Archives for category: respect reciproc

Cineva, probabil taică-miu, a uitat televizorul deschis în sufragerie.
Când am trecut pe acolo, am observat chestia de mai sus, cu majuscule, defilând pe ‘burtieră’.
Am schimbat imediat postul!
Televizorul, fără să fie chiar nou, merge perfect.
Ce rost are să risc?
Dacă, prin excepție, de data asta chiar au dreptate?
El ce vină are?

Și de ce ar trebui să mătur eu cioburile?
Doar pentru că unii au crezut că, de data asta, ‘Or să se țină de cuvânt! Uite ce program bun au!’?!?

Advertisements

chiar aici în țara ta, tot ți-o fură cineva!”

Din când în când, îmi iau aparatele în cârcă și mai mișun prin București.

Câteodată am noroc, întâlnesc ceva care chiar merită și fac câteva poze.

Azi dimineață eram în apropierea Mânăstirii Radu Vodă.

În rând cu blocurile dintre Radu-Vodă și cheiul gârlei se află biserica Bucur Ciobanu.

DSC_0083

Pe care nu o vazusem până atunci. Trec rar pe acolo, nu prea le am pe astea cu religia … și cu atât mai puțin cu cea organizată…. nu conteaza.

Bisericile mă atrag din alte motive. Eleganța arhitectonică, istoria…  trăirile, sentimentele și speranțele credincioșilor agățate parcă de fiecare dintre cărămizi…
Fără să împărtașesc credința care îi animă pe majoritatea oamenilor care trec – sau au trecut – pe-acolo, intru totuși într-un fel de comuniune cu ei.

Am urcat mai întâi la Radu Vodă. Am admirat eleganta clădirilor,

DSC_6671

DSC_6673

DSC_6677

migala neostentativă cu care e îngrijită curtea,

DSC_6674

DSC_6681

îngeniozitatea cu care a fost amenajat locul pentru lumânări…

DSC_6675

Chiar daca nu va vine a crede, acesta este rolul constructiei albe din fotografia de mai sus.

În timp ce o admiram mi-am adus aminte de bunica mea. Nela.

Bunicul, Gheorghe, a murit in ’45. De boală. În refugiu. Erau moldoveni, lucrau în administrația de stat și înainte ca sovieticii să intre în Iași, mare parte dintre functionari au fost retrași de guvernul Antonescu și trimiși în restul țării. Bunicul și bunica, cu  maică-mea și cu unchiul Vasile, au ajuns la Târgul Cărbunești. Undeva lângă Târgu Jiu.
Stateau în gazdă, primeau o leafă de mizerie – erau ‘supranumerari’, și un oarecare ajutor în alimente. Ulei, făină, zahăr, gaz de lampă… chestii din astea…
Moartea bunicului nu a fost o surpriză. Era bolnav de ceva vreme, condiții pentru a fi îngrijit nu erau… Surpriza a venit abia atunci când bunica s-a dus la preotul din sat și l-a rugat să-i înmormânteze bărbatul.
‘Taxa de înmormantare este atât, groparilor le dai atât, trebuie să aduci nu mai țin minte câte prosoape și cozonaci, colivă….’
‘Părinte, grâu de colivă am – că am strâns din timp, două prosoape iau din casă, dar bani și cozonac n-am de unde.’
‘Nu știu, descurcă-te. Nu e treaba mea.’

Bunică-mea era o femeie care nu se lăsa cu una, cu două.
În satul vecin era încartirută o unitate de pompieri, venită tot din Moldova.
S-a dus până acolo, pe jos, și i-a povestit colonelului ce și cum.
Acesta l-a rugat pe preotul unității să se ocupe el și i-a pus la dispoziție, de la popotă, o colivă și căte ceva pentru pomană. Nu mai stau să povestesc că preotul local a fost foarte supărat și că ar fi vrut să oprească ceremonia – de parcă cimitirul ar fi fost al lui. Nici că cei cățiva pompieri veniți să sape groapa și să facă ce mai era de făcut erau să… Ce mai contează…
Cert este că de atunci bunică-mea n-a prea mai avut de a face cu biserica.
Se ruga în fiecare seară, m-a dus și m-a botezat… dar nu s-a mai spovedit niciodată.
Mi-a explicat despre Dumnezeu – fără să insiste prea mult, m-a învățat Tatăl Nostru… când am fost suficient de mare mi-a povestit și cum a fost cu înmormântarea bunicului…
Și mi-a mai spus ceva. Că oamenii au suflet. Că sufletele care ‘trec dincolo’ se simt singure, cel puțin la început. Indiferent de locul unde ajung.
Și că atunci cănd cineva își aduce aminte de ele, și aprinde o lumânare, simt o alinare care le mai ostoiește singurătatea.

Bunică-mea era o femeie extrem de înțeleaptă. Făcuse doar 6 clase, înainte de primul război mondial, dar citise enorm. Mai ales după cel de-al doilea. Și în special după ce ieșise la pensie. Adică odată cu mine. După ce începuse să nu mai vadă bine. îi povesteam eu. Romane polițiste, cu Winnetou, mai apoi SF, cum a ajuns omul pe Lună, despre Darwin, Pasteur, Einstein… Iar ea îmi povestea despre oameni. Cum se comportă ei in diverse situații. Despre cum ‘afli’ cu adevărat pe cineva abia atunci cănd ai nevoie de ajutor.
Când te simți singur, de exemplu.
De aceea aprind, când și când, câte o lumânare.
Pentru sufletul ei. Si pentru celelalte suflete de care mi-e dor.

După ce am coborăt de la Radu Vodă am intrat la Bucur Ciobanu. Mi s-a părut mai potrivit să aprind lumânarea aici. Mai aproape de felul meu. Și, mai ales, mai aproape de simplitatea generoasă si atotcuprinzătoare a bunicii mele.
În pridvorul bisericii era o femeie, cu naframă, care pregătea niște flori penru altar.
Mi-am scos pălăria, am spus ‘bună ziua’, mi-a răspuns, am intrat….
Odată înăuntru, am observat stranele. Sunt dincolo de frumoase.
O rază de lumină se strecura pe ușă și învelea una dintre ele într-un fel de aura. Am pus un genunchi jos – doar așa putem să obțin unghiul de care aveam nevoie, și am ridicat unul dintre aparate la ochi.
Cu celălalt am observat-o pe femeia de la intrare care părea că vrea să intre. Tot ce povestesc eu aici se intâmpla la nici trei metri de ușă – toată biserica dacă are șapte sau opt. Am lăsat aparatul jos și i-am făcut semn să treacă.
„Puteți să faceți poze cu telefonul, dacă vreți. Dar nu cu aparatele astea, sunt profesionale. Așa a spus părintele.”
„Dacă așa a spus părintele…”
M-am ridicat, i-am întins un leu, am luat doua lumânări.
Mi-a dat o cutie cu chibrituri… am adus-o înapoi…

Dacă vreti să vedeți stranele – și merită efortul, trebuie să vă duceți pănă acolo.

“Una dintre cele mai savuroase legende urbane ale Capitalei este legata de un hotel celebru in orasul de pe malurile Dambovitei. Dupa cum ati ghicit este vorba despre hotelul Cismigiu, despre care se spune ca ar fi bantuit de o tanara domnisoara!”

Pe bune?!?

Cineva cade în puțul liftului, moare singură după ce timp de trei ore a strigat zadarnic după ajutor iar amintirea ei ajunge să fie considerată ‘una dintre cele mai savuroase legende urbane ale Capitalei’?

Păi nu ne merităm soarta?
Și ziarele pe care le cumpărăm?

“Bugetul statului nu încasează aproximativ 38% din TVA”.

In incercarea de a recupera macar o parte din acesti bani, guvernul actual incearca introducerea incasarii defalcate a acestei taxe.

Avand in vedere ca aceste lucruri sunt discutate foarte intens in acest moment, voi trece peste amanuntele ‘tehnice’, efectele asupra diverselor categorii de contribuabili si voi aminti doar en-passant ca aceiasi masura a fost incercata si de vecinii nostri bulgari. Care au renuntat foarte repede.

defalcare TVA

Cu alte cuvinte, cel mai mare perdant al situatiei este ‘teritoriul’. Judetele si localitatile. Adica exact locul unde traim noi si unde o parte dintre firme ‘fenteaza’ achitarea unei parti din sumele datorate catre fisc.

Frauda fiscala, in general, are doua ‘motoare’. Unul evident si unul care nu este, in general, luat in seama. Lacomia si lehamitea.

N-am sa insist mult asupra lacomiei. Este ‘evident’ ca daca acesta pulsiune nu ar mobiliza atat de multi dintre concetatenii nostri, lucrurile ar sta cu totul si cu totul altfel.

Am sa fac o paranteza aici pentru a sublinia ca lacomia este total diferita de nevoia de eficienta. Prima te impinge sa cauti tot felul de mijloace prin care sa eludezi legea in timp ce a doua te motiveaza sa faci lucrurile cat mai bine.
Rezultatele sunt de cu totul si cu totul alta natura. Chiar daca se masoara tot in bani.

Lehamitea este …
M-am intrerupt pentru ca nu imi gaseam cuvintele.
Cred ca cel mai potrivit este “maligna”.
In primul rand descurajeaza si in al doilea rand te impinge spre ‘nefacute’.

‘De ce sa platesc impozite daca astia tot nu fac drumurile, nu repara spitalele? Nu platesc profesorii/medicii/functionarii publici/etc./etc….’
‘Ce, eu sunt mai fraier decat X,Y,Z care lucreaza la negru/nu declara mare parte din activitate si se plimba cu gipanu’ prin mijlocul satului?’

Astea ar fi motivele ‘antreprenorilor’.

‘De ce sa insist eu sa-mi dea factura cand daca acceptand sa-mi faca lucrarea la negru ies mult mai ieftin? Ce-mi pasa mie ca el nu plateste TVA pe manopera si nici impozit pe venit daca eu raman cu o gramada de bani? Ca statul oricum nu face drumurile, nu-i plateste pe….’

‘In general’ se refera la toate impozitele si la toate tarile.
Problema este ca noi suntem printre cei mai tari la capitolul asta. Cel putin din Europa. Italia ce ne mai sufla-n ceafa…

O fi ceva care sa ne apropie?
Coruptia? In special cea de la nivel local? In materie de lucrari publice?

Fac o noua paranteza. Se pare ca in materie de coruptie la nivel cu adevarat macro suntem undeva pe linie… adica la fel de prost ca ceilalti. Nu mai rau, ba poate chiar un pic mai bine, tocmai pentru ca tranzactiile mari, cu adevarat mari, au loc in conditii ‘europene’. Adica similare cu cele incheiate in restul ‘comunitatii’.

Sa revenim la lucrarile mai mult sau mai putin publice care sunt finantate la nivel mai mult sau mai putin local.

Multa vreme s-a discutat, secretul lui Polichinelle, despre comisionul ‘perceput’ de factorul de decizie din valoarea finala a fiecarui contract incheiat intre diverse autoritati ale statului si firme private. Sau intre diverse ‘deconcentrate’ si aceleasi, de multe ori, firme private.

Ei bine, comisionul ala trebuia platit de undeva. OK, umflau ei factura finala dar parca nici unui ‘antreprenor privat’ nu-i vine sa plateasca ‘comisioane’ din dividentele care ‘i se cuvin lui’. Cu atat mai mult cu cat ‘are spate’. Pai daca a fost baiat destept si a invatat si ‘tabla impartirii’, nu doar pe cea a inmultirii…

Cu alte cuvinte, cea mai buna metoda de evitare a evaziunii fiscale este neutralizarea coruptilor.

Fac aici a treia si ultima paranteza.
‘Lupta impotriva coruptie’ e o prostie. Nu te poti lupta cu o evidenta. Coruptia este o chestie ‘naturala’. Nu e ‘buna’ dar… Nici zaharul nu e bun – pentru sanatate si in cantitati mari… dar cui nu-i place o prajitura bine facuta?
‘Lupta impotriva coruptilor’… Exprimarea asta e, intr-adevar, mai potrivita. Sufera, din pacate, de un mare defect. Daca ar fi dusa pana la capat am fi mai multi ‘inauntru’ decat afara. E vre-unul dintre noi care n-a dat o spaga? Sau n-a luat?

‘Neutralizarea coruptilor… ‘
Adica? Sa-i invelim in pungi de plastic? In chihlimbar, ca pe insecte? Ca sa nu-i poata corupe pe cei din jurul lor?
Ar fi o idee… cam imposibila, totusi.

Varianta ar fi sa-i vaccinam pe cei care trebuie sa reziste tentatiei.

Mie unuia nu mi-a placut de Basescu.
Am votat cu el ca sa nu iasa Nastase.
Apoi am votat impotriva lui cu fiecare ocazie. Atat la referendumurile de demitere cat si in favoarea lui Geoana – a doua oara cand am votat cu stanga. Prima fiind atunci cand era sa iasa Vadim.
Asa cum nu mi-a placut mie de Basescu, a fost primul – si singurul – care a pus degetul pe rana.

“Dacă vorbim de corupţie şi ea ţine de două părţi. Nu mut la nimeni responsabilitatea, dar ea trebuie împărţită şi asumată. Un funcţionar corupt nu poate fi corupt dacă nu are un partener, care să-i dea un ban. Un minister nu poate factura cu 50% mai mult dacă nu există un consultant care să valideze ce zice constructorul”

Spunea chestia asta in 2011… A mai adaugat ceva, l-am auzit cu urechile mele la televizor, dar nu reusesc sa gasesc undeva citatul. Era ceva de genul: ‘nici un ministru nu poate face ‘prostii’ daca nu sunt cativa pe langa el care sa-l ajute si daca restul nu se fac ca nu vad’.
Cam multe negatii una peste alta dar sensul e foarte clar.

O fi inteles ce efecte a avut masura luata chiar de el? Aia cu taierea salariilor primite de bugetari si plafonarea indemnizatiilor primite de parlamentari, ministri si directorii deconcentratelor/firmelor de stat? Masura care a dat bine ‘pe sticla’ dar care i-a gonit pe cei cu adevarat capabili din administratia de stat?

Tot aud justificari de tipul ‘indiferent cat le dai, tot fura’.

Perfect adevarat. Daca asta ar fi singura schimbare, ar fi inutila. Lacomia ramane principalul motiv. Atat al coruptiei cat si al evaziunii fiscale.

Numai ca lacomia poate fi tinuta in frau, daca dispare lehamitea.

Primul pas a fost facut. Lefurile au inceput a fi crescute. Incep sa devina ‘credibile’. Poti trai, cat de cat confortabil, cu banii astia. Nu mai esti nevoit sa fugi neaparat la privat. Sau sa accepti spaga ca sa-ti poti duce copilul la mare.
Acum trebuie sa facem si pasul doi.

Din tabelul cu ‘defalcarea sumelor’ rezulta foarte clar cine sunt adevaratii perdanti.

Noi. Locuitorii judetelor si ai localitatilor.

Noi suntem cei care acceptam tranzactii fara factura. De ambele parti. Noi suntem patronii – sau angajatii – care facem evaziune fiscala. Indiferent daca dam mai departe o parte din bani sau ii tinem doar pentru noi…. Pana la urma inceputul e greu… Dupa aceea, pofta vine mancand.
Noi votam autoritatile locale, lucram in cadrul administratiei locale, traim in teritoriu…

Am promis ca a treia paranteza trebuia sa fie ultima… Cine ma cred eu? Sa ma tin de promisiune?
Ca tot veni vorba despre alegeri, de unde vine o mare parte din fondurile electorale? Indiferent de cum sunt ele cheltuite…
Hai ca paranteza asta a fost scurta!

Pricepem odata ca ne furam caciula singuri?

Nu ne-au inghetat suficient urechile?

 

AndreRieu_2015_LR_Quad

Am găsit chestia asta în mail:

JURNALUL UNUI ROMÂN NORMAL

 

  1. Azi am lăsat un șofer să intre în trafic de pe o stradă laterală. Mi-a zis: „Bă boule, nu vezi că ai prioritate tu?”…

  2. Azi am dat 2 lei unui cerșetor. Mi-a zis să-mi iau lumânări de ei…

  3. Azi am lăsat o femeie înaintea mea la coadă. Cei din spate m-au înjurat: „Băăăă, e și înaintea noastră!”…

  4. Azi am mers cu 50 km/h prin localitate. Mi-am luat la claxoane și „Ai murit la volan, bă?”…

  5. Azi l-am sunat pe un amic să-i spun ca îl iert de datoria de 1.000 de lei. Mi-a zis: „Ok, poți să-mi mai dai încă 1.000?”…

  6. Azi am adunat 3 (trei) hârtii de pe strada mea, de pe jos. Un vecin mi-a zis „Hai și adună și la mine, că uite ce mizerie e”…

  7. Azi am cerut o cafea în restaurant, apoi am intrebat dacă pot fuma.

„Îmi pare rău, aici nu se fumează!”

„Păi și dânșii de la masa aia de ce fumează?”

„Dânșii au comandat mai mult, și mâncare, și băutură”…


  1. Azi le-am zis gunoierilor că nu le mai dau bacșiș. Mi-am găsit tomberonul aruncat 50 de metri mai încolo…

  2. Azi am cerut un CD cu André Rieu. Vânzătoarea a căutat o oră pe sub teancurile de CD-uri cu manele…

  3. Azi am claxonat un trecător neatent, să nu-l lovesc. Mi-a arătat degetul mijlociu și m-a înjurat de morți…

  4. Azi am cumpărat o pâine. Am dat un leu și am cerut restul, 20 de bani. Mi i-a dat. Dar mi-a schimbat pâinea cu una mai veche…

  5. Azi am sunat la un club să-mi fac o rezervare.

„Da, sigur, Pe ce nume și câte persoane?”

Am spus, apoi am întrebat: Aveți aviz de funcționare de la ISU? Mi-a închis…


  1. Azi l-am atenționat pe un domn că i-a căzut chiștocul pe trotuar. Era să mănânc bătaie…

  2. Azi am chemat o echipă să-mi repare cablul TV.

Mi s-a spus „Vă programăm peste 3 zile”.

O dată am întârziat cu plata 2 zile. Mi-au tăiat cablul de 3 ori…

 

Am răspuns ‘dintr-un foc’:

Interesant.
Daca jurnalul ar fi avut 3 sau 4 ‘intrări’, aș fi spus că ‘ceilalți’ sunt de vină.
Dacă a ajuns pănă la 14 – fără să scrie și altceva între ele, înseamnă că-i place.

Să trăiască în halul ăsta, să vadă doar ce e rău în jurul lui sau amîndouă deodată.

PS. Mulțumesc că mi-ai adus aminte să plătesc cablul!

 

Abia după ce am apăsat pe ‘send’ mi-am data seama de unde provine toată încurcătura.
Autorul jurnalului are impresia ca ar exista vreo diferență între Andre Rieu și cântăreții de manele!

Florin Salam de capul lui

Pentru foarte multi dintre noi, 23 August are o valoare cel putin ambigua.

In orasele mari erau organizate manifestatii, la care oamenii muncii erau dusi cu forta si obligati sa ia parte la tot felul de ‘coregrafii’. Cu placute, cu steaguri…iar cei care se bucurau de increderea partidului primeau sarcini cu adevarat importante! Li se incredinta cate un portret al preaiubitului fiu al intregului popor…. Deh, slugarnicia se plateste…

Apropo de ‘prea-iubitul fiu…’ ‘Elementele dusmanoase’ pretindeau ca mama sa ar fi avut o moralitate cel putin indoielnica… altfel cum ar fi fost Ceasca ‘fiu al intregului popor’? Sa trecem peste… Gura lumii, sloboda… Sloboda, sloboda… sa fi spus eu bancul asta intr-o companie nepotrivita pe vremea ‘cealalta’… as fi avut mari sanse sa capat ceva ‘domiciliu obligatoriu’… si nu la Slobozia…

Pe de alta parte, eu nu prea sunt calificat sa vorbesc despre manifestatii din astea.
Am purtat barba de cum am terminat armata – aveam ‘botul imblanit’ chiar si pe livretul militar, nu ma ‘solicitau’ la ‘actiuni’… ‘tovarasul’ nu agreea ‘pilozitatile faciale’… asa ca barbosii erau sfatuiti insistent sa se barbiereasca. Iar daca nu pricepeau erau tinuti la fereala.

Sa recapitulam. Teoretic, era o sarbatoare populara. Clasa muncitoare primea o zi libera.
Practic, multi dintre ei o petreceau marsaluind sub un soare arzator… purtand in carca niste pancarte mincinoase… si fiind obligati sa strige niste  lozinci in care nu mai credea nimeni… Iar asta nu doar in ziua respectiva. Faceau si cateva repetitii pregatitoare… Ca de, totul trebuia sa fie perfect!

Si, de fapt, aproape nimeni nu mai stia cu adevarat ce se intamplase in 1944.
Nu ca le-ar mai fi pasat prea multora dintre ei …

Lipsa de inter5es nu provenea neaparat din defetism sau din descurajare. Aveau si astea contributia lor, nimic de spus, numai ca sursa nepasarii era in alta parte.

Propaganda oficiala se batea cap in cap cu memoria colectiva iar acest conflict producea confuzie.

Termenul tehnic este ‘disonanta cognitiva’.
Fenomen cu consecinte dramatice, mai ales la nivel social.
Un individ pus intr-o astfel de situatie are trei variante. Pur si simplu nascoceste o naratiune care sa rezolve conflictul in favoarea sa, se mentine intr-un echilibru precar dar pe care nu vrea sa-l paraseasca pentru asta ar insemna sa se scufunde cu totul in pacat sau, pur si simplu, innebuneste.

Nu pricepeti mare lucru?
La vreo cativa ani dupa ce comunismul fusese instaurat in urma unei operatiuni care a imbinat forta bruta cu inselatoria abjecta, liderii momentului au dorit sa anihileze orice potentiala dizidenta. Cu alte cuvinte, ‘opozantii’ – adica cei care nu pricepusera de buna voie, urmau sa fie ‘reeducati’.

“Împreună cu alţi câţiva deţinuţi dispuşi la compromisuri pentru eliberarea înainte de termen, manevraţi de înalţi oficiali din Securitate cu complicitatea administraţiei penitenciarului, Ţurcanu a condus ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „experimentul” ori „fenomenul” Piteşti, în fapt torturarea continuă şi fără limite a altor deţinuţi politici pentru un dublu scop: smulgerea unor informaţii suplimentare despre activitatea împotriva regimului înainte de arestarea lor şi anihilarea fizică şi morală a victimelor, odată cu compromiterea lor.

Cum se proceda? După o perioadă de câteva luni de înfometare şi restricţii severe (de cele mai multe ori, inclusiv vorbitul era interzis, în timp ce insultarea şi lovirea de către gardieni erau locuri comune), un grup de deţinuţi era transferat într-o celulă în care găsea alţi condamnaţi. Noii sosiţi erau primiţi cu căldură şi prietenie, uneori transferurile fiind astfel realizate încât în cameră se reuneau membri ai aceluiaşi lot, foşti colegi de facultate ori prieteni. Plăcut surprinşi de atmosfera de relaxare din noua celulă, studenţii începeau să discute între ei despre studii, familie, prieteni sau despre activitatea anticomunistă care i-a adus în închisoare. Fraternitatea dura până când şeful camerei (Ţurcanu de cele mai multe ori) dădea un semnal scurt, fizic ori verbal: „Pe ei!”

Deodată, vechii ocupanţi ai celulei scoteau din locuri ascunse bâte, scânduri şi alte obiecte contondente şi se aruncau cu o violenţă greu de imaginat asupra celor cu care discutaseră amical până cu câteva momente înainte. Deşi şocul pentru victime era paralizant, bătaia colectivă putea dura câteva ore bune, fără să mai conteze cu ce şi unde se lovea: la cap, pe spate, în ceafă, în organe, nicio zonă nu era scutită, până când victimele zăceau într-o baltă de sânge. Violenţa acestei prime agresiuni neaşteptate era atât de mare, încât agresorii înşişi erau şocaţi, după cum a mărturisit Maximilian Sobolevschi: „s-a desfăşurat într-un mod îngrozitor, fiind bătuţi de la orele 7 dim[ineaţa] până la 15 în continuu cu pari, ciomege, curele, până la epuizare. În urma aceste bătăi au căzut 3 deţinuţi în nesimţire stând mai multe zile iar restul învineţiţi pe tot corpul. Pot spune că de o astfel de bătaie nici nu am auzit în viaţa mea, ea petrecându-se într-un mod bestial”.

În acest moment victimelor li se explica motivul pentru care au fost supuse violenţelor, şeful de cameră ţinând un mic discurs cu privire la necesitatea „reeducării” în spirit comunist, ceea ce presupunea denunţarea tuturor acţiunilor întreprinse împotriva regimului şi renunţarea la vechea lor mentalitate, responsabilă pentru situaţia lor de condamnaţi politic, în opinia agresorilor. Dacă acest discurs era încă destul de vag, următoarele solicitări din partea agresorilor aveau să lămurească pe toată lumea că nu era vorba nicidecum de o schimbare de mentalitate, de o adaptare benevolă la regulile noii societăţi, ci de lucruri mult mai abjecte: turnătorie, tortură continuă, blasfemie şi compromitere.

Primul lucru care li se cerea victimelor pentru a demonstra că nu mai sunt ostile regimului era să ofere declaraţii verbale şi scrise cu privire la întreaga lor activitate politică de până la arestare, insistând pe acţiunile anticomuniste şi pe cei cu care au activat. În fapt, li se cerea un supliment de anchetă, întrucât regimul ştia foarte bine că mulţi dintre cei deja condamnaţi tăinuiseră în cercetări multe persoane şi fapte. Cei mai mulţi refuzau să vorbească, conştienţii fiind că orice nume declarat putea conduce la arestarea respectivului, astfel că urmau alte reprize de torturi, atât individuale, cât şi colective. Erau schingiuiţi şi cei care denunţau doar parte din informaţiile deţinute, neconcordanţele fiind sesizate prin confruntarea cu declaraţiile celorlalţi sau prin cunoştinţele pe care agresorii le aveau despre cei torturaţi din perioada de relaxare de dinaintea începerii violenţelor. Victimele realizau astfel că prietenia şi căldura cu care fuseseră întâmpinaţi erau simulate, având doar rolul de a îi face să vorbească despre activitatea lor din libertate.
Dincolo de torturile fizice (bătăi la tălpi, la fese, călcatul în picioare, lovituri în stomac ori organe, statul în diferite poziţii fixe zile întregi, fără posibilitatea de se mişca etc.), şi celelalte episoade ale zilei constituiau prilej de chinuire a victimelor. Astfel, mesele erau servite fie prin turnarea mâncării fierbinţi pe gât, fie obligând victimele să se aşeze în patru labe, cu mâinile la spate, şi să se folosească doar de gură, ba uneori să şi guiţe ca porcii. Scoaterea „la program” (adică la toaletă) se făcea în grabă maximă o dată pe zi, iar cine nu apuca să îşi facă nevoile, era nevoit să şi le facă mai târziu în celulă, în gamelele din care mâncau, fără să aibă dreptul să le arunce ori să spele gamela, astfel că unii deţinuţi îşi îngurgitau fecalele de bună voie, pentru a putea primi mâncare. Dormitul era şi el un chin, victimele fiind obligate să stea în pat întinse pe spate, cu pătura până la piept şi mâinile deasupra păturii, ca să nu poată să se sinucidă. Dacă vreunul adormea şi se mişca în somn, plantoanele care stăteau de gardă peste noapte îi loveau violent cu ciomagul, ceea ce, coroborat cu tensiunea strânsă în timpul zilei în urma bătăilor, făcea somnul imposibil pentru mulţi dintre deţinuţi. Alţii nu au fost lăsaţi să doarmă în mod intenţionat timp de câteva zile, ajungându-se până la zece, cincisprezece în cazurile extreme, pentru a-i doborî fizic. La un moment dat a fost introdusă o nouă metodă de tortură – statul în poziţie fixă, care presupunea aşezarea în fund, cu mâinile pe genunchi şi privirea aţintită la vârful picioarelor timp de săptămâni întregi. La orice tresărire, deţinuţii erau loviţi cu bâta, însă după zile întregi de stat în aceeaşi poziţie fixă, mulţi dintre ei preferau (şi chiar căutau) să fie loviţi, pentru că astfel aveau posibilitatea de a se mişca măcar câţiva centimetri. 

Schingiuirile durau între câteva zile şi câteva luni, în funcţie de celulele în care erau aplicate (unele fiind mai mici, erau mai puţine victime), dar şi de momentul în care aveau loc, întrucât au existat momente de apogeu a violenţelor, după cum au existat şi perioade uşor mai liniştite. Bătăile continuau până când deţinuţii acceptau să ofere informaţiile cerute, la început verbal şefului de cameră, apoi în scris, într-o cameră special amenajată în acest scop (de notat că hârtia şi instrumentele de scris erau strict interzise în închisoare, însă agresorii nu sufereau de pe urma acestei restricţii). Ca o umilinţă în plus, din motive bine calculate, victimele erau obligate să aşterne informaţiile sub forma unor denunţuri benevole, pentru a da impresia colaborării cu regimul. Formula standard era „Subsemnatul… deţinut, în urma unui proces de gândire pe care mi l-am făcut singur, am ajuns la concluzia că am fost necinstit în declaraţiile mele date la anchetă în faţa Securităţii şi ţin din proprie iniţiativă să aduc la cunoştinţă următoarele”.”

Cred ca ati inteles mecanismul. Pentru a putea supravietui trebuia sa te ‘dai cu ei’, calcandu-ti in picioare insasi demnitatea ta de om. Sau iti asumai niste riscuri enorme. Ei bine, foarte multi dintre cei care alegeau supravietuirea – iar pentru asta trebuiau sa treaca de partea tortionarilor, isi modificau ‘setul de valori’. Ajungeau sa creada ca victimele, adica si ei insisi, erau cei vinovati pentru ce li se intampla. Foarte putini au reusit sa-si mentina o farama de luciditate in interior – in timp ce exteriorul lor se comporta dupa cum li se ordona, iar foarte multi au inebunit pur si simplu.

Trebuie sa fac o paranteza aici si sa ma intreb daca nu cumva adevaratii nebuni au fost cei care au reusit sa-si pastreze luciditatea atunci cand asistau la ororile pe care le savarseau ei insisi… dar asta e alta problema…

Ce vreau sa spun este ca trecerea printr-o astfel de experienta – atunci cand stii ca ce esti obligat sa executi/crezi nu este bine dar, in acelasi timp, sa nu poti face nimic pentru a aduce lucrurile pe fagasul normal, transforma pe cei mai multi dintre noi in niste umbre ale celor care am fost. Sau am fi putut sa fim…

E adevarat ca lucrurile mai depind si de intensitatea trairilor. Precum si de forta fiecaruia dintre cei in cauza.

Textul citat este o parte din descrierea facuta “experimentului Pitesti”, gasita pe site-ul cu acelasi nume. Ororile, pana la urma repudiate chiar de conducerea PCR, au fost comise intre 1948 si 1952.
Ei bine, fenomenul de disociere cognitiva – cel pe care se bazeaza de fapt ‘reeducarea’ de tip ‘Pitesti’ a fost descris abia in 1957 de Leon Festinger.

Si atunci, de unde au stiut tortionarii de la Pitesti – si cei care le-au dat mana libera, cum sa organizeze intregul ‘experiment’?

Bon, acum ca ne-am lamurit care e treaba cu disonanta cognitiva la nivel individual, sa vedem ce legatura este intre toata tarasenia asta si 23 August.

In scoala generala am facut istoria cu Bucataru. Asa il chema, de meserie era chiar profesor. Unul foarte bun!
Nu mai tin minte ce scria in manualul de atunci dar stiu ca profesorul Bucataru ne-a explicat, foarte exact si fara nici o urma de dizidenta sau de provocare, cum s-au desfasurat lucrurile. Pana la urma chiar asistase in direct la intreaga desfasurare. Avea vreo 20 de ani pe vremea aia… Chiar daca nu statuse ‘in primul rand’, nu avea cum sa nu tina minte lucrurile importante.

Dupa aceea, in cursul diversele sesiuni de invatamant politic la care am fost obligat sa iau parte, am fost ‘victima’ constantului  proces de intoxicare la care era supusa intreaga societate. Pe deasupra, in fiecare an – pe toate canalele media, ni se sublinia ‘rolul hotarator indeplinit de eroicul partid in momentele de apriga cumpana’…

Ei bine, memoria colectiva era depozitara unei versiuni cu totul si cu totul diferita fata ce cea care ne era prezentata ad nauseam.
Poporul tinea minte, de la radio, discursul tinut de Regele Mihai.
Stia ca acesta, la doar 23 de ani, avusese curajul sa-l destuie, privindu-l direct in ochi, pe  autointitulatul “conducator al statului” – un maresal de 62 de ani.
Acelasi popor fusese de fata atunci cand comunistii au falsificat alegerile din ’46, l-au alungat pe rege in ’47 si pe proprietari din casele lor in ’48. Si cand au fost manati, cu mitralierele, sa se inscrie in CAP-uri.

Tot aceluiasi popor i s-a povestit apoi o cu totul si cu totul alta versiune a lucrurilor. Despre cum comunistii au condus lupta anti nazista, despre cum acestia ar fi eliberat Romania, despre cat de bine era sub ‘inteleapta conducere a eroicului partid, in frunte cu…’

Sa nu te strici de cap?
In mod colectiv?
Si asta cu atat mai mult cu cat o serie intreaga de ‘personalitati’ trecusera, cu arme si bagaje, de partea noilor ciocoi? N-am sa ma apuc acum sa trec in revista… cititi si voi Capcanele Istoriei a lui Lucian Boia.

Revin cu intrebarea de mai sus. De unde au stiut comunistii sa confiste ziua de 23 August inca din ’45, ’46 daca Festinger a descris disocierea cognitiva abia in ’57?
Cum de au uitat aproape toti intelectualii evocati in cartea lui Boia de rolul atribuit ‘paturii superpuse’ de catre inaintasul lor, Mihai Eminescu? O fi zbarcit-o el cand vorbea despre ‘bulgaroii cu ceafa groasa’ si despre ‘venituri’ numai ca pe asta cu ‘patura superpusa’ a nimerit-o foarte bine!
Si exact asta era menirea intelectualilor – inclusiv a celor cu preocupari politice.
Sa rezolve disonantele cognitive, nu sa le adanceasca.

Sa ne conduca pe noi spre ‘lumina’, nu sa ne abandoneze prada celui ‘viclean’.

Da, stiu, aberatiile comise de legionari in numele aceluiasi ideal de perfectiune nu aveau cum sa ajute.
Da, numai ca si aberatiile legionarilor au purtat girul unor intelectuali…

Si atunci? Ne mai miram ca poporul nu mai stie ‘cu cine sa voteze’?

Ne revenim si noi odata?
Cica toamna se numara bobocii… din punctul asta de vedere 23 August e bine pus in calendar!

marketing

“Arătându-se dezamăgit de votul de miercuri al senatorilor jurişti privind graţierea corupţilor, Liviu Dragnea a susţinut că nu va mai permite membrilor PSD să afecteze prin acţiunile lor imaginea partidului.”

“Păreri personale putem avea fiecare dintre noi în baie sau în alte locuri.”

“Condamnarea liderului PSD, Liviu Dragnea, la doi ani cu suspendare in dosarul “Referendumul” este suficienta pentru a-i atrage atentia si pentru a-l determina sa adopte o conduita corespunzatoare in cadrul campaniilor electorale viitoare, se arata in motivarea deciziei date de Inalta Curte de Casatie si Justitie, relateaza Agerpres.”

Imaginea PSD este afectată grav de faptul că preşedintele Comisiei juridice a Senatului, social-democratul Şerban Nicolae, nu şi-a prezentat încă demisia, a precizat, joi, deputatul PSD Victor Ponta, el referindu-se la voturile succesive date de acest for în ceea ce priveşte graţierea corupţilor, scrie Mediafax.

“Eu când vorbesc, ca președinte al PSD, vorbesc statutar în numele partidului și în urma unor decizii care s-au adoptat în partid”, a spus Dragnea, apreciind că “PSD nu e un partid rău”.”

dragnea tariceanu

Tocmai ce m-am impiedicat de articolul asta pe Facebook.

Imediat mi-am adus aminte de intrebarea adresata de Basescu contracandidatului sau Nastase:

“Mai, Adriane, ce blestem o fi pe poporul asta de a ajuns pana la urma sa aleaga intre doi fosti comunisti?”

Sa fie oare vorba despre blestemul urnei de vot?

In fata careia nu reusim odata sa ne urnim “de sub poala lui Tatuca”?

Adica de sub “obișnuința … de a ‘cauta lumină’ la instanțe percepute a fi superioare nouă“?
Sa renuntam odata la “siguranța pe care multi dintre noi o simt atunci când ‘la cârma lucrurilor’ se află o figură paternă care promite rezolvarea tuturor problemelor și care dă impresia că îi pasă“?

In ce alt mod poate fi explicat cum de “Iliescu a fost ales cu atât entuziasm în 1990 și mai ales cum de a fost reales în 2000 după ce Constantinescu a interpretat o cu totul și cu totul altă partitură“?
Sau “alegerea ‘popularului’ Băsescu în fata ‘apretaților’ Năstase și Geoană“?

Uite ca nici de data asta ‘nu s-a putut’…

Ascultandu-i pe salvamontistii care i-au scos din munte pe supravietuitorii tragediei din Retezat mi-am adus aminte de prima echipa care a reusit sa urce pe Chomolungma.

Pana la venirea englezilor, pentru localnici muntii erau doar ‘acasa’. Locul in care traiau si potecile pe care transportau marfa dintr-o parte in alta a granitei ce separa, si separa inca, India de China. Stiau locurile ca-n palma si nici macar nu isi pusesera problema sa urce pe crestetul ‘gainii celei mari’. (Se pare ca asta inseamna, in realitate, Chomolungma. O alta varianta, sugerata de mama lui Tensing Norgay, ar fi  “muntele atat de inalt incat nici o pasare nu poate zbura deasupra lui”.)

Ceea ce pentru englezi – care nu prea au munti pe la ei pe acasa, a fost o provocare – cel mai inalt munte din lume, pentru serpasi era doar cel mai ‘larg’ – si cel mai greu de ocolit. De unde si porecla “Big Fat Hen“.

Si atunci? Sa fi fost intregul efort de a urca pe Everest doar un moft? Al unor colonisti plictisiti?

Eu prefer sa il privesc ca pe un succes al colaborarii!
O echipa mixta. Unii au adus imboldul catre nou si necunoscut iar celalti expertiza intima cu privire la realitatea locului. Impreuna au reusit. Ceva ce unii n-ar fi putut face  singuri si  ce nici macar nu le-a trecut prin cap celorlalti.
Atat ascensiunea initiala cat si, poate mult mai important, transformarea ‘gainii celei grase’ din cel mai greu de ocolit munte din lume intr-o closca cu oua de aur.
Asta avand in vedere contributia turismului, inclusiv cel montan, la PIB-ul Nepalului. Pentru chinezi n-o fi atat de important … dar nu despre ei este vorba aici.

Intorcandu-ma la Retezatul nostru, si reascultandu-i pe cei de la Salvamont, trebuie sa iau in discutie modul in care actioneaza fiecare dintre cele doua categorii de oameni: exploratorii care incearca sa mareasca aria definita de barierele fizice si fiziologice care ne limiteaza si salvatorii care vin dupa noi atunci cand am cazut de partea ‘gresita’ a acelor bariere.

Nici nu stiu pe cine sa admir mai mult. Pe ‘exploratorii’ care, dupa ce toate ‘varfurile’ au fost cucerite, au inceput sa exploreze, de fapt, limitele organismului uman sau pe salvatorii care, cu netarmurita rabdare, isi pun expertiza, si sanatatea, la bataie. Si le ofera exploratorilor siguranta ca va veni cineva dupa ei. Daca, sau mai bine spus ‘cand’, ‘se intampla ceva’.

Poate ca exploratorii, din entuziasm?, sa fi impins putin cam tare limitele… sa duci copii pe varful muntelui doar de dragul ‘aventurii’ …

“Ne-am bagat cum am putut in resturile de panza care le-am recuperate, izoprenele le luase vantul, sacii i-am recuperate, plini de zapada. si am stat cred ca inca o noapte acolo. Inghetasem, nu sa deger, tata degerase la maini.

Imi era frica, batea vantul si ma rostogolea peste tata. Ma gandeam ca o sa m-arunce peste el si o sa alunecam la vale, asa ca incercam sa stau contra vantului sa nu ma miste! Ne foiam pentru a ne incalti cat de cat, miscam intai picioarele apoi din corp, numaram.

[…]

La un moment dat am inceput sa plang, imi era frica, eram inghetata si vroiam acasa! Parca auzeam ceva zgomote in noaptea de cosmar, dar credeam ca deja am halucinatii, asa ca nu ne-am facut sperante.”

Dar cine sunt eu sa judec?
Pana la urma nu asta e rolul ‘exploratorilor’? Sa intinda ‘coarda la maxim’?

Si nu asta e rolul nostru, al celor care pretindem ca ‘salvam’ lumea de propriile ei excese?
Sa ii asteptam pe exploratori cu bratele deschise si sa le oblojim ranile?

Bine, in masura in care explorarile lor nu ne pun tuturor viata in pericol… dar asta e alta problema.

Si nu este cazul aici!

Teoria clasica sustine ca piata cu adevarat libera este singura care reuseste sa ramana in echilibru pe termen nelimitat.

Tot aceasta teorie mai sustine ca orice interventie a statului pune in pericol libertatea pietei si, inevitabil, introduce dezechilibre.

Sa vedem ce se intampla pe o piata reala. A Travatanului, de exemplu.

Pentru cine nu stie, acesta este un medicament – niste picaturi – pentru glaucom. Recent substanta activa, Travoprost, a fost certificata de catre FDA si ca un adjuvant al cresterii parului. Pot certifica ambele proprietati. Glaucomul nu a progresat de cand folosesc aceasta substanta, genele aproape ca mi s-au dublat ca lungime iar barba a inceput sa mi se ridice pe obraz pana aproape sub ochi – partea neagra.

Selfie

In realitate nici o piata, si cu atat mai putin cea a medicamentelor, nu este cu adevarat libera. Influenta statelor se manifesta sub diverse forme.
Medicamentele incep prin a fi protejate de un patent. O chestie foarte normala de altfel. Fara existenta patentelor nimeni nu s-ar mai chinui sa cerceteze si sa dezvolte ceva.

Pe de alta parte, la adapostul patentelor unele dintre firme isi maximizeaza profitul, dincolo de orice ratiune de natura ‘economica’. Pentru ca pot.

Iar patentele sunt ‘aparate’ de catre stat.

Numai ca interventia statului nu se opreste aici.

Chiar si statele cele mai (neo) liberale – cum ar fi America, de exemplu – preiau o parte din costurile asistentei medicale, macar pentru o sectiune din populatie. Pentru cei peste 65 de ani si pentru copii, de exemplu, in SUA. Din postura de cel mai mare cumparator de medicamente statul devine in felul acesta si cel care ‘da tonul’ pe piata, in afara de protector, prin intermediul patentelor si a reglementarilor de acces po piata, a producatorilor deja consacrati.

Sa vedem cum functioneaza chestia asta in Romania.
Aici statul negociaza, pe baza unor legi, cu marii distribuitori de medicamente.
Pe de o parte in calitate de cumparator (Casa de Asigurari suporta medicamentele din spitale precum si compensatia) si pe de alta in calitate de ‘protector al populatiei’.
Iar legea, de fapt o hotarare de guvern, prevede ca pretul medicamentelor vandute in Romania sa fie la nivelul cel mai de jos practicat in cateva dintre tarile din restul Comunitatii Europene.
O hotarare cat se poate de logica. Avand veniturile cele mai mici pe cap de locuitor din Comunitate ar fi imoral sa platim mai mult decat platesc cei mai bogati decat noi.

Plecand, totusi, de la premiza ca producatorul/distribuitorul obtine un oarece profit din toata chestia asta.

Ei bine, din momentul asta lucrurile se complica rau de tot.
S-ar putea ca producatorul/distibuitorul respectiv sa nu scoata profit pe piata luata ca referinta dar sa continue sa o aprovizioneze din motive de marketing. Care s-ar putea sa nu fie valabile si in Romania.
Ar mai fi posibil si ca productia sa fie impartita in doua fabrici, cu costuri diferite. Iar producatorului sa ii convina mai mult sa inchida una dintre ele si sa nu mai aprovizioneze una dintre pietele cu pret minim.

Colac peste pupaza apare si fenomenul ‘exportului paralel’.
La nivelul anului 2015 20% din medicamentele importate in Romania – la preturi ‘negociate’ (in jos) de catre stat au fost reexportate catre alte tari din Comunitatea Europeana
. Presand, tot in jos, preturile de pe acele piete si scazand cu atat mai mult ‘entuziasmul’ marilor producatori/distribuitori de a mai livra unele dintre aceste medicamente pe piata din Romania. O rezolvare de urgenta/temporara a fost blocarea reexportului pentru unele substante dar asta este doar un ‘paleativ’.

Si pentru ca toate astea nu erau suficiente, pe masa Presedintelui Iohannis asteapta sa fie promulgata o lege prin care Parlamentul a permis oricarei farmacii din Romania sa exporta in restul comunitatii medicamente cumparate, la preturi mici, de pe piata interna.

Hai sa facem o ‘recapitulare’.

Principiul ‘Pietei Libere’ este extrem de valabil. Atunci cand poate fi aplicat in mod real acesta da rezultatele scontate.
Dar daca nu poate fi aplicat in integralitatea sa – si in cazul medicamentelor se pare ca ar fi chiar imposibil – atunci hai sa reglementam pana la capat!

Daca ne oprim la jumatatea drumului, si cu un picior in aer, am ajuns intr-o situatie ‘mai rea’ decat la inceput!

Adica am incalcat insusi principiul de baza de la care incepe medicina.

Primum non noccere. In primul rand sa nu strici ‘mai rau’.

Banuiesc ca ati inteles deja ca pe piata romaneasca nu se mai gaseste Travatan.
Am gasit un inlocuitor, Bondulc, numai ca are alti excipienti – adica substantele puse pe langa substanta de baza.
E mai ieftin, intr-adevar, dar de ce sa schimb ceva cu care pana acum mi-a mers bine?
Si nu e vorba despre o crema pentru bataturi…

Si inca ceva.
Cum or putea dormi noaptea cei care fac specula cu medicamente?
Pana la urma nu e acelasi lucru sa vinzi, la preturi babane, parfumuri unor cucoane de lux sau sa te imbogatesti luand medicamentele ieftine din noptiera saracilor pentru a le vinde unora care, de fapt, le-ar putea cumpara si la preturi putin mai mari!
Cat priveste intrebarea ‘de ce ni se pare normal ca medicamentele sa fie considerate, de majoritatea celor implicati, o “marfa” ca toate celelalte?’… ce sa mai vorbim…

PS. Cu cativa ani in urma, atunci cand am aflat ca am glaucom – boala care trebuie tratata pana in ‘ultima clipa’ – m-am intrebat ‘si ce dracu’ o sa fac daca incepe un razboi?’
Uite ca obsesia generalizata pentru bani – la care contribuim, de fapt, cu totii – poate produce ‘neplaceri’ si in absenta unui razboi ‘cald’.

%d bloggers like this: