Archives for category: Respect Mutual.

DSC_6401

Tot aud că ‘nu-s în stare aștia nici măcar să întrețină tot ce ne-a lăsat Ceaușescu, darămite să mai adauge ceva’!

Judecând după ritmul în care construim autostrăzi, de exemplu, s-ar putea ca zicerea respectivă să nu fie foarte departe de adevăr…

Dar, până la urmă, ce ne-a ‘lăsat’ Ceaușescu?
Sau, mai bine spus, cât de bună a fost moștenirea lui?

Și dacă a fost atât de bună, de ce o ducem noi atât de greu?… Mă rog, unii dintre…
Ne-am bătut noi joc de ea?!?… Iarăși ‘Mă rog, unii dintre …’

Dar ia stai un pic!
Noi, NOI nu suntem cumva tot ‘moștenirea’ lui Ceaușescu?

N-am fost noi crescuți să-i fim ‘demni urmași’?
Nu era el slăvit ca ‘cel mai iubit fiu al întregului popor’? De către părinții și bunicii noștri?
Nu zice înțelepciunea populară că ‘așchia nu sare departe de trunchi’?

Ce-ar fi sa ne luăm și noi un pic de avânt?
Macar acum, dupa 30 de ani… Nu de alta, da’ ne vad copiii astia, puțini, care au mai rămas pe aici… și care nu mai înțeleg nimic…

Advertisements

Citiți mai întâi textele, dacă nu cumva ați făcut-o deja.

Nici măcar faptul că accepţiile lui removal ţin de zona sanitar-medicală nu e o ironie. Sau o coincidenţă. Dacă te uiţi în dicţionar, vezi că removal înseamnă „eliminare, evacuare, extirpare, înlăturare, scoatere”. Ce se poate deduce aici? Printre altele, că escortarea lui Ilie Năstase în afara arenei de tenis a fost mai degrabă un act de de chirurgie comportamentală decât o pedeapsă. Până la urmă, un act de igienă.

Radu Paraschivescu, Rever,  27/04/2019

 

Cu cateva zile in urma, vorbeam despre fluviul de insulte la adresa mea, care foloseau cele mai ingenioase combinatii de injuraturi si urari din limba romana. 
Ieri, «aprecierile» au fost incununate de un articol scris de catre Radu Paraschivescu, unul dintre cei mai apreciati scriitori si critici literari ai momentului din Romania.
Opinia dumnealui este ca o judecata de apoi. 
Un om, o viata redusa la «evacuare, extirpare, badaranie, ofensa, anormalitate».
Nimic diferit fata de vorba directa, fara perdea, a altora, folosind insa limbajul rafinat al unui intelectual.”

Ilie Năstase, Smash (la Rever), publicat pe Facebook și preluat de pe Prosport, 29/04/2019

Aș putea începe prin a mă întreba cum de un “bufon” „oţărât şi mojic, cu înjurătura gata să decoleze oricând de pe pista buzelor“ este în stare să scrie cel puțin la fel de ‘savuros’ precum “unul dintre cei mai apreciati scriitori si critici literari ai momentului

Să depășim acest moment…

Și până la urmă?
Despre ce e vorba aici?

OK, cu Năstase ne-am lămurit. Jucător genial, spirit liber…
Ajuns la o anumită vârstă și având prea mult timp la dispoziție intră în niște combinații cel puțin dubioase.
Cu cei care încearcă să se folosească de notorietatea lui Nasty, iarăși ne-am lămurit. Sau ar fi trebuit să ne fi lămurit, dacă am fi fost cât de cât atenți în ultimii 30 de ani…
Gestul care declanșat toată această furtună … ar putea fi considerat o ‘lovitură genială de imagine’!
Un candidat, cunoscut din ‘civilie’ pentru ‘loviturile’ sale neașteptate, și având o oarecare priză la publicul larg, este ‘surprins’ aruncând cu cafea pe afișul electoral al unuia dintre contracandidații săi. Detestat de o largă majoritate, dar care mai are un grup de sustinatori fideli, și despre care ‘umblă vorba’ că ar ști cum se mânuiește paharul… Nimic neobișnuit pentru o campanie electorală ‘modernă’. În care ‘publicitarii’ au capul de afiș iar ‘ideologii’ se întreabă dacă vor mai fi vreodată băgați în seamă…

Cine ar fi cazul să intervină?
Și să-i arate ‘cetățeanului turmentat’, pe limba lui, care sunt alternativele?
Care cetățean, odată trezit, ar urma să ne călăuzească, cu votul său, spre ‘luminița de la capătul tunelului’?

Intelectualii de vază ai momentului?
Gânditorii respectați ai neamului?

Cine ar fi cazul să-i invite pe aceștia înapoi în arena publică?
‘Marile’ grupuri de presă?

Undeva în Romania….

Unul dintre motivele pentru care l-am împușcat pe Ceaușescu a fost ‘distrugerea satului românesc și a tradițiilor sale’.
Foarte mulți dintre copiii țaranilor care au refuzat atunci să-și părăsească rosturile s-au risipit acum în cele 4 zări ale pămîntului….
Și nu neapărat din cauza ‘mizeriei’. Cei de-aici aveau antenă de satelit!

Regina Maria,
Ana Pauker,
Elena Ceaușescu,
Viorica Dancilă.

In felul lor, fiecare dintre acestea au reprezentat câte o premieră în viața socio-politica a României.
Fiecare dintre ele au exemplificat câte un fel de culme.

Concluzia?

Sunt mai multe.
Aș menționa doar două.

Mamele românce au ezitat pentru prea multă vreme în a-și încuraja fetele să ‘spargă’ barierele și băieții în, la început, a accepta iar, mai apoi, a încuraja ei înșisi acest lucru.
Soții, tații și colegii, români nu au fost în stare să înțeleagă, autonom, că nu pot gestiona toate lucrurile de unii singuri.

Așa că singurele femei care au ‘reușit’ să ‘penetreze’ au fost ‘excepțiile’.

– Du-te mă la vot!

– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.

– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?

– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!

Primul lucru pe care îl facem atunci când devenim conștienți este să observăm cât de diferiți suntem, fiecare dintre noi, de toți cei care ne înconjoară.

A doua fază este cea a judecăților de valoare.
‘Sunt mai bun/prost (din diverse puncte de vedere) decât cei din jurul meu’.

Apoi urmează înțelegerea.
‘Indiferent de cât de bun mă cred, niciodată nu voi putea face față de unul singur tuturor problemelor cu care mă voi confrunta’.

Această înțelegere poate fi o binecuvântare sau un blestem.
Totul depinde de modul în care am trecut de cea de a doua fază.
Aici s-au întâmplat două lucruri. Simultan și în strânsă interdependență. Ne-am făcut o părere despre noi înșine și ne-am cam găsit locul în societate. Nici unul dintre ele nu este bătut în cuie pentru totdeauna dar punctul de plecare își va păstra o foarte puternică influență pentru foarte mult timp.

Tot acum ne-am încropit și o oarecare părere despre ceilalți. Despre ceea ce se numește alteritate. Tocmai această părere ne va influența hotărâtor destinul.

A venit momentul să precizez că niciuna dintre aceste faze nu se termină niciodată cu adevărat. Cât suntem vii, bineînțeles.

Conștiința se largește/adâncește tot timpul, părerile pe care le avem despre noi și lume evoluează continuu iar înțelegerea noastră despre ce se întâmplă în jur/cu noi este în perpetuă transformare.

Fiecare dintre aceste trei faze fiind sub o dublă determinare. Individuală și socială.
Fiecare dintre noi are particularitățile sale iar fiecare grup social din care s-a întâmplat să facem parte are caracteristicile sale. Culturale și nu numai.
Ei bine, prima și cea de a treia etapă sunt influențate mai puternic de dimensiunea individuală a fenomenului în timp ce a doua are o componentă socială puțin mai importantă față de primele două.

Acum, după această extrem de sumară trecere în revistă, să vedem cum e cu disprețul.
Ne-am făcut o părere, despre noi și ceilalți, influențați fiind de părerile celorlalți despre noi.
Ne-am găsit locul în societate. Definit, în foarte mare parte, tot ca urmare a recțiilor celorlalți la prezența și acțiunile noastre.
Toată această experiență de viață a produs și o mare cantitate de emoție.
Cei mai mulți dintre noi, ‘normalii’, avem o părere amestecată. Atât despre noi înșine și despre grupul din care facem parte cât și despre celelalte grupuri cu care am venit vreodată în contact. Direct sau indirect.
Ni se pare că fiecare dintre noi avem calități și defecte. Iar cei mai mulți dintre noi cred, despre ei înșiși, că sunt mai degrabă buni decât răi. Tot așa, avem o părere relativ bună despre grupul din care facem parte și una din ce în ce mai proastă despre fiecare dintre celelalte. Cu cât un grup este mai departe, cultural vorbind, față de grupul în care ne simțim bine, cu atât mai proastă va tinde să fie părerea noastră despre acel grup.

Suficient de proastă pentru a-i disprețui pe membrii acelui grup? Individual și colectiv?

Totul depinde de istoria interacțiunilor pe care le-am avut cu membrii respectivelor grupuri ȘI de rezultatul la care am ajuns în cea de a treia fază de dezvoltare a conștiinței.

Problema este că, indiferent de modul în care s-a instalat, disprețul devine foarte repede reciproc și distructiv.

Calitatea colaborării dintre doi oameni/două grupuri depinde în mod esențial de părerea pe care o au fiecare dintre cele două părți despre cealaltă.
Atunci când ești tratat cu dispreț, vei avea tendința să disprețuiești la rândul tău. Indiferent de câtă nevoie ai de celălalt.

Toate religiile care au supraviețuit promovează iubirea dintre membrii congregațiilor respective. Ba chiar, unele dintre ele, și respectul reciproc dintre congregații.

Oameni fiind, mulți dintre noi spun una și fac alta.

Cad în păcatul disprețului. Uită tocmai învățătura care asigurat supraviețuirea societăților în care s-au născut și în care s-au dezvoltat.

În care au învățat să disprețuiască?
În care au fost învățați să disprețuiască?
Tocmai de către o parte dintre cei despre care se presupune că ar fi trebuit să știe că disprețul este sinucigaș?

Pentru varii și foarte numeroase motive, o parte dintre noi se pregatește de referendum.

N-am de gând să fac un proces de intenție. E mult mai greu să înțelegi ce se întâmplă în capetele unor oameni decât să estimezi posibilele efecte ale faptelor acestora. Care sunt, până la urmă, consecințe directe ale convingerilor respectivilor.

Obiectul referendumului este precizarea conceptului de familie.
Se pare că viața a luat-o înaintea limbajului iar înțelesul atribuit acestui cuvânt de către o parte dintre noi a devenit mai larg decât sunt dispuși să accepte o altă parte dintre contemporanii noștri.
După referendum vom ști precis câți dintre noi vor fi considerat subiectul suficient de important pentru a ieși la vot, câți dintre noi sunt atât de deranjați de lărgirea conceptului încât să dorească limitarea sa prin mijloace constituționale și …

Și vom mai afla ceva.
Câți dintre noi s-au lăsat duși de val suficient de departe de mal încât au fost prinși de curentul de fund. Fără nici un joc de cuvinte. Curentul de fund este ceva real. Dacă nu ești atent te trage în larg, te obosește și…

Referendumul este un instrument cât se poate de democratic. Cu ajutorul său pot fi evaluate destul de precis atât opinia populației cu privire la un anumit subiect cât și gradul de interes al oamenilor cu privire la subiectul respectiv
Democrația, la rândul ei, este una dintre metodele prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor.

Cealaltă metodă prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor fiind autoritarismul. De orice nuanță.
Acesta presupune ca un număr suficient de mare dintre membrii grupului să se constituie – implicit sau explicit, în supuși. Dictatori potențiali se găsesc pe toate drumurile.
Așa că de fiecare dată când vor fi suficient de mulți oameni dispuși la ascultare se va găsi câte un dictator care să pună șaua pe spinările lor.
Cu condiția ca cei care înțeleg ce se întâmplă să doarmă pe ei. De lene sau din oricare alt motiv.

La rândul ei, democrația presupune și ea ceva.
Convingerea, implicită sau explicită, a suficient de multora dintre membrii grupului, că oamenii – toți, sunt egali în drepturi. ȘI onești.
Egalitatea fără onestitate nu face doi bani. Degeaba ne considerăm egali în drepturi dacă legea de bază care guvernează interacțiunea dintre noi este ‘legea junglei’. Dacă suntem dispusi să acceptăm ca cel mai ‘puternic’ să ia ‘tot’. Dacă nu suntem conștienți cu adevărat că nici unul dintre noi nu s-ar putea ‘descurca’ de unul singur.
Care e ăla care ar putea supraviețui pe o insulă pustie mai mult de două săptămâni? Chiar dacă ar avea la dispoziție toată tehnologia din ziua de azi… Știe vre-unul dintre noi să o folosească pe toată… Și ce-ar face la bătrânețe? Sau dacă și-ar rupe un deget? Un picior?

La asta se referă onestitatea despre care vorbeam mai devreme. La puterea de a recunoaște, fiecare atunci când se uită în oglinda sufletului său, că nici unul dintre noi nu este de neînlocuit. Că nici unul dintre noi nu poate face singur nimic. Că nici unul dintre noi nu le știe pe toate.
Că de fiecare dată când vre-unul dintre noi s-a dat rotund – și ceilalți au fost suficient de ‘leneși’ încât să nu reacționeze, lucrurile au degenerat.
Au trecut mai puțin de 30 de ani de când abia am scăpat de dictatură, nu avem voie să uităm chestiile astea.

Onestitatea despre care vorbeam mai devreme a  produs – prin ‘operaționalizare’, ‘drepturile omului’.
Convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi se manifestă din punct de vedere practic prin câteva ‘drepturi’. Dreptul fiecăruia dintre noi de a trăi, de a dispune de proprietatea proprie, de a-și exprima liber opinia – inclusiv prin vot.

Ei bine, „convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi” a evoluat în timp.

La început erau ‘egali între ei’ doar boierii. Adică proprietarii de pământ.
Apoi egalitatea a fost extinsă asupra tuturor bărbaților peste o anumită vârstă.
Mai târziu a fost lărgită ca să încapă și femeile. Ba chiar și cei din ‘alte nații’.

Iar fiecare dintre aceste ‘extinderi’ ale egalității au fost confirmate, democratic, prin vot.
Indiferent că a fost vorba despre referendum sau alegeri obișnuite, fiecare dintre aceste drepturi a apărut, și apoi confirmat, ca urmare a unui proces democratic.

Exact aceasta este capcana care se cască, cât se poate de larg și de adânc, în spatele referendului pentru precizarea noțiunii de familie.

Limitele reduc libertatea. Adică drepturile pe care le avem fiecare dintre noi.
Și e normal să fie așa. Fiecare dintre noi avem dreptul la viață dar eu nu am dreptul de a trăi furând ficatul altcuiva. Fiecare dintre noi avem dreptul la exprimarea opiniei proprii dar nu avem dreptul de a jigni în stânga și în dreapta. Chiar și dreptul de proprietate – fundamental pentru unii dintre noi, are anumite limite. De bun simț de alfel. Trebuie să permitem accesul pompierilor pe proprietatea noastră atunci când aceștia vin să stingă casa vecinului… de exemplu…

Orice definiție este, prin definiție, o limitare. Cu cât mai strictă, cu atât mai limitativă.
Limitarea conceptului de ‘familie’ la ‘uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie’ introduce doua distorsiuni în evoluția lucrurilor.
Restabilește o ierarhie între soți – bărbatul este menționat primul, și frustrează pe toți ceilalți care se consideră a fi parte dintr-o familie. Membrii familiilor monoparentale ar fi doar primul exemplu care imi vine in minte. Și ce se întâmplă cu soțul supraviețuitor, mai ales în lipsa copiilor? Mai face acesta parte din familia socrilor săi?
M-am întins prea departe? Nu despre genul ăsta de famile este vorba?
Din păcate, asta este problema cu limitele… încurcă foarte mult și, tocmai de aceea, trebuie ridicate foarte repede atunci când ne dăm seama că deranjează bunul mers al societății.

Uite și una dintre limitele procesului democratic. Nu este perfect.
Istoria a demonstrat că unele dintre deciziile adoptate într-un mod considerat a fi fost democratic nu au fost deloc adecvate.
Cel mai bun exemplu ar fi procesul electoral prin care poporul german i-a oferit lui Hitler o majoritate, cei drept relativă, în Reichstag.
Cu toate că acesta declarase foarte clar ca avea intenția de a restrânge dramatic o serie de drepturi ale unor categorii largi de oameni.

Tocmai de aceea se spune că „drepturile nu se votează”.
Ele doar au fost certificate, odată pentru totdeauna, prin vot.
A accepta principiul că un drept poate fi restrâns prin vot denaturează însuși conceptul de democrație.
Introduce, pe ușa din dos, conceptul că un grup de oameni – majoritatea, poate reduce drepturile altui grup de oameni – aflat, la un moment dat, în minoritate.

Cum ar fi, de exemplu, ca bătrânii să stabilească, prin vot democratic, că dreptul lor la viață este mai important decât dreptul copiilor la educație?
Nu explicit… doar prin intermediul cifrelor. Stabilind că bugetul asigurărilor de sănătate trebuie să fie de două ori mai mare decât cel al educației? Nu știu dacă nu cumva ăsta este deja raportul între cele două bugete dar sunt sigur că ați înțeles ce vreau să spun.

Sau cum ar fi ca cei care au absolvit 8 clase – o largă majoritate, să restrângă – tot ca urmare a unui proces democratic, dreptul la vot al celor considerați a fi ‘prea proști ca să voteze’?

 

Doar pentru că așa sună o „vorbă din bătrâni”?

Religia, fiecare dintre ele și toate împreună, poate fi definită în multe feluri.
Iată două variante. Atât de diferite încât par a nu avea mare lucru în comun.

Un set de credințe, promovat de elită și acceptat de mase, care oferă maselor de credincioși un oarecare confort spiritual și elitei posibilitatea de a duce masele acolo unde vor ele.

Acolo unde vor elitele, bineînțeles….

Sau

‘Religia este ceva care oferă oamenilor capacitatea de a face, împreună, lucruri imposibil de făcut de unul singur’.

David Sloan Wilson, Darwin’s Cathedral, 2002

Dacă ne îndepărtăm un pic – cu ochii minții, distanța dintre cele doua definiții e doar în capul nostru. Amândouă sunt la fel de valabile, în același timp.
Singurul lucru care contează cu adevărat este direcția în care încearcă elitele să îndrepte masele… sau, în termenii celei de a doua definiții, ce se apucă oamenii să facă împreună.

NB, elitele sunt trecătoare – chiar dacă niciodată n-au fost conștiente de chestia asta, iar însăși supraviețuirea oamenilor este influențată decisiv de ceea ce fac. Sau îngăduie să fie făcut.

Hai să discutăm și ceva practic.
„Împreună” are și o dimensiune temporală.
Ar fi de-a dreptul imposibil să ne descurcăm în prezent fără să folosim moștenirea primită de la predecesorii noștri. Și nu mă refer doar la cea materială… Cum ar fi dacă ar trebui să reinventăm, fiecare generație, roata? Sau apa caldă?

Le avem deja?
Și le prețuim atât de mult încât au devenit banale? Pentru unii dintre noi….

Se pare că la fel de banale au devenit, printre altele, Cazinoul din Constanța

34892404534_528a681928_o

și Cetatea Brașovului.
Pentru cei care nu sunt la curent, Cetatea Brașovului este închisă de vreo trei ani.

DSC_2870

Iar cei care au mai intrat susțin că cetatea e în mare suferință.

Până acum a fost vorba despre ‘moștenirea materială’.
„3.892 de şcoli şi grădiniţe NU au autorizaţie privind securitatea la incendiu” și „la nivel naţional, aproximativ 4.000 de unităţi de învăţământ nu au avize sanitare, ceea ce „înseamnă că sute de mii de elevi vor începe anul şcolar într-o clădire fără apă curentă sau potabilă, fără toalete – aproximativ 2.300 de şcoli au toalete în curte -, cu risc crescut la cutremure, cu mobilier vechi sau neadecvat actului de studiu sau chiar fără gard”

Ca să nu fie discriminare… dacă tot ne batem joc de moștenirea materială… cine s-o mai prețuiască pe cea spirituală?
Cine să-și mai aducă aminte de conceptul că noua generație trebuie pregătită pentru a prelua ștafeta? Dacă vrem măcar ca lucrurile să rămână la același nivel…

Pe de altă parte, BOR se pregătește ca pe 27 Noiembrie să sfințească Catedrala Mântuirii Neamului.
Foarte bine. În sfârșit, un proiect național dus la bun sfârșit. Ar trebui să ne mândrim cu chestia asta.
Pai da, numai că BOR – beneficiarul direct, a pus jos doar 20% din cele 102 milioane de euro cheltuite până acum pe acest proiect. Restul au venit din bugete publice. Al statului, al Bucureștiului, al sectorului 1. Și mai urmează… încă cel puțin 24 de milioane, tot de euro. Tot din bugetul public.
Adică exact din bugetul ala care ar fi trebuit să aibe grijă de ‘moștenirea materială și spirituală a țării’. De monumentele care stau să cadă și de copiii care învață în condiții insalubre.

Și uite-așa, circular, ne întoarcem la ce spuneau bătrânii…
„Să stam strâmb ca să judecăm drept!”

Adică ‘Dacă vrem să înțelegem ce e în capul unora, trebuie să ne punem în poziția lor.’
Chiar dacă e strâmbă!
Ne-ndreptăm noi după aia. Dac-om mai fi în stare, bineînțeles…

Dar, până la urmă, chiar ne interesează ce e în capul lor?
Care sunt motivele care îi mână?

Sau ne dăm odată seama că am ajuns deja pe căstăi? Adică în bălării?

Și ne apucăm, cu toții – adică „împreună”, să readucem căruța pe drumul ei firesc?

Pentru cei care au reusit sa-si conserve suficienta naivitate, politica este o activitate care trebuie facuta ‘in echipa’.

In conditiile astea, ‘lupta politica’ ar trebui sa fie un oximoron…  adica o figura de stil.

Din pacate, cei care si-au pierdut naivitatea (virginitatatea?) politica au renuntat la ‘fineturile de salon’ si au introdus conceptul de ‘Real Politik’.
Initial in relatiile internationale.
Mai apoi, pe usa din dos, si in politica interna.

Cu ce consecinte?

Pe vremea cand Bismark se apucase sa ‘cizeleze’ conceptul de Real Politik, mantra relatiilor internationale era ‘divide et impera’. ‘Cauta orice fisura in pozitia adversarului, insinueaza-te si fa tot ce este necesar pentru a ajunge in pozitia dominanta’.

Daca politica ‘naiva’ se bazeaza pe convingerea partenerilor de discutie, politica ‘reala’ este doar despre atingerea rezultatului dorit.
Politicienii ‘naivi’ se aseaza la masa pentru a incerca sa afle parerea partenerilor de discutie inainte de a negocia o eventuala solutie. Una cat mai larg acceptabila.
Politicienii ‘realisti’ utilizeaza orice mijloace pentru a-si indeplini in cat mai mare masura obiectivul. Stabilit deja, inainte de orice consultare cu ceilalti membri ai comunitatii care urmeaza sa sufere consecintele atingerii respectivului obiectiv.

Unii dintre politicienii a caror ‘naivitate’ a fost ‘stirbita’ de contactul repetat cu realitatea sociala ajung sa fie dispusi a utiliza manipularea ca unealta politica. Mai ascund o parte din adevar, promit un pic mai mult decat stiu ca pot duce la indeplinire… dar pastreaza macar aparentele.

‘Realistii’ puri si duri sunt mult mai directi. Ard puntile. Darama fatadele. Aici nu mai poate fi vorba despre manipulare. Cuvantul ‘lupta’ nu mai este privit ca o figura de stil.

‘Lupta politica’ coboara in ring. Sau, mai bine spus, agora intreaga devine un ring.
Iar situatia devine ‘care pe care’.

Spre desfatarea ‘realistilor’ de dincolo de granite. Care abia asteapta ca cei cei ‘dinauntru’ sa se ia cu adevarat la bataie pentru a aplica, din-afara, principiul de la care a inceput totul.

Divide et impera.

prosperitate nu securitate

O coalitie aflata la putere organizeaza un miting impotriva abuzurilor facute de ‘unele dintre organe’. Pe care le grupeaza sub apelativul de ‘stat paralel’.

‘Mascota’ fostei guvernari, Elena Udrea, posteaza si ea pe FB.

“Acest miting trebuia facut de mult timp si Romania nu ar fi fost azi tara cu asa zis sistem democratic si stat de drept, in care se petrec cele mai mari abuzuri in justitie. Majoritatea tacuta avea nevoie sa arate ca este impotriva incalcarilor grosolane ale legii si ale drepturilor minime ale cetatenilor facute de securisti si slugile lor. Dar nu s-a gasit cine sa o organizeze.
In Piata nu sunt doar psd-isti. Nici pe departe. Cunosc zeci de oameni care au votat si voteaza cu partidele din opozitie si care sunt acolo cu tot entuziasmul si convingerea.
Din pacate, l-a organizat Dragnea… Uite asa a reusit Sistemul, inca o data, sa distruga dreapta politica romaneasca si sa ii faca faca mari pe PSD si pe Dragnea…”

Pentru a avea o imagine cat de cat ‘rotunda’ asupra situatiei, trebuie sa mentionam ca:

– Presedintele Camerei Deputatilor are o condamnare, cu suspendare, pentru o infractiune savarsita in legatura cu un proces electoral si este judecat pentru o instigare la abuz in serviciu.
– Presedintele Senatului tocmai ce a fost achitat pentru ‘marturie mincinoasa si favorizarea infractorului’.
– ‘Mascota’ a fost condamnata, definitiv, pentru luare de mita si abuz in serviciu.

Mai trebuie remarcat si ‘amanuntul’ ca sistemul de justitie a fost reformat tocmai pe vremea ‘fostei guvernari’. Adica exact acea guvernare din care a facut parte Elena Udrea.

Ce rezulta din toata tarasenia asta?

Ca sistemul de justitie incearca sa-si croiasca o anumita independenta? Care deranjeaza pe multa lume? Inclusiv pe o parte dintre cei care au ‘pus la cale’ actuala configuratie a justitiei?

Ca dupa 30 de ani de post-comunism s-au adancit si mai tare fracturile din societate?
Fracturi care au condus la aparitia unei mase de manevra extrem de ‘agitata’?

“Ceausescu a cazut de la putere tocmai pentru ca prea multi dintre cetatenii acestei tari ramasesera in urma. In urma vecinilor europeni, in urma celor cu pile la partid…
Mitingul acesta a putut fi organizat tocmai pentru ca in ultimii 30 de ani am pierdut vremea. Unii dintre noi am luat-o inainte fara sa ne uitam in urma. Fara sa tinem cont de invataturile istoriei.
Iar acum, istoria se razbuna.
Sa nu ne miram ca aceasta multime de oameni nemultumiti este folosita ca masa de manevra. Indivizi fara scrupule exista si vor exista intotdeauna. Care indivizi vor incerca sa se ‘strecoare’ pe oriunde vad o ‘oportunitate’. Iar orice masa de manevra reprezinta o oportunitate imensa pentru astfel de indivizi.
Solutia? Sa ne aducem aminte ca si cei ‘ramasi in urma’ sunt oameni. Si sa-i tratam firesc, cu respect. Ca oameni ce suntem cu totii.
‘Altuia nu-i face ce tie nu-ti place’.
Cu cat ii vom plati mai prost si vom face mai mult misto de ei, cu atat ii vom arunca mai abitir in bratele celor care ii transforma in masa de manevra.
Cu cat vom face in asa fel incat copiii lor sa poata invata o meserie – ca tot e criza de forta de munca, cu atat o vom duce cu totii mai bine.

Am sa inchei cu o alta intrebare.
Cum se poate bucura cineva de o eventuala prosperitate in conditiile in care oricine, oricand, i-ar putea lua mancarea din farfurie si haina de pe spinare?

Si sa nu uitam avertismentul strabunilor nostri.
‘Fiat justitia, ruat caelum’ poate fi tradus si prin ‘aveti grija ce fel de justitie faceti ca s-ar putea sa va cada cerul in cap’!

 

%d bloggers like this: