Archives for category: rationalitate limitata

“Faptul că jurnaliștii cedează vitezei, dorinței de trafic și audiență, părăsind bunele deprinderi de verificare rezonabilă a informației, duce la distorsiuni grave ale realității și la pierderea rostului mass-media de a informa corect publicul.”
Brandusa Armanca, Argou de Jurnalisti (III), Fonfleul,
Revista 22, 2014-07-15

 

Vrand, nevrand, cand umbi pe internet esti supus unei multitudini de tentatii…
Om fiind, mai cad si eu in capcana.

Andronescu la atac

Evident ca prima reactie a fost un facepalm cat casa, urmat de o intrebare cat se poate de retorica: ‘Cum adica? Asta inseamna sa ataci ‘fara precedent’ un partid politic? Sa candidezi pentru responsabilitatea de a-l conduce?!?’

Dupa care am observat water-mark -ul… si mi-am adus aminte de epoca in care ‘maestrul’ Cristoiu era perceput ca un guru al presei romanesti din cauza tirajelor imense in care ne informa despre gainile care nasteau pui vii.

gaina cu pui vii

PS.
Cineva mi-a atras atentia asupra ‘amanuntului’ ca genul asta de articol era cunoscut in redactia EvZ sub numele de ‘fonfleu’, ceea ce mi-a mie ocazia de a adauga un motto si un citat din intelepciunea magistrului.

Maestrul fon­fleu­lui de presă, Ion Cristoiu, scria într-o rubrică din 2009 a ziarului Ring că în limbaj gaze­tă­resc „fonfleul e ştirea gogonată, fără nici o aco­perire în rea­litate, servită publicului con­su­ma­tor ca având credibilitatea unei surse si­gu­re“ și îl denunța pe Cozmin Gușă ca „fon­fleist“ periculos „de­oa­rece lansează pocnitori me­diatice atât de grav şi, mai ales, atât de misterios încât mulţi îl cred alimentat de ser­vi­ciile secrete autohtone, ba chiar şi pla­ne­ta­re.

Se pare ca fonfleistii de profesie nu se ghideaza dupa ‘corb la corb nu scoate ochii’… Ceea ce e bine. Viata noastra devine mult mai atata vreme cat se dau in git intre ei.

Advertisements

Avertisment.
Acest text a fost scris la repezeală, în urma provocării primite din partea prietenului meu Lucian Ștefănescu.
Lipsa coerenței în argumentație și abundența de scurtături se datorează exclusiv nerăbdarii mele.
Promit că voi reveni.

Mai țineți minte regulile idioate care ‘guvernau’ comerțul socialist de stat pe vremea Odiosului?

„Cine nu papă bătăturică nu capătă ochișor!”

Suntem, de fapt, în aceiași situație.

Ruxandra Lungu – nu știu cine e, am dat de blogul ei încercând să găsesc textul bancului de pe vremuri, ne atrage atenția că ‘avantajele’ de care se bucură cei din vestul Europei vin la pachet cu ‘partea neplăcută a lucrurilor’:

„Noi, cei din Est am vrut sa traim ca in Vest. Pe scurt, democratie, pluripartidism, economie de piata, stat de drept, libertate de asociere, de deplasare si de exprimare. Libertatea de a bea Cola si a vorbi din fundul pamantului la telefonul mobil. Atunci, sa incetam cu vaicarerile ipocrite. Sa incetam sa ne aratam surprinsi ca toate aceste libertati au venit insotite si de alte bonus-uri: somaj, droguri, coruptie la cel mai inalt nivel, polarizare sociala, cipuri subcutanate (vin si ele!), politicieni-caricatura, personaje gen Magda Ciumac si sexy-porno-diverse fete care tin pagina 1 a ziarelor si a emisiunilor TV.”

Din păcate, situația e mult mai gravă de atât.
Chiar și ‘pendula’  după care își potrivea ceasurile întreaga lume liberă a început să bată într-o dungă și să-și pună căruțele în cerc.
În două cercuri separate, ca să fiu mai precis. Iar cei care se adăpostesc în interiorul fiecăruia dintre cercuri refuză cu obstinație să asculte ce spun cei din cealaltă tabără.

Am să folosesc un citat din Sorin Cucerai pentru a aduce nivelul discuției într-o zonă care să permită un schimb real de idei:

„Acea parte a stângii care se consideră, simultan, progresistă și anticapitalistă e la fel de toxică pentru un regim democratic ca acea parte a dreptei care se consideră simultan pro-business și conservatoare din punct de vedere social.”

Dacă-mi permiteți licența poetică, mă voi aventura să compar fraza de mai sus cu un haiku. Reușește să condenseze aproape toate confuziile cu care ne confruntăm în momentul de față.

– ‘Progresismul’ militant al unora dintre cei de stânga,
– Încercarea de a demola capitalismul fără a avea o alternativă măcar cât de cât plauzibilă,
– Convingerea unora – din ambele tabere, că democrația și capitalismul sunt două chestii diferite,
– Convingerea altora – de dată foarte recentă, că business-ul ar putea supraviețui atunci când toți ceilalți – ‘consumatorii’ tratați regește până nu demult, sunt reduși la mizerie – și eventual ținuți pe linia de plutire cu ajutorul unui „venit minim garantat”,
– Militantismul – total contra naturii, din ce în ce mai vehement al neo-conservatorilor…

Să le luăm pe rând.

Progresul este o chestie reală.
Chiar dacă unii se întreabă ‘Ce le-or fi trebuit strămoșilor noștri să se apuce de agricultură, în condițiile în care aveau nevoie de doar 17 ore de muncă pe săptămână pentru a aduna suficientă mâncare și de încă 19 ore pe săptămână pentru muncile gospodărești, în condițiile în care acum petrecem 40 de ore pe săptămână la scârbici și încă 36 de ore dereticând prin casă?
Am să folosesc legea talionului și le voi răspunde acestor anti-progresiști cu o întrebare în oglindă: ‘Câți dintre voi sunteți dispuși să vă bucurați de condițiile de viață cu care se desfată cei 10 000 de Ju/’hoansi care mai viețuiesc de-o parte și de alta a graniței dintre Namibia și Botswana?’ NB, cei mai mulți dintre noi se referă la oamenii aceștia folosind apelativul de ‘boșimani’. Sau ‘hotentoți’.
Realitatea progresului nu poate justifica însă, indiferent chiar de eventuala generozitate a activistului progresist, pretenția acestuia de a ști el ce este mai bine pentru mine. Cu atât mai puțin  aroganța unora dintre ei de a-mi băga mie pe gât, cu forța, varianta lor de progres.
Noi, ăștia din estul fost comunist al Europei, ar trebui să înțelegem foarte ușor chestia asta. Comunismul nu a fost nimic altceva decât instrumentalizarea pretenției arogante a unora că știu ei mai bine decât toți ceilalți ce este cel mai potrivit pentru întreaga societate.
Este mai puțin important, în faza asta a discuției, că această aroganță are rădăcini multimilenare. Ar trebui să fie suficiente suferințele produse de experimentarea ei pe scară largă.

Alternativele la capitalism pe care le-a inventariat Sorin Cucerai sunt mercantilismul și socialismul industrial. Pot fi găsite argumente de ordin intelectual pentru amândouă. Nu am loc să le demontez acum. Prima mea profesie fiind aceea de inginer am să invoc un argument de natură practică. Amândouă au eșuat. E adevărat că mercantilismul a reprezentat o treaptă în evoluția Europei de Vest și că socialismul industrial a fost o scurtătură prin care Uniunea Sovietică a trecut de la un feudalism primitiv la un fel de contemporaneitate dar…
Toată discuția asta îmi aduce aminte de stigătul de luptă cu care își îmbărbăta Spartacus tovarășii de suferință: ‘Trăiască feudalismul, viitorul luminos al omenirii!’ O fi fost, … pentru ei. Noi ce facem, să o luam de la început? Și cât de mult avem de gând să ne întoarcem – vezi faza cu ‘de ce ne-am apucat de agricultură’?

Am să sar, deocamdată, peste simbioza dintre capitalism și democrație – cuiul lui Pepelea, după părerea mea, și-am să mă ocup de chestiile relativ ușoare de la sfărșitul enumerării.

Penultima chestie este elucidată magistral chiar de Sorin Cucerai.
La fel de toxice sunt stânga anticapitalistă și neprogresistă/antiprogresistă, dreapta anticapitalistă și antiprogresistă sau dreapta pro-business (nu pro-market, ci pro-business).”
Cuvintele cheie fiind aici, evident, „nu pro-market, ci pro-business”.
Acuma, dacă ne scărpinăm un pic în creștetul capului, „pro-business” este un oximoron.
Cum adică business fără piață?
Cui o să mai vândă ceva business-manii (sic) aștia după ce toți ceilalți vor fi reduși la starea de lumpen-proletariat?
Ar fi vorba, de fapt, de un socialism industrial cu altă față – nici asta umană, bineînțeles. Socialismul industrial de sorginte sovietică era o economie planificată de la centru sub pretextul expertizei materialist științifice și dialectice de origine marxistă în timp ce ‘capitalismul pro-business’ este o concepție economică unde planificarea monopolistă – adică la fel de centralizată precum cea socialistă, este justificată prin eficiența financiară. Adică o întoarcere la mercantilismul 2.0 de care vorbea Sorin Cucerai…

Cu militantismul unora dintre conservatori… nu cred că are rost să vă bat prea tare la cap. Suntem în aceiași situație ca în cea a militantismului progresist.
Fără conservatori am lua-o pe arătură la prima curbă a istoriei. Fără progresiști am ajunge să se-mpută locul sub noi.
Câtă vreme moderații din cele două curente au reușit să țină deschise căile de comunicare dintre cele două grupuri, societatea, ca întreg, a continuat să evoleze.
Când militanții ‘progresiști’ au reușit să rupă echilibrul, societatea a luat-o atat de repede (înainte ?!?) încât unii dintre membrii ei au fost descăpățînați în piața Bastiliei sau au putrezit prin Gulaguri în timp ce majoritatea s-au trezit înnămoliți dincolo de marginea drumului. De unde au trebuit să fie scoși de aceia dintre conservatori care reușiseră să-și păstreze mintea limpede.
Când militanții conservatori au reușit să rupă echilibrul… societatea s-a oprit atât de brusc încât ‘inerția’ (concetățenilor) a permis ca unii dintre membrii ei să fie mânați în lagăre de concentrare sau să fie ‘dispăruți‘ fără urmă prin pampasul argentinian.

Și iată-ne ajunși la ‘cuiul lui Pepelea’…
Se poate capitalism fără democrație? Dar democrație fără capitalism?

NU! și NU!

Nu sunt profesor și nu suntem la cursuri așa că am să o iau de-a dreptul.

Capitalismul și democrația sunt cele două fețe ale celei mai prețioase monede batute vreodată de către oameni.

Monedă ‘metalică’ și nu bancnotă tipărită. Cunoscătorii știu la ce mă refer.

Și dacă valoarea unei monede de aur este și ea mai degrabă convențională decât reală – aurul, în sine, nu este o chestie prea folositoare, aliajul din care este bătută moneda la care mă refer acum este pur și simplu neprețuit!

Capitalismul și democrația ‘ascund’ între ele un amestec bine dozat de încredere și respect reciproc între membrii societății care le folosește.

Petru ca doua părți să intre, de bună voie, într-o ‘Relație de Producție Capitalistă’ – adică să încheie un contract, este absolut necesar ca fiecare dintre cele două părți să aibă încredere că cealaltă parte își va îndeplini obligația contractuală pe care și-a asumat-o. Și, dar numai în subsidiar, că se va bucura de protecția statului dacă cealaltă parte va încerca să-i tragă țeapă.

Iar e cazul să ne scărpinăm în cap. Și să observăm că încrederea în intervenția neutră a statului este expresia respectului reciproc dintre membrii societății.
Până la urmă, la asta se reduce contractul social, implicit, în care devenim parte – cu voie sau fără voie, atunci când suntem născuți într-o țară democratică.

Piua! Poate că nu e locul dar… e blogul meu! Scriu ce vreau în el.
‘Se spune’ că „m-am născut” sau „s-a născut”.
Pe bune?
Care dintre noi ‘s-a născut’ singur? Pe sine se?!?

Să revenim.
Contractul ăsta social are sens doar dacă măcar o majoritate funcțională dintre cei implicați se simt egali în drepturi între ei. Atena Antică a funcționat ca un organism (auto) condus democratic chiar dacă doar unii dintre bărbații ei erau considerați cetățeni cu drepturi depline. Și a prosperat, ca democrație, până când Platon s-a apucat să propovăduiască că unii dintre fii ei trebuie în mod necesar să se bucure de mai mult respect din partea ‘vulgului’ decât toți ceilalți din Agora. Că doar pentru asta au fost crescuți și educați.

Ce definiție perfectă, chiar dacă avant la lettre, pentru aristocrația feudală… cea care considera că efectiv merită, individual și în grup, să stea în fruntea bucatelor…

Am să trec în viteză peste amănuntul că aristocrația europeană era, prin excelență, de confesiune creștină. Convinsă până în măduva oaselor că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Că TOȚI oamenii au fost creați după același chip și aceiași asemănare a aceluiași Dumnezeu.
Deci, frați fiind – între ei și, în același timp, cu supușii lor, s-au luat la bătaie. S-au pus în fruntea supușilor lor și s-au luat la omor.
Că doar așa scrie în Biblie.

Si Cain a zis catre Abel, fratele sau: “Sa iesim la camp!” Si a fost ca’n timp ce erau ei pe camp, Cain s’a aruncat asupra lui Abel, fratele sau, si l-a omorat”.

De unde importanța respectului reciproc, necondiționat, dintre membrii oricărei societăți care se dorește a fi democratică.

M-am lăbărțat cam mult.
Ce vroiam să spun este că piața liberă descrisă de Adam Smith este esențială atât pentru eficiența comerțului cât și pentru cea a politicii.
N-am să intru în explicații de natură psiho-socială ci am să vă provoc să cautați în istorie un singur caz de imperiu care a supraviețuit în mod ‘sustenabil’ și un singur monopol care a reușit să facă același lucru.

De unde și diferența despre care vorbea Sorin Cucerai dintre capitaliștii pro-market și cei pro-business.
De unde și imposibilitatea unei societăți să supraviețuiască democratic în absența unui dialog real între membrii săi.

Și cum nu poate exista libertate reală – atât individuală cât și socială, într-o societate ai cărei membri nu se respectă între ei și nu au încredere unul în celălalt… iar atât comerțul cât și dialogul au nevoie de agenți liberi…

2018 -01- 24 ziua unirii

Numai că oamenii cu care ‘am dat mână cu mână’ – în Piața Victoriei !!!, erau adunați să protesteze și nu să se bucure.

La Iași, acolo unde era organizată de obicei ‘sărbătoarea oficială’, a sărit în ochi dezinteresul oficialităților. „Pentru prima dată în istoria recentă a manifestărilor dedicate zilei de 24 ianuarie, ni­ciun oficial cu rang înalt din conducerea statului nu a venit la Iaşi. Anul trecut au participat doi membri ai Guvernului. Singurul ministru prezent a fost Monica Babuc, de la Ministerul Culturii din Republica Moldova.

Nu știu ce considerente de natură ‘politică’ le-a convins pe notabilitățile momentului să evite întâlnirea cu publicul.
Știu însă că nu se poate face politică de unul singur.

Îi aud pe câte unii că au relații ‘instituționale’ cu ‘ceilalți’.
Foarte bine. Fiecare dintre ei reprezintă câte o insituție iar treaba instituțiilor este să interacționeze. Teoretic, în interesul cetățenilor.
Numai că ‘relații instituționale’ înseamnă ‘relații bazate pe proceduri’.

‘Și ce-ai vrea? Fiecare să facă ce-l taie capul? Nu vezi că și-așa e o bulibășeală de te doare  sufletul?’

Păi nu vedeți că exact asta se întâmplă?!?

Cei mai mulți dintre așa zișii ‘factori de decizie’ se ascund în spatele procedurilor și nu decid, de fapt, nimic? Bine, nimic în afară de ce-i doare pe ei…

In democrațiile funcționale, ‘procedurile’ sunt percepute ca liniile care ‘desenează terenul de joc’. Care arată limitele între care se poate manifesta liberul arbitru al politicienilor. Precum și cel al cetățenilor obișnuiți. Spațiul în interiorul căruia are loc colaborarea cunoscută sub numele de politică – mă refer la cea autentică, nu la politicianism.
În democrațiile de fațadă, cele care se bazează mai degrabă pe domnia gloatei decât pe transparență și dialog, procedurile devin arme. Bâte cu care își dau unul altuia în cap cei care își dispută puterea politică. Politicianiștii.

Și atunci?

Treaba e relativ simplă.
De-a-lungul timpului, țările au funcționat mai degrabă după principiul ‘unde nu-i cap, vai de picioare’.
În ultima vreme, națiunile care au reușit să se doteze cu o democrație funcțională au schimbat radical macazul. Au abordat o paradigmă foarte apropiată de ‘capul face, capul trage’.
Dar pentru asta e nevoie ca ‘picioarele’ să rămână vigilente…

Pentru că vă este bine, pentru că aveţi IKEA, Ryanair, Blue Air, Carrefour, Mega Image, e-Mag, H&M, Zara, Starbucks, aţi lăsat puterea PSD, pentru că ei ştiu ce să facă cu ea.

Pentru că este democraţie, în deplină cunoştinţă de cauză, aţi lăsat să voteze pentru voi Teleormanul, Mehedinţiul, Caraş-Severinul sau Vrancea.

Cristian Hostiuc, Ziarul Financiar.

Cu alte cuvinte, cei care se mulțumesc cu accesul la IKEA, Ryanair, etc…  nu mai au legături funcționale cu ‘Teleormanul’. Dar nici ‘Teleormanul’ nu are vre-o legătură funcțională cu ‘hipsterii’…
Și cum ‘hipsterii’ sunt mai degrabă satisfăcuți cu viața pe care o duc pe când ‘Teleormanul’ nu are după ce bea apă… unii au stat ‘mulțumiți’ acasă iar ceilalți au ieșit frumos și disciplinat la vot.
Decizii perfect „raționale”, ca să-l cităm din nou pe Cristian Hostiuc… ‘De ce să schimbi ceva ce funcționeză satisfăcător?’ precum și ‘De ce să nu-l votez pe cel care-mi promite ceva ce îmi doresc de mult?’

N-ar fi fost totuși mai bine ca cele două Românii să se fi înțeles între ele înainte de alegeri – așa cum prevede practica democratică, în loc să strige acum una la cealaltă prin intermediul televiziunilor de știri?
Unii ar fi aflat cum o duc ceilalți, ceilalți ar fi aflat de ce n-au după ce bea apă și împreună s-ar fi lămurit odată unde și cum sunt sifonați banii tuturor.

Cred c-ar trebui să ‘învârtim’ mai des Hora Unirii în loc să tot luam leapșa prin cabinele de probă de la H&M…

TFL stands for ‘Tinerii Frumoși și Liberi’ care au ieșit pe stradă după dezastrul de la Colectiv.

Am folosit ‘stands for’ pentru ca nu am reușit să găsesc un echivalent satisfăcător în limba română. Dacă foloseam ‘ține loc de’ s-ar fi pierdut aluzia la ‘sunt mândri când li se spune’. Așa că…

O definiție mai elaborată a termenului poate fi găsită aici.

Acum, nedumerit la culme de de reacția tefeleilor la numirea de către Iohannis a celui de-al treilea prim-ministru, tot PSD, in mai putin de 13 luni, încerc să înțeleg dacă nu cumva Mirel Palada are dreptate atunci când spune că ‘tefeleii se duc dupa fentă’ (Blogul lui Palada se cheama Turambar și ‘creste’ aici. Am să caut citatul mai târziu, dacă reușesc să îmi fac timp.)

„Comentariile luptătorilor de gherilă din spatele laptop-ului cu hidra PSD-istă au pendulat de la „blat ordinar“ până la „leneş egoist“.”

Autorul articolului de unde am imprumutat citatul de mai sus, Călin Nicolescu, Adevărul, merge mai departe și le atrage ‘hipsterilor’ atenția că rezultatele strategiei de a sta acasă la următoarele alegeri, ca ‘răzbunare’ pentru ‘conciliatorismul’ lui Iohannis,  s-ar putea să fie de-a dreptul ‘neașteptate’:

„…intransigenţa hipsterească îl va fi doborât pe duşmanul de clasă teleormănean. Pentru că Dragnea sigur se va îngrăşa şi, în cele din urmă, va muri. De râs!”

Atât de fraieri să fie?

Să ne uităm un pic în urmă. Fără mânie!

Indiferent de cât de lovitură de stat o fi fost ea, schimbarea de regim din 1989 a fost ‘propulsată’ de indignarea populației. Care indignare a fost ulterior ‘îndreptată în direcția cea bună’ de către ‘profesioniști’. 1-0 pentru Palada.

În 1996, încă o răbufnire de orgoliu a tefeleilor. Știu, termenul încă nu fusese inventat pe vremea aia dar… Răbufnire prilejuită de evidența faptului că ‘profesioniștii’ nu erau în stare să ‘livreze’. Că aburelile lor cum că ‘totul ar fi mers ca pe roate dacă Ceaușeștii nu s-ar fi bagat în toate celea’ au fost niște minciuni sfruntate.
Din păcate, și promisiunile cu privire la cei 20 000 de specialiști ai Convenției, care abia așteptau să preia frâiele și să ducă, în sfârșit, clasa muncitoare în paradisul promis de mult, s-au dovedit a fi niște exagerări.
Specialiștii existau, nu erau niște fantome.
Numai că cei din Convenția Democrată vânduseră pielea ursului din padure.
Pe specialiștii ăia nu îi întrebase nimeni ‘bă, voi veniți în administrația de stat? Să punem țara la cale?’
Așa că ‘specialiștii’ și-au văzut de treburile lor – de afaceri, mai bine spus, iar ‘la butoane’ au rămas tot ‘aia’.
Cu alte cuvinte, ‘specialiștii’ nu s-au prins, iar cei din partidele istorice nu s-au priceput să le explice, că dacă îi lasa tot pe ‘aia’ la butoane… Și uite-așa, mai bagă Palada încă un gol…

În 2000 lucrurile revin la normal. Adică la ce li se părea unora că ar fi normalitatea…
Și atât de normală a fost normalitatea asta încât s-a mai adunat un val de nemulțumire.
Suficient de înalt încât să-l cocoațe pe ‘surferul șef’ tocmai în vârful dealului de la Cotroceni.
Și suficient de puternic încât pe baza energiei furnizate de el să fie răscroite adânc o serie de instituții de forță. Care instituții au fost mai apoi folosite și în scopuri politice, nu doar pentru a readuce, cât de cât, situația către normal.
Ei bine, tocmai indiferența unei proporții masive din populație cu privire la mijloacele folosite pentru obținerea rezultatelor cu care s-au mândrit acele instituții constituie motivul pentru care Palada ajunge la 3-0.

Ca orice administrație închistată, și cea patronată de ‘surferul șef’ a ajuns să dea cu oiștea-n gard. Ajunsese, de fapt, în exact aceiași situație în care fusese administrația precedentă, înainte ca valul de nemulțumire populară să producă schimbarea.
La urne. Atunci…

De data asta, nemulțumirea n-a mai avut răbdare să aștepte alegerile.

O bâlbâială a puterii a oferit un pretext suficient de consistent, lumea a început să se agite – inclusiv pe stradă, și uite-așa guvernul Boc a fost înlocuit de cel prezidat de Mihai-Răzvan Ungureanu.
Care guvern Ungureanu nu a putut ține oiștea pe mijlocul drumului – nemulțumirea populației ajunsese suficient de mare încăt să fie simțită și de parlamentari, așa că România a trebuit să facă față primei situații de coabitare.
Guvernul să fie animat de un alt set de convingeri față de cel al președintelui aflat în funcție.

Din momentul ăsta, devine aproape imposibil să numărăm punctele marcate de Palada.
Băsescu fusese ales, cu un foarte clar entuziasm popular, pentru că Năstase lăsase o foarte groasă dâră de aroganță. Și pentru că guvernarea Năstase nu adusese mare lucru pentru populație – care avea ceva așteptări.
Chestia e că Băsescu și-a dat foarte repede arama pe față. Drept pentru care a fost suspendat din funcție în 2007. Iar rezultatele referendumului organizat pentru a da ocazie poporului să-și spună părerea aproape că îl îndeptățesc pe Palada să ceară consemnarea încă unui gol în dreptul său.
In 2004, la alegeri, veniseră să voteze puțin mai mult de 10 milioane de oameni. La referendul s-au prezentat doar un pic peste 8 milioane. Și mai interesant a fost faptul că, după aproapre 3 ani de mandat – timp în care tendințele dictatoriale ale lui Băsescu deveniseră aproape evidente, numărul susținătorilor săi a crescut! De unde fusese preferat, la alegerea în funcție, de către 5.100.000 de alegători, a fost susținut la referendum de 6 milioane de oameni…
Pentru ca mai apoi, la următoarele alegeri – în 2009, să revină în apropierea scorului inițial. 5 200 000 față de 5 100 000 în 2004. Asta după ce în tot timpul primului mandat Băsescu nu a făcut nimic altceva decât să-i pună tălpi lui Tăriceanu. Apoi să joace un fel de leapșă cu PSD-ul  în timpul scurtei coabitări dintre alegerile legislative și cele prezidențiale. 30 Noiembrie 2008 până în 2 Octombrie 2009.
În iulie 2012 a mai fost organizată o tentativă de debarcare a lui Băsescu. La care, din nou, s-au prezentat 8 459 000 de oameni. Spun ‘din nou’ pentru că cifra este aproape egală cu cea de la referendumul precedent.
De ce-o fi fost organizat referendumul pentru demitere cu 5 luni înainte de alegerile parlamentare… unde partidele ar fi putut să măsoare exact sprijinul popular de care se bucurau… de ce, după episoadele de furie populară care au dus la căderea guvernelor Boc și Ungureanu, atât de mulți alegători au preferat să rămână acasă… – și sub ascultarea aceluiași șef de stat…

O situație la fel de ciudată a fost și la alegerile legislative din 2016.
Tefeleii, ce-i care l-au dat jos pe Ponta, s-au molcomit după alegerea lui Iohannis ca președinte. Așa că alegerile legislative au fost câștigate, practic prin neprezentarea arbitrilor – doar 7 200 000 de alegători, tot de către PSD. Partidul alungat de la putere chiar de către tefelei…

Care tefelei îi reproșează lui Iohannis, după doar un an, că nu are o atitudine mai combativă… și îl amenință că la următoarele alegeri VOR STA ACASĂ…

Să trecem peste faptul că Iohannis este legat, constituțional, de mâini. Și de picioare… PSD-ALDE au majoritate în parlament – pentru că foarte mulți dintre tefelei nu au ieșit la vot, așa că ei sunt cei care numesc guvernul. Nu vă comvine… scrieți deputaților și senatorilor care vă reprezintă în parlament… nu știți care sunt aia? Stați liniștiți, nici lor nu le pasă de voi!

Revenind la Iohannis, da, poate că ar fi putut juca în frâu, undeva la limita legii. După care ar fi urmat suspendarea, numirea unui guvern, trecerea prin ordonanță de urgență a tuturor legilor dorite de PSD… și poate că ar fi fost repus, după aceea în funcție.
Dacă tefeleii și-ar fi adus aminte să iasă la vot.

Să spunem că Iohannis s-a gândit doar la el atunci când a numit actualul viitor prim ministru.
Consecința gestului său, pe plan extern, e aparența că România rămâne, încă, o țară guvernată. Bâlbâit – cum adică să ai o majoritate parlamentară confortabilă și să-ți demiți guvernul cu o zi înainte de a primi în vizită oficială, pentru prima oară, pe primul ministru al Japoniei – dar măcar cât de cât… Și să nu uităm că peste mai puțin de un an vom prelua președenția Uniunii Europene…

Până la urmă, nu e chiar foarte clar… Palada pare a avea, totuși, dreptate.
Foarte mulți dintre noi s-au cam dus după fentă…
Singura circumstanță atenuantă fiind realitatea că nu prea am avut de unde alege!

Și faptul că nimeni nu a explicat electoratului cum este văzut, de către cei care ajung la putere, votul pus în urnă de către elector.
Comisia electorală împarte, într-adevăr, acele voturi pe căprării. Și anunță un anumit rezultat. Cutare partid a căștigat alegerile…
Iar toată lumea, ‘civilii’, vede voturile ca fiind expresia preferinței pentru un anumit partid.
Da, așa este, numai că voturile exprimate mai înseamnă ceva.

Evidența faptului că persoanelor respective le pasă cu adevărat de soarta lor!

Hipsterii cred că absența de la vot este o palmă trasă pe obrazul întregii clase politice. Treaba lor.
Evidența, rezultată foarte clar din comportamentul respectivei clase politice, este că absența de la vot este interpretată de către politicieni ca fiind un vot de încredere în alb.

‘N-aveți decât să faceți ce vreți voi, nouă ni se rupe.’
De unde și comportamentul lui Băsescu…

De unde și mirarea politicienilor de profesie de câte ori nemulțumirea populară iese pe stradă. Atât de mirați sunt acești profesioniști ai politicii încât chiar sunt în stare să creadă, în adâncul sufletului lor, că manifestațiile de protest sunt organizate de ‘Soros’.
Ceaușescu vorbea de ‘agenturili străine’, Baconschi – ministrul culturii din guvernul Boc, despre „mahalaua violentă și ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moștenitorilor Securității” iar PSD-ul lui Dragnea vorbește despre „binomul” dintre DNA și un „sistem” nebulos despre care ni se lasă impresia că ar fi sinonim cu serviciile secrete precum și despre „banii lui Soros” care-i finanțează pe „corporatiștii care ies în stradă”.

Or fi și d-astea… n-am de unde ști dacă nu cumva și-or fi băgat și ceva drăcușori cozile prin chestiile astea.
Și cu toate astea…

Cel mai tare se duc după fentă cei care își închipuie că ar fi posibil ca niște drăcușori, oricât de capabili, să organizeze manifestații de intensitatea asta fără existe o autentică nemulțumire populară. Orice manipulator, oricât de priceput o fi el, are nevoie totuși de o pulsiune pe care să o redirecționeze… Degeaba biciuiești un cal mort… sau unul total ‘dezinteresat’…

Altfel spus, ‘poți duce un cal la apă dar nu-l poți face să bea când vrei tu!’

Dar și când i se face sete…

În realitate, faptul că Mirel Palada are dreptate – pe termen scurt, nu contează foarte mult – la scara istoriei.
Sau contează?
Numai că, pe termen lung, fraieri suntem cu toții?
Cei care au impresia că pot spune cailor când să bea precum și caii care acceptă să bea la comandă?

Optimistul:

Omul sfințește locul!

Realistul:

Îl poate și împuți…

‘Diateza’ pasiv-fatalistă:

Dacă te amesteci cu tărâța, te mănâncă porcii.

‘Diateza’ activ-fatalistă:

Dacă fraternizezi cu porcii, vei fi nevoit – mai devreme sau mai târziu, să mănânci din același căcat cu ei.

‘Diateza’ activ-moralistă:

Dacă ești nevoit, la un moment dat, să te amesteci printre porci, măcar încearcă să nu adopți chiar toate obiceiurile lor.

Acuma… porcii, de felul lor, sunt niste animale destul de curate.
Cei salbatici fac, într-adevar, ‘băi de noroi’.  O acțiune cât se poate de justificată. Asta este singura metodă pe care o au la dispoziție pentru a scăpa de o parte din paraziții care li se cuibăresc in piele.
Iar cei domestici sunt mizerabili doar dacă cei care îi cresc nu le fac curat în cocină…
Mănâncă din rahat? Își fac nevoile în troacă?
Unii dintre ei, da!
Cei care au ‘ghinion’…
În sălbăticie, porcii mănâncă aproape tot timpul. Umblă de colo colo și ciugulesc tot ce li se pare mai bun.
Cei de prin cocine, mănâncă doar atunci când li se dă câte ceva…

Apropo, ați văzut vreodată cum sunt crescuți porcii?

Sunt, în mare, două situații.

Cel care îi crește se pricepe și îi pasă sau nu prea știe dar nici nu-l doare capul.
NB, vorbim aici despre porcii crescuți ‘în gospodărie’, pentru consum propriu. Nu despre cei ‘fabricați’ în ferme automatizate!

Cei care se pricep – și cărora le pasă de calitatea cărnii pe care urmează să o mănânce, împreună cu familiile lor, sunt atenți ca porcii să aibe aproape tot timpul câte ceva în troacă și apă proaspătă la discreție. În același timp, fac suficient de des curățenie în cocine – de preferință imediat după ce porcul s-a ghiftuit.

Cei care nu se pricep, fac totul pe dos. Aruncă porcilor de mâncare o dată sau cel mult de două ori pe zi. Mult mai mult decât pot aceștia mânca dintr-odată – să le ajungă pe toată ziua.
Iar porcul e un animal foarte inteligent. Care se plictisește groaznic atunci când este închis într-o cocină minusculă. Așa că își caută de joacă.
Dar nu găsește nimic în afară de troacă și de oala cu apă. Nu-i nimic, după ce se satură le transformă pe astea în jucării.
Sunt încă pline de mâncare și de apă? Oi fi spus eu că porcul e un animal foarte inteligent… și este… dar pentru un porc. Nu vă așteptați să aibe noțiuni de igienă… mai ales că are un stomac capabil să digere pământ… Așa că, de plictiseală, porcul se mai urcă în troacă, mai face o nefăcută tocmai pe unde nu trebuie… după care mai și mănâncă de acolo… pentru că i se face foame în funcție de sistemul său digestiv și nu doar atunci când i se năzare crescătorului să-i aducă de mâncare…
Iar genul ăsta de porcari își aduc aminte să facă curat în cocine doar din când în când și de obicei exact înainte de a-i da porcului tainul. Care porc, de foame, face scandal. Așa că îngrijitorul renunță. Fie din prima, fie după ce scoate o lopată, două de mizerie…
După care, dă vina pe porc!

În concluzie, dacă vreți ca porcii voștri personali, de care beneficiați voi înșivă, să fie ‘curați’, puneți mâna și aveți grijă de ei.
Dați-le de mâncare la timp. Suficient de mult încât să ‘aibe din ce să facă osânză’ dar nu atât de mult încât să ajungă să-și bată joc de mâncare.
Coborâți în cocină de câte ori este nevoie și faceti curat. Fără să vă fie frică că vă molipsiți de ceva. Asta se întâmplă doar atunci când vă lăsați porcii să zburde-n rahat.

Spor la treabă.
Și nu uitați că nici Roma nu a fost construită într-o singură zi.

Ieri, intr-un context, a venit vorba despre ‘inteligenta laterala‘.
Contextul a ‘facut’ in asa fel incat discutia nu s-a referit la continutul notiunii ci la mecanismele prin care fiecare dintre noi pierdem din capacitatea de a gandi lateral pe masura ce suntem ‘imersati’ (mai mult sau mai putin fortat) intr-o anumita cultura/civilizatie. Adica pe masura ce suntem ‘educati’/socializati.
Recapituland schimbul de idei – am acest prost obicei, mi-am dat seama ca asupra gandirii noastre mai actioneaza cel putin inca un set de limitari. Introdus de scopul pe care il avem atunci cand ‘flexam’ creierul.
Gandim intr-un anume fel atunci cand incercam sa intelegem ceva si destul de altfel atunci cand scopul nostru este sa obtinem ceva palpabil dintr-o anumita situatie data.

Intamplarea a facut ca azi dimineata sa dau peste un interesant articol scris de Vlad Petreanu. Stiu, nu exista coincidente, legaturile dintre diversele evenimente apar doar in mintile noastre.
Cu conditia sa avem suficiente informatii despre fiecare dintre evenimentele intre care sesizam/insailam legaturi….

prezenta la vot

http://www.petreanu.ro, Data viitoare, voteaza!

Articolul, foarte bine argumentat, demonstreaza “că atunci când nu votezi nu înseamnă că nu-ți exprimi nici o opțiune, ci că, dimpotrivă, dai mai multă greutate partidului care ia cele mai multe voturi. Nu votezi în semn de protest, ca să te excluzi din sistem? Bravo, sistemul își freacă mâinile de bucurie că încă n-ai priceput cum stă de fapt treaba.

Cu discutia despre inteligenta laterala inca proaspata in minte – repet, coincidentele exista doar in masura in care ne gandim la ele, pe baza informatiilor care ne ajung la cunostinta si in functie de interesele pe care le avem in momentul respectiv, m-am intrebat imediat ‘si, de fapt, cum sta treaba?’

Depinde…

Evident, de ce vrea fiecare dintre noi.
Sa castige alegerile?
Sa traiasca ‘mai bine’?
Sa inteleaga ce se intampla in jurul lui?

Iar fiecare dintre variantele de mai sus are subvariantele ei…

Ce sunt dispus sa fac pentru a castiga alegerile? Cat de ‘disperat’ sunt – adica ce consecinte pot decurge, pentru mine personal si/sau pentru grupul de interese din care fac parte, din rezultatul acestor alegeri? Ce conscinte sunt dispus sa accept, mai ales pentru ceilalti, ca urmare a deciziilor pe care urmeaza sa le iau eu – inainte si dupa alegeri? Ce inseamna si cat conteaza pentru mine caracterul democratic al procesului electoral? Ce inseamna democratia?

Cine sa traiasca mai bine? Eu si da-i dracului pe ceilalti? Eu impreuna cu ceilalti? Care, si cati, dintre ceilalti? Cat ma astept sa dureze aceasta ‘bunastare’?

Si la ce-o sa-mi foloseasca intelegerea asta? O sa mai scriu inca o postare pe blog? O sa aplic ce am inteles pentru a-mi creste sansele de castig? Electoral? Pecuniar? Una o conditioneza pe cealalta?  De alta natura?

Mi-ar trebui un raft intreg de biblioteca pentru a raspunde tututor acestor intrebari.
Si cam prea multe cicluri electorale…

Asa ca o voi lua pe scurtatura.
Imi voi pune tichia de eseist, abandonand orice pretentie ‘monografica’.
Voi pune pe masa doar opinia mea.

Da, vreau sa traiesc mai bine.
Cat de bine pot, cat de mult voi putea. Eu si tot neamul meu.
Asta este scopul incercarii mele de a intelege ce se intampla.

OK, si cu democratia cum ramane?

Care dintre democratii?

Democratia ‘turnir’? Unde cei interesati se ‘impauneaza’, mai mult sau mai putin fara rusine, in fata unui grup de ‘fete mari’ – dintre care doar foarte putine chiar nu pricep ce se intampla? Care ‘fete mari’ urmeaza a avea posibilitatea – ‘curat democratica, Coane Fanica’, de a alege care dintre concurenti sa fie ‘violatorul’ “lor” pentru urmatoarea perioada?

Sau democratia cu adevarat participativa? Adica acolo unde cel mai important episod al ciclului electoral este schimbul deschis de idei care are loc inaintea procesului de vot? Unde ‘cel ales’ se straduie cu onestitate sa duca la bun sfarsit ce a fost pus sa faca pentru toti membrii comunitatii? Si unde toti acesti comunarzi – nu doar opozitia, stau cu ochii pe alesul “lor” ca pe butelie? Nu atat pentru ca nu ar avea incredere in el ci pentru ca toti stim ca orice om, oricat de bine intentionat, este supus greselii?

Si cum tot acest demers a pornit de la prezenta/absenta de la vot, mai voi intoarce la ea.
Experimentam deja consecintele mentionate de Vlad Petreanu.
Din pacate, mai sunt si altele. Foarte vizibile, doar ca nu ne uitam la ele.

“Cum dracu au putut sa faca o asemenea prostie?”

De cate ori v-ati pus aceasta intrebare atunci cand cei aflati la putere au facut cate o gogomanie? Una atat de evidenta incat se vede cu ochiul liber?

De cele mai multe ori, cei care au votat ‘cu puterea’ gasesc scuze celor pe care i-au ales: ‘nu si-au dat seama’, ‘factori externi’, ‘nu intelegem noi’….
De la fel de multe ori, cei care care au votat ‘impotriva’ si cei care nu au votat deloc dar sunt afectati negativ de ‘gogomanie’ cauta explicatii cat mai ‘corozive’: ‘vor sa-si scape lor pielea’, ‘ca sa-si umple buzunarele’, ‘nu le pasa ce se va intampla maine, tot ce-i intereseaza este sa se imbuibe ei astazi’… si asa mai departe…

De cele mai multe ori, deciziile guvernantilor sunt influentate de toti – sau de foarte multi dintre, factorii enumerati mai sus.
Si de inca unul, care actioneaza cu atat mai puternic cu cat prezenta la vot a fost mai redusa la ultimele alegeri. Impresia guvernantilor ca nu vor trebui sa dea socoteala cu privire la efectele guvernarii lor.

Pai ce altceva sa inteleaga guvernantii, indiferent care dintre ei vor iesi din urne, in conditiile in care foarte putine dintre ‘fetele mari’ se ostenesc macar sa se deplaseze pana la cabina de vot?
Evident, ca respectivelor ‘fete mari’ nu prea le pasa de catre cine vor fi ‘violate’. Ca s-au impacat cu soarta…

Si atunci de s-ar purta ‘violatorii’ cu manusi?
Repet, oricare ar fi acestia!

Pentru ca asa ar fi frumos?
Pentru ca este evident, oricui a avut ochii deschisi atunci cand a citit manualele de istorie din liceu, ca toate greselile guvernantilor ajung la scadenta? Mai devreme sau mai tarziu?

Pai daca stiti toate chestiile astea, de nu iesiti la vot? Manca-v-as eu sufletelul vostru…

Zilele astea am mai invatat o smecherie. Cica nu e bine sa termini un text chiar in punctul culminant al expunerii… da-le cititorilor posibilitatea sa-si revina putin inainte de a se intoarce la ‘cealalta’ realitate…

“Toate sistemele de guvernare sufera de o problema recurenta. Puterea atrage personalitatile patologice. Nu este vorba atat despre efectul corupator al puterii cat despre faptul ca puterea are un efect de magnet asupra celor coruptibili. Pentru astfel de oameni exercitiul ‘violentei’ are efectul unui drog. Un drog care da foarte repede dependenta.” Frank Herbert, Chapterhouse Dune, Missionaria Protectiva.

Si, pana la urma, asta e rolul democratiei. Sa ofere ‘fetelor mari’ ocazia sa-si spuna, macar din cand in cand, parerea despre cat de ‘betivani’ au devenit ‘violatorii’.

Nu-i asa ca auziti foarte des expresia asta? ‘Oarecum’ peiorativa?

Fix acum 51 de ani, Peter L. Berger si Thomas Luckman publicau “Construirea Sociala a Realitatii“.

Simplificand la maxim, se poate spune ca cei doi ne explica cat de profund modificam noi realitatea care ne inconjoara – si in care traim, prin simplul fapt ca discutam intre noi despre aceasta realitate.

La o a doua lectura, vom intelege si cat de determinant este modul in care purtam aceasta discutie.

Pentru inceput, avem nevoie sa sesizam diferenta dintre limbajul diplomatic si cel uzual.

Cel uzual fiind cel pe care il utilizam in mod normal. Adica cel care nu are nevoie de ‘traducere’. Cel cu ajutorul caruia spunem ‘verde-n fata’ ce avem pe inima.

Spre deosebire de limbajul uzual – adica cel explicit prin excelenta, limbajul diplomatic are mai degraba menirea de a pastra deschis canalul de comunicatie. Și abia în secundar pe aceea de a preciza o anumita pozitie.

Cele doua limbaje sunt atat de diferite datorita circumstantelor in care au evoluat.

Cel uzual este folosit de catre interlocutori familiari unul cu celalalt. Atat de familiari incat dau exact aceiasi conotatie cuvintelor folosite, stiu foarte bine ce parere au unul despre celalalt si, cel mai important, stiu cu totii ca relatia dintre ei va continua aproape indiferent de rezultatul episodului de comunicare in timpul caruia este folosit respectivul tip de limbaj.

Ei bine, aproape toti dintre noi – indiferent de nivelul de educatie, stim – chiar inconstient, sa ‘schimbam foaia’ atunci cand macar una dintre conditiile de mai sus nu mai sunt indeplinite.
Indiferent de cat de familiari suntem cu interlocutorii nostri, incercam sa dregem busuiocul atunci cand sesizam ca celalalt chiar s-a bășicat. Iar primul lucru pe care îl facem în astfel de situații este să vorbim ‘frumos’.
Ca să nu mai spun despre cât de grijuliu vorbim cu o persoană ‘de rang superior’! Asta în special atunci când soarta noastră depinde de decizia ce urmează să fie luată de acea persoană în urma dialogului pe care îl purtăm. Și câtă grijă avem ca în timpul acestui dialog să transmitem informația pe care intenționăm să o aducem la cunoștința interlocutorului nostru…. dar mai ales câtă grijă avem ca dispoziția acestuia față de persoana noastră să devină cât mai favorabilă- sau măcar să rămână neutră,… fiind dispuși, la nevoie, să sacrificăm chiar și o parte din precizia comunicării…

Până la urmă, vorbim despre două tipuri complet diferite de comunicare.
După un episod în care a fost folosit limbajul uzual, amândoi interlocutorii rămân cu informațiile schimbate cu acel prilej precum și cu sentimentul că lucrurile vor continua mai mult sau mai puțin neschimbate. Doi ‘dușmani’ vor continua să se dușmănească după fiecare schimb de invective iar doi prieteni vor ști că se pot baza unul pe celălalt chiar și după un episod de comunicare în timpul căruia au făcut mișto unul de celălalt – bineînțeles cu condiția ca miștoul să fi rămas în parametrii obișnuiți.
Ei bine, la sfârșitul unui episod de comunicare ‘diplomatică’ interlocutorii rămân cu mai puține informații și cu mai multe întrebări decât dușmano-prietenii de mai sus. Franchețea limbajului uzual îi face pe aceștia din urmă să pună preț pe informațiile vehiculate – tocmai pentru că cei doi știu la ce să se aștepte unul de la celălalt, în timp ce chiar ‘onctuozitatea’ limbajului diplomatic menține trează vigilența celor care îl folosesc. ‘Oare ce a vrut să spună cu adevărat?’ ‘Câte dintre vorbele lui au fost sincere și câte au fost spuse doar pentru a-mi face mie plăcere?’

Bine, bine… foarte interesantă ‘pregătirea asta de artilerie’… dar ce-ar fi să revii la cestiune? Care-i legătura dintre barbologia asta savantă și ‘interesele politice’ pe care te-ai pornit să contruiești colțul ăsta de realitate virtuală?

Șmecheria este că barbologia asta are sens doar dacă ambii interlocutori sunt cu adevărat conștienți despre ceea ce se întâmplă în jurul lor. Dacă amândoi interpretează la fel cuvintele care zboară dintr-o parte în alta.
Dacă unul dintre ei este setat pe modul diplomatic iar celălalt crede că episodul de comunicare face parte din cotidian… s-ar putea ca realitatea nou creată să fie atât de depărtată de cea precedentă încât să nu existe prea multă congruență între cele două…

Revenind la interesul de moment – acela de a concluziona într-un fel barbologia de astăzi, să despuiem ‘interesele politice’ de vălurile diplomatice care funcționeză ca niște perdele de fum.
Vorbind pe șleau, ‘interese politice’ este un eufemism folosit de ziariști pentru a spune, în mod politicos, “interese de partid”. Și mai precis, “interese înguste de partid”.’Profesioniștii în comunicare’ folosesc această locuțiune din nevoia de a păstra o relație funcțională cu partidele, din servilism sau, poate, pentru că ‘sună mai bine’.

Indiferent de motiv, prejudiciul adus comunității – în întregul ei, este enorm.

Repetat ad nauseam, termenul induce în conștiința populară sentimentul că politica este ‘o curvă’.
Iar când spun ‘conștiință populară’ mă refer la toată populația. Y compris întreaga clasă politică – că doar de pe malurile Senei ne-am învățat să “umblăm cu cioara vopsită”.

cioara vopsita

Oamenii de ‘rând’ s-au lăsat convinși că politica este o chestie extrem de murdară – așă că se țin departe de ea, în timp ce politicienilor – adică cei cărora nu le e frică de mizerie, li se pare din ce în ce mai normal să continue așa cum sau obișnuit deja.

Vorbeam undeva mai sus despre o lipsă de congruență. O din ce în ce mai acută lipsă de congruență.
Clasa politică este detașată de restul oamenilor. Adică realitățile în care trăiesc fiecare dintre aceste două categorii au din ce în ce mai puține lucruri în comun.

Cu toate că distanța dintre cele două realități a apărut ca urmare a ‘eforturilor’ – sau a ‘neglijenței’?, ambelor categorii de oameni…

‘Optimizare fiscala’ este o caciula foarte mare.
Sub ea poate fi ascuns orice.
Bineinteles ca toti oamenii normali la cap isi planifica afacerile in asa fel incat sa obtina cat mai mult profit.
Diferentele apar din metodele folosite pentru a obtine acest profit. Unele dintre aceste metode sunt atat legale cat si morale, altele legale dar amorale sau chiar atat ilegale cat si imorale.
Practica sugereaza, cat se poate de puternic, ca pietele sunt cu atat mai fragile cu cat accepta mai multa imoralitate.
Ne e mult mai usor sa intelegem cat de periculoasa e acceptarea ilegalitatii – tuturor ne e frica de talhari.
Ne e mult mai greu sa intelegem ca ‘hotii’ care se folosesc de imoralitate in loc de violenta sunt mult mai periculosi decat talharii. Tocmai pentru ca nu ne e frica de ei. Ni se pare ca suntem suficient de smecheri incat sa ne pazim singuri de excroci iar chestia asta ne da un fel de mana libera sa incercam sa-i pacalim noi pe altii.
Nu facem altceva decat sa ne furam singuri caciula. Aia optimizata fiscal.
Conceptul asta, de contract mai mult sau mai putin implicit intre membrii unei comunitati/societati, pleaca de la premiza – prea putin mentionata – ca marea majoritate a celor in cauza au aceiasi ‘tinta’.
Ca singura lor neintelegere se refera la traseu si nu la destinatie.
Chiar si democratiile, pentru a ramane autentice, au nevoie de aceiasi situatie.
Nu poti supune votului democratic mai mult decat ruta traseului – adica modalitatea prin care dorintele populatiei sa fie indeplinite. ‘Destinatia’ trebuie sa fie cunoscuta dinainte.
Conceptul in sine a aparut simultan in Anglia si in Franta, undeva prin secolul XVIII. Chiar daca unele variante incercau mai degraba sa justifice rolul monarhiei/conducatorului (Hobbes) iar altele sa puna in evidenta drepturile cetatenilor (Locke si J.J. Rouseau) toate plecau de la premiza ca rationalitatea partilor care interactioneaza in societate le impune acestora sa se uneasca si sa delege puterea executiva catre guvern.
Daca e sa judecam dupa efecte, totul a decurs cat se poate de bine.
Tarile unde a aparut ideea, impreuna cu cele care au adoptat-o si au pus-o in aplicare in mod onest, sunt cele mai dezvoltate din lume iar populatiile lor se bucura de cel mai inalt standard de viata din istoria umanitatii.
Si totusi.
Se pare ca unora li s-a urcat succesul la cap.
Prima chestie care a inceput sa ‘dispara in ceata’ a fost ‘unitatea’. Acum este in plina erodare chiar increderea in procesul de guvernare, in timp ce respectul fata de guverne/guvernanti a devenit o vorba goala.
Peste procesul de erodare, devenit deja istoric, se suprapune in prezent ‘lupta’ dintre generatii.
Iar discutia nu mai este despre ‘traseu’ ci despre ‘unde vrem sa ajungem’.
Daca pana nu demult tinerii voiau ‘mai repede’ iar batranii ‘stai asa ca nu e graba’, in prezent generatiile vor cu totul si cu totul alte chestii.
Jumatate din generatia ‘matura’ e multumita cu starea actuala si vrea sa o conserve – fara sa fie prea tare interesata de consecintele pastrarii ei, iar jumatatea cealalta moare de foame si sta cu mana intinsa la generatia tanara.
Care nici ea nu e mai breaza. Jumatate dintre ei nu stiu ce vor sa faca cu vietile lor – dar pretind sa traiasca mai bine decat cei de dinainte, iar jumatatea cealalta e atat de suparata pe predecesori incat chiar i-ar lasa sa moara de foame.
Pai cum sa mai negociezi traseul autobuzului daca pasagerii vor sa ajunga in locuri diametral opuse?
Iar daca soferul mai si fura din benzina, in timp ce o parte din pasageri se fac ca nu vad…. sau chiar il ajuta…
Mai tineti minte ca cei care imaginat conceptul de contract social si-au bazat intreaga constructia pe rationalitatea umana?

Cineva, probabil taică-miu, a uitat televizorul deschis în sufragerie.
Când am trecut pe acolo, am observat chestia de mai sus, cu majuscule, defilând pe ‘burtieră’.
Am schimbat imediat postul!
Televizorul, fără să fie chiar nou, merge perfect.
Ce rost are să risc?
Dacă, prin excepție, de data asta chiar au dreptate?
El ce vină are?

Și de ce ar trebui să mătur eu cioburile?
Doar pentru că unii au crezut că, de data asta, ‘Or să se țină de cuvânt! Uite ce program bun au!’?!?

%d bloggers like this: