Archives for category: Respect Mutual.

Enciclopedia Britannică susține că Magna Charta ar fi fost doar un fel de ‘pubertate’ a conceptului de habeas corpus și că ‘rudimente’ ale acestuia fuseseră deja formalizate înainte de 1215.

The origins of the writ cannot be stated with certainty. Before the Magna Carta (1215) a variety of writs performed some of the functions of habeas corpus. During the Middle Ages habeas corpus was employed to bring cases from inferior tribunals into the king’s courts.”

Să le luăm pe rând.

Pentru ‘civili’, „Habeas corpus” – „Aduceți corpul inculpatului în fața instanței” în latină, înseamnă două lucruri.
– Cei care au puterea ‘fizică’ să rețină pe cineva au nevoie de autorizație din partea unui judecător pentru a face acestu lucru ȘI
– Că persoana care urmează să fie reținută trebuie să fie prezentată instanței înainte ca această autorizație să fie emisă.

Pantru ‘analiști’, subiectul este mult mai generos.

Unde?

Varianta relativ modernă a conceptului a apărut și a evoluat, aproape fără întreruperi, în Anglia.
Țara a cărui rege mitic, Arthur Pendragon, a construit o Masă Rotundă pentru a le demonstra ‘supușilor’ (?!?) săi că nu se consideră superiorul lor ci doar ‘Primul Dintre Egali’.
Și, în același timp, țara care a (re)definit, aproape de una singură, cam toate cutumele a ceea ce este cunoscut acum sub numele de ‘civilizație euro-atlantică’. Și asta indiferent de ce cred celelalte țări europene.

Pe ce bază?

Re-ul din paranteza de mai sus se referă la evidența faptului că, de la un moment dat încolo, englezii au reluat niște concepte din Antichitatea mai ales grecească precum și la amănuntul că civilizația euro-atlantică se bazează în foarte mare măsură pe idei care curg firesc din credința iudeo-creștină.
Habeas corpus însuși provine direct din credința că oamenii trebuie să se trateze între ei în mod egal – tocmai pentru că au fost creați după ‘același chip și aceiași asemănare’. Și, mai mult decât atât, din credința că oamenii trebuie să se trateze între ei cu respect pentru că acel chip după care au fost creați era de natură divină.

Ce efecte a avut?

Spuneam mai sus că Anglia a pus bazele civilizației euro-atlantice moderne. Faptul că a făcut acest lucru în paralel cu dezvoltarea și punerea în practică a conceptului de habeas corpus sugereză că s-ar putea să existe o corelație între aceste două dezvoltări. Un cerc virtuos, ca să mă exprim mai simplu.
Faptul că fiecare spațiu cultural care a reușit să importe, și să adapteze specificului său, conceptul de habeas corpus  a înflorit din punct de vedere civilizațional dă o oarecare credibilitate acestei ipoteze, nu-i așa?

Ce mă roade pe mine?

Orice lucru poate fi abuzat. Indiferent de cât de bun o fi.
Iar dacă nu mă credeți… încercați să mâncați 30 de mici și/sau 30 savarine… puteți să alegeți ce variantă vă place mai mult că tot o să vi se facă rău dacă le mâncați suficient de repede.
La fel s-a întâmplat și cu idea de ‘corectitudine politică’. De la ‘hai să scoatem din uz cuvintele care au fost folosite pentru a-i jigni pe ceilalți’ am ajuns la tot felul de aberații.
Exemple? Am scos ‘cioara’ din vocabular. Și foarte bine am făcut, numai că unii vor acum să-l scoată și pe ‘țigan’ în afara legii… Ce-o urmeze? O să le spunem ‘nemților’ ca sunt ‘Deutsch’?
Mai vreți? Cică limba română ar fi ‘romanică’. Adică de origine latină, nu ‘francină’! Și atunci de ce se supără doamnele noastre când li se spune că sunt muieri? De ce li se pare, unora dintre ele, că franțuzitul ‘femeie’ e mai elevat?

E o deosebire între numărul de mici pe care îl poate mânca fiecare dintre noi și sensul cuvintelor? Primul ține mai degrabă de biologia fiecărui individ iar al doilea de interacțiunile dintre cei care folosesc cuvintele?

Aha…

Păi nu s-o fi întâmplând cam același lucru și când e vorba de ‘drepturi’?
Indiferent de cât de divine or fi ele, noi suntem cei care le punem în practică.
Noi suntem cei care am construit – sau încercăm să ne racordăm la, civilizația euro-atlantică.
Poate că ar fi cazul să înțelegem că cercurile se pot învârti și invers. Că orice abuz de drept poate transforma un cerc oricât de virtuos într-unul vicios.

De la 1 Ianuarie până pe 15 Februarie 2018 Statele Unite au deja fost martorele a 18 incidente armate petrecute în școli, 8 dintre ele soldate cu morți sau răniți.
Să existe oare vreo corelație între dreptul de a poseda arme de foc – înscris în Constituția Americană, și numarul de decese prin împușcare?
Nici o armă nu poate omorî de una singură? Adică oamenii sunt cei care fac legătura dintre (numărul de) arme și victime? Și tot oamenii sunt cei care hotărăsc în ce condiții poate fi exercitat dreptul de a poseda arme? Dreptul, nu obligația…

De ce?

Și, mă rog, ‘de ce ne tot batem capul cu drepturile astea? Le respectăm și gata!’

Și ce ne facem când drepturile se bat cap în cap?
Când dreptul de a avea armă se bate cap în cap cu dreptul de a trăi? Cât mai întreg la trup și în suflet? Ce-o fi fost în inima părinților care își trimiseseră copiii la vreuna dintre cele 18 școali din America? Ce-o fi în inima celor care mai au copii în toate școlile din America?
Când dreptul de a ne exprima opiniile se bate cap în cap cu dreptul la demnitate individuală?
Când habeas corpus, adică exact dreptul la libertate și demnitate individuală a celor acuzați de autoritățile publice de săvârșirea unor fapte de natură penală, se bate cap în cap cu dreptul celorlalți la o viață normală? Cu dreptul celorlalti de a nu fi furați, violați sau uciși? Indiferent cum?

Quadratura cercului sau despre cum să faci din rahat bici.

Spuneam mai sus că e foarte ușor să transformi un cerc virtuos într-unul vicios și că sensul în care se învârtesc cercurile este dat de rezultanta interacțiunilor dintre oamenii care le pun în mișcare.
Acoperirea spuselor mele poate fi găsită în orice carte de istorie…

Ne trezim și noi odată?

treziti-va ma

 

Advertisements

Avertisment.
Acest text a fost scris la repezeală, în urma provocării primite din partea prietenului meu Lucian Ștefănescu.
Lipsa coerenței în argumentație și abundența de scurtături se datorează exclusiv nerăbdarii mele.
Promit că voi reveni.

Mai țineți minte regulile idioate care ‘guvernau’ comerțul socialist de stat pe vremea Odiosului?

„Cine nu papă bătăturică nu capătă ochișor!”

Suntem, de fapt, în aceiași situație.

Ruxandra Lungu – nu știu cine e, am dat de blogul ei încercând să găsesc textul bancului de pe vremuri, ne atrage atenția că ‘avantajele’ de care se bucură cei din vestul Europei vin la pachet cu ‘partea neplăcută a lucrurilor’:

„Noi, cei din Est am vrut sa traim ca in Vest. Pe scurt, democratie, pluripartidism, economie de piata, stat de drept, libertate de asociere, de deplasare si de exprimare. Libertatea de a bea Cola si a vorbi din fundul pamantului la telefonul mobil. Atunci, sa incetam cu vaicarerile ipocrite. Sa incetam sa ne aratam surprinsi ca toate aceste libertati au venit insotite si de alte bonus-uri: somaj, droguri, coruptie la cel mai inalt nivel, polarizare sociala, cipuri subcutanate (vin si ele!), politicieni-caricatura, personaje gen Magda Ciumac si sexy-porno-diverse fete care tin pagina 1 a ziarelor si a emisiunilor TV.”

Din păcate, situația e mult mai gravă de atât.
Chiar și ‘pendula’  după care își potrivea ceasurile întreaga lume liberă a început să bată într-o dungă și să-și pună căruțele în cerc.
În două cercuri separate, ca să fiu mai precis. Iar cei care se adăpostesc în interiorul fiecăruia dintre cercuri refuză cu obstinație să asculte ce spun cei din cealaltă tabără.

Am să folosesc un citat din Sorin Cucerai pentru a aduce nivelul discuției într-o zonă care să permită un schimb real de idei:

„Acea parte a stângii care se consideră, simultan, progresistă și anticapitalistă e la fel de toxică pentru un regim democratic ca acea parte a dreptei care se consideră simultan pro-business și conservatoare din punct de vedere social.”

Dacă-mi permiteți licența poetică, mă voi aventura să compar fraza de mai sus cu un haiku. Reușește să condenseze aproape toate confuziile cu care ne confruntăm în momentul de față.

– ‘Progresismul’ militant al unora dintre cei de stânga,
– Încercarea de a demola capitalismul fără a avea o alternativă măcar cât de cât plauzibilă,
– Convingerea unora – din ambele tabere, că democrația și capitalismul sunt două chestii diferite,
– Convingerea altora – de dată foarte recentă, că business-ul ar putea supraviețui atunci când toți ceilalți – ‘consumatorii’ tratați regește până nu demult, sunt reduși la mizerie – și eventual ținuți pe linia de plutire cu ajutorul unui „venit minim garantat”,
– Militantismul – total contra naturii, din ce în ce mai vehement al neo-conservatorilor…

Să le luăm pe rând.

Progresul este o chestie reală.
Chiar dacă unii se întreabă ‘Ce le-or fi trebuit strămoșilor noștri să se apuce de agricultură, în condițiile în care aveau nevoie de doar 17 ore de muncă pe săptămână pentru a aduna suficientă mâncare și de încă 19 ore pe săptămână pentru muncile gospodărești, în condițiile în care acum petrecem 40 de ore pe săptămână la scârbici și încă 36 de ore dereticând prin casă?
Am să folosesc legea talionului și le voi răspunde acestor anti-progresiști cu o întrebare în oglindă: ‘Câți dintre voi sunteți dispuși să vă bucurați de condițiile de viață cu care se desfată cei 10 000 de Ju/’hoansi care mai viețuiesc de-o parte și de alta a graniței dintre Namibia și Botswana?’ NB, cei mai mulți dintre noi se referă la oamenii aceștia folosind apelativul de ‘boșimani’. Sau ‘hotentoți’.
Realitatea progresului nu poate justifica însă, indiferent chiar de eventuala generozitate a activistului progresist, pretenția acestuia de a ști el ce este mai bine pentru mine. Cu atât mai puțin  aroganța unora dintre ei de a-mi băga mie pe gât, cu forța, varianta lor de progres.
Noi, ăștia din estul fost comunist al Europei, ar trebui să înțelegem foarte ușor chestia asta. Comunismul nu a fost nimic altceva decât instrumentalizarea pretenției arogante a unora că știu ei mai bine decât toți ceilalți ce este cel mai potrivit pentru întreaga societate.
Este mai puțin important, în faza asta a discuției, că această aroganță are rădăcini multimilenare. Ar trebui să fie suficiente suferințele produse de experimentarea ei pe scară largă.

Alternativele la capitalism pe care le-a inventariat Sorin Cucerai sunt mercantilismul și socialismul industrial. Pot fi găsite argumente de ordin intelectual pentru amândouă. Nu am loc să le demontez acum. Prima mea profesie fiind aceea de inginer am să invoc un argument de natură practică. Amândouă au eșuat. E adevărat că mercantilismul a reprezentat o treaptă în evoluția Europei de Vest și că socialismul industrial a fost o scurtătură prin care Uniunea Sovietică a trecut de la un feudalism primitiv la un fel de contemporaneitate dar…
Toată discuția asta îmi aduce aminte de stigătul de luptă cu care își îmbărbăta Spartacus tovarășii de suferință: ‘Trăiască feudalismul, viitorul luminos al omenirii!’ O fi fost, … pentru ei. Noi ce facem, să o luam de la început? Și cât de mult avem de gând să ne întoarcem – vezi faza cu ‘de ce ne-am apucat de agricultură’?

Am să sar, deocamdată, peste simbioza dintre capitalism și democrație – cuiul lui Pepelea, după părerea mea, și-am să mă ocup de chestiile relativ ușoare de la sfărșitul enumerării.

Penultima chestie este elucidată magistral chiar de Sorin Cucerai.
La fel de toxice sunt stânga anticapitalistă și neprogresistă/antiprogresistă, dreapta anticapitalistă și antiprogresistă sau dreapta pro-business (nu pro-market, ci pro-business).”
Cuvintele cheie fiind aici, evident, „nu pro-market, ci pro-business”.
Acuma, dacă ne scărpinăm un pic în creștetul capului, „pro-business” este un oximoron.
Cum adică business fără piață?
Cui o să mai vândă ceva business-manii (sic) aștia după ce toți ceilalți vor fi reduși la starea de lumpen-proletariat?
Ar fi vorba, de fapt, de un socialism industrial cu altă față – nici asta umană, bineînțeles. Socialismul industrial de sorginte sovietică era o economie planificată de la centru sub pretextul expertizei materialist științifice și dialectice de origine marxistă în timp ce ‘capitalismul pro-business’ este o concepție economică unde planificarea monopolistă – adică la fel de centralizată precum cea socialistă, este justificată prin eficiența financiară. Adică o întoarcere la mercantilismul 2.0 de care vorbea Sorin Cucerai…

Cu militantismul unora dintre conservatori… nu cred că are rost să vă bat prea tare la cap. Suntem în aceiași situație ca în cea a militantismului progresist.
Fără conservatori am lua-o pe arătură la prima curbă a istoriei. Fără progresiști am ajunge să se-mpută locul sub noi.
Câtă vreme moderații din cele două curente au reușit să țină deschise căile de comunicare dintre cele două grupuri, societatea, ca întreg, a continuat să evoleze.
Când militanții ‘progresiști’ au reușit să rupă echilibrul, societatea a luat-o atat de repede (înainte ?!?) încât unii dintre membrii ei au fost descăpățînați în piața Bastiliei sau au putrezit prin Gulaguri în timp ce majoritatea s-au trezit înnămoliți dincolo de marginea drumului. De unde au trebuit să fie scoși de aceia dintre conservatori care reușiseră să-și păstreze mintea limpede.
Când militanții conservatori au reușit să rupă echilibrul… societatea s-a oprit atât de brusc încât ‘inerția’ (concetățenilor) a permis ca unii dintre membrii ei să fie mânați în lagăre de concentrare sau să fie ‘dispăruți‘ fără urmă prin pampasul argentinian.

Și iată-ne ajunși la ‘cuiul lui Pepelea’…
Se poate capitalism fără democrație? Dar democrație fără capitalism?

NU! și NU!

Nu sunt profesor și nu suntem la cursuri așa că am să o iau de-a dreptul.

Capitalismul și democrația sunt cele două fețe ale celei mai prețioase monede batute vreodată de către oameni.

Monedă ‘metalică’ și nu bancnotă tipărită. Cunoscătorii știu la ce mă refer.

Și dacă valoarea unei monede de aur este și ea mai degrabă convențională decât reală – aurul, în sine, nu este o chestie prea folositoare, aliajul din care este bătută moneda la care mă refer acum este pur și simplu neprețuit!

Capitalismul și democrația ‘ascund’ între ele un amestec bine dozat de încredere și respect reciproc între membrii societății care le folosește.

Petru ca doua părți să intre, de bună voie, într-o ‘Relație de Producție Capitalistă’ – adică să încheie un contract, este absolut necesar ca fiecare dintre cele două părți să aibă încredere că cealaltă parte își va îndeplini obligația contractuală pe care și-a asumat-o. Și, dar numai în subsidiar, că se va bucura de protecția statului dacă cealaltă parte va încerca să-i tragă țeapă.

Iar e cazul să ne scărpinăm în cap. Și să observăm că încrederea în intervenția neutră a statului este expresia respectului reciproc dintre membrii societății.
Până la urmă, la asta se reduce contractul social, implicit, în care devenim parte – cu voie sau fără voie, atunci când suntem născuți într-o țară democratică.

Piua! Poate că nu e locul dar… e blogul meu! Scriu ce vreau în el.
‘Se spune’ că „m-am născut” sau „s-a născut”.
Pe bune?
Care dintre noi ‘s-a născut’ singur? Pe sine se?!?

Să revenim.
Contractul ăsta social are sens doar dacă măcar o majoritate funcțională dintre cei implicați se simt egali în drepturi între ei. Atena Antică a funcționat ca un organism (auto) condus democratic chiar dacă doar unii dintre bărbații ei erau considerați cetățeni cu drepturi depline. Și a prosperat, ca democrație, până când Platon s-a apucat să propovăduiască că unii dintre fii ei trebuie în mod necesar să se bucure de mai mult respect din partea ‘vulgului’ decât toți ceilalți din Agora. Că doar pentru asta au fost crescuți și educați.

Ce definiție perfectă, chiar dacă avant la lettre, pentru aristocrația feudală… cea care considera că efectiv merită, individual și în grup, să stea în fruntea bucatelor…

Am să trec în viteză peste amănuntul că aristocrația europeană era, prin excelență, de confesiune creștină. Convinsă până în măduva oaselor că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Că TOȚI oamenii au fost creați după același chip și aceiași asemănare a aceluiași Dumnezeu.
Deci, frați fiind – între ei și, în același timp, cu supușii lor, s-au luat la bătaie. S-au pus în fruntea supușilor lor și s-au luat la omor.
Că doar așa scrie în Biblie.

Si Cain a zis catre Abel, fratele sau: “Sa iesim la camp!” Si a fost ca’n timp ce erau ei pe camp, Cain s’a aruncat asupra lui Abel, fratele sau, si l-a omorat”.

De unde importanța respectului reciproc, necondiționat, dintre membrii oricărei societăți care se dorește a fi democratică.

M-am lăbărțat cam mult.
Ce vroiam să spun este că piața liberă descrisă de Adam Smith este esențială atât pentru eficiența comerțului cât și pentru cea a politicii.
N-am să intru în explicații de natură psiho-socială ci am să vă provoc să cautați în istorie un singur caz de imperiu care a supraviețuit în mod ‘sustenabil’ și un singur monopol care a reușit să facă același lucru.

De unde și diferența despre care vorbea Sorin Cucerai dintre capitaliștii pro-market și cei pro-business.
De unde și imposibilitatea unei societăți să supraviețuiască democratic în absența unui dialog real între membrii săi.

Și cum nu poate exista libertate reală – atât individuală cât și socială, într-o societate ai cărei membri nu se respectă între ei și nu au încredere unul în celălalt… iar atât comerțul cât și dialogul au nevoie de agenți liberi…

2018 -01- 24 ziua unirii

Numai că oamenii cu care ‘am dat mână cu mână’ – în Piața Victoriei !!!, erau adunați să protesteze și nu să se bucure.

La Iași, acolo unde era organizată de obicei ‘sărbătoarea oficială’, a sărit în ochi dezinteresul oficialităților. „Pentru prima dată în istoria recentă a manifestărilor dedicate zilei de 24 ianuarie, ni­ciun oficial cu rang înalt din conducerea statului nu a venit la Iaşi. Anul trecut au participat doi membri ai Guvernului. Singurul ministru prezent a fost Monica Babuc, de la Ministerul Culturii din Republica Moldova.

Nu știu ce considerente de natură ‘politică’ le-a convins pe notabilitățile momentului să evite întâlnirea cu publicul.
Știu însă că nu se poate face politică de unul singur.

Îi aud pe câte unii că au relații ‘instituționale’ cu ‘ceilalți’.
Foarte bine. Fiecare dintre ei reprezintă câte o insituție iar treaba instituțiilor este să interacționeze. Teoretic, în interesul cetățenilor.
Numai că ‘relații instituționale’ înseamnă ‘relații bazate pe proceduri’.

‘Și ce-ai vrea? Fiecare să facă ce-l taie capul? Nu vezi că și-așa e o bulibășeală de te doare  sufletul?’

Păi nu vedeți că exact asta se întâmplă?!?

Cei mai mulți dintre așa zișii ‘factori de decizie’ se ascund în spatele procedurilor și nu decid, de fapt, nimic? Bine, nimic în afară de ce-i doare pe ei…

In democrațiile funcționale, ‘procedurile’ sunt percepute ca liniile care ‘desenează terenul de joc’. Care arată limitele între care se poate manifesta liberul arbitru al politicienilor. Precum și cel al cetățenilor obișnuiți. Spațiul în interiorul căruia are loc colaborarea cunoscută sub numele de politică – mă refer la cea autentică, nu la politicianism.
În democrațiile de fațadă, cele care se bazează mai degrabă pe domnia gloatei decât pe transparență și dialog, procedurile devin arme. Bâte cu care își dau unul altuia în cap cei care își dispută puterea politică. Politicianiștii.

Și atunci?

Treaba e relativ simplă.
De-a-lungul timpului, țările au funcționat mai degrabă după principiul ‘unde nu-i cap, vai de picioare’.
În ultima vreme, națiunile care au reușit să se doteze cu o democrație funcțională au schimbat radical macazul. Au abordat o paradigmă foarte apropiată de ‘capul face, capul trage’.
Dar pentru asta e nevoie ca ‘picioarele’ să rămână vigilente…

Pentru că vă este bine, pentru că aveţi IKEA, Ryanair, Blue Air, Carrefour, Mega Image, e-Mag, H&M, Zara, Starbucks, aţi lăsat puterea PSD, pentru că ei ştiu ce să facă cu ea.

Pentru că este democraţie, în deplină cunoştinţă de cauză, aţi lăsat să voteze pentru voi Teleormanul, Mehedinţiul, Caraş-Severinul sau Vrancea.

Cristian Hostiuc, Ziarul Financiar.

Cu alte cuvinte, cei care se mulțumesc cu accesul la IKEA, Ryanair, etc…  nu mai au legături funcționale cu ‘Teleormanul’. Dar nici ‘Teleormanul’ nu are vre-o legătură funcțională cu ‘hipsterii’…
Și cum ‘hipsterii’ sunt mai degrabă satisfăcuți cu viața pe care o duc pe când ‘Teleormanul’ nu are după ce bea apă… unii au stat ‘mulțumiți’ acasă iar ceilalți au ieșit frumos și disciplinat la vot.
Decizii perfect „raționale”, ca să-l cităm din nou pe Cristian Hostiuc… ‘De ce să schimbi ceva ce funcționeză satisfăcător?’ precum și ‘De ce să nu-l votez pe cel care-mi promite ceva ce îmi doresc de mult?’

N-ar fi fost totuși mai bine ca cele două Românii să se fi înțeles între ele înainte de alegeri – așa cum prevede practica democratică, în loc să strige acum una la cealaltă prin intermediul televiziunilor de știri?
Unii ar fi aflat cum o duc ceilalți, ceilalți ar fi aflat de ce n-au după ce bea apă și împreună s-ar fi lămurit odată unde și cum sunt sifonați banii tuturor.

Cred c-ar trebui să ‘învârtim’ mai des Hora Unirii în loc să tot luam leapșa prin cabinele de probă de la H&M…

goga tara minora

Citatul ăsta este scos de la naftalină de fiecare dată când cineva se supără pe sat… indiferent de cât de justificată o fi supărarea respectivului…

Partea proastă este că supărarea respectivă e prost direcționată.
Începând de la Goga!

„țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei”…

Și cum rămâne atunci cu ‘zidul de latinitate care a apărat Europa de invazia turcilor’?
Cu faptul că  Principatele Romane au reușit să se unească aproape împotriva celor care conduceau pe atunci Europa?
Cu ‘amănuntul’ că 260 000 de soldati ruși dotati cu 810 tunuri n-au fost suficienți în fața celor 160 000 de turci, cu doar 210 tunuri, mobilizați în Bulgaria să apere Marea Poartă în 1877? Așa că marele duce Nicolae, comandantul corpului expediționar rus, cere ajutorul armatei Române și plasează dispozitivul ruso-român care asedia Plevna sub comanda lui Carol I…

Am menționat aici doar fapte care erau deja istorie pe vremea când Goga își varsa năduful!

Care sunt argumentele care ar demonstra că „țara” ar fi căzut, și încă rușinos, la vre-un examen de capacitate „în fața Europei”?
Foarte mulți indivizi care se comportau precum niște arendași veroși constituiau prea mare parte din clasa politică? Atunci și acum? Și cu ce era vinovată „țara” pentru chestia asta? În condițiile în care, cel puțin pe vremea aia, nu se putea vorbi despre vreo democrație cât de cât funcțională?
Eminescu atrăsese deja atenția că răspunderea, în astfel de situații, cade pe umerii clasei superpuse…

Chiar prin destinul său – de-a dreptul tragic, Goga este un excelent exemplu de disfuncționalitate a respectivei clase politice.
A început prin a face pușcărie, în imperiul chezaro-crăiesc, pentru eforturile sale de a apăra drepturile românilor din Ardeal și a sfărșit prin a da România pe mână lui Carol al II – alt ‘exemplar de primă mână’…

…și se curăță de la coadă!”

Numai că pentru asta trebuie să ne vină mintea la cap.
Atât nouă, alegătorilor, cât și lor, oamenilor politici – cei care își arogă lor toate victoriile ‘noastre’ și ne reproșează nouă toate neisprăvirile, inclusiv ale lor.

vot si absenteism

 

De ce-ar fi bine să le vină și ‘lor’ mintea la cap?

Am început cu Goga, l-am menționat pe Eminescu – în calitate de sociolog !, și voi încheia cu Coșbuc.

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea rabda,
Când foamea ne va rascula,
Hristoși sa fiți, nu veți scapa
Nici în mormânt!”

Nu cred că vrea cineva să joace în filmul ăsta!
Atunci hai să ne vedem fiecare dintre noi de ce avem de făcut, „transparent” și ‘pe bune’, astfel încât lucrurile să intre odată în normal.

Și România în Europa.
Cu capul sus!

 

Nu știți ce-s ăia Krampuși?

Krampus

Niște arătări care vin să strice sărbătorile de iarnă.
Copiilor care n-au fost cuminți, în versiunea modernă, dar nu numai.

Și ce legătură au monștrii ăștia central Europeni cu Plugușorul nostru, obicei cu un caracter pronunțat extracarpatic?

Două chestii.
Ambele fac parte din suita Sărbătorilor de Iarnă.
În al doilea rând, există și la noi un echivalent al Krampuslauf. Mersul cu Ursul. Nu este chiar același lucru – sunt destule deosebiri între culturile central și est Europene, dar pot fi identificate suficient de multe paralele între ele încât să ne gândim la o origine comună.

Și, până la urmă, care e treaba cu sărbătorile astea?
Creștinii sărbătoresc Nașterea Mântuitorului, țăranii marchează reînceputul ciclului agrar, din ‘străfundurile păgâne’ avem referirile la cultul Soarelui…

Primii creștini nu prea aveau treabă cu luna Decembrie. Pe vremea aia sărbătoreau Botezul lui Cristos și ignorau nașterea. „Unii dintre ‘capii bisericii’ se opuneau idei de a sarbători o naștere. Origen (c.185-c.254) susținea în predicile sale că ar fi fost greșit ca Hristos să fi fost onorat in același mod în cae fuseseră onorați Faraon hi Herod. Zilele de naștere erau potrivite doar pentru zeii păgâni”
Alți „capi ai bisericii” aveau alte păreri.
În timp au fost propuse multe zile ‘de naștere’, din 17 Noiembrie până în 20 Mai.

Cert este că prima sărbătorire oficială a Crăciunului a avut loc abia în 336 și a fost organizată de Constantin. Adică de împăratul care a oficializat cultul creștin pe întreg imperiul aflat sub controlul său.
E greu acum, dupa aproape 2000 de ani, să punem degetul pe motivul care l-a convins pe Constantin să facă acest lucru.
E simplu, totuși, să constatăm că în aceiași zi romanii îl sărbătoreau pe Sol Invictus (Soarele Neînvins), obicei preluat, foarte probabil, de la egipteni.

In acest context, devine interesantă observația că „doar un număr relativ mic de culturi au dezvoltat religii centrate pe cultul Soarelui. Egiptenii, Indo-Europenii si Meso-Americanii. ‘Locul comun’ caracteristic tuturor acestor grupuri era nivelul înalt de civilizație urbană și o puternică ideologie bazată pe sacralitatea monarhiei. În toate aceste culturi Soarele este prezentat ca stapânul ambelor lumi, de sus și de jos, pe care le străbate, majestuos, în fiecare zi.

Cultură urbană, rege sacru, ciclu agricol cu faze clare, cam astea ar fi cele trei caracteristici comune împărtașite de culturile care s-au bazat pe religii de sorginte solară.

Să vedem mai întâi cum e cu ‘ciclul agricol cu faze clare’.
Egiptul depindea, în întregime, de Nil. De revărsările Nilului, mai bine spus. Revărsări care aveau loc odată pe an. Și cum singurul lucru observabil de care vechii egipteni puteau lega aceste revărsări era mișcarea aparentă a Soarelui pe cer… iată cultul Soarelui.
Ceva similar s-a întămplat în zonele agricole cu climă temperată. Acolo unde apar diferențe atât de mari de temperatură între vară și iarnă încât trei luni pe an mare parte din vegetație moare sau este încetinită foarte mult. Și unde revenirea Soarelui – după solstițiul de iarnă, 21 decembrie, este sărbătorită cu foarte mare veselie.

Dar de ce era nevoie de un ‘nivel înalt de civilizație urbană’ pentru apariția unei religii solare? Și de ‘sacralitatea monarhiei’?

Păi chiar credeți că e nevoie să li se reamintească țăranilor despre importanța Soarelui? Sau, celor egipteni, despre cât de important era mâlul fertil adus de creșterile anuale ale Nilului?

Cosmogoniile de natură religioasă pun întotdeauna căruța în spatele cailor.
Conform autorilor lor, ‘întreaga fire’ este creația unor ‘agenți originali’, cărora oamenii trebuie să le se ofere dovezi continue de respect pentru ca lumea să rămână așa cum ne-am obișnuit noi să fie.
Asta în timp ce cosmogoniile de natură istorică sugerează că, indiferent de cum s-or fi pornit lucrurile, la un moment dat locuitorii unor anumite ținuturi au început să țeasă diverse mituri cosmogonice. În funcție, bineînțeles, de stadiul de dezvoltare socială în care se aflau la momentul când au început ‘să pună urzeala’. Și care mituri cosmogonice au evoluat odată cu locuitorii respectivi.
Tot așa au evoluat ‘dovezile de respect’ care trebuiau manifestate pentru ca lumea să-și păstreze congruența.

Orice civilizație urbană, și cu atât mai mult una ‘înalt urbană’, depinde în mod esențial de o agricultură funcțională. Chiar dacă locuitorii orașelor au o foarte puternică tendință de a uita chestia asta.
Țăranii vor găsi, aproape întotdeauna, o cale de supraviețuire în eventualitatea dispariției pieței care le consumă produsele. În schimb orășenii vor avea, în mod sigur, niște probleme enorme de fiecare dată atunci când vor dispărea sursele de aprovizionare cu alimente.
Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit tocmai pentru că nu a înțeles chestia asta.
După ce Iulius Cezar a cucerit Egiptul și apoi Galia, romanii – mă rog, conducătorii lor, au crezut că imperiul va dura veșnic. Aveau surse aparent inepuizabile de hrană iar locuitorii Romei păreau dispuși să le apere ‘manu militari’. Și chiar să cucerească altele. Cum s-a întâmplat pe vremea lui Traian.

Numai că prea mult ‘panem et circenses’ pus, în scopuri ‘electorale’, de către ‘aristocrație’ la dispoziția plebei a făcut ca aceasta să se ‘moaie’. Cu alte cuvinte, din dorința de a-și păstra privilegiile, aristocrația urbană și-a tăiat singură craca de sub picioare. Când a fost nevoie de soldați care să apere rutele de aprovizionare cu hrană, plebea a spus „pas”. Nu că nu s-ar fi prezentat la ‘încorporare’… pur și simplu nu a fost în stare, pe câmpul de luptă, să facă față ‘provocărilor’. Greu de descris acum, în amanunt, mecanismul care a dus la dispariția forței militare a imperiului Roman de Apus. Corupția conducătorilor, scârba acumulată în clasa de mijloc, ‘lumpenizarea’ clasei de jos… până la urmă rezultatul contează.
Căile de aprovizionare cu alimente a cetățenilor Romei, nodul gordian al imperiului, au fost întrerupte. Nodul a fost tăiat iar imperiul s-a destrămat extrem de repede. Citadinii de altădată s-au întors, foarte repede, la o existență eminamente rurală. Pentru mai bine de 1000 de ani.

După această rememorare, devine mult mai ușor de înțeles de ce o civilizație urbană, și mai ales una care depinde de o agricultură eminamente ciclică, va avea tendința de a dezvolta o cosmogonie solară. Adică una plină de avertismente dure la adresa conducătorilor, și a ‘beneficiarilor urbani’, cu privire la importanța activităților desfășurate sub ‘imperiul’ Soarelui.

‘Da’ nu crezi că ai cam luat-o razna?
Ai pornit de la plugușor și ai ajuns la cosmogonii… revino la chestiune, stimabile, că ne-ai cam pierdut pe drum…’

Cam asta aveam și eu în program…
Dar nu înainte de a vă atrage atenția că sacralizarea monarhiei nu e o chestie chiar atât de simpla pentru monarhi! Din exterior, ni se pare că beneficiază de condiții ‘regești’. Ceea ce este adevărat, numai că și cerințele ce apasau pe umerii lor au fost foarte dure.
Iar dacă ne uităm cu un pic de atenție, vom descoperi că monarhia a cam disparut din marea majoritate a ariilor acoperite pe vremuri de religiile solare. Mă refer aici la monarhia efectivă, aranjamentul social în care monarhul chiar avea un cuvânt de spus cu privire la mersul lucurilor.

Să revenim la oile noastre. La Plugusor, la Urs, la Krampuși…

Păi care e semnificația Plugușorului? Avem un conducător, ‘bădica Traian’, care face în așa fel încât el și oamenii care îl urmează să aibe ce mânca atunci când ‘omătu-i mare’. În toate variantele Plugușorului este vorba doar despre nevoia ca ordinea firească a Universului să fie păstrată.
Adică despre nevoia de colaborare dintre cei care ‘traiesc de pe urma plugului’. Cei care trag să meargă toți în aceiași direcție iar cei care au coarnele pe mână să-l țină drept și să întoarcă doar la capatul rândului.

Chestia e că Badica Traian nu vorbește, de loc, despre ‘ce s-ar putea întâmpla dacă’.
Pe tot parcursul Plugușorului curge doar lapte și miere. Nici un avertisment, nimic!

Ei bine, aici întervine Mersul cu Ursul.
Și să nu uităm ordinea! Întăi se merge cu Ursul, sau cu varianta mai diluată, Capra, și abia apoi cu Plugușorul.

Mai întâi avertismentul, ce s-ar putea întâmpla dacă ‘forțele răului’ nu ar fi ținute în frău prin colaborarea dintre oameni – de la Ursarul care il controlează pe Urs și până la copii care stau cu gura căscată în uliță.
Și apoi îndemnul. ‘Hai, înapoi la muncă, gata cu atâta sărbătoare. Mai lăsați și pentru la anu’.’

‘Foarte instructiv expozeul tău… dar ai uitat ceva!
Ce rol au Krampușii în toată chestia asta?
Și, din cîte știu eu, central-europenii n-au nimic care să fie echivalent cu Plugușorul nostru…’

Vorbeam mai devreme despre asemănările și deosebirile care există între Europa de Est și cea Centrală.
Coeziunea socială de dincolo de Carpați, și până la Atlantic, este mult mai mare decât cea care există între Carpați și Urali. Acolo pur și simplu nu este nevoie de Plugușor. Oamenii știu și singuri să se apuce de muncă după ce se termină sărbătorile. Și, în același timp, au învățat de mult că fiecare trebuie să-și îndeplinească cu seriozitate sarcinile pentru ca lucrurile să decurgă normal.

Tocmai din acest motiv Krampușii se adresează mai ales copiilor. Nu mai păcălesc pe nimeni altcineva. Chiar și asta funcționează doar în măsura în care părinții nu-și avertizează odraslele asupra ‘înșelătoriei’.

Și uite-așa, într-o parte a lumii, niște avertismente sedimentate în timp au ajuns motiv de amuzament popular – Krampușii, în timp ce în altele, acolo unde sedimentarea a fost răscolită de zvârcolirile istoriei, aceleași avertismente au devenit pretexte pentru cerșetorie.
Adică cetele de ursari fantomă care bântuie deja Bucureștiul, asurzindu-ne cu bătăi de tobă.

Cu Ursu'n Obor

Optimistul:

Omul sfințește locul!

Realistul:

Îl poate și împuți…

‘Diateza’ pasiv-fatalistă:

Dacă te amesteci cu tărâța, te mănâncă porcii.

‘Diateza’ activ-fatalistă:

Dacă fraternizezi cu porcii, vei fi nevoit – mai devreme sau mai târziu, să mănânci din același căcat cu ei.

‘Diateza’ activ-moralistă:

Dacă ești nevoit, la un moment dat, să te amesteci printre porci, măcar încearcă să nu adopți chiar toate obiceiurile lor.

Acuma… porcii, de felul lor, sunt niste animale destul de curate.
Cei salbatici fac, într-adevar, ‘băi de noroi’.  O acțiune cât se poate de justificată. Asta este singura metodă pe care o au la dispoziție pentru a scăpa de o parte din paraziții care li se cuibăresc in piele.
Iar cei domestici sunt mizerabili doar dacă cei care îi cresc nu le fac curat în cocină…
Mănâncă din rahat? Își fac nevoile în troacă?
Unii dintre ei, da!
Cei care au ‘ghinion’…
În sălbăticie, porcii mănâncă aproape tot timpul. Umblă de colo colo și ciugulesc tot ce li se pare mai bun.
Cei de prin cocine, mănâncă doar atunci când li se dă câte ceva…

Apropo, ați văzut vreodată cum sunt crescuți porcii?

Sunt, în mare, două situații.

Cel care îi crește se pricepe și îi pasă sau nu prea știe dar nici nu-l doare capul.
NB, vorbim aici despre porcii crescuți ‘în gospodărie’, pentru consum propriu. Nu despre cei ‘fabricați’ în ferme automatizate!

Cei care se pricep – și cărora le pasă de calitatea cărnii pe care urmează să o mănânce, împreună cu familiile lor, sunt atenți ca porcii să aibe aproape tot timpul câte ceva în troacă și apă proaspătă la discreție. În același timp, fac suficient de des curățenie în cocine – de preferință imediat după ce porcul s-a ghiftuit.

Cei care nu se pricep, fac totul pe dos. Aruncă porcilor de mâncare o dată sau cel mult de două ori pe zi. Mult mai mult decât pot aceștia mânca dintr-odată – să le ajungă pe toată ziua.
Iar porcul e un animal foarte inteligent. Care se plictisește groaznic atunci când este închis într-o cocină minusculă. Așa că își caută de joacă.
Dar nu găsește nimic în afară de troacă și de oala cu apă. Nu-i nimic, după ce se satură le transformă pe astea în jucării.
Sunt încă pline de mâncare și de apă? Oi fi spus eu că porcul e un animal foarte inteligent… și este… dar pentru un porc. Nu vă așteptați să aibe noțiuni de igienă… mai ales că are un stomac capabil să digere pământ… Așa că, de plictiseală, porcul se mai urcă în troacă, mai face o nefăcută tocmai pe unde nu trebuie… după care mai și mănâncă de acolo… pentru că i se face foame în funcție de sistemul său digestiv și nu doar atunci când i se năzare crescătorului să-i aducă de mâncare…
Iar genul ăsta de porcari își aduc aminte să facă curat în cocine doar din când în când și de obicei exact înainte de a-i da porcului tainul. Care porc, de foame, face scandal. Așa că îngrijitorul renunță. Fie din prima, fie după ce scoate o lopată, două de mizerie…
După care, dă vina pe porc!

În concluzie, dacă vreți ca porcii voștri personali, de care beneficiați voi înșivă, să fie ‘curați’, puneți mâna și aveți grijă de ei.
Dați-le de mâncare la timp. Suficient de mult încât să ‘aibe din ce să facă osânză’ dar nu atât de mult încât să ajungă să-și bată joc de mâncare.
Coborâți în cocină de câte ori este nevoie și faceti curat. Fără să vă fie frică că vă molipsiți de ceva. Asta se întâmplă doar atunci când vă lăsați porcii să zburde-n rahat.

Spor la treabă.
Și nu uitați că nici Roma nu a fost construită într-o singură zi.

Conceptul asta, de contract mai mult sau mai putin implicit intre membrii unei comunitati/societati, pleaca de la premiza – prea putin mentionata – ca marea majoritate a celor in cauza au aceiasi ‘tinta’.
Ca singura lor neintelegere se refera la traseu si nu la destinatie.
Chiar si democratiile, pentru a ramane autentice, au nevoie de aceiasi situatie.
Nu poti supune votului democratic mai mult decat ruta traseului – adica modalitatea prin care dorintele populatiei sa fie indeplinite. ‘Destinatia’ trebuie sa fie cunoscuta dinainte.
Conceptul in sine a aparut simultan in Anglia si in Franta, undeva prin secolul XVIII. Chiar daca unele variante incercau mai degraba sa justifice rolul monarhiei/conducatorului (Hobbes) iar altele sa puna in evidenta drepturile cetatenilor (Locke si J.J. Rouseau) toate plecau de la premiza ca rationalitatea partilor care interactioneaza in societate le impune acestora sa se uneasca si sa delege puterea executiva catre guvern.
Daca e sa judecam dupa efecte, totul a decurs cat se poate de bine.
Tarile unde a aparut ideea, impreuna cu cele care au adoptat-o si au pus-o in aplicare in mod onest, sunt cele mai dezvoltate din lume iar populatiile lor se bucura de cel mai inalt standard de viata din istoria umanitatii.
Si totusi.
Se pare ca unora li s-a urcat succesul la cap.
Prima chestie care a inceput sa ‘dispara in ceata’ a fost ‘unitatea’. Acum este in plina erodare chiar increderea in procesul de guvernare, in timp ce respectul fata de guverne/guvernanti a devenit o vorba goala.
Peste procesul de erodare, devenit deja istoric, se suprapune in prezent ‘lupta’ dintre generatii.
Iar discutia nu mai este despre ‘traseu’ ci despre ‘unde vrem sa ajungem’.
Daca pana nu demult tinerii voiau ‘mai repede’ iar batranii ‘stai asa ca nu e graba’, in prezent generatiile vor cu totul si cu totul alte chestii.
Jumatate din generatia ‘matura’ e multumita cu starea actuala si vrea sa o conserve – fara sa fie prea tare interesata de consecintele pastrarii ei, iar jumatatea cealalta moare de foame si sta cu mana intinsa la generatia tanara.
Care nici ea nu e mai breaza. Jumatate dintre ei nu stiu ce vor sa faca cu vietile lor – dar pretind sa traiasca mai bine decat cei de dinainte, iar jumatatea cealalta e atat de suparata pe predecesori incat chiar i-ar lasa sa moara de foame.
Pai cum sa mai negociezi traseul autobuzului daca pasagerii vor sa ajunga in locuri diametral opuse?
Iar daca soferul mai si fura din benzina, in timp ce o parte din pasageri se fac ca nu vad…. sau chiar il ajuta…
Mai tineti minte ca cei care imaginat conceptul de contract social si-au bazat intreaga constructia pe rationalitatea umana?

Peste puțin timp, vor fi 30 de ani de când a implodat lagărul comunist.

O jumătate de viață de om.

Momentul invită la reflexie. Mai există supraviețuitori în putere și încă lucizi.
În același timp, noua generație – care doar a auzit de cele întâmplate sub fostul regim, începe să preia controlul asupra unui număr din ce în ce mai mare de ‘butoane’.
O parte semnificativă dintre cei care au experimentat comunismul au dezvoltat tot felul de nostalgii iar o parte din ce în ce mai mare a ‘inocenților’ se comportă ca și cum n-ar fi înțeles nimic din toată tărășenia.

Ei bine, există două feluri de comunism.
Cel imaginat de Marx și cel experimentat de ‘argații’ lui Lenin, Mao, Castro, Pol Pot, etc.
Diferențele dintre ele sunt majore dar asemănările sunt și mai importante.

În imaginația lui Marx, comunismul urma să apară atunci când suficient de mulți dintre membrii unei societăți urmau să se prindă că erau exploatați de o minoritate.
În practică. Lenin, Mao, Castro, Pol Pot și ceilalți s-au folosit de nemulțumirea maselor pentru a rasturna ordinea socială. Și pentru a face în așa fel încât o minoritate, a lor, să acapareze toată puterea.

Cu alte cuvinte, diferența între comunismul teoretic al lui Marx și cel practic al lui Lenin & company este că la Marx apariția comunismului urma să fie mai mult sau mai puțin naturală în timp ce Lenin și gașca sa au dat dovadă de un oportunism feroce.

Asemănările mi se par mult mai importante. Tocmai pentru că oferă mult mai multe informații utile.
Pentru început, trebuie sa constatăm că imaginația lui Marx a fost suficient de mare încât să prevadă chiar și oportunismul lui Lenin. Pe undeva pe la începutul manifestului comunist, Marx îi descria pe comuniști ca fiind „avangarda clasei muncitoare” – oameni cu o conștiință socială foarte ridicată, care se pun în fruntea luptei de emancipare a proletariatului și care se sacrifică pentru binele societății în ansamblu… Și uite-așa o barba-avea…
A doua asemănare se referă la minorități.
În ambele variante, energia socială care face posibilă apariția comunismului este nemulțumirea maselor cu privire la regimul/ordinea socială instaurat de minoritatea aflată la putere înante ca noua minoritate, cea comunistă, să o detroneze pe prima.
Al treilea numitor comun, și cel mai important, este chiar energia socială despre care vorbeam în paragraful anterior. Și care nu ar fi putut fi manipulată în mod criminal de alde Lenin dacă nu ar fi existat.
Și nu ar fi existat dacă Nicolae al II-lea ar fi luat exemplu de la vărul său care statea pe tronul Angliei în loc să plece urechea la predicile lui Rasputin… Sau dacă în China ar fi avut loc, tot de sus în jos, ehivalentul chinez al revolutiei Meiji… sau dacă interese ‘obscure’ nu l-ar fi propulsat și ținut pe Batista la putere în Cuba… și așa mai departe…

Până la urmă societatea umană seamănă foarte bine cu o baterie electrică.
Fără o ‘diferență’ de potențial între cei doi poli, bateria e moartă. Nu produce nici un fel de curent. Poți să o arunci liniștit la gunoi – sau să o reciclezi, dacă ții la viitorul planetei.
Pe de altă parte, dacă diferența de potențial crește peste limitele rezonabilului relativ, curentul o ia pe scurtătură.
În loc să circule prin exteriorul bateriei, și să producă ceva constructiv – de exemplu bunăstarea majorității membrilor comunității, o ia ‘pe direct’. ‘Face scurt.’ Adică topește izolația și ‘își găsește liniștea’ mult prea devreme, înainte să producă ceva cât de cât folositor.

Cum apare acest gen de ‘supratensiune’?

Mai țineți minte „Ucenicul Vrăjitor” al lui Goethe?
Cam despre același lucru e vorba și aici. Orice electrician care se respectă știe că nu poți să depășești anumite limite. Că nu poți să concentrezi prea multă energie într-o portiune prea mică din rețea.
Din păcate, pentru ei și pentru cei care le dau crezare, ‘ucenicii vrăjitori’ nu țin cont de nimic. Toți fac niște greșeli din ce în ce mai mari. Greșeli care, la rândul lor, se acumulează și dau naștere unor noi ‘supratensiuni’.
După cum bine știm, comunismul s-a prăbușit la fel de dureros ca țarismul.
Sau ca orice altă forma de autoritarism/monopolism/autarhie.

Ei bine, până când suficient de mulți oameni – și în special dintre cei aflați la putere, nu vor înțelege că prăbușirea unei forme de autoritarism nu justifică în nici un fel existența oricărei alteia, cercul vicios va continua să se tot închidă.

Liderul unei coalitii politice, venita la putere in urma unor alegeri generale, nu poate deveni prim-ministru din cauza unei ‘tehnicalitati’ – a fost condamnat penal. Pentru niste chestii legate de desfasurarea unui proces electoral.
Asa ca ‘scoate din palarie’ un relativ necunoscut.
Colegii sai de coalitie il confirma pe ‘necunoscut’ in functia de prim-ministru si il numesc pe condamnatul penal in pozitia de presedinte al Camerei Deputatilor.

‘Necunoscutul’ da o ordonanta de urgenta care ar fi atenuat cateva dintre problemele pe care inca le mai are in justitie seful sau de partid. Ordonanta starneste mania populara – exprimata prin vehemente demonstratii de strada, si este, intr-un sfarsit, retrasa prin intermediul unei alte ordonante de urgenta.

‘Reforma’ in justitie este reluata, printr-o initiativa parlamentara. In paralel cu tentativa de punere in practica a programului de guvernare.

Dupa aproximativ 6 luni, principalul partid al coalitiei – cel din randurile caruia fac parte atat liderul coalitiei cat si premierul, face o evaluare a activitatii guvernului.
Ajunge la concluzia ca acesta “n-a mers rau. Doar binisor.” Asa ca i-au retras sprijinul politic. Aproape toti ministrii au demisionat, in afara de premier si inca unul sau doi.
Coalitia nu a mai avut ce face si a trebuit sa depuna motiune de cenzura. Impotriva primului ministru numit chiar de ei. Care a incercat din rasputeri sa-si apere pozitia, inclusiv aratand ca are in vedere interesele superioare ale propriului partid cat si comportamentul pretins duplicitar al liderului coalitiei.
Membrii coalitiei au votat disciplinat in timp ce opozitia s-a abtinut sistematic.
Coalitia a obtinut cu 8 voturi mai multe ar fi avut neaparata nevoie si guvernul – sau mai bine spus, primul ministru, a fost destituit.

Concluzie.
Este clar ca liderul coalitiei a reusit sa isi mentina controlul asupra membrilor de rand ai coalitiei.

Intrebari.
Daca la prima incercare coalitia a reusit sa numeasca doar un guvern care sa mearga ‘binisor’ dar insuficient de bine, de unde vor gasi o alta garnitura care sa performeze ‘suficient de satisfacator’?
Daca vor reusi, se vor intreba de ce au pierdut primele 6 luni?
Daca nu vor reusi, vor mai incerca si o a treia varianta?

Update.
Dupa trecerea motiunii de cenzura, douazeci dintre ministrii demisionari si-au retras demisiile…

“În cererea de retragere a demisiei, foştii miniştri ai Guvernului Grindeanu au precizat că recurgerea la acest act a fost o formă de protest faţă de şeful lor direct.”

salarii preoti

E o chestie foarte interesanta aici.
Asistenta medicala este platita prin intermediul unor taxe speciale, care se bazeaza pe principiul solidaritatii sociale. Daca nu platesti taxele alea, adult in putere fiind, beneficiezi doar de asistenta de urgenta. Teoretic, daca esti ‘liber profesionist’, poti chiar alege sa nu platesti aceste taxe, asumandu-ti riscurile.
Invatamantul obligatoriu si gratuit, cel care transforma populatiile aflate ‘sub vremi’ in natiuni capabile sa-si croiasca singure viitorul, este finantat de la bugetul de stat. Dupa cum este si firesc. Intreaga comunitate isi pregateste, impreuna, viitorul.
Asistenta ‘spirituala’ este, si ea, platita direct de la buget.
Cu alte cuvinte nu poti alege sa nu dai, sub o forma sau alta, niste bani catre ‘culte’. Indiferent de convingerile tale religioase. Sau de lipsa ta de convingeri in sensul asta.
In situatia asta, nu stiu sa existe multe asezari omenesti, din Romania, fara macar o biserica si multe biserici fara preoti.
Exista, in schimb, foarte multe comune fara medici si foarte multe scoli cu prea putini profesori calificati.
Sa inteleg ca ne pregatim, cu preponderenta si indiferent de convingerile fiecaruia dintre noi, pentru lumea de apoi?
%d bloggers like this: