Archives for category: respect reciproc

marketing

“Arătându-se dezamăgit de votul de miercuri al senatorilor jurişti privind graţierea corupţilor, Liviu Dragnea a susţinut că nu va mai permite membrilor PSD să afecteze prin acţiunile lor imaginea partidului.”

“Păreri personale putem avea fiecare dintre noi în baie sau în alte locuri.”

“Condamnarea liderului PSD, Liviu Dragnea, la doi ani cu suspendare in dosarul “Referendumul” este suficienta pentru a-i atrage atentia si pentru a-l determina sa adopte o conduita corespunzatoare in cadrul campaniilor electorale viitoare, se arata in motivarea deciziei date de Inalta Curte de Casatie si Justitie, relateaza Agerpres.”

Imaginea PSD este afectată grav de faptul că preşedintele Comisiei juridice a Senatului, social-democratul Şerban Nicolae, nu şi-a prezentat încă demisia, a precizat, joi, deputatul PSD Victor Ponta, el referindu-se la voturile succesive date de acest for în ceea ce priveşte graţierea corupţilor, scrie Mediafax.

“Eu când vorbesc, ca președinte al PSD, vorbesc statutar în numele partidului și în urma unor decizii care s-au adoptat în partid”, a spus Dragnea, apreciind că “PSD nu e un partid rău”.”

dragnea tariceanu

Tocmai ce m-am impiedicat de articolul asta pe Facebook.

Imediat mi-am adus aminte de intrebarea adresata de Basescu contracandidatului sau Nastase:

“Mai, Adriane, ce blestem o fi pe poporul asta de a ajuns pana la urma sa aleaga intre doi fosti comunisti?”

Sa fie oare vorba despre blestemul urnei de vot?

In fata careia nu reusim odata sa ne urnim “de sub poala lui Tatuca”?

Adica de sub “obișnuința … de a ‘cauta lumină’ la instanțe percepute a fi superioare nouă“?
Sa renuntam odata la “siguranța pe care multi dintre noi o simt atunci când ‘la cârma lucrurilor’ se află o figură paternă care promite rezolvarea tuturor problemelor și care dă impresia că îi pasă“?

In ce alt mod poate fi explicat cum de “Iliescu a fost ales cu atât entuziasm în 1990 și mai ales cum de a fost reales în 2000 după ce Constantinescu a interpretat o cu totul și cu totul altă partitură“?
Sau “alegerea ‘popularului’ Băsescu în fata ‘apretaților’ Năstase și Geoană“?

Uite ca nici de data asta ‘nu s-a putut’…

Ascultandu-i pe salvamontistii care i-au scos din munte pe supravietuitorii tragediei din Retezat mi-am adus aminte de prima echipa care a reusit sa urce pe Chomolungma.

Pana la venirea englezilor, pentru localnici muntii erau doar ‘acasa’. Locul in care traiau si potecile pe care transportau marfa dintr-o parte in alta a granitei ce separa, si separa inca, India de China. Stiau locurile ca-n palma si nici macar nu isi pusesera problema sa urce pe crestetul ‘gainii celei mari’. (Se pare ca asta inseamna, in realitate, Chomolungma. O alta varianta, sugerata de mama lui Tensing Norgay, ar fi  “muntele atat de inalt incat nici o pasare nu poate zbura deasupra lui”.)

Ceea ce pentru englezi – care nu prea au munti pe la ei pe acasa, a fost o provocare – cel mai inalt munte din lume, pentru serpasi era doar cel mai ‘larg’ – si cel mai greu de ocolit. De unde si porecla “Big Fat Hen“.

Si atunci? Sa fi fost intregul efort de a urca pe Everest doar un moft? Al unor colonisti plictisiti?

Eu prefer sa il privesc ca pe un succes al colaborarii!
O echipa mixta. Unii au adus imboldul catre nou si necunoscut iar celalti expertiza intima cu privire la realitatea locului. Impreuna au reusit. Ceva ce unii n-ar fi putut face  singuri si  ce nici macar nu le-a trecut prin cap celorlalti.
Atat ascensiunea initiala cat si, poate mult mai important, transformarea ‘gainii celei grase’ din cel mai greu de ocolit munte din lume intr-o closca cu oua de aur.
Asta avand in vedere contributia turismului, inclusiv cel montan, la PIB-ul Nepalului. Pentru chinezi n-o fi atat de important … dar nu despre ei este vorba aici.

Intorcandu-ma la Retezatul nostru, si reascultandu-i pe cei de la Salvamont, trebuie sa iau in discutie modul in care actioneaza fiecare dintre cele doua categorii de oameni: exploratorii care incearca sa mareasca aria definita de barierele fizice si fiziologice care ne limiteaza si salvatorii care vin dupa noi atunci cand am cazut de partea ‘gresita’ a acelor bariere.

Nici nu stiu pe cine sa admir mai mult. Pe ‘exploratorii’ care, dupa ce toate ‘varfurile’ au fost cucerite, au inceput sa exploreze, de fapt, limitele organismului uman sau pe salvatorii care, cu netarmurita rabdare, isi pun expertiza, si sanatatea, la bataie. Si le ofera exploratorilor siguranta ca va veni cineva dupa ei. Daca, sau mai bine spus ‘cand’, ‘se intampla ceva’.

Poate ca exploratorii, din entuziasm?, sa fi impins putin cam tare limitele… sa duci copii pe varful muntelui doar de dragul ‘aventurii’ …

“Ne-am bagat cum am putut in resturile de panza care le-am recuperate, izoprenele le luase vantul, sacii i-am recuperate, plini de zapada. si am stat cred ca inca o noapte acolo. Inghetasem, nu sa deger, tata degerase la maini.

Imi era frica, batea vantul si ma rostogolea peste tata. Ma gandeam ca o sa m-arunce peste el si o sa alunecam la vale, asa ca incercam sa stau contra vantului sa nu ma miste! Ne foiam pentru a ne incalti cat de cat, miscam intai picioarele apoi din corp, numaram.

[…]

La un moment dat am inceput sa plang, imi era frica, eram inghetata si vroiam acasa! Parca auzeam ceva zgomote in noaptea de cosmar, dar credeam ca deja am halucinatii, asa ca nu ne-am facut sperante.”

Dar cine sunt eu sa judec?
Pana la urma nu asta e rolul ‘exploratorilor’? Sa intinda ‘coarda la maxim’?

Si nu asta e rolul nostru, al celor care pretindem ca ‘salvam’ lumea de propriile ei excese?
Sa ii asteptam pe exploratori cu bratele deschise si sa le oblojim ranile?

Bine, in masura in care explorarile lor nu ne pun tuturor viata in pericol… dar asta e alta problema.

Si nu este cazul aici!

Teoria clasica sustine ca piata cu adevarat libera este singura care reuseste sa ramana in echilibru pe termen nelimitat.

Tot aceasta teorie mai sustine ca orice interventie a statului pune in pericol libertatea pietei si, inevitabil, introduce dezechilibre.

Sa vedem ce se intampla pe o piata reala. A Travatanului, de exemplu.

Pentru cine nu stie, acesta este un medicament – niste picaturi – pentru glaucom. Recent substanta activa, Travoprost, a fost certificata de catre FDA si ca un adjuvant al cresterii parului. Pot certifica ambele proprietati. Glaucomul nu a progresat de cand folosesc aceasta substanta, genele aproape ca mi s-au dublat ca lungime iar barba a inceput sa mi se ridice pe obraz pana aproape sub ochi – partea neagra.

Selfie

In realitate nici o piata, si cu atat mai putin cea a medicamentelor, nu este cu adevarat libera. Influenta statelor se manifesta sub diverse forme.
Medicamentele incep prin a fi protejate de un patent. O chestie foarte normala de altfel. Fara existenta patentelor nimeni nu s-ar mai chinui sa cerceteze si sa dezvolte ceva.

Pe de alta parte, la adapostul patentelor unele dintre firme isi maximizeaza profitul, dincolo de orice ratiune de natura ‘economica’. Pentru ca pot.

Iar patentele sunt ‘aparate’ de catre stat.

Numai ca interventia statului nu se opreste aici.

Chiar si statele cele mai (neo) liberale – cum ar fi America, de exemplu – preiau o parte din costurile asistentei medicale, macar pentru o sectiune din populatie. Pentru cei peste 65 de ani si pentru copii, de exemplu, in SUA. Din postura de cel mai mare cumparator de medicamente statul devine in felul acesta si cel care ‘da tonul’ pe piata, in afara de protector, prin intermediul patentelor si a reglementarilor de acces po piata, a producatorilor deja consacrati.

Sa vedem cum functioneaza chestia asta in Romania.
Aici statul negociaza, pe baza unor legi, cu marii distribuitori de medicamente.
Pe de o parte in calitate de cumparator (Casa de Asigurari suporta medicamentele din spitale precum si compensatia) si pe de alta in calitate de ‘protector al populatiei’.
Iar legea, de fapt o hotarare de guvern, prevede ca pretul medicamentelor vandute in Romania sa fie la nivelul cel mai de jos practicat in cateva dintre tarile din restul Comunitatii Europene.
O hotarare cat se poate de logica. Avand veniturile cele mai mici pe cap de locuitor din Comunitate ar fi imoral sa platim mai mult decat platesc cei mai bogati decat noi.

Plecand, totusi, de la premiza ca producatorul/distribuitorul obtine un oarece profit din toata chestia asta.

Ei bine, din momentul asta lucrurile se complica rau de tot.
S-ar putea ca producatorul/distibuitorul respectiv sa nu scoata profit pe piata luata ca referinta dar sa continue sa o aprovizioneze din motive de marketing. Care s-ar putea sa nu fie valabile si in Romania.
Ar mai fi posibil si ca productia sa fie impartita in doua fabrici, cu costuri diferite. Iar producatorului sa ii convina mai mult sa inchida una dintre ele si sa nu mai aprovizioneze una dintre pietele cu pret minim.

Colac peste pupaza apare si fenomenul ‘exportului paralel’.
La nivelul anului 2015 20% din medicamentele importate in Romania – la preturi ‘negociate’ (in jos) de catre stat au fost reexportate catre alte tari din Comunitatea Europeana
. Presand, tot in jos, preturile de pe acele piete si scazand cu atat mai mult ‘entuziasmul’ marilor producatori/distribuitori de a mai livra unele dintre aceste medicamente pe piata din Romania. O rezolvare de urgenta/temporara a fost blocarea reexportului pentru unele substante dar asta este doar un ‘paleativ’.

Si pentru ca toate astea nu erau suficiente, pe masa Presedintelui Iohannis asteapta sa fie promulgata o lege prin care Parlamentul a permis oricarei farmacii din Romania sa exporta in restul comunitatii medicamente cumparate, la preturi mici, de pe piata interna.

Hai sa facem o ‘recapitulare’.

Principiul ‘Pietei Libere’ este extrem de valabil. Atunci cand poate fi aplicat in mod real acesta da rezultatele scontate.
Dar daca nu poate fi aplicat in integralitatea sa – si in cazul medicamentelor se pare ca ar fi chiar imposibil – atunci hai sa reglementam pana la capat!

Daca ne oprim la jumatatea drumului, si cu un picior in aer, am ajuns intr-o situatie ‘mai rea’ decat la inceput!

Adica am incalcat insusi principiul de baza de la care incepe medicina.

Primum non noccere. In primul rand sa nu strici ‘mai rau’.

Banuiesc ca ati inteles deja ca pe piata romaneasca nu se mai gaseste Travatan.
Am gasit un inlocuitor, Bondulc, numai ca are alti excipienti – adica substantele puse pe langa substanta de baza.
E mai ieftin, intr-adevar, dar de ce sa schimb ceva cu care pana acum mi-a mers bine?
Si nu e vorba despre o crema pentru bataturi…

Si inca ceva.
Cum or putea dormi noaptea cei care fac specula cu medicamente?
Pana la urma nu e acelasi lucru sa vinzi, la preturi babane, parfumuri unor cucoane de lux sau sa te imbogatesti luand medicamentele ieftine din noptiera saracilor pentru a le vinde unora care, de fapt, le-ar putea cumpara si la preturi putin mai mari!
Cat priveste intrebarea ‘de ce ni se pare normal ca medicamentele sa fie considerate, de majoritatea celor implicati, o “marfa” ca toate celelalte?’… ce sa mai vorbim…

PS. Cu cativa ani in urma, atunci cand am aflat ca am glaucom – boala care trebuie tratata pana in ‘ultima clipa’ – m-am intrebat ‘si ce dracu’ o sa fac daca incepe un razboi?’
Uite ca obsesia generalizata pentru bani – la care contribuim, de fapt, cu totii – poate produce ‘neplaceri’ si in absenta unui razboi ‘cald’.

Doi copii, alpinisti experimentati, au urcat pe munte. In Retezat. Acolo unde cel mai inalt varf, Peleaga, are putin peste 2500 de metri.
Fiecare dintre ei urcase deja nu stiu cate virfuri de cel putin doua ori mai inalte.
Erau insotiti de tatii lor, si ei oameni ai muntelui cu ‘vechi state de plata’.
Cu toata experienta lor, intreg grupul a fost surprins de o avalansa. 7 oameni au ajuns in prapastie. Doi dintre ei, cei mai tineri, au fost coborati de pe munte cu picioarele inainte.

Toate acestea au starnit o vie emotie.

Si comentarii acerbe pe net.

“Copiii nu sunt trofee. Şi nici nu trebuie să le obţină ca să le gâdile orgoliul părinţilor.

E drept că nu e doar vina lor că s-a ajuns aici. Este vina noastră, a tuturor, care îi ridicăm în slăvi şi îi glorificăm, fără să ne gândim la riscuri. E adevărat că primii care trebuie să facă asta sunt părinţii. Dar dacă ei sunt prea orbi ca să facă asta, atunci noi măcar n-ar trebui să îi încurajăm. Şi nu e vorba de alpinism. E vorba de orice, de sport, de şcoală, de olimpiade. De presiunea disperată pusă asupra copiilor care trebuie să îşi depăşească părinţii. De competiţia constantă la care îi supunem. Mai întâi noi, comparându-i cu cei din jur. Apoi toţi ceilalţi, care fac exact acelaşi lucru.

Da, e bine să încurajezi copilul să se autodepăşească, să vrea mai mult. Dar tu eşti obligat să îi asiguri integritatea fizică şi psihică.

Iar eu prefer să am un copil mediocru, dar sănătos şi fericit decât unul care doboară recorduri dar moare înainte de vreme.”

Avem de a face aici, suprapuse, cele trei tare ale lumii moderne.

Obsesia pentru maximizarea rezultatului, spiritul de competitie dus dincolo de limita rezonabilui si credinta ca nimic nu poate fi mai presus de concluzia la care am ajuns in urma unui proces de gandire, presupus ‘rational’.

Cel mai tare am fost impresionat de convingerea mamei de mai sus ca preferinta ei pentru un copil viu, fie el si mediocru, are precedenta in fata dorintelor copilului.
Cum o putea fi fericit un copil a carui datorie primordiala este sa ramana, cu orice pret, ‘sanatos’? Bine, extrema cealalta este si ea cel putin la fel de imposibila – un copil, la fel ca toti ceilalti oameni, trebuie sa fie viu pentru a se putea bucura. De orice.

De unde si intrebarea care nu imi da pace de cand am terminat de citit articolul.
Care o fi diferenta intre a impinge un copil pe crestele muntilor si a-l tine legat de fusta mamei?

De unde vine siguranta noastra atunci e vorba despre viitorul copiilor nostri?

Si de unde obsesia asta a noastra pentru ‘recorduri’?
Fata, Dor Geta Popescu, la 13 ani avea deja “8 recorduri mondiale de vârstă, la alpinism de altitudine” iar baiatul, Erik Gulacsi, “a stabilit un nou record european de vârstă când a atins vârful Aconcagua (6.962 metri), la doar 12 ani“. In Ianuarie 2017.

Cristina Bazavan ne indeamna sa nu ne mai miram cand au loc astfel de tragedii daca ne bucuram ‘copios’ atunci cand protagonistii lor stabilesc recordurile. E de-a dreptul schizofrenic sa te miri de rezultate atunci cand incurajezi nefirescul.

Cu asta am ajuns la actiunea in sine.
La doborarea de recorduri ca scop in viata.

Practica, montana dar nu numai, ne-a demonstrat de prea multe ori ca daca vanezi recorduri, ajungi – mai devreme sau mai tarziu, in prapastie.
Singura metoda sa supravietuiesti in domenii de genul asta este sa ‘lasi recordurile sa vina la tine’.
Adica sa faci ce-ti place, pastrand siguranta, a ta si a celorlalti, pe primul plan.
Daca vin, recordurile, bine. Daca nu… macar ai fost acolo – cat mai aproape ‘de varf’, te-ai intors si acum ai ce povesti.
Si nu, nu cred ca a sta acasa, conform principiului ‘sa nu te pui in calea primejdiei’, e o solutie care se potriveste tuturor. Unora li s-ar putea usca sufletul. De Dor.

Totul tine, de fapt, de capacitatea fiecaruia dintre noi de a-si gasi echilibrul. Pe creasta muntelui, intre dorinta de ocrotire a puiului si mandria parinteasca, intre credinta ca le stim pe toate si adevarul ca nu stim, de fapt, mare lucru.

Si, pentru a putea face asta – asa cum frumos spunea Cristina Bazavan, ne-ar ajuta foarte mult “sa ne odihnim putin mintile si sufletele“.

 

„Imaginează-ți că te numești Luca Străjescu și ești personajul care colectează cotele țăranilor pentru stat din fragmentul extras din romanul „Moromeții” de Marin Preda.

Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunți calitatea de element dușmănos a lui Ilie Moromete, pe care ai constatat-o când ai fost să colectezi de la el cota”.

Fiecare lucru care iese de pe buzele noastre are o dublă încărcatura semantică.
Primul iese în evidență sensul pe care îl atribuim noi, în mod voit și conștient, spuselor noastre.
În spatele acestuia vine, de la sine – și câteodată divulgând mult mai mult decât am vrea noi să dezvăluim, mai ales atunci când vorbim ‘cu pasiune’, un fel de ‘destăinure’. Pentru un observator atent, și care se poate detașa emoțional de situația în cauză, modul în care ne raportăm la o problemă punctuală relevă foarte mult din starea în care ne aflăm în momentul respectiv. Ce ne procupă, cât de emotivi suntem, cât de maturi în gândire… amanunte de genul ăsta…

Iar analiza de mai sus poate fi făcută atât la nivel individual cât și la nivel social.

Duminica trecută a avut loc faza judeană a Olimpiadei de Limba si Literatura Româna. Unul dintre subiecte, valorând un sfert din punctajul întregii lucrări, a fost ‘raportul scris’ către ‘conducerea de partid’ cu privire la „calitatea de element dușmanos a lui Ilie Moromete”.

Reacțiile apărute, mai ales în presă, spun foarte multe despre tensiunea și dezbinarea care ne macină. Și despre cât de tabloidizată a devenit presa.

SUBIECT HALUCINANT LA OLIMPIADA DE ROMÂNĂ ÎN REPUBLICA LUI ZDREANȚĂ: Un denunț ca în anii 50

Tragi-comedie la români. Şefii învăţământului din Prahova le-au cerut elevilor „să-l denunţe“ pe Ilie Moromete

Cu MOROMETE la DNA: Personajele din Marin Preda fac DENUNȚURI la Olimpiada de Română

Eu unul m-am plictisit deja de senzaționalismul ieftin al titlurilor.

OK, este important să discutăm, serios, despre importanța parchetelor în funcționarea statului și despre rolul cetățeanului ‘activ’ – fără de care parchetele nu ar putea să își îndeplinească funcția socială.

Numai că aici nu avem de a face cu vre-un denunț.
Cu un denunț normal, care își are locul său în orice țară care funcționează cât de cât.

Aici era vorba, de fapt, despre redactarea unui „raport” de ‘poliție politică’.
Cel care a formulat subiectul a fost foarte clar în această privință.
„Raportul” era adresat „conducerii de partid” iar el trebuia să se refere la „calitatea de element dușmanos” al persoanei ‘scoase în evidență’.

Nimeni dintre cei care și-au manifestat, vehement, indignarea nu a făcut această diferență.
După cum nu a făcut-o nici măcar vre-unul dintre dintre oficialii care au încercat să explice situația.

Trebuie să fac o paranteză aici. „Nimeni” de mai sus sună foarte dur. Este o formulare care se apropie foarte tare de cele folosite în presa ‘de can-can’. Ar fi fost mai potrivit ‘nu am găsit vre-o reacție, publicată în presă, din partea societății civile sau a Ministerului Învățământului, care să fi scos în evidență, suficient de precis, acest aspect al problemei’.

Să revenim.
Chiar atât de polarizată să fi devenit societatea noastră?

‘Denunțul’, ca instituție, să fi devenit, pentru majoritatea ‘vocală’ dintre noi, doar o armă politică? Doar un mijloc de răzbunare?

NB Se pare că rezultatele concrete ale învățământului românesc nu sunt chiar atât de ‘groaznice’ precum vor unii să le prezinte.
Probabil că dacă acești copii erau crescuți într-un spirit aliniat cu o sumă de valori, unii dintre ei ar fi ieșit din sală, ca o formă de protest. Ar fi spus că este un subiect care descalifică concursul la care participă, că este un subiect care nu îi încurajează ca elevi și ca personalitate. Probabil, s-ar fi putut ca profesorii care supraveghează să fi făcut un gest de protest, ar fi putut să conteste concursul și să ceară reluarea lui peste o săptămână, cu alte subiecte adecvate. Dar noi nu creștem în școală oameni care se uită critic la ceea ce se întâmplă. Întrebarea este „ce competențe validezi prin acest concurs la olimpiadă?”. Adecvarea la un comportament indezirabil într-o societate democratică? Ceea ce eu trebuie să văd la un absolvent sunt niște comportamente de bun cetățean. Dacă am considerat că valoarea pe care școala trebuie să o formeze este să construiască cetățeni apți să își folosească creativitatea, o calitate valoroasă, ca să scrie delațiuni inventate, înseamnă că lucrurile sunt grave atât în cazul persoanelor care au gândit acest subiect, cât și pentru sistem.

Copiii noștrii, sau măcar unii dintre ei, au înțeles despre ce era vorba.

Subiectele au fost imprevizibile pentru că, de obicei, cam asta înseamnă olimpiada la română. Oricât ai încerca să studiezi din manual sau din program va fi mereu ceva la care nu te vei aştepta. Ar fi o ipocrizie să zic: vai, ce uşoare au fost subiectele. Sincer, mi-au dat de gândit. Mi s-au părut problematice, dar, totodată, şi interesante pentru că până acum nu am mai avut subiecte care să ne propună o astfel de incursiune în trecut şi o transpunere. Efectiv, o parte neagră a istoriei noastre şi din câte am înţeles, au fost destul de controversate subiectele, dar mie mi s-au părut provocatoareIonela Neagoe, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Nicolae Grigorescu din Câmpina, declarație dată pentru Mediafax și consemnată de Laura Petrescu

dsc_0130

Afișul ăsta a fost pus cu ceva timp în urmă iar expoziția fusese organizată cu mult înainte.

OUG nr. 13/2017 a fost adoptată de către Guvernul Grindeanu în ultimele ore ale lui 31 ianuarie 2017 și publicată în Monitorul Oficial la prima oră a lui 1 februarie 2017.

Tot cam atunci a început și manifestația de protest.

Ordonanța a fost, în sfârșit, retrasă.

Vom reuși oare să des-veninăm scena politică înainte ca reptilele vii expuse vis a vis de clădirea Guvernului să se întoarcă la casele lor?

Și de ce atâta ‘homo homini lupus‘?
Uite, ‘exponatele’ astea nu se mănâncă între ele…

La inceputul lui februarie 1990 Ion Iliescu a transformat Frontul Salvarii Nationale, organizatia para-statala care fusese ’emanata’ in urma Revolutiei anti-comuniste din Decembrie 1989, in partid politic.

Operatiune cat se poate de dubioasa, cel putin din punct de vedere al bunului simt, dar avand si o oarecare acoperire: ‘Pana la urma noi suntem cei care am facut revolutia. Acuma ce vreti, sa ne dam la o parte?’
Exact in spatiul delimitat de aceste doua limite – cea a bunului simt si cea a conservarii propriei persoane – ne aflam si acum.

Ion Iliescu a invatat sa faca politica de la Stalin, in Moscova anilor 1950-1954.
In ianuarie 1990 nici o persoana rezonabila nu ar fi avut nimic impotriva ca el sa isi fi organizat ce partid ar fi vrut, cu conditia sa o faca in mod normal. Ca toti ceilalti.
Numai ca, in virtutea celor invatate cu 40 de ani in urma, Iliescu a ales sa utilizeze la maximum resursele pe care le avea la dispozitie. Adica ale proto-statului pe care tot el il organizase. Pe care l-a transformat in partid. Readucand, de fapt, situatia exact in punctul in care era atunci cand Ceausescu s-a urcat in elicopter.
Statul si partidul erau o singura entitate, conduse de un singur om.

Reteta care s-a dovedit a fi nefunctionala.
Nu doar imorala ci, pur si simplu, nefunctionala.
Prabusirea inevitabila a tuturor dictaturilor, nu doar a celor comuniste, demonstreaza cat se poate de elocvent evidenta acestui fapt.

O parte dintre cetatenii Romaniei de atunci au protestat cat se poate de energic. Atunci a luat nastere ‘Piata Universitatii’. Din pacate majoritatea nu a inteles ce i se intampla iar Ion Iliescu, intr-o ultima sfidare a bunului simt, a organizat ‘curatarea de catre mineri a pietii din fata Teatrului National’. Atunci cand, de fapt, nici nu mai avea nevoie de asa ceva. Castigase alegerile iar lumea incepuse sa oboseasca.

Gestul sau a oripilat in asemenea masura Europa incat aceasta s-a intors cu spatele la noi.
Iar o parte dintre concetatenii nostri si-au pierdut speranta in viitor. Asa ca au plecat sa il construiasca pe alte meleaguri.

Noul partid ‘unic’ nu a avut nici el viata lunga. Cele doua aripi – reformistii lui Petre Roman si conservatorii fundamentalisti condusi de Iliescu – au inceput sa se certe intre ele. Aparent pe motive doctrinare.
Cele intamplate mai tarziu sugereaza insa ca adevarata batalie a fost ‘pentru ciolan’. Ei erau prea multi iar resursele statului – adica ceea ce putea fi furat – prea mici pentru lacomia lor.
Mai ales ca ‘poporul trebuia hranit’ – si acesta uitase cum sa-si poarte singur de grija.

Lupta dintre cele doua aripi a continuat tot in spiritul celor invatate de la stalinisti. Armele folosite erau cele aflate in panoplia statului.
In principal Justitia, Administratia Financiara si Bugetul de Stat.
Nastase, Basescu si Voiculescu si-au tras la gioale unul altuia pana cand Justitia ajunsese o palida stafie a ceea ce ar fi trebuit sa fie, Administratia Financiara se blocase iar Bugetul de Stat mai ca secase.

In mod paradoxal, criza financiara din 2007-2008 a fost un fel de balon de oxigen pentru noi. Uniunea Europeana s-a simtit datoare sa ne ajute, iar pentru asta a instituit o serie de mecanisme de control. Fondurile Europene vin doar daca sunt respectate anumite standarde iar continuare procesului de integrare este conditionata de rapoartele ‘pe justitie’ – vestitele MCV.

Usor, usor, au inceput sa iasa primii ‘ghiocei’.

Pe Basescu l-a luat gura pe din-ainte si ne-a explicat cum e cu coruptia:
“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată”, a susţinut preşedintele Băsescu. El a subliniat că asumarea responsabilităţii trebuie făcută de ambele părţi.

Parchetele au inceput sa mai actioneze si de capul lor, nu doar dupa comanda politica.

Iar strada a inceput si ea sa iasa din letargie.
Atunci cand Basescu a fost incomodat de Raed Arafat si a vrut sa scape de el.
Atunci cand Ponta incepuse sa se poarte precum Basescu – daca nu mai tineti minte acesta i-a tras clapa PSD-ului dupa alegerile din 2008 exact asa cum Ponta i-a tras clapa lui Antonescu dupa cele din 2012.

Numai ca degeaba a iesit strada din letargie daca cei a caror menire ar fi fost sa inteleaga ceva au ramas cu capetele intre picioare.

Asa ca strada s-a culcat la loc.

Atat de bine incat nici nu a mai iesit la vot.
Nici la locale si nici macar la parlamentare.

Asa ca unii dintre politicieni au ajuns la concluzia ca ‘acum e momentul’.

Si uite asa ne-am procopsit cu o ordonanta de urgenta prin care “Guvernul Romaniei decriminalizeaza abuzurile oficialilor

Asta e adevarata problema, nu ca unii sau altii scapa de o eventuala pedeapsa.

Ca statul a ajuns, din nou, sa fie redus la statutul de ‘scula’ cu ajutorul careia unii si altii incearca sa-si satisfaca maruntele ambitii.

Macar Iliescu se straduia – declarativ sau din convingere – sa puna in practica niste idealuri.
Acum e vorba despre niste amarati de 200 000 de lei.

Si toate astea doar pentru ca, stiu ca ma repet, cei care ar fi trebuit sa fi inteles deja nu baga odata la cap ca sistemele corupte se prabusesc cu atat mai repede cu cat sunt mai roase de acest ‘cancer’.

 

 

 

starea-natiei

Postarea asta descrie foarte bine ‘starea natiei’.
Un betivan se impiedica si cade.
O baba se sperie si incepe sa ii dea cu poseta in cap in loc sa verifice daca nu cumva si-a rupt gatul.
Niste ‘oameni de bine’ filmeaza incidentul si il pun pe net. (Sper totusi ca dupa ce au terminat de filmat s-au dus macar sa-l scoale de jos pe ‘actorul’ lor ‘principal’.)
Alti ‘oameni de bine’, care pana acum pareau a se ocupa cu lucruri mai serioase, se apuca sa refoloseasca clipul ca pe un ‘purtator de mesaj’ – cu toate ca se potriveste doar pe jumatate, Dragnea nu e deloc beat si stie foarte bine ce face.
 
Si, dupa ce clipul face ocolul internetului romanesc, aceiasi ‘oameni de bine’ se scarpina in cap intrebandu-se:
‘Cum dracu am ajuns aici?
De ce nu ne mai crede nimeni?
De ce nu mai iese lumea la vot?
De ce reactioneza din ce in ce mai multi exact la fel ca baba aia isterica?’
Vi se pare ca exagerez?
In situatia in care un vicepresedinte de partid parlamentar se adreseaza potentialilor sai alegatorilor cu:
In ziua in care cea mai democratica tara din lume il inaugureza pe Trump ca presedinte?

tariceanu permis 1

tariceanu permis 2

Foarte interesanta chestia asta.
De vreo cateva zile ‘o anumita parte’ a ‘opiniei publice’ e ocupata sa il injure pe Tariceanu:

‘De ce nu stai ba la coada?!?’

Pai de asta avem nevoie noi? De un presedinte de Senat care sa stea la coada?
Daca ar fi sa judecam dupa rezultatele obtinute de presedintele care se ducea la mall cu Loganul personal – si dupa aia confisca telefoane de la tiganci imputite‘ – poate ca ar fi cazul sa o lasam mai moale cu ‘populismele’ astea.

N-ar fi mai bine sa-i intrebam pe toti presedintii astia, de Senat, de Tara, de bloc… s.a.m.d.:

‘De ce mai este nevoie sa stam la coada in secolul XXI?’

Aud?!?

PS. Pana nu demult personajele atat de marete nici macar nu se deplasau atunci cand aveau de rezolvat chestii din astea marunte. Se ocupau altii si veneau cu carnetul in dinti.
Tariceanu s-a dus pana acolo si a intrat prin spate. Mie unuia mi se pare un progres.
Dar daca ni s-a pus pata pe el…

%d bloggers like this: