Archives for category: respect reciproc

Ieri. Treceam cu mașina pe lângă un spațiu verde în curs de amenajare.
O piațetă care avea vreo doi copacei și un tufiș amărât înghesuiți pe un petic de iarbă.
Copăceii fuseseră smulși din rădăcină, trotuarul și o jumătate de bandă din carosabil erau ocupate de un morman de panânt proaspăt basculat iar un bobcat se străduia să facă ceva ordine pe acolo.
N-am ce face și mă întreb cu voce tare: „N-ar trebui ca banii aștia să fie folosiți mai degrabă pentru astupatul gropilor din pavaj? Sau pentru canalizarea străzilor de la periferie?”
Persoana care era cu mine, 80 și ceva de ani, : „Voi, haștaghiștii, n-ați spus nimic când Băsescu construia stadioane în pantă și pârtii de schi pe versantul sudic. Din banii pe care încerca să-i economisească din pensiile noastre! Aștia măcar fac orașul frumos. După ce ne-au mărit veniturile.”

Ce înseamnă puterea precedentului… dacă cineva a făcut deja o prostie, aceasta va fi imediat folosită pentru justificarea următoarei… iar dacă acum prostia este făcută de „omul nostru” aceasta devine chiar acceptabilă…

La fel a fost și cu sistemul de justiție. Care dă din ce în ce mai multe rateuri după ce a fost folosit prea multă vreme pe post de vătrai. Vătrai cu care cei aflați la putere și-au tot tras spuza pe turtele lor, de pe turtele ‘celorlați’.
Procese întoarse la CEDO, inconsecvență în jurisprudență, oameni sastisiți…

Înțelegem și noi odată? Înainte de a ne cădea cerul de sub picioare?
De câte ori mai trebuie să sune Alexandra la 112 ca să ne vină mintea la cap?

„Ies la iveală tot mai multe amănunte revoltătoare despre modul în care ar fi acționat poliția în cazul de la Caracal. O vecină a principalului suspect susține că a sunat de două ori la 112 în noaptea de 24 spre 25 iulie, pentru a raporta o activitate suspectă în fața porții acestuia. Ea a raportat că acolo erau parcate două mașini portbagaj în portbagaj și că crede că ar putea avea legătură cu dispariția fetei. Polițistul de serviciu i-a spus să stea liniștită și a trimis-o la culcare.”

 

 

Advertisements

Regina Maria,
Ana Pauker,
Elena Ceaușescu,
Viorica Dancilă.

In felul lor, fiecare dintre acestea au reprezentat câte o premieră în viața socio-politica a României.
Fiecare dintre ele au exemplificat câte un fel de culme.

Concluzia?

Sunt mai multe.
Aș menționa doar două.

Mamele românce au ezitat pentru prea multă vreme în a-și încuraja fetele să ‘spargă’ barierele și băieții în, la început, a accepta iar, mai apoi, a încuraja ei înșisi acest lucru.
Soții, tații și colegii, români nu au fost în stare să înțeleagă, autonom, că nu pot gestiona toate lucrurile de unii singuri.

Așa că singurele femei care au ‘reușit’ să ‘penetreze’ au fost ‘excepțiile’.

Clorinarea apei este cea mai ieftină metodă de a reduce încărcarea microbiologică a apei. În același timp, prezența clorului în apa care intră în contact cu organismul uman este periculoasă pentru acesta. Mai ales atunci când sunt depășite anumite limite.

Un anumit număr de locuitori ai Bucureștiului au sesizat că apa care curge ziele astea la robinet miroase prea tare a clor.

Ministrul sănătății, om politic, le-a recomandat să nu mai folosească apa de la rețea. Să n-o mai bea și să nu se mai spele cu ea. ‘Nu este periculoasă pentru un om normal dar poate produce neplăceri persoanelor cu anumite sensibilități’.

O persoană suspusă în ierarhia furnizorului de apă potabilă – firmă cât se poate de privată, a dat asigurări că apa este cât se poate de potabilă și că prezența clorului este tocmai dovada eforturilor făcute de compania pe care o reprezintă pentru asigurarea potabilității apei furnizate.
După care a atras atenția asupra faptului că ei, ApaNova, au fost cei care au atras atenția ‘Apelor Române’ – regia de stat care furnizează apa brută către ApaNova, că ‘materia primă’ care intră în stațiile de epurare are foarte foarte mult amoniu – ceea ce impune folosirea unei mari cantități de clor.

Această situație a împărțit populația Bucureștiului în mai multe categorii.

Unii au băut apă plată și s-au spălat cu apă din puț.
Sau nu s-au mai spălat.
Alții au fost nevoiți să se spele cu apă de la robinet pentru că…
Sau au fost chiar nevoiți să bea apă de la robinet. Pentru că…

Și când o să dispară clorul din apă?

Încărcătura suplimentară de amoniu ar proveni din topirea bruscă a zăpezii. Ceea ce ar fi produs ‘spălarea’ terenurilor agricole de pe malurile Argeșului și ale Dâmboviței. Spălare care ar fi antrenat gunoi de grajd, azotat de amoniu și uree din îngrășăminte, alte gunoaie, etc., etc.,…
Când s-o termina de topit zăpada asta….

Dar nu toată apa cu care este alimentat Bucureștiul provine din Argeș și/sau Dâmbovița. Mai sunt forajele și încă câteva alte surse.
Mai scumpe însă. Nu e același lucru să lași Argeșul să-ți intre în stație sau să pompezi apa freatică de la o adâncime de 150 m…

Și uite-așa începi să te gandești la diferențele dintre o întreprindere privată și o companie de interes public.

Compania privată – tocmai pentru că acționarii ei pretind un anumit profit din partea administratorilor, va încerca să genereze măcar acel profit. Și, abia în subsidiar, va avea grijă doar de siguranța – nu și de confortul, mai ales când are monopol pe piața respectivă, celor cărora le furnizează apa.

Compania de interes public – controlată de politicienii aflați la putere în respectivul moment, va avea grijă – măcar declarativ, o foarte mare grijă față de confortul votanților și doar o preocupare secundară față de eficiența economică a demersului.

Asta în ipoteza – nerealist de optimistă, că atât ‘privații’ cât și ‘politicienii’ sunt oameni rezonabili. Care nu fură exagerat, care nu mint cu nerușinare…

Și-atunci?

Ce facem? Bem toți apă plată? Tot timpul? Și cum ne spălăm?

Dar care ar fi variantele?

Prima alternativă ar fi inlocuirea clorinării cu ozonificarea.
Să vorbesc românește?!?
Tehnologia folosită acum în București implică amestecarea unei anumite cantități de clor în apă. Care clor este dozat în funcție de încărcarea microbiologică a apei și care, în final, sterilizeaza respectiva apă.
Dezavantaje? Mirosul, clorul este toxic în sine iar combinațiile sale chimice cu alte substanțe dizolvate în apă sau întâlnite pe conducte pot fi și mai toxice.
Avantaje? Prețul și, mai ales, remanența! Adică acea cantitate minusculă de clor care rămâne în apă până în ‘ultima clipă’. Până când paharul cu apă ajunge la buzele noastre. Și care omoară agenții patogeni ajunși în apă, după ce aceasta a părăsit stația de epurare. Atunci când se tot peticesc conductele…
Ozonificarea – adică sterilizarea apei brute cu ajutorul ozonului, o forma foarte activă de oxigen, este cel puțin la fel de eficientă ca clorinarea, puțin mai scumpă, nu lasă nici un fel de miros, nu produce nici un fel de compuși toxici. Și nu usucă pielea după ce faci duș. Dar acționează doar în interiorul stației de tratare. Orice mizerie ‘cade’ în apă după ce aceasta a pornit pe conductă către robinetele noastre… acolo ajunge… O gasim ‘intactă’ în paharele noastre.

Asta înseamnă că dacă am vrea să trecem la ozonificare ar trebui să începem prin a aduce rețeaua de apă la niște parametri rezonabili de fiabilitate…
Cu ce bani?
Orice investitor privat ‘cere’ un profit. Care profit crește foarte mult costurile.
Din bani publici? Proveniți din majorarea taxelor? Orice majorarea ar duce la creșterea costurilor politice. Ca să nu mai vorbim de neîncrederea publicului în capacitatea administrației publice de a gestiona ‘banul cetățeanului’…

Ne-nvârtim într-un cerc vicios?
Nu vrem să plătim nici costurile bănești și nici pe cele politice?
Pentru ca nu mai avem încredere?
În nimic și în nimeni?

Și-atunci ce facem?
Ne săpăm fiecare câte un puț? Degeaba… apa din primii 20 de metri nu mai e potabilă iar mai jos e atât de scump ca nu mai merită. Și, oricum, ai nevoie de autorizație.
Ne lăsăm să murim de sete?

Și totuși… cercul ăsta vicios continuă să se învârtă doar pentru că ne furăm singuri căciulile… Unii fură/mint crezând că nu-i vede nimeni iar ceilalți se fac că nu văd… de lene. Asta într-o parte. În partea cealaltă … e invers. Fură unii dintre cei care se făceau că nu văd și închid ochii unii dintre cei care se știu deja cu musca pe căciulă…

O mai ținem mult?
Nu ni s-a facut sete încă?
Sau măcar un pic de scărbă?
De noi înșine?


Socrul meu a trecut ‘în rândul drepților’
Soția mea era deja acolo așa că am făcut de unul singur cei 550 de kilometri care ne despărțeau.
La volan. Pe ninsoare. Noaptea, în cea mai mare parte.

Fiind singur, am avut timp să gândesc.

Cei mai mulți dintre cei din jurul meu erau șoferi de TIR.
99.5% dintre ei conduc aproape perfect. Chiar dacă, de multe ori, condițiile sunt improprii. .
Accidentele produse de tiriști sunt rare. La fel de rare, din punct de vedere statistic, sunt și cele produse de restul șoferilor profesioniști.

Care șoferi profesioniști cară economia în cârcă.
De la pâinea proaspătă pe care o savurăm în fiecare dimineață până la betonul de la fundația caselor noastre.

Și atunci?
De ce avem o părere atât de proastă despre acești oameni?
De ce îi alintăm ‘neamul lui Manivelă’?
Doar pentru ca 0.5% dintre ei produc niște accidente suficient de dramatice încât să ajungă ‘subiect de presă’?
Doar pentru că patronii lor le pun la dispoziție niște camioane care nu merg chiar atât de repede pe cât am vrea noi să mergem?
Sunt ei de vină pentru faptul că noi, toți, n-am fost în stare să construim suficient de multe autostrăzi?
Sunt ei de vină că ….?
0.5% dintre ei sunt. De vină. Pentru multe lucruri.

Iar noi, restul, suntem de vină pentru faptul că nu suntem în stare să facem deosebirea dintre adevărații vinovați și cei care ne pun în față ‘pâinea noastră cea de toate zilele’ în fiecare dimineață.
Pe ploaie, pe ninsoare…

Anumiți activiști politici și-au adus aminte că „dacă nu votezi, nu exiști”.

Ceea ce este perfect adevărat.
Pentru alegerile ‘normale’!
Locale, legislative, prezidențiale, pentru Parlamentul European….
In situația de mai sus, orice absență este un vot în alb dat întregii clase politice.

„Dați-i înainte că pe mine chiar nu mă interesează ce faceți voi acolo. Și voi accepta, cu ochii închiși, orice vă trece vouă prin cap.”

La referendum, la orice referendum, chestia e un pic diferită.
Din cauza pragului. Daca nu vin suficient de mulți oameni la vot, rezultă că subiectul nu este suficient de interesant pentru cetățeni așa că lucrurile vor fi lăsate așa cum erau și pănă atunci.
Cu alte cuvinte, la cele mai multe dintre referendumuri, absența echivalează cu un vot negativ.

„Nu mi-ați stârnit interesul. Ați ridicat o flamură mincinoasă!”

La referendumul ăsta, în mod special, absența devine o necesitate.
De data asta, însuși actul de a vota – indiferent cum, denotă că respectivul cetățean a acceptat deja principiul că drepturile omului pot fi reduse prin vot.

Referendumul acesta reprezintă, pur și simplu, o întoarcere în timp.

Cineva spunea că drepturile omului nu se votează iar altcineva îi replica că toate drepturile au fost înființate prin vot.
Amândoi au dreptate. Drepturile omului au fost, peste tot, confirmate prin vot. Al cetațenilor, al parlamentarilor… nici nu contează. Confirmarea drepturilor a fost, într-adevăr, un demers politic și democratic.

A le restrânge, chiar dacă tot prin vot, este extrem de periculos.

După îngustarea definiției cu privire la familie vor urma dreptul de a face avort, de a da divorț, de a  ‘glumi cu cele sfinte’, egalitatea femeii cu bărbatul, dreptul la vot al femeilor … iar lista poate fi prelungită până la infinit.

Educația pe care am primit-o, adică toată istoria pe care am citit-o până acum, mă obligă să stau acasă. Și să sper că mai puțin de o treime din electorat va considera că este normal să se bage în viețile concetățenilor lor.
Folosind cabina de vot pe post de scurtătură.

Străbunicul a fost felcer.
Undeva în Bucovina.
Străbunica se născuse într-o familie, probabil scăpătată, care facea parte din șleahta poloneză. Adică din ‘nobilimea de spadă’.
După ce a născut doi copii, pe Nela – străbunica mea – și pe Gheorghe, străbunica s-a plictisit de ‘viața la țară’ și i-a lăsat baltă pe toți trei.

Străbunicu’, cu doi copii mici, n-a avut de ales. S-a recăsătorit. Și a mai făcut doi. Pe Andrei și pe Zizi.

După care a venit războiul.
Primul, bineînțeles.
Mobilizat, străbunicul a luptat cu armele meseriei sale. A fost ‘sanitar’.
Chiar înainte de sfârșit, medicul regimentului s-a îmbolnăvit de tifos. Împreună cu mulți alții, bineînțeles. Dar nu pentru ‘alții’ a refuzat străbunicul să fie lăsat la vatră printre primii – avea deja patru copii, ci pentru comandantul său. Care îi devenise între timp prieten.
Comandantul a scăpat dar străbunicul nu. Contaminat și el de tifos. Medicul, camaradul său de arme, abia scăpat de faza acută a bolii, fusese prea slăbit pentru a-i întoarce serviciul. Iar ceilalți erau erau prea prinși de bucuria momentului.

Așa că bunica, domnișoară în toată regula – se născuse odată cu secolul, a rămas acasă. Cei doi frați mai mici nu puteau fi crescuți, mai ales atunci, de o mamă singură.

S-a măritat mai târziu, aproape de treizeci de ani.
Cu bunicul meu. Funcționar la stat.
Au avut doi copii, născuți amândoi înainte de război. Cel de-al doilea, de data asta.

După cum bine știm, în 1940 Basarabia a fost ocupată de Stalin.
Nu știu care a fost politica oficiala a statului român. Nu știu dacă conducătorii de atunci au oferit funcționarilor din administrația locală posibilitatea reală de a se retrage odată cu trupele. Și iarăși nu știu câți dintre aceștia au folosit eventuala ofertă.
La fel de ‘în ceață’ sunt cu privire la soarta celor rămași pe loc. Câți din ei or fi ajuns în Siberia…?
Tot ce știu este că după „Ostași, vă ordon: „Trece-ți Prutul!” ”, bunicii mei au fost trimiși într-o comună din județul Bălți. Să refacă administrația locală. Au trăit acolo până în 1944.

După care au fost ‘refugiați’ undeva lângă Târgu Jiu.
Bunicul era deja grav bolnav. A murit în primăvara lui 1945.

Satul în care fuseseră încartiruiți era foarte sărac.
Bunică-mea ar fi trebuit să-și crească, singură, cei doi copii dintr-o alocație de hrană – niște făină, ulei, zahăr și ceva gaz, și o sumă modică de bani pe care le primeau, ca refugiați, de la stat. Situație care nu avea cum să continue multă vreme.
Iar în satul ala, unde nu conoștea pe nimeni, nu era nimic de făcut.

Așa că bunică-mea a plecat, pe jos, până în Bucovina. Aranjase ca maică-mea și unchiul meu să primească un litru de lapte și o jumătate de păine pe zi iar gazda unde stăteau îi lăsa să culeagă ce vroiau din curte.

S-a întors după câteva luni și au plecat cu toții, cu trenul de data asta, înapoi în Bucovina.
Acolo unde bunică-mea găsise posibilitatea de a deschide un debit de tutun – asimilată fiind cu o văduvă de război. Chiar dacă bunicul nu luptase efectiv pe front, fusese ‘mobilizat pe loc’. Precum angajații de la Căile Ferate.
Numai că treaba asta nu a durat prea mult iar bunica a tot schimbat slujbele si ocupațiile.
La un moment dat cumpăra lapte de la țărani, îl punea la prins, lua smântâna de-o-parte iar din restul făcea brânză de vaci. Vindea brânza și o parte din smântână la un spital de tuberculoză, restul de smântână îl mâncau copii cu mămăligă iar cu zerul, amestecat cu tărâțe, creștea porci.
Abia după ce-am aflat povestea asta am înțeles de ce n-am văzut-o niciodată pe maică-mea mâncând mămăligă cu brânză și smântână…

Ultima slujbă pe care avut-o bunică-mea a fost aceea de administratoare a căminului unui liceu de fete. Erau ea, o bucătăreasă, un paznic bun la toate și încă două femei – care ajutau la bucătărie când era nevoie și făceau curățenie în restul timpului.
Personalul locuia în orășel iar bunică-mea în cămin. Maică-mea venise deja la facultate în București îar unchiul meu făcea o școală tehnică de construcții.

Așa că bunică-mea, rămasă fără supraveghere, s-a apucat de furat.
De la stat!
Împărțea cu colegii cele doua-trei kile de ulei/zahar/făină/biscuiți care se adunau la fiecare sfîrșit de lună.
Cu resturile de la cantină creștea porci în fundul curții. E adevărat că introducea o parte dintre ei în apoi în gestiune…
Dar nu pe toți!
Pe restul îi împărțea cu personalul iar partea ei din carne o trimitea mamei mele și unchiului meu.
Din când în când mai lua și câte o fată sau două să doarmă în camera ei. Doar cele cu ‘dosar curat’ erau acceptate ‘cu acte’ în cămin, nu toți cei considerați ‘chiaburi’ aveau tot timpul destui bani să-și țină copii în gazdă… iar bunică-mea se mulțumea cu mult mai puțin decât ‘prețul pieței’…

În 1962 a ieșit la pensie.
Până atunci, în fiecare an a avut parte de câte o ‘revizie contabilă’. Un fel de inventar mai puțin riguros.
Înainte de a primi decizia de pensionare, a fost supusă unui ‘control la sânge’. Făcut de același inspector care venise și în ultimii cinci ani.

„Doamna Ungureanu, sau dumneata ai fost proastă și n-ai luat un capăt de ață… sau eu sunt prost pentru că nu sunt în stare să-mi dau seama dacă ai furat ceva toți anii aștia!”

M-a mâncat undeva și m-am uitat vreo cinci minute la un ‘telejurnal’.

Se uita taică-miu la Antena 3 și, stând de vorbă cu el, mi-am aruncat și eu ochii pe ecran.
Cu ocazia asta mi-am dat seama de ce o întreagă echipă de șoc de la Romprest mătura azi dimineață, cu foarte mare ‘aplecare’, prin spatele Universității.

La Sala Palatului era mare congres extraordinar. Unde urma să vină și doamna primar general…

Ei bine, imaginea din cauza căreia m-am hotărît să investesc cinci minute din viața mea în ‘știrile Antena 3’ a fost aceea a unei doamne destul de respectabile ca vârstă – undeva peste 55 de ani, și care, după cum arăta, nu prea se potrivește cu idea de protest spontan împotriva guvernului. Ca să nu vină cu mâna goală, adusese cu dânsa, și o ținea hotărâtă deasupra capului, o hârtie pe care era, scris de mână, textul din titlu.
Dacă hârtia aia ar fi fost printată, sau măcar daca ar fi fost ‘montată’ pe ceva pregătit din vreme, mai că m-aș fi gândit la ‘Soros’. Așa, mâzgâlită rapid cu pixul…
Am continuat să mă uit, sperând în orb că voi înțelege ce a făcut-o pe gospodina cu pricina să ia parte la un ‘protest neautorizat’ tocmai împotriva celor care abia i-au mărit pensia.

Speranța a fost deșartă.
Atenția mi-a fost deturnată de mesajele care defilau obsedant pe ‘burtieră’.

„BREAKING NEWS”
„DRAGNEA ANUNȚ BOMBĂ DESPRE SERVICIILE SECRETE”
„RĂSTURNARE DE SITUAȚIE ÎN LUPTA DIN PSD”
„MANEVRE ASCUNSE, ULTIMELE NEGOCIERI”

Asta în timp ce imaginile, unele dintre ele foarte atrăgătoare din punct de vedere grafic, nu spun, de fapt, nimic iar pe canalul audio vine un șir cuvinte aranjate într-o limbă de lemn și care mai mult ascund decât comunică.

În mai puțin de două minute am început să mă simt frustrat. Inițial nu am înțeles de la ce mi se trăgea. Apoi frustrarea a crescut exponențial.

Cu vreo câțiva ani în urmă m-am întors pe băncile școlii și ‘am făcut sociologia’.
Una dintre materii trata modul în care trebuie construită o campanie de promovare a unui produs. Cum să stârnești interesul potențialilor ‘consumatori’, cum să-i faci sa-și dorească respectivul produs, cum să crești ‘tensiunea așteptării’ și alte asemenea ‘amănunte tehnice’.
Ei bine, am recunoscut toate aceste ‘trucuri’ în modul în care sunt structurate emisiunile de știri. Și nu doar cele de la Antena 3.

Și care e problema? Televiziunile trăiesc din reclamă, așa că au nevoie de cât mai multă audiență, audiență pe care o fidelizează și ei așa cum o fac toți ceilalți operatori economici…
Cu alte cuvinte, televiziunile de știri transformă informația într-un produs oferit pentru consum. Și nișat pe diferite sectoare de piață.

O fi bine?

Vă place situația în care suntem?

Fără să vrea, cei care ‘operaționalizează’ aceste televiziuni de știri au contribuit la această stare de lucruri?

Pentru simplul fapt că marea majoritate a cetățenilor – adică cei care decid prin vot soarta noastră, a tuturor, nu știu să filtreze aceste ‘știri’?

Pur și simplu, aceștia nici măcar nu au habar despre ce li se întâmplă.
Tot ce simt ei este frustrarea care incepe se acumuleze din momentul cand citesc, pe burtieră, despre ‘marea revelație’ care ‘sta sa urmeze’ și care se accentueaza atunci cand revelația mult promisă se dovedește a fi un mare fâs.

Și uite-așa, din patru-n patru ani, cetățeanul turmentat – fără ghilimele, se prezintă la vot într-o stare de agitație frustrată și cunoscând doar felia de realitate pe care a primit-o, sub formă de „produs”, de la televiziunea de știri la care se întâmplă să se uite.

Indiferent care o fi aceasta.

Acum înțelegeți de ce m-a impresionat mesajul pe care încearcă ‘gospodina’ să ni-l trimită?

Să vă readuc aminte că în limbile slavice „gospodină” înseamnă „doamnă”?

„Doamnă”, nu ‘tovarășă’!

“Faptul că jurnaliștii cedează vitezei, dorinței de trafic și audiență, părăsind bunele deprinderi de verificare rezonabilă a informației, duce la distorsiuni grave ale realității și la pierderea rostului mass-media de a informa corect publicul.”
Brandusa Armanca, Argou de Jurnalisti (III), Fonfleul,
Revista 22, 2014-07-15

 

Vrand, nevrand, cand umbi pe internet esti supus unei multitudini de tentatii…
Om fiind, mai cad si eu in capcana.

Andronescu la atac

Evident ca prima reactie a fost un facepalm cat casa, urmat de o intrebare cat se poate de retorica: ‘Cum adica? Asta inseamna sa ataci ‘fara precedent’ un partid politic? Sa candidezi pentru responsabilitatea de a-l conduce?!?’

Dupa care am observat water-mark -ul… si mi-am adus aminte de epoca in care ‘maestrul’ Cristoiu era perceput ca un guru al presei romanesti din cauza tirajelor imense in care ne informa despre gainile care nasteau pui vii.

gaina cu pui vii

PS.
Cineva mi-a atras atentia asupra ‘amanuntului’ ca genul asta de articol era cunoscut in redactia EvZ sub numele de ‘fonfleu’, ceea ce mi-a mie ocazia de a adauga un motto si un citat din intelepciunea magistrului.

Maestrul fon­fleu­lui de presă, Ion Cristoiu, scria într-o rubrică din 2009 a ziarului Ring că în limbaj gaze­tă­resc „fonfleul e ştirea gogonată, fără nici o aco­perire în rea­litate, servită publicului con­su­ma­tor ca având credibilitatea unei surse si­gu­re“ și îl denunța pe Cozmin Gușă ca „fon­fleist“ periculos „de­oa­rece lansează pocnitori me­diatice atât de grav şi, mai ales, atât de misterios încât mulţi îl cred alimentat de ser­vi­ciile secrete autohtone, ba chiar şi pla­ne­ta­re.

Se pare ca fonfleistii de profesie nu se ghideaza dupa ‘corb la corb nu scoate ochii’… Ceea ce e bine. Viata noastra devine mult mai atata vreme cat se dau in git intre ei.

Doi copii mici au fost agresați sexual.
Poliția a avut nevoie de două zile pentru a-l identifica pe suspect, folosind imaginile înregistrate de o cameră de supraveghere.
După arestarea acestuia, un polițist, au început disensiunile. Între ministrul de interne și inspectoratul general de poliție precum și între primul ministru si ministrul de interne.

Apoi disensiunile au ajuns și în spațiul virtual.

Un judecător atrage atenția pe FB că pedofilia și agresiunea sexuală față de un minor sunt două lucruri diferite. Prima fiind o stare mentală alterată iar a doua o infracțiune pedepsită de Codul Penal.

Susținătorii ‘familiei tradiționale’ se activează brusc:

„Într-un mesaj postat pe Facebook, judecătorul Cristi Dănileț, cunoscut ca un susținător al homosexualilor, lansează „o dezbatere” aprinsă printre internauți,  în contextul cazului polițistului care a abuzat doi minori, în Drumul Taberei, întrebând „Ce numiți voi pedofil?”. Judecătorul Dănileț spune, răspunzând avalanșei de comentarii la întrebarea sa, că „Termenul „pedofil” nu este unul juridic” și că pedofilia nu ar fi o infracțiune. Judecătorul care spunea la un moment dat că este de acord cu zoofilia, afirmă că diferența între violatori și pedofili este că primii comit o infracțiune, așa că merg la închisoare, în timp ce ultimii sunt bolnavi psihic, deci trebuie internați.”

Având în vedere gravitatea actului și consecințele oribile asupra victimelor, intensitatea reacției publice este perfect normală. Chiar și confuzia unora dintre cei care își exprimă sentimentele.

„Aș vrea să-l întreb pe dl Danileț așa:”Cum ați reacționa dacă fetita dvoastra ar fi violata de un individ ca asta?” . Ca sa fim seriosi , prea putin conteaza definitia in asemenea cazuri! Chiar nu m-ar interesa ce boala are sau ce dracu e aia pedofilie. Singura grija ar fi sa fie pedepsit, pentru ca altii ca el sa nu mai aiba curaj sa faca ce a facut el. Asa trebuie gandit stimate si distins domn!”

Acum, după ce suspectul a recunoscut faptele, poate că ar fi cazul să ne gândim un pic și la viitor. Nu doar la ‘cum a fost posibil așa ceva’ ci și la ‘ce facem de acum încolo’.

Cel mai important lucru în situații din astea este să reducem cât mai mult confuzia din jurul subiectului.

Adică exact ce încearcă judecătorul să facă.

Să ne explice diferența dintre ‘pedofilie’ – o ‘boală’ – și actele sexuale săvarșite cu un minor – acțiuni aflate sau nu sub influența vre-unor tendințe pedofile.

Partea proastă este că avem parte de multiple straturi de confuzie.

Unele chiar ‘instituționale’.

Codul Penal, ‘răscroit’ intens în ultima vreme, încă nu definește clar ce înseamnă „Comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220” (în care se face vorbire despre „Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală”).
Nici măcar ultimele propuneri de modificare a Codului Penal nu aduc vre-o lămurire în această privință. Judecătorii sunt nevoiți să se ghideze după „Decizia nr.III din 23 mai 2005” a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Preocuparea judecătorului a cărui postare a generat toată această dispută începe să devină din ce în ce mai legitimă, nu vi se pare?

Dacă tot suntem la capitolul ‘întrebări’, hai să mai pun una.
Cum ați judeca – în robă fiind, nu pe o bancă în parc – acțiunile unui polițist care se urcă într-un lift lângă doi copii mici, îl oprește între etaje și se apucă să-i sărute pe copii și să-i pipăie pe sub haine? Cu sau fără voia lor…

Iată cum sunt descrise, cu o indignare perfect justificată, acțiunile care au dus la postarea de pe contul de FB al judecătorului:

„Frățică, fetița a fost pupată pe gură – nici mă-sa n-o pupă pe gură, pe abdomen, atinsă în zona intimă. Chiar ai pus întrebarea asta? Sigur nu vrei s-o ștergi? Dacă era fiică-ta ce ziceai, mă?”

În condițiile astea, de ‘vid legislativ’, postarea cu pricina capătă valențe de ‘semnal de alarmă’!

Dacă definițiile din Codul Penal nu sunt încă suficient de clare, ce mai contează dacă vre-un psiholog dibaci reușește să determine că un polițist are ceva tendințe de a ‘pupa copiii pe abdomen’?
Sau un profesor? Educator? Medic? Asistent?

Ce facem daca vreunul dintre aceștia este ‘arătat cu degetul’ de către ‘psihologul dibaci’?

Există pe undeva vre-un îndreptar la îndemâna ‘șefilor’? Ce poți face, în calitate de ‘conducător de unitate’, atunci când ți se atrage atenția, de către un psiholog – sau chiar de către colegi – că un subordonat/angajat are ‘tendințe de pedofilie’?
Or fi ceva mențiuni prin Codul Muncii cu privire la situația asta?

Ne mai ‘pieptănăm’ mult?

 

Cineva, probabil taică-miu, a uitat televizorul deschis în sufragerie.
Când am trecut pe acolo, am observat chestia de mai sus, cu majuscule, defilând pe ‘burtieră’.
Am schimbat imediat postul!
Televizorul, fără să fie chiar nou, merge perfect.
Ce rost are să risc?
Dacă, prin excepție, de data asta chiar au dreptate?
El ce vină are?

Și de ce ar trebui să mătur eu cioburile?
Doar pentru că unii au crezut că, de data asta, ‘Or să se țină de cuvânt! Uite ce program bun au!’?!?

%d bloggers like this: