Archives for category: respect mutual
Lucrurile tind sa aibe o cauză ‘de suprafață’ și o alta ‘de profunzime’.
De foarte multe ori, cauza ‘de profunzime’ este manipulată de unii și/sau de alții. În situația asta, manipularea devine cauză aparentă.
Indiferent de părerile fiecaruia dintre noi despre PSD, este prea multă sărăcie în România.
Sărăcie care are multe cauze și care poate fi folosită în multe feluri.
Problema este ce facem în continuare.
Dăm vina unii pe alții pentru existența ei?
Facem mișto de cei care se află în această situație?
Creem condiții reale pentru ca cine vrea să poată ieși din sărăcie?
Sau îi lasam pe ‘maeștri’ să-și construiască în continuare capital politic pe spatele săracilor de care facem noi mișto?
Eliminarea saraciei
„Stau într-un hotel din ăla aparent modernizat si renovat, dar în care poți să simți parfumul anilor de comunism ieșind de sub fiecare placă de gresie postdecembristă. Cobor la micul dejun. Nu mi-e foame, dar aș ucide pentru o cafea.
E frig. Azi s-a făcut răcoare. Pe terasă e un grup mare de copii veniți în tabără. Probabil sunt de pe undeva dintr-un orăsel mic de provincie, dar mai mult ca sigur sunt săraci. Mă uit la ei cum se bucură mâncând crenvuști din ăia trași în folie de plastic și cum chicotesc fericiți când își întind pe pâine un maglavais maro care seamănă a nutella. Doar seamănă. Nu le pasă, sunt fericiți.
Profesorii care au grijă de ei sunt la fel de săraci, dar asta nu mai e o noutate în România zilelor noastre. Nu-mi cereți să vă spun de unde știu că-s săraci, sărăcia se simte din cele mai mărunte gesturi, din șlapii de plastic ordinar, păstrați special pentru „la mare”, din bluzele de trening ponosite, din tot.
Din boxe se aude tare despacito. Îmi beau cafeaua și mă gândesc trist că asta-i România reală. Săracă și sărăcită, cu oameni care abia-și mai duc zilele și copii care se bucură la niște crenvurști de plastic.
Iar imbecilul ăla le-a cerut scuze pușcăriașilor.
Mihai Vasilescu
lucrul bine facut
Și pentru că domnul de la Transavia ne sugerează că dormim în cizme, să ne aducem aminte că ne-am mai trezit odată.
Doar pe jumătate… L-am lăsat să continue… De trei ori…. După ce o luase razna pe arătură….
romania trezestete
Advertisements

absenteism la vot

Judecând după cifre – iar numărătoarea voturilor așa trebuie făcută, PSD-ul poate spune, cu mâna pe suflet, că a „câștigat alegerile”.

Castigat alegerile

Cum adică „a câștigat alegerile”?!?
E un fel de turneu? Cu premii? Adică cei care adună cele mai multe voturi au dreptul să ‘facă ploile’ până la alegerile următoare?

Cam așa se pare…

Și cum am ajuns aici?
Simplu.
61% dintre noi nici măcar nu s-au ostenit să se ducă până la secția de votare!

„Păi n-am avut cu cine vota! Toți sunt o apă si-un pământ!”

Și-atunci de ce n-ai candidat tu?
De ce nu te-ai înscris în vre-unul dintre multele partide care există deja, pe care să-ncerci – înpreună cu ceilalți membrii de bună credință, să-l aduci la liman?
De ce n-ai înființat un partid nou, dacă nici unul dintre cele deja existente nu ți se par reformabile?

Sau, in extremis, de nu te-ai dus măcar să-ți anulezi votul? Puneai o ștampilă în plus … și gata!

De scărbă? De neputință?

De lene?!?

Mai degrabă din naivitate… ai crezut că politicienii vor interpreta absența ta ca pe un fel de palmă morală… ?
Așa ar fi trebuit… într-adevăr… și așa ar fi interpretată absența ta în situația în care candidații ar fi încercat să obțină onoarea de a face ceva pentru ‘casa în care trăim cu toții’.
Se pare că nu este cazul…

Să revenim cu picioarele pe pământ. Aici, unde alegerile sunt văzute, cel puțin de către unii dintre candidați, ca fiind un fel de trofeu. O ‘poartă’ deschisă către ce-or fi visând ei că pot obține odată ajunși la putere…

În situația asta, trebuie să vedem cum văd ei absenteismul electoral, nu cum credem noi că ar trebui interpretat!

Nu de alta, ci pur și simplu pentru că mesajul transmis de către ‘cei care nu cuvântă’ i-a debusolat total pe ‘analiștii’ aflați în slujba puterii.

Atât ei cât și cei pe care îi consiliază – adică cei care consideră că au ‘câștigat’ alegerile, nu pot înțelege de ce iese lumea în stradă.
De ce iese ATÂTA lume în stradă!
Așa că se apucă de căutat vinovați…

Dragnea Tudose Soros

Acum o să mă-ntrebați de ce li s-a pus pata tocmai pe el… după ce „fundaţia Soros a fost condusă aproape tot timpul cât a existat de PSD-işti / USL-işti de frunte ca Alin Teodorescu sau Renate Weber (ceea ce în sine nu-i o problemă”…
Sărim de la una la alta… „SOROS, o „conspiraţie” de miliarde de dolari. PSD, filiera israeliană și niște coincidențe”…

Să revenim la uluirea produsă PSD-iștilor de numărul imens de oameni care au afluit pe stradă și de intensitatea manifestațiilor de protest.

‘Ce i-o fi apucat pe toți ăștia? Orice analiză rațională ne spune că dacă oamenilor ăstora le-ar fi păsat de soarta lor, ar fi ieșit la vot! Ar fi pus ștampila acolo pe cineva, măcar să scape de noi… Dacă n-au făcut-o… înseamnă că le convine… mai ales că le-am mărit salariul minim… le-am mărit și pensiile…economia duduie… sigur și-a băgat dracul coada în toată chestia asta…’

ianuarie-aprins-luminitele

 

„Nu înţeleg de ce nu vă place, de ce urâţi guvernarea PSD, pe Dragnea sau râdeţi de noul prim-ministru – Liviu Vasilica? Toţi sunt produsul deciziilor voastre şi a faptului că o duceţi bine, că aveţi un job şi un salariu relativ bun, că sunteţi corporatişti şi că nu vă confruntaţi acum cu o criză economică.”

TFL stands for ‘Tinerii Frumoși și Liberi’ care au ieșit pe stradă după dezastrul de la Colectiv.

Am folosit ‘stands for’ pentru ca nu am reușit să găsesc un echivalent satisfăcător în limba română. Dacă foloseam ‘ține loc de’ s-ar fi pierdut aluzia la ‘sunt mândri când li se spune’. Așa că…

O definiție mai elaborată a termenului poate fi găsită aici.

Acum, nedumerit la culme de de reacția tefeleilor la numirea de către Iohannis a celui de-al treilea prim-ministru, tot PSD, in mai putin de 13 luni, încerc să înțeleg dacă nu cumva Mirel Palada are dreptate atunci când spune că ‘tefeleii se duc dupa fentă’ (Blogul lui Palada se cheama Turambar și ‘creste’ aici. Am să caut citatul mai târziu, dacă reușesc să îmi fac timp.)

„Comentariile luptătorilor de gherilă din spatele laptop-ului cu hidra PSD-istă au pendulat de la „blat ordinar“ până la „leneş egoist“.”

Autorul articolului de unde am imprumutat citatul de mai sus, Călin Nicolescu, Adevărul, merge mai departe și le atrage ‘hipsterilor’ atenția că rezultatele strategiei de a sta acasă la următoarele alegeri, ca ‘răzbunare’ pentru ‘conciliatorismul’ lui Iohannis,  s-ar putea să fie de-a dreptul ‘neașteptate’:

„…intransigenţa hipsterească îl va fi doborât pe duşmanul de clasă teleormănean. Pentru că Dragnea sigur se va îngrăşa şi, în cele din urmă, va muri. De râs!”

Atât de fraieri să fie?

Să ne uităm un pic în urmă. Fără mânie!

Indiferent de cât de lovitură de stat o fi fost ea, schimbarea de regim din 1989 a fost ‘propulsată’ de indignarea populației. Care indignare a fost ulterior ‘îndreptată în direcția cea bună’ de către ‘profesioniști’. 1-0 pentru Palada.

În 1996, încă o răbufnire de orgoliu a tefeleilor. Știu, termenul încă nu fusese inventat pe vremea aia dar… Răbufnire prilejuită de evidența faptului că ‘profesioniștii’ nu erau în stare să ‘livreze’. Că aburelile lor cum că ‘totul ar fi mers ca pe roate dacă Ceaușeștii nu s-ar fi bagat în toate celea’ au fost niște minciuni sfruntate.
Din păcate, și promisiunile cu privire la cei 20 000 de specialiști ai Convenției, care abia așteptau să preia frâiele și să ducă, în sfârșit, clasa muncitoare în paradisul promis de mult, s-au dovedit a fi niște exagerări.
Specialiștii existau, nu erau niște fantome.
Numai că cei din Convenția Democrată vânduseră pielea ursului din padure.
Pe specialiștii ăia nu îi întrebase nimeni ‘bă, voi veniți în administrația de stat? Să punem țara la cale?’
Așa că ‘specialiștii’ și-au văzut de treburile lor – de afaceri, mai bine spus, iar ‘la butoane’ au rămas tot ‘aia’.
Cu alte cuvinte, ‘specialiștii’ nu s-au prins, iar cei din partidele istorice nu s-au priceput să le explice, că dacă îi lasa tot pe ‘aia’ la butoane… Și uite-așa, mai bagă Palada încă un gol…

În 2000 lucrurile revin la normal. Adică la ce li se părea unora că ar fi normalitatea…
Și atât de normală a fost normalitatea asta încât s-a mai adunat un val de nemulțumire.
Suficient de înalt încât să-l cocoațe pe ‘surferul șef’ tocmai în vârful dealului de la Cotroceni.
Și suficient de puternic încât pe baza energiei furnizate de el să fie răscroite adânc o serie de instituții de forță. Care instituții au fost mai apoi folosite și în scopuri politice, nu doar pentru a readuce, cât de cât, situația către normal.
Ei bine, tocmai indiferența unei proporții masive din populație cu privire la mijloacele folosite pentru obținerea rezultatelor cu care s-au mândrit acele instituții constituie motivul pentru care Palada ajunge la 3-0.

Ca orice administrație închistată, și cea patronată de ‘surferul șef’ a ajuns să dea cu oiștea-n gard. Ajunsese, de fapt, în exact aceiași situație în care fusese administrația precedentă, înainte ca valul de nemulțumire populară să producă schimbarea.
La urne. Atunci…

De data asta, nemulțumirea n-a mai avut răbdare să aștepte alegerile.

O bâlbâială a puterii a oferit un pretext suficient de consistent, lumea a început să se agite – inclusiv pe stradă, și uite-așa guvernul Boc a fost înlocuit de cel prezidat de Mihai-Răzvan Ungureanu.
Care guvern Ungureanu nu a putut ține oiștea pe mijlocul drumului – nemulțumirea populației ajunsese suficient de mare încăt să fie simțită și de parlamentari, așa că România a trebuit să facă față primei situații de coabitare.
Guvernul să fie animat de un alt set de convingeri față de cel al președintelui aflat în funcție.

Din momentul ăsta, devine aproape imposibil să numărăm punctele marcate de Palada.
Băsescu fusese ales, cu un foarte clar entuziasm popular, pentru că Năstase lăsase o foarte groasă dâră de aroganță. Și pentru că guvernarea Năstase nu adusese mare lucru pentru populație – care avea ceva așteptări.
Chestia e că Băsescu și-a dat foarte repede arama pe față. Drept pentru care a fost suspendat din funcție în 2007. Iar rezultatele referendumului organizat pentru a da ocazie poporului să-și spună părerea aproape că îl îndeptățesc pe Palada să ceară consemnarea încă unui gol în dreptul său.
In 2004, la alegeri, veniseră să voteze puțin mai mult de 10 milioane de oameni. La referendul s-au prezentat doar un pic peste 8 milioane. Și mai interesant a fost faptul că, după aproapre 3 ani de mandat – timp în care tendințele dictatoriale ale lui Băsescu deveniseră aproape evidente, numărul susținătorilor săi a crescut! De unde fusese preferat, la alegerea în funcție, de către 5.100.000 de alegători, a fost susținut la referendum de 6 milioane de oameni…
Pentru ca mai apoi, la următoarele alegeri – în 2009, să revină în apropierea scorului inițial. 5 200 000 față de 5 100 000 în 2004. Asta după ce în tot timpul primului mandat Băsescu nu a făcut nimic altceva decât să-i pună tălpi lui Tăriceanu. Apoi să joace un fel de leapșă cu PSD-ul  în timpul scurtei coabitări dintre alegerile legislative și cele prezidențiale. 30 Noiembrie 2008 până în 2 Octombrie 2009.
În iulie 2012 a mai fost organizată o tentativă de debarcare a lui Băsescu. La care, din nou, s-au prezentat 8 459 000 de oameni. Spun ‘din nou’ pentru că cifra este aproape egală cu cea de la referendumul precedent.
De ce-o fi fost organizat referendumul pentru demitere cu 5 luni înainte de alegerile parlamentare… unde partidele ar fi putut să măsoare exact sprijinul popular de care se bucurau… de ce, după episoadele de furie populară care au dus la căderea guvernelor Boc și Ungureanu, atât de mulți alegători au preferat să rămână acasă… – și sub ascultarea aceluiași șef de stat…

O situație la fel de ciudată a fost și la alegerile legislative din 2016.
Tefeleii, ce-i care l-au dat jos pe Ponta, s-au molcomit după alegerea lui Iohannis ca președinte. Așa că alegerile legislative au fost câștigate, practic prin neprezentarea arbitrilor – doar 7 200 000 de alegători, tot de către PSD. Partidul alungat de la putere chiar de către tefelei…

Care tefelei îi reproșează lui Iohannis, după doar un an, că nu are o atitudine mai combativă… și îl amenință că la următoarele alegeri VOR STA ACASĂ…

Să trecem peste faptul că Iohannis este legat, constituțional, de mâini. Și de picioare… PSD-ALDE au majoritate în parlament – pentru că foarte mulți dintre tefelei nu au ieșit la vot, așa că ei sunt cei care numesc guvernul. Nu vă comvine… scrieți deputaților și senatorilor care vă reprezintă în parlament… nu știți care sunt aia? Stați liniștiți, nici lor nu le pasă de voi!

Revenind la Iohannis, da, poate că ar fi putut juca în frâu, undeva la limita legii. După care ar fi urmat suspendarea, numirea unui guvern, trecerea prin ordonanță de urgență a tuturor legilor dorite de PSD… și poate că ar fi fost repus, după aceea în funcție.
Dacă tefeleii și-ar fi adus aminte să iasă la vot.

Să spunem că Iohannis s-a gândit doar la el atunci când a numit actualul viitor prim ministru.
Consecința gestului său, pe plan extern, e aparența că România rămâne, încă, o țară guvernată. Bâlbâit – cum adică să ai o majoritate parlamentară confortabilă și să-ți demiți guvernul cu o zi înainte de a primi în vizită oficială, pentru prima oară, pe primul ministru al Japoniei – dar măcar cât de cât… Și să nu uităm că peste mai puțin de un an vom prelua președenția Uniunii Europene…

Până la urmă, nu e chiar foarte clar… Palada pare a avea, totuși, dreptate.
Foarte mulți dintre noi s-au cam dus după fentă…
Singura circumstanță atenuantă fiind realitatea că nu prea am avut de unde alege!

Și faptul că nimeni nu a explicat electoratului cum este văzut, de către cei care ajung la putere, votul pus în urnă de către elector.
Comisia electorală împarte, într-adevăr, acele voturi pe căprării. Și anunță un anumit rezultat. Cutare partid a căștigat alegerile…
Iar toată lumea, ‘civilii’, vede voturile ca fiind expresia preferinței pentru un anumit partid.
Da, așa este, numai că voturile exprimate mai înseamnă ceva.

Evidența faptului că persoanelor respective le pasă cu adevărat de soarta lor!

Hipsterii cred că absența de la vot este o palmă trasă pe obrazul întregii clase politice. Treaba lor.
Evidența, rezultată foarte clar din comportamentul respectivei clase politice, este că absența de la vot este interpretată de către politicieni ca fiind un vot de încredere în alb.

‘N-aveți decât să faceți ce vreți voi, nouă ni se rupe.’
De unde și comportamentul lui Băsescu…

De unde și mirarea politicienilor de profesie de câte ori nemulțumirea populară iese pe stradă. Atât de mirați sunt acești profesioniști ai politicii încât chiar sunt în stare să creadă, în adâncul sufletului lor, că manifestațiile de protest sunt organizate de ‘Soros’.
Ceaușescu vorbea de ‘agenturili străine’, Baconschi – ministrul culturii din guvernul Boc, despre „mahalaua violentă și ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moștenitorilor Securității” iar PSD-ul lui Dragnea vorbește despre „binomul” dintre DNA și un „sistem” nebulos despre care ni se lasă impresia că ar fi sinonim cu serviciile secrete precum și despre „banii lui Soros” care-i finanțează pe „corporatiștii care ies în stradă”.

Or fi și d-astea… n-am de unde ști dacă nu cumva și-or fi băgat și ceva drăcușori cozile prin chestiile astea.
Și cu toate astea…

Cel mai tare se duc după fentă cei care își închipuie că ar fi posibil ca niște drăcușori, oricât de capabili, să organizeze manifestații de intensitatea asta fără existe o autentică nemulțumire populară. Orice manipulator, oricât de priceput o fi el, are nevoie totuși de o pulsiune pe care să o redirecționeze… Degeaba biciuiești un cal mort… sau unul total ‘dezinteresat’…

Altfel spus, ‘poți duce un cal la apă dar nu-l poți face să bea când vrei tu!’

Dar și când i se face sete…

În realitate, faptul că Mirel Palada are dreptate – pe termen scurt, nu contează foarte mult – la scara istoriei.
Sau contează?
Numai că, pe termen lung, fraieri suntem cu toții?
Cei care au impresia că pot spune cailor când să bea precum și caii care acceptă să bea la comandă?

Ieri, intr-un context, a venit vorba despre ‘inteligenta laterala‘.
Contextul a ‘facut’ in asa fel incat discutia nu s-a referit la continutul notiunii ci la mecanismele prin care fiecare dintre noi pierdem din capacitatea de a gandi lateral pe masura ce suntem ‘imersati’ (mai mult sau mai putin fortat) intr-o anumita cultura/civilizatie. Adica pe masura ce suntem ‘educati’/socializati.
Recapituland schimbul de idei – am acest prost obicei, mi-am dat seama ca asupra gandirii noastre mai actioneaza cel putin inca un set de limitari. Introdus de scopul pe care il avem atunci cand ‘flexam’ creierul.
Gandim intr-un anume fel atunci cand incercam sa intelegem ceva si destul de altfel atunci cand scopul nostru este sa obtinem ceva palpabil dintr-o anumita situatie data.

Intamplarea a facut ca azi dimineata sa dau peste un interesant articol scris de Vlad Petreanu. Stiu, nu exista coincidente, legaturile dintre diversele evenimente apar doar in mintile noastre.
Cu conditia sa avem suficiente informatii despre fiecare dintre evenimentele intre care sesizam/insailam legaturi….

prezenta la vot

http://www.petreanu.ro, Data viitoare, voteaza!

Articolul, foarte bine argumentat, demonstreaza “că atunci când nu votezi nu înseamnă că nu-ți exprimi nici o opțiune, ci că, dimpotrivă, dai mai multă greutate partidului care ia cele mai multe voturi. Nu votezi în semn de protest, ca să te excluzi din sistem? Bravo, sistemul își freacă mâinile de bucurie că încă n-ai priceput cum stă de fapt treaba.

Cu discutia despre inteligenta laterala inca proaspata in minte – repet, coincidentele exista doar in masura in care ne gandim la ele, pe baza informatiilor care ne ajung la cunostinta si in functie de interesele pe care le avem in momentul respectiv, m-am intrebat imediat ‘si, de fapt, cum sta treaba?’

Depinde…

Evident, de ce vrea fiecare dintre noi.
Sa castige alegerile?
Sa traiasca ‘mai bine’?
Sa inteleaga ce se intampla in jurul lui?

Iar fiecare dintre variantele de mai sus are subvariantele ei…

Ce sunt dispus sa fac pentru a castiga alegerile? Cat de ‘disperat’ sunt – adica ce consecinte pot decurge, pentru mine personal si/sau pentru grupul de interese din care fac parte, din rezultatul acestor alegeri? Ce conscinte sunt dispus sa accept, mai ales pentru ceilalti, ca urmare a deciziilor pe care urmeaza sa le iau eu – inainte si dupa alegeri? Ce inseamna si cat conteaza pentru mine caracterul democratic al procesului electoral? Ce inseamna democratia?

Cine sa traiasca mai bine? Eu si da-i dracului pe ceilalti? Eu impreuna cu ceilalti? Care, si cati, dintre ceilalti? Cat ma astept sa dureze aceasta ‘bunastare’?

Si la ce-o sa-mi foloseasca intelegerea asta? O sa mai scriu inca o postare pe blog? O sa aplic ce am inteles pentru a-mi creste sansele de castig? Electoral? Pecuniar? Una o conditioneza pe cealalta?  De alta natura?

Mi-ar trebui un raft intreg de biblioteca pentru a raspunde tututor acestor intrebari.
Si cam prea multe cicluri electorale…

Asa ca o voi lua pe scurtatura.
Imi voi pune tichia de eseist, abandonand orice pretentie ‘monografica’.
Voi pune pe masa doar opinia mea.

Da, vreau sa traiesc mai bine.
Cat de bine pot, cat de mult voi putea. Eu si tot neamul meu.
Asta este scopul incercarii mele de a intelege ce se intampla.

OK, si cu democratia cum ramane?

Care dintre democratii?

Democratia ‘turnir’? Unde cei interesati se ‘impauneaza’, mai mult sau mai putin fara rusine, in fata unui grup de ‘fete mari’ – dintre care doar foarte putine chiar nu pricep ce se intampla? Care ‘fete mari’ urmeaza a avea posibilitatea – ‘curat democratica, Coane Fanica’, de a alege care dintre concurenti sa fie ‘violatorul’ “lor” pentru urmatoarea perioada?

Sau democratia cu adevarat participativa? Adica acolo unde cel mai important episod al ciclului electoral este schimbul deschis de idei care are loc inaintea procesului de vot? Unde ‘cel ales’ se straduie cu onestitate sa duca la bun sfarsit ce a fost pus sa faca pentru toti membrii comunitatii? Si unde toti acesti comunarzi – nu doar opozitia, stau cu ochii pe alesul “lor” ca pe butelie? Nu atat pentru ca nu ar avea incredere in el ci pentru ca toti stim ca orice om, oricat de bine intentionat, este supus greselii?

Si cum tot acest demers a pornit de la prezenta/absenta de la vot, mai voi intoarce la ea.
Experimentam deja consecintele mentionate de Vlad Petreanu.
Din pacate, mai sunt si altele. Foarte vizibile, doar ca nu ne uitam la ele.

“Cum dracu au putut sa faca o asemenea prostie?”

De cate ori v-ati pus aceasta intrebare atunci cand cei aflati la putere au facut cate o gogomanie? Una atat de evidenta incat se vede cu ochiul liber?

De cele mai multe ori, cei care au votat ‘cu puterea’ gasesc scuze celor pe care i-au ales: ‘nu si-au dat seama’, ‘factori externi’, ‘nu intelegem noi’….
De la fel de multe ori, cei care care au votat ‘impotriva’ si cei care nu au votat deloc dar sunt afectati negativ de ‘gogomanie’ cauta explicatii cat mai ‘corozive’: ‘vor sa-si scape lor pielea’, ‘ca sa-si umple buzunarele’, ‘nu le pasa ce se va intampla maine, tot ce-i intereseaza este sa se imbuibe ei astazi’… si asa mai departe…

De cele mai multe ori, deciziile guvernantilor sunt influentate de toti – sau de foarte multi dintre, factorii enumerati mai sus.
Si de inca unul, care actioneaza cu atat mai puternic cu cat prezenta la vot a fost mai redusa la ultimele alegeri. Impresia guvernantilor ca nu vor trebui sa dea socoteala cu privire la efectele guvernarii lor.

Pai ce altceva sa inteleaga guvernantii, indiferent care dintre ei vor iesi din urne, in conditiile in care foarte putine dintre ‘fetele mari’ se ostenesc macar sa se deplaseze pana la cabina de vot?
Evident, ca respectivelor ‘fete mari’ nu prea le pasa de catre cine vor fi ‘violate’. Ca s-au impacat cu soarta…

Si atunci de s-ar purta ‘violatorii’ cu manusi?
Repet, oricare ar fi acestia!

Pentru ca asa ar fi frumos?
Pentru ca este evident, oricui a avut ochii deschisi atunci cand a citit manualele de istorie din liceu, ca toate greselile guvernantilor ajung la scadenta? Mai devreme sau mai tarziu?

Pai daca stiti toate chestiile astea, de nu iesiti la vot? Manca-v-as eu sufletelul vostru…

Zilele astea am mai invatat o smecherie. Cica nu e bine sa termini un text chiar in punctul culminant al expunerii… da-le cititorilor posibilitatea sa-si revina putin inainte de a se intoarce la ‘cealalta’ realitate…

“Toate sistemele de guvernare sufera de o problema recurenta. Puterea atrage personalitatile patologice. Nu este vorba atat despre efectul corupator al puterii cat despre faptul ca puterea are un efect de magnet asupra celor coruptibili. Pentru astfel de oameni exercitiul ‘violentei’ are efectul unui drog. Un drog care da foarte repede dependenta.” Frank Herbert, Chapterhouse Dune, Missionaria Protectiva.

Si, pana la urma, asta e rolul democratiei. Sa ofere ‘fetelor mari’ ocazia sa-si spuna, macar din cand in cand, parerea despre cat de ‘betivani’ au devenit ‘violatorii’.

Nu-i asa ca auziti foarte des expresia asta? ‘Oarecum’ peiorativa?

Fix acum 51 de ani, Peter L. Berger si Thomas Luckman publicau “Construirea Sociala a Realitatii“.

Simplificand la maxim, se poate spune ca cei doi ne explica cat de profund modificam noi realitatea care ne inconjoara – si in care traim, prin simplul fapt ca discutam intre noi despre aceasta realitate.

La o a doua lectura, vom intelege si cat de determinant este modul in care purtam aceasta discutie.

Pentru inceput, avem nevoie sa sesizam diferenta dintre limbajul diplomatic si cel uzual.

Cel uzual fiind cel pe care il utilizam in mod normal. Adica cel care nu are nevoie de ‘traducere’. Cel cu ajutorul caruia spunem ‘verde-n fata’ ce avem pe inima.

Spre deosebire de limbajul uzual – adica cel explicit prin excelenta, limbajul diplomatic are mai degraba menirea de a pastra deschis canalul de comunicatie. Și abia în secundar pe aceea de a preciza o anumita pozitie.

Cele doua limbaje sunt atat de diferite datorita circumstantelor in care au evoluat.

Cel uzual este folosit de catre interlocutori familiari unul cu celalalt. Atat de familiari incat dau exact aceiasi conotatie cuvintelor folosite, stiu foarte bine ce parere au unul despre celalalt si, cel mai important, stiu cu totii ca relatia dintre ei va continua aproape indiferent de rezultatul episodului de comunicare in timpul caruia este folosit respectivul tip de limbaj.

Ei bine, aproape toti dintre noi – indiferent de nivelul de educatie, stim – chiar inconstient, sa ‘schimbam foaia’ atunci cand macar una dintre conditiile de mai sus nu mai sunt indeplinite.
Indiferent de cat de familiari suntem cu interlocutorii nostri, incercam sa dregem busuiocul atunci cand sesizam ca celalalt chiar s-a bășicat. Iar primul lucru pe care îl facem în astfel de situații este să vorbim ‘frumos’.
Ca să nu mai spun despre cât de grijuliu vorbim cu o persoană ‘de rang superior’! Asta în special atunci când soarta noastră depinde de decizia ce urmează să fie luată de acea persoană în urma dialogului pe care îl purtăm. Și câtă grijă avem ca în timpul acestui dialog să transmitem informația pe care intenționăm să o aducem la cunoștința interlocutorului nostru…. dar mai ales câtă grijă avem ca dispoziția acestuia față de persoana noastră să devină cât mai favorabilă- sau măcar să rămână neutră,… fiind dispuși, la nevoie, să sacrificăm chiar și o parte din precizia comunicării…

Până la urmă, vorbim despre două tipuri complet diferite de comunicare.
După un episod în care a fost folosit limbajul uzual, amândoi interlocutorii rămân cu informațiile schimbate cu acel prilej precum și cu sentimentul că lucrurile vor continua mai mult sau mai puțin neschimbate. Doi ‘dușmani’ vor continua să se dușmănească după fiecare schimb de invective iar doi prieteni vor ști că se pot baza unul pe celălalt chiar și după un episod de comunicare în timpul căruia au făcut mișto unul de celălalt – bineînțeles cu condiția ca miștoul să fi rămas în parametrii obișnuiți.
Ei bine, la sfârșitul unui episod de comunicare ‘diplomatică’ interlocutorii rămân cu mai puține informații și cu mai multe întrebări decât dușmano-prietenii de mai sus. Franchețea limbajului uzual îi face pe aceștia din urmă să pună preț pe informațiile vehiculate – tocmai pentru că cei doi știu la ce să se aștepte unul de la celălalt, în timp ce chiar ‘onctuozitatea’ limbajului diplomatic menține trează vigilența celor care îl folosesc. ‘Oare ce a vrut să spună cu adevărat?’ ‘Câte dintre vorbele lui au fost sincere și câte au fost spuse doar pentru a-mi face mie plăcere?’

Bine, bine… foarte interesantă ‘pregătirea asta de artilerie’… dar ce-ar fi să revii la cestiune? Care-i legătura dintre barbologia asta savantă și ‘interesele politice’ pe care te-ai pornit să contruiești colțul ăsta de realitate virtuală?

Șmecheria este că barbologia asta are sens doar dacă ambii interlocutori sunt cu adevărat conștienți despre ceea ce se întâmplă în jurul lor. Dacă amândoi interpretează la fel cuvintele care zboară dintr-o parte în alta.
Dacă unul dintre ei este setat pe modul diplomatic iar celălalt crede că episodul de comunicare face parte din cotidian… s-ar putea ca realitatea nou creată să fie atât de depărtată de cea precedentă încât să nu existe prea multă congruență între cele două…

Revenind la interesul de moment – acela de a concluziona într-un fel barbologia de astăzi, să despuiem ‘interesele politice’ de vălurile diplomatice care funcționeză ca niște perdele de fum.
Vorbind pe șleau, ‘interese politice’ este un eufemism folosit de ziariști pentru a spune, în mod politicos, “interese de partid”. Și mai precis, “interese înguste de partid”.’Profesioniștii în comunicare’ folosesc această locuțiune din nevoia de a păstra o relație funcțională cu partidele, din servilism sau, poate, pentru că ‘sună mai bine’.

Indiferent de motiv, prejudiciul adus comunității – în întregul ei, este enorm.

Repetat ad nauseam, termenul induce în conștiința populară sentimentul că politica este ‘o curvă’.
Iar când spun ‘conștiință populară’ mă refer la toată populația. Y compris întreaga clasă politică – că doar de pe malurile Senei ne-am învățat să “umblăm cu cioara vopsită”.

cioara vopsita

Oamenii de ‘rând’ s-au lăsat convinși că politica este o chestie extrem de murdară – așă că se țin departe de ea, în timp ce politicienilor – adică cei cărora nu le e frică de mizerie, li se pare din ce în ce mai normal să continue așa cum sau obișnuit deja.

Vorbeam undeva mai sus despre o lipsă de congruență. O din ce în ce mai acută lipsă de congruență.
Clasa politică este detașată de restul oamenilor. Adică realitățile în care trăiesc fiecare dintre aceste două categorii au din ce în ce mai puține lucruri în comun.

Cu toate că distanța dintre cele două realități a apărut ca urmare a ‘eforturilor’ – sau a ‘neglijenței’?, ambelor categorii de oameni…

Astazi am fost in vizita la o multinationala.

Care s-a mutat de curand intr-un sediu nou. Si destul de elegant.
Nu atat de elegant incat clientii sa-si puna problema ca banii lor ar fi aruncati pe apa sambetei ci doar atat de elegant incat sa te simti bine atunci cand te duci sa-ti platesti factura.
Sau sa intrebi una si alta.

Am ajuns pe la vreo 8 si ceva. Office hours de la 7:30. Pentru cine nu vede bine, sapte impartit la treizeci. Ora Romaniei!
Bineinteles ca eram singurul client.
Atat de singur incat atunci cand am intrat pe usa, angajatele s-au raspandit precum potarnichile…

Ajung eu la casa, care e chiar langa usa, … ma holbez la un scaun gol… si incep sa sper ca macar una dintre ‘potarnichi’ va ajunge sa se aseze pe scaunul respectiv.
Dupa vreo 15-20 de secunde se aude o voce. Din spatele unei coloane. Care se afla dincolo de ‘tejgheaua’ dintre mine si scaunul cel gol. Vocea vorbea la telefon. Ceva banal, intr-o tonalitate foarte degajat-familiara.
Trag si un un ‘buna-ziua’. Destul de apasat, in speranta ca posesoarea vocii va afla de prezenta mea.
‘Ma scuzati’ spuse vocea si, imediat dupa aceea, posesoarea se retrage inapoi dupa coloana.
Conversatia mai dureaza vreo doua minute, fara sa fie atinse cine ce subiecte arzatoare. Vreo inundatie de la vecinul de sus, vre-un copil cu rosu-n gat… nimic de genul asta.

-Vreti sa platiti factura?
-Daca oi avea ceva de platit… nu am primit nici o factura de mai mult de o luna.
-Sa ma uit… nu aveti nimic de plata, nu a fost emisa nici o factura.
-Cum vine asta?
-Nu stiu, asta intrebati alaturi, la colega mea.
-Aveti un sediu ca la Paris.
-Se poate, eu n-am fost acolo.
-Mai ramane sa va invete sa va purtati ca la Paris.
-Pai mi-am cerut scuze, nu? Vorbeam cu sefa mea!
-Cu atat mai mult ar fi trebuit sa-i spuneti ca a intrat un client si ca veti reveni dupa ce pleaca. Orice sef ar aprecia chestia asta!

Mi-am dat seama ce prostie imensa am spus chiar inainte ca ecoul vorbelor mele sa se fi stins.
“Ma scuzati” fusese rostit tare si direct in microfon. Sefa respectiva nu avea cum sa nu fi auzit….
Sa ma fi mintit casiera? Vorbea cu altcineva?

Ma duc la colega de alaturi si o intreb care e situatia.
Ma gaseste, se uita si imi confirma:
-Nu a fost emisa factura.
-Asta stiu deja de la colega dumneavoastra. As vrea sa stiu si de ce.
-Nu stiu, ma duc sa intreb.
Inainte de a apuca sa plece, fizic!, am un moment de inspiratie.
-Dupa cate stiu, ultima factura a fost facuta pe baza unui consum estimat, nu pe baza unei citiri.
Se intoarce, se mai uita un pic si:
-Aveti dreptate, indexul citit acum 10 zile este inca mai mic decat cel pe care vi l-au trecut, dupa estimare, pe factura de acum o luna si jumatate.

-Multumesc. La revedere.
-La revedere.

Ce bine e sa lucrezi la o companie, cat se poate de ‘privata’ – asta este chiar unul dintre subdomeniile ei de activitate, care exploateaza un monopol natural…

 

Cica pe lumea asta sunt doua feluri de legi.

Cele care formalizeaza realitatea de pe teren.
Legea gravitatiei, de exemplu.
Sau Codul Penal. Societatile care respecta un cod penal bine pus la punct o duc mult mai bine decat cele ai caror membri isi fura caciulile intre ei.

Si legile care incearca sa adapteze realitatea la dorintele celor ce pot sa le emita. Nu are nici o importanta daca legile respective sunt adoptate democratic – legea anti-fumat, de exemplu, sau impuse de un autocrat – codul civil al lui Napoleon.

Legile

‘Optimizare fiscala’ este o caciula foarte mare.
Sub ea poate fi ascuns orice.
Bineinteles ca toti oamenii normali la cap isi planifica afacerile in asa fel incat sa obtina cat mai mult profit.
Diferentele apar din metodele folosite pentru a obtine acest profit. Unele dintre aceste metode sunt atat legale cat si morale, altele legale dar amorale sau chiar atat ilegale cat si imorale.
Practica sugereaza, cat se poate de puternic, ca pietele sunt cu atat mai fragile cu cat accepta mai multa imoralitate.
Ne e mult mai usor sa intelegem cat de periculoasa e acceptarea ilegalitatii – tuturor ne e frica de talhari.
Ne e mult mai greu sa intelegem ca ‘hotii’ care se folosesc de imoralitate in loc de violenta sunt mult mai periculosi decat talharii. Tocmai pentru ca nu ne e frica de ei. Ni se pare ca suntem suficient de smecheri incat sa ne pazim singuri de excroci iar chestia asta ne da un fel de mana libera sa incercam sa-i pacalim noi pe altii.
Nu facem altceva decat sa ne furam singuri caciula. Aia optimizata fiscal.

Mi-am adus aminte de versificația asta facilă în contextul unei discuții pe FB despre noul  drept al femeilor din Arabia Saudită.
Pentru cei care nu știu încă, de-abia de-acum încolo femeile saudite vor avea dreptul de a conduce autoturisme. Decretul a fost semnat de regele Salman acum cateva zile.
Una dintre participantele la dezbaterea ad-hoc a făcut observația:
‘Situația de acolo nu e chiar atât de groaznică precum pare. Homosexualitatea de exemplu. Cel puțin cea masculină. Într-o țară în care un bărbat se însoară abia după 30 de ani și asta doar dacă reușește să strângă suficienți bani pentru a plăti zestrea miresei și a-l convinge pe socru că are din ce să-și întrețină nevasta, nu se miră nimeni atunci când doi tineri se mai ajută între ei. Nimeni nu întoarce capul când vede doi bărbați mergând de mână pe stradă dar, în același timp, nimănui nu i-ar trece vreodată prin cap să anunțe public că are de gând să rămână pe veci la această opțiune. Și cu atât mai puțin să facă acest gen de declarație ‘cu mândrie’, împreună cu alte câteva sute, sau mii, de oameni care flutură steaguri în culoarea curcubeului.’

Am auzit strofele astea înainte de 1975.
Pe vremea când in România era valabil articolul 200 din Codul Penal, conform căruia relațiile sexuale între doi parteneri de același sex erau pedepsite cu închisoarea, indiferent de orice alte considerente. Merită menționat faptul că și Codul Penal din 1936 pedepsea „actele de inversiune sexuala savârșite între bărbați sau între femei, dacă provoacă scandal public cu închisoarea de la șase luni la doi ani”.
Tot aici trebuie amintit si Paragraful 175 care prevedea că „Actul sexual împotriva naturii, petrecut între persoane de sex masculin sau între ființe umane și animale, se pedepsește cu închisoarea; la aceasta se poate adăuga pierderea drepturilor civile” (Codul Penal german din 1871 rămas în vigoare și în Codul Penal al Germaniei Federale pâna în 1969). Lesbienele nu au fost incluse în acest paragraf, ele fiind asimilate femeilor cu “comportament antisocial”, din care făceau parte și prostituatele. Pe baza acestui paragraf peste 100.000 de homosexuali au fost trimiși în lagărele de concentrare naziste”

Ei bine, în condițiile alea, atunci când nu doar actul în sine era pedepsit cu închisoarea ci și “propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârșite în același scop”, noi recitam în spatele blocului, cu inocența pubertății – nu experimentasem încă acțiunea de a fute, în nici un fel, și nici nu stiam că ‘în cur’ era ilegal:

„Un cuc pe-o rămurea cânta:
Ce-i pasă lumii din-prejur
Că fut normal
Sau fut în cur?
Ce-i pula lor?!?
E pula mea,
Ce pula mea!”

Bineînțeles că pe noi ne atrăgea prilejul de a rosti cuvinte pe care nu le foloseam în mod obișnuit. Știam noi vag ce era aia a fute – și că vom face și noi cândva chestia asta, numai că deocamdată partea interesantă era să articulăm cuvintele ‘interzise’.
Să facem altceva decât era ‘normal’.

După relativ puțin timp, ne-am potolit.
Acum, că am trecut de 50 ani – și nici unul din gașcă, cel puțin din câte știu eu, nu a rămas virgin dar nici nu a trecut ‘de partea cealaltă’, abia dacă ne mai aducem aminte de versurile astea. Și în nici un caz nu le cântăm între noi, așa cum făceam în copilărie.

Un lucru ne-a rămas totuși.
Unii dintre noi am învățat că nu e bine sa ne băgăm nasurile în treburile altora.
Și că întreaga societate merge mai bine când cei care o compun se respectă între ei chiar și atunci când nu împărtășesc exact aceleași obiceiuri.

Postarea anterioara a starnit reactii foarte variate, care au venit pe mai multe canale.
De la “Rieu, un manelist putin mai cizelat” pana la “no, n-am priceput”.

Am asteptat pana acum cu explicatiile de natura ‘tehnica’ pur si simplu din curiozitate.
Fiecare om gandeste in felul lui si are propriile pareri. Era absolut normal ca unii dintre cei care se apleaca asupra randurilor mele – si le multumesc pentru asta, sa nu inteleaga exact ce am vrut sa spun.
Am vrut sa vad ce vor face in situatia asta.
Spre bucuria mea, unii dintre acestia au reactionat.

Sa revenim la obiect.
Maneaua este ‘un fel’ de muzica populara turceasca. Echivalenta cumva cu doina, sarba, hora…
Din punct de vedere muzical, e cu ‘forma fixa’, similar cu bluessul. Asta face ca
atat manelele cat si bluesurile sa fie foarte usor de recunoscut.
Una peste alta este vorba despre niste muzica creata mai ales pentru ca cei care o canta sa castige, usor, niste bani. De fapt, genul asta de oameni canta orice, daca au public.
Rieu face cam acelasi lucru, plecand de la muzica simfonica/clasica.
Cu alte cuvinte, atat manelistii cat si alde Rieu sunt ‘facili’
Ei ne ofera o foarte buna ocazie de a ne pacali singuri.

Si aici e problema.

Problema care dateaza de ceva vreme.
Am fost nevoit sa merg pana la Bellu cu cateva zile in urma.
Nu sunt foarte familiar cu acel loc si, oricum, am ajuns undeva unde nu mai fusesem.

DSC_54282017 Memento mori

%d bloggers like this: