Archives for category: Respect Mutual.

Imi trebuia colorimetru.

O drăcărie care ajută la făcut poze. Îți reglezi monitorul în așa fel încât să redea culorile în modul ‘standard’. Sună ca dracu dar e destul de important.

Când am fost la New York – în 2005, am intrat la B&H Photo Video. Un fel de F64 din București, doar că un pic mai mare. Am și cumpărat câte ceva – de la un vânzător pe care îl chema tot Sarchis, așa că am rămas în baza lor de date.
Și îmi tot trimit mailuri…

Mare ofertă mare de sărbători! Aveau și colorimetru. Hai mă să iau și eu unul.
Prețul era OK. Cu tot cu transport și TVA tot era semnificativ mai ieftin decât la F64.

Lansez comanda, o achit și mă anunță că vine coletul pe 3. Aproximativ…

Pe 3 primesc un mail de la DHL – care a primit deja banii pe transport, că pot sa-mi facă ei vămuirea. Pe alți bani. Adică încă 100 de lei. Tot e bine, îmi mai rămâne și mie ceva.
Da, dar nu e chiar atât de simplu….
În mailul ăla zicea că eu trebuie să le trimit, printate, semnate și scanate la loc,
– o declarație pe proprie răspundere – că ce e înăuntru, la ce îl folosesc, că n-o să-l vând și că n-o să fac bani cu el.
– o împuternicire să acționeze în numele meu în vamă,
– o dovadă a plății și
– factura tradusă.

Primul impuls a fost să trimit coletul înapoi. Ăștia-s nebuni și cu nebunii nu te pui.
P-ormă m-am gândit să le dau un telefon.

„Unde să mă duc cu factura la tradus?!? Sâmbătă pe 4 Ianuarie? Că voi vreți și 29 de lei pe zi magazinaj… zi calendaristică, nu lucrătoare…
A, nu-i nevoie să o traduceți. Scrieți doar dumneavoastră cu pixul cât ați dat pe ele. Vin tot felul de trimiteri din China, cu valori foarte mici, și trebuie să confruntăm valoarea din factură cu dovada plății”

Adică DHL-ul face pe detectivul în vamă… în locul vameșilor…

Mă rog!

Când să printez alea, descopăr că s-a terminat tonerul. De tot!

Bine că am fost prevăzător. Acu vreo săptămână, trecând pe lângă un MediaGalaxy, mi-am adus aminte. Ia să iau eu niște toner…
Și am cerut. Toner pentru HP seria 2130… Vânzătorul îmi arată o imprimantă pe monitor – bucățică ruptă, și zice 302. OK. Am luat un 302 negru și unul color. Le-am aruncat în sertar.

Le scot din sertar, le bag în imprimantă – unde se potrivesc perfect, dar nu merge. Ce dracu are?!?
Le scot și mă uit la contactele electrice. Se potriveau și alea perfect.
Abia atunci m-am uitat la numere. Alea pe care le-am scos erau 652, astea pe care le cumparasem erau 302.
Adică eu cumpărasem cartușe pentru imprimanta HP 2130 dar ar fi trebuit să cumpăr pentru HP 2136. Dacă vă interesează, aveți aici toate explicațiile de la HP. Imprimantele sunt absolut identice iar cartușe 652 se găsesc, pe loc, doar la AUCHAN. Sau pe net. Vin în câteva zile….

Cu alte cuvinte, care e scopul nostru?
Ca specie, vorbesc.

Să ne facem, unul altuia, viața cât mai simplă?
Ca să ne bucurăm de ea, nu de alta!
Sau să ne punem unul altuia piedică?
Ca nu cumva să ne-o ia cineva înainte?

Și, preocupați fiind noi să ne ținem unul pe celălalt în frâu, nici n-am observat că cei care s-au prins cum devine treaba sunt deja dincolo de orizont….

Clisura Dunarii, 2006

Foișorul ăsta a fost construit pentru a apăra frontiera.

Adică pentru a împiedica fugarii să-și încerce norocul în lumea liberă. Asta pe vremea când CSP-ul comunist planifica bunăstarea clasei muncitoare…

Apoi pentru a împiedica ‘contrabandiștii’ să ‘exporte’ combustibil în Serbia pe vremea embargoului.

Între timp a fost vândut la fiare vechi… acum vreo doi ani n-am mai văzut nici unul pe malul Dunării.

PS.
CSP = Comitetul de Stat al Planificării. „Înainte de 1989 Comitetul de Stat al Planificării (CSP) era instituţia centrală care  coordona activitatea de planificare a economiei naţionale şi repartiza materiile prime şi produsele necesare  diferitelor ramuri şi subramuri ale economiei.
Această planificare se baza pe cifrele raportate de ministere şi de judeţe. Dar, acestea, pentru a se evidenţia, raportau producţii mărite,  fără legatură cu realitatea. La rândul lor, întreprinderile îşi planificau producţia pe materii/materiale care în realitate nu existau întotdeauna. Situaţia devenea stânjenitoare când era vorba de export, de respectarea unor contracte
…” Octavian Silivestru, Rador.

Embargoul sârbilor, paradis pentru români”.

Cica ‘post coitum, omne animal triste’.

Constat o tristețe funciară pe plaiurile mioritice încă înainte ca ultimul buletin de vot să fi penetrat urna.
Inclusiv la mulți dintre cei care anticipează cu bucurie trecerea ‘în rezervă’ a Vioricăi Dăncilă dar care au destule de scos pe nas celui așteptat să se întoarcă la Cotroceni.

Și bine fac.

Cineva spunea că momentul 2019 seamănă foarte bine cu alegerile prezidențiale din 2000. Atunci când mulți am votat Iliescu ca să nu cumva Vadim.

Da, numai ca 2000 a fost urmarea firească a lui 1996. Atunci când am votat Constantinescu ca să scăpăm de Iliescu.
Nu prea știam noi bine ce înseamnă capitalismul – și cum să ne pregătim pentru el, dar vroiam neapărat să scăpăm de Iliescu. Și de comunism.
Atunci am crezut că treaba noastra se terminase. L-am ales președinte, de-atunci încolo era misiunea lui Constantinescu. El să schimbe Romania. De unul singur.
Noi ne-am văzut de afacerile noastre.
Ne-am trezit, în 2000, că Milică făcuse multe. Dar nu tot ce ne dorisem noi de la el. Și, mai ales, am descoperit ‘neisprăvirea’ celor pe cei pe care îi lăsasem – complet nesupravegheați, să gestioneze treburile publice. Privatizări la fel de aiurea, restructurări amatoristice, mai mult s-au certat între ei în loc să pregătească țara pentru ce urma să vină… Cel mai grav a fost că au convins electoratul că ‘dreapta’ habar n-avea să guverneze. Că PSD-ul, sau cum s-o fi numit pe vremea aia, era singurul partid cu adevarat organizat.

Așa că în 2000 l-am luat din nou în brațe pe Iliescu. Ne-am întors speranța către ‘salvatorul nației’.

În loc să înțelegem că adevărata salvare vine din interior.
Noi suntem cei care trebuie sa ne schimbăm primii.
Abia apoi putem pretinde politicienilor să ne urmeze.
Abia după ce vom înceta să-i privim ca pe niște dumnezei – sau ceaușesti mai mici, le vom putea cere socoteală pentru greșelile făcute. Și-i vom putea opri înainte ca greșelile lor să ne ducă, pe toți, în ‘ispită’.

Acesta este motivul pentru care sunt bucuros de nemulțumirea care domnește acum. Inclusiv cu privire la candidatul Iohannis.

Toată chestia este să nu uităm să mergem la vot. Degeaba suntem nemulțumiți dacă nu ne exprimăm opiniile. De unde să știe ce vrem de la ei dacă tăcem ca pietrele?

De unde să știe PSD-ul că a greșit dacă nu-l votăm pe Iohannis?
De unde să știe Iohannis că îi vom cere socoteală pentru greșelile pe care le va face dacă nu ieșim la vot?

Dacă nu le arătăm că ne pasă cu adevărat?

Mihai Gabriel Boboc.

1916, 7 noiembrie. Mihai Șora vedea, pentru prima dată, lumina zilei.
2019, 6 octombrie. Astăzi, la aproape 103 ani de la fericitul eveniment, aude înjurături.

Emag, un magazin online, s-a gândit să-și facă un pic de reclamă. Așa, înainte de sărbători…
Și pentru că subiectul zilei este ‘libertatea’ – noi ne luăm ‘rația de libertate‘ tocmai atunci când restul Europei taie porcul, Robert Tiderle – Papaya Advertising, a pus la cale un clip in care Mihai Șora citește un text despre cât de liberi am fost cu toții între 1948 și 1989.
Concluzia lui Șora fiind „În anul în care România împlinește 30 de ani de libertate, am învățat că ea nu trebuie doar câștigată. Ea trebuie păstrată. Și cum altfel o putem păstra, dacă nu bucurându-ne de ea în fiecare zi?”
Și pentru că nimic nu este gratis, emag ne aduce aminte că „ Ai libertatea să comanzi ce vrei, de unde vrei și să alegi ce-ți place din milioane de produse din mii de categorii. etc., etc., etc., …

Ei da, numai că…
Noi ne pregătim și de schimbat guvernul!
Iar unii dintre noi au nevoie, ca de aer, de ‘rating’.

Așa că pune-te, frate române, pe comentat.

Am să fac o pauză și, pentru cei care nu știu despre ce e vorba, voi puncta câteva repere din biografia lui Șora.
– 1938. Primește o bursă de la Institul Francez din Bucuresti și pleacă în Franța, la doctorat.
– În timpul războiului, intră în Rezistența Franceză și aderă la partidul comunist francez.
– 1948. Se intoarce în Romania in. Și rămâne aici. De voie, de nevoie… în funcție de sursa de informație găsită de pe net.
– 1948 – 1989. Îndeplinește diverse funcții. La ministerul de externe condus de Ana Pauker, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, la Editura Enciclopedică.
– 1990. Este numit ministru al învățământului în primul guvern Roman. Își dă demisia după mineriada din 13-15 Iunie.
– 1990 – 2019 Contribuie la fondarea Grupului pentru Dialog Social și ia poziții tranșante pentru promovarea democrației.

Dan Andronic descrie foarte pertinent perioada 1948-1989 din viața lui Mihai Șora:

„În primul rând vreau să spun că nu susțin nici un moment că Mihai Șora a fost vreun torționar comunist.
Dar nici nu trebuie văzut ca un dizident.”

Și-atunci?
De ce i se scoate pe nas ‘trecutul comunist’ de câte ori îndrăznește să deschidă gura?
Lui Rațiu i s-a reproșat că ‘n-a mâncat salam cu soia’. Șora e cam pe aceiași parte a baricadei cu Rațiu. El a mâncat salam cu soia. Și tot nu e bine…

„Starea Libertății”

Pentru cei care nu sunt foarte la curent – scuze pentru exprimarea bolovănoasă, face parte din culoarea locală, „Starea libertății” e un fel de vlog transmis la o televiziune. Nu mai știu care și, sincer să fiu, nici nu mă interesează.
‘Apăsați’ linkul de mai sus și ‘delectați-vă’. Dragoș Pătraru predă o adevărată lecție. Despre cum poți da, ‘imparțial’ – vorba lui Caragiale, în toți și din toate direcțiile. Și despre cum, de dragul ratingului, te poți transforma în ‘persoană ușoară’. Adică în curvă media. Spunând, cât se poate de convingător – urmăriți frazarea și gestica, nimic. Absolut nimic. Adică ceva ce poate fi interpretat de fiecare așa cum vrea. De fiecare dintre cei care are răbdare să se uite la așa ceva…

Subiectul putea fi tratat în fel și chip.
‘Tragedia intelectualului prins între război și dictatura comunistă.’
‘Iată de ce a supraviețuit comunismul atât de mult. Au fost prea puțini intelectualii care au avut curaj să i se opună cu adevărat.’
Și câte și mai câte…

Dar nu. Noi – Pătraru nu e singur iar cei ca el au suficient de multă audiență încât să-i dea înainte, preferăm să transformăm totul în derizoriu. În miștocăreală de prost gust.

Până la urmă, care e deosebirea dintre Șora și Iliescu?
Amândoi cu școală. Chiar dacă făcută în locuri diferite…
Nici unul nu a dus-o foarte rău în comunism. Chiar dacă unul mult mai bine decât celălalt…
Amândoi au ocupat funcții înalte după revoluție. Chiar daca unul nu s-a lasat dus în ispită iar celalalt nu s-a lasat dus de-acolo…

Iliescu a fost consecvent iar Șora a cotit-o la un moment dat?
Putem să spunem și așa…

Șora a învățat din greșeli? Și a avut curajul să-și afirme public noua credință?

Fiecare înțelege ce poate. Și ce vrea, bineînțeles.

DSC_6401

Tot aud că ‘nu-s în stare aștia nici măcar să întrețină tot ce ne-a lăsat Ceaușescu, darămite să mai adauge ceva’!

Judecând după ritmul în care construim autostrăzi, de exemplu, s-ar putea ca zicerea respectivă să nu fie foarte departe de adevăr…

Dar, până la urmă, ce ne-a ‘lăsat’ Ceaușescu?
Sau, mai bine spus, cât de bună a fost moștenirea lui?

Și dacă a fost atât de bună, de ce o ducem noi atât de greu?… Mă rog, unii dintre…
Ne-am bătut noi joc de ea?!?… Iarăși ‘Mă rog, unii dintre …’

Dar ia stai un pic!
Noi, NOI nu suntem cumva tot ‘moștenirea’ lui Ceaușescu?

N-am fost noi crescuți să-i fim ‘demni urmași’?
Nu era el slăvit ca ‘cel mai iubit fiu al întregului popor’? De către părinții și bunicii noștri?
Nu zice înțelepciunea populară că ‘așchia nu sare departe de trunchi’?

Ce-ar fi sa ne luăm și noi un pic de avânt?
Macar acum, dupa 30 de ani… Nu de alta, da’ ne vad copiii astia, puțini, care au mai rămas pe aici… și care nu mai înțeleg nimic…

Citiți mai întâi textele, dacă nu cumva ați făcut-o deja.

Nici măcar faptul că accepţiile lui removal ţin de zona sanitar-medicală nu e o ironie. Sau o coincidenţă. Dacă te uiţi în dicţionar, vezi că removal înseamnă „eliminare, evacuare, extirpare, înlăturare, scoatere”. Ce se poate deduce aici? Printre altele, că escortarea lui Ilie Năstase în afara arenei de tenis a fost mai degrabă un act de de chirurgie comportamentală decât o pedeapsă. Până la urmă, un act de igienă.

Radu Paraschivescu, Rever,  27/04/2019

 

Cu cateva zile in urma, vorbeam despre fluviul de insulte la adresa mea, care foloseau cele mai ingenioase combinatii de injuraturi si urari din limba romana. 
Ieri, «aprecierile» au fost incununate de un articol scris de catre Radu Paraschivescu, unul dintre cei mai apreciati scriitori si critici literari ai momentului din Romania.
Opinia dumnealui este ca o judecata de apoi. 
Un om, o viata redusa la «evacuare, extirpare, badaranie, ofensa, anormalitate».
Nimic diferit fata de vorba directa, fara perdea, a altora, folosind insa limbajul rafinat al unui intelectual.”

Ilie Năstase, Smash (la Rever), publicat pe Facebook și preluat de pe Prosport, 29/04/2019

Aș putea începe prin a mă întreba cum de un “bufon” „oţărât şi mojic, cu înjurătura gata să decoleze oricând de pe pista buzelor“ este în stare să scrie cel puțin la fel de ‘savuros’ precum “unul dintre cei mai apreciati scriitori si critici literari ai momentului

Să depășim acest moment…

Și până la urmă?
Despre ce e vorba aici?

OK, cu Năstase ne-am lămurit. Jucător genial, spirit liber…
Ajuns la o anumită vârstă și având prea mult timp la dispoziție intră în niște combinații cel puțin dubioase.
Cu cei care încearcă să se folosească de notorietatea lui Nasty, iarăși ne-am lămurit. Sau ar fi trebuit să ne fi lămurit, dacă am fi fost cât de cât atenți în ultimii 30 de ani…
Gestul care declanșat toată această furtună … ar putea fi considerat o ‘lovitură genială de imagine’!
Un candidat, cunoscut din ‘civilie’ pentru ‘loviturile’ sale neașteptate, și având o oarecare priză la publicul larg, este ‘surprins’ aruncând cu cafea pe afișul electoral al unuia dintre contracandidații săi. Detestat de o largă majoritate, dar care mai are un grup de sustinatori fideli, și despre care ‘umblă vorba’ că ar ști cum se mânuiește paharul… Nimic neobișnuit pentru o campanie electorală ‘modernă’. În care ‘publicitarii’ au capul de afiș iar ‘ideologii’ se întreabă dacă vor mai fi vreodată băgați în seamă…

Cine ar fi cazul să intervină?
Și să-i arate ‘cetățeanului turmentat’, pe limba lui, care sunt alternativele?
Care cetățean, odată trezit, ar urma să ne călăuzească, cu votul său, spre ‘luminița de la capătul tunelului’?

Intelectualii de vază ai momentului?
Gânditorii respectați ai neamului?

Cine ar fi cazul să-i invite pe aceștia înapoi în arena publică?
‘Marile’ grupuri de presă?

Undeva în Romania….

Unul dintre motivele pentru care l-am împușcat pe Ceaușescu a fost ‘distrugerea satului românesc și a tradițiilor sale’.
Foarte mulți dintre copiii țaranilor care au refuzat atunci să-și părăsească rosturile s-au risipit acum în cele 4 zări ale pămîntului….
Și nu neapărat din cauza ‘mizeriei’. Cei de-aici aveau antenă de satelit!

Regina Maria,
Ana Pauker,
Elena Ceaușescu,
Viorica Dancilă.

In felul lor, fiecare dintre acestea au reprezentat câte o premieră în viața socio-politica a României.
Fiecare dintre ele au exemplificat câte un fel de culme.

Concluzia?

Sunt mai multe.
Aș menționa doar două.

Mamele românce au ezitat pentru prea multă vreme în a-și încuraja fetele să ‘spargă’ barierele și băieții în, la început, a accepta iar, mai apoi, a încuraja ei înșisi acest lucru.
Soții, tații și colegii, români nu au fost în stare să înțeleagă, autonom, că nu pot gestiona toate lucrurile de unii singuri.

Așa că singurele femei care au ‘reușit’ să ‘penetreze’ au fost ‘excepțiile’.

– Du-te mă la vot!

– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.

– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?

– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!

Primul lucru pe care îl facem atunci când devenim conștienți este să observăm cât de diferiți suntem, fiecare dintre noi, de toți cei care ne înconjoară.

A doua fază este cea a judecăților de valoare.
‘Sunt mai bun/prost (din diverse puncte de vedere) decât cei din jurul meu’.

Apoi urmează înțelegerea.
‘Indiferent de cât de bun mă cred, niciodată nu voi putea face față de unul singur tuturor problemelor cu care mă voi confrunta’.

Această înțelegere poate fi o binecuvântare sau un blestem.
Totul depinde de modul în care am trecut de cea de a doua fază.
Aici s-au întâmplat două lucruri. Simultan și în strânsă interdependență. Ne-am făcut o părere despre noi înșine și ne-am cam găsit locul în societate. Nici unul dintre ele nu este bătut în cuie pentru totdeauna dar punctul de plecare își va păstra o foarte puternică influență pentru foarte mult timp.

Tot acum ne-am încropit și o oarecare părere despre ceilalți. Despre ceea ce se numește alteritate. Tocmai această părere ne va influența hotărâtor destinul.

A venit momentul să precizez că niciuna dintre aceste faze nu se termină niciodată cu adevărat. Cât suntem vii, bineînțeles.

Conștiința se largește/adâncește tot timpul, părerile pe care le avem despre noi și lume evoluează continuu iar înțelegerea noastră despre ce se întâmplă în jur/cu noi este în perpetuă transformare.

Fiecare dintre aceste trei faze fiind sub o dublă determinare. Individuală și socială.
Fiecare dintre noi are particularitățile sale iar fiecare grup social din care s-a întâmplat să facem parte are caracteristicile sale. Culturale și nu numai.
Ei bine, prima și cea de a treia etapă sunt influențate mai puternic de dimensiunea individuală a fenomenului în timp ce a doua are o componentă socială puțin mai importantă față de primele două.

Acum, după această extrem de sumară trecere în revistă, să vedem cum e cu disprețul.
Ne-am făcut o părere, despre noi și ceilalți, influențați fiind de părerile celorlalți despre noi.
Ne-am găsit locul în societate. Definit, în foarte mare parte, tot ca urmare a recțiilor celorlalți la prezența și acțiunile noastre.
Toată această experiență de viață a produs și o mare cantitate de emoție.
Cei mai mulți dintre noi, ‘normalii’, avem o părere amestecată. Atât despre noi înșine și despre grupul din care facem parte cât și despre celelalte grupuri cu care am venit vreodată în contact. Direct sau indirect.
Ni se pare că fiecare dintre noi avem calități și defecte. Iar cei mai mulți dintre noi cred, despre ei înșiși, că sunt mai degrabă buni decât răi. Tot așa, avem o părere relativ bună despre grupul din care facem parte și una din ce în ce mai proastă despre fiecare dintre celelalte. Cu cât un grup este mai departe, cultural vorbind, față de grupul în care ne simțim bine, cu atât mai proastă va tinde să fie părerea noastră despre acel grup.

Suficient de proastă pentru a-i disprețui pe membrii acelui grup? Individual și colectiv?

Totul depinde de istoria interacțiunilor pe care le-am avut cu membrii respectivelor grupuri ȘI de rezultatul la care am ajuns în cea de a treia fază de dezvoltare a conștiinței.

Problema este că, indiferent de modul în care s-a instalat, disprețul devine foarte repede reciproc și distructiv.

Calitatea colaborării dintre doi oameni/două grupuri depinde în mod esențial de părerea pe care o au fiecare dintre cele două părți despre cealaltă.
Atunci când ești tratat cu dispreț, vei avea tendința să disprețuiești la rândul tău. Indiferent de câtă nevoie ai de celălalt.

Toate religiile care au supraviețuit promovează iubirea dintre membrii congregațiilor respective. Ba chiar, unele dintre ele, și respectul reciproc dintre congregații.

Oameni fiind, mulți dintre noi spun una și fac alta.

Cad în păcatul disprețului. Uită tocmai învățătura care asigurat supraviețuirea societăților în care s-au născut și în care s-au dezvoltat.

În care au învățat să disprețuiască?
În care au fost învățați să disprețuiască?
Tocmai de către o parte dintre cei despre care se presupune că ar fi trebuit să știe că disprețul este sinucigaș?

%d bloggers like this: