuala savârșite între bărbați sau între femei, dacă provoacă scandal public cu închisoarea de la șase luni la doi ani”.
Tot aici trebuie amintit si Paragraful 175 care prevedea că „Actul sexual împotriva naturii, petrecut între persoane de sex masculin sau între ființe umane și animale, se pedepsește cu închisoarea; la aceasta se poate adăuga pierderea drepturilor civile” (Codul Penal german din 1871 rămas în vigoare și în Codul Penal al Germaniei Federale pâna în 1969). Lesbienele nu au fost incluse în acest paragraf, ele fiind asimilate femeilor cu “comportament antisocial”, din care făceau parte și prostituatele. Pe baza acestui paragraf peste 100.000 de homosexuali au fost trimiși în lagărele de concentrare naziste”

Ei bine, în condițiile alea, atunci când nu doar actul în sine era pedepsit cu închisoarea ci și “propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârșite în același scop”, noi recitam în spatele blocului, cu inocența pubertății – nu experimentasem încă acțiunea de a fute, în nici un fel, și nici nu stiam că ‘în cur’ era ilegal:

„Un cuc pe-o rămurea cânta:
Ce-i pasă lumii din-prejur
Că fut normal
Sau fut în cur?
Ce-i pula lor?!?
E pula mea,
Ce pula mea!”

Bineînțeles că pe noi ne atrăgea prilejul de a rosti cuvinte pe care nu le foloseam în mod obișnuit. Știam noi vag ce era aia a fute – și că vom face și noi cândva chestia asta, numai că deocamdată partea interesantă era să articulăm cuvintele ‘interzise’.
Să facem altceva decât era ‘normal’.

După relativ puțin timp, ne-am potolit.
Acum, că am trecut de 50 ani – și nici unul din gașcă, cel puțin din câte știu eu, nu a rămas virgin dar nici nu a trecut ‘de partea cealaltă’, abia dacă ne mai aducem aminte de versurile astea. Și în nici un caz nu le cântăm între noi, așa cum făceam în copilărie.

Un lucru ne-a rămas totuși.
Unii dintre noi am învățat că nu e bine sa ne băgăm nasurile în treburile altora.
Și că întreaga societate merge mai bine când cei care o compun se respectă între ei chiar și atunci când nu împărtășesc exact aceleași obiceiuri.

%d bloggers like this: