Archives for category: psihologie

Au început cu homosexualii.
Am tăcut din gură. Pentru că nu eram homosexual.

Apoi le-au luat pe femei.
Nici femeie nu eram, așa ca am continuat să tac.

Apoi au venit după noi.
După toți ceilalți care eram diferiți de ei.

Nu mai era nimeni care să mai spună ceva.

Adaptare dupa Martin Niemoeller.

Cine sunt ei?

Sunt doi ei.
Nu-s chiar atât de diferiți, cu toate că unii sunt mulți iar ceilalți, puținii, se cred mult mai deștepți decât primii… Las-că și cei mulți se uită-n gura celor din a doua categorie de parcă s-ar aștepta să iasă de-acolo doar porumbei de-ai păcii…

Îi unește credința în puterea turmei. Cei mulți cred că dacă stau cuminți în țarc vor fi feriți de lupul cel rău iar cei puțini cred că, prin înțărcuire, mulțimea poate fi convinsă să credă orice și să asculte orbește.

Îi mai unește și o anumită ignoranță. Istorică!
Nici una dintre tabere nu reușește să-și aducă aminte că toate turmele ajung, inevitabil, la abator și că cel care taie găina cu oua de aur sfârșește prin a-și baga unghia-n gât.

Advertisements

Un bunicuț simpatic care participă, din când în când, la proteste antiguvernamentale.

Ce-l face deosebit?

Doctoratul obținut în Franța, cu vreo 70 de ani în urmă?
Calitatea de membru al Partidului Comunist Francez, din aceiași perioadă?
Întoarcerea în Romania deja comunistă?
Colaborarea cu regimul? Unii susțin chiar că Șora ar fi fost, la un moment dat, mâna dreapta a Anei Pauker…
Prezenta în primul guvern Roman? De unde și-a dat demisia în semn de protest împotriva folosirea minerilor pentru curățirea Pieței Universității?
Calitatea de membru al Academiei Române? Cu cât prestigiu o mai avea aceasta, după ce a primit în rândurile ei pe vestita savantă de renume mondial…

Sau faptul ca Șora, și alții ca el, sunt dovada vie a evidenței că te poți vindeca de comunism?

Iar asta îi lasă fără nici un fel de scuză pe cei care….

Eu fiind, așa… un pic mai țăran, prefer să o fac ‘din mână’.
Cu cardul, într-adevăr, dar ‘din mână.’ ‘Față-n față’, care-vasăzică, nu pe internet.
Sau ‘prin’ internet?!?

Așa că m-am prezentat în fața ghișeului. Unde eram a cincea persoană la coadă.

‘Mișto. Scap repede.’

De obicei, chiar merge relativ repede.
Sunt două ghișee, la unul dai ‘nota de plată’ – pe care ai primit-o prin poștă, ai cerut-o de la un alt ghișeu sau, mai nou, ai calculat-o (estimat-o) singur.
La celălalt dai banii. Sau cardul.

După vreo cinci minute – timp în care am aflat, din afișe, că trebuie să anunți la primul ghișeu că ai de gând să plătești cu cardul și că între 12 și 12:30 casieria e în pauză, am început să reconsider situația.
Încă nu plecase nimeni. Și era deja 11:47.
Am încercat o glumă cu cel din față dar n-a mers. A râs, politicos, dar se vedea că nu are chef.
Așa că am continuat să mă uit în jur. Ajung acolo cam de două, trei ori pe an – în medie, și fac treaba asta de aproape 20. De fiecare dată descopăr chestii noi.

Situația s-a deblocat relativ repede și cel din fața mea a ajuns sa dea un teanc de hârtii la primul ghișeu.
‘Cât plătiți?’
‘Păi scrie acolo’.
‘Nu știți cât ați calculat?’
‘N-am calculat eu. O colegă de-a dumneavoastră a făcut impunerea.’
‘Trebuia să-mi dați doar ultima pagină!’

Într-un fel, chiar avea dreptate… și totuși… ‘colega’, poate într-un exces de zel, capsase la-olalta tot teancul de hârtii…

Mă rog… Îmi vine și mie rândul, spun repede că am de gând să plătesc cu cardul – toți cei din fața mea făcuseră la fel, și mă blochez.
Observ, cu stupoare, că după a nu știu câta modernizare a softului, operatoarea de la ghișeu e nevoită să introducă data la fiecare tranzacție!
10 caractere bătute aiurea la fiecare notă de plată! Chestia asta n-ar avea sens nici dacă ar fi vorba de două note de plată pe săptămână, da-poi-mite nu știu câte zeci pe oră…

‘E 12! Domnul e ultimul!’ observă, aproape triumfător, operatoarea de la primul ghișeu.
Și închide, rapid, cele două gemulețe opace care o separă de ‘lumea dezlănțuită’.
Fac un pas lateral spre stânga, pentru a ajunge să plătesc, și mă uit – cu o oarecare jenă, în spate.

Mai era o singură persoană!
O doamnă de vreo 50 și ceva de ani.
Care se uita, cu un fel de resemnare senină, la cele două gemulețe…

‘Da-ți-mi cardul!’
‘I-l arăt și gata!’
‘Aici nu merge!’
Îi dau cardul, continuând să mă uit lung la teminalul POS, pe care se vedea clar simbolul pentru contact-less.
‘Pinul!!!’

La prima vedere, atitudinea celor două casiere pare cel puțin ciudată.
Cum poți să-i închizi cuiva oblonul în nas – și să-l lași să aștepte încă o jumătate de oră, în condițiile în care putea-i să-l ‘rezolvi’ în mai puțin de un minut?
Din timpul tău, într-adevăr…
Și totuși… un minut din timpul tău față de jumătate de oră din timpul altuia…

În cele două secunde – sau cât mi-o fi trebuit să bag pinul, mi-au trecut prin cap toate schimbările pe care le observasem în ultimele cinci minute.
Aparatul cel nou de aer condiționat. Cu invertor! A cărui conexiune cu unitatea exterioară fusese trasă prin, efectiv, „prin” geam. Fusese spart colțul unui ochi de geam ca să treacă legătura de țevi și cordonul de alimentare. Gaura, ciobită, era cam de trei ori mai mare decât ar fi fost nevoie și, probabil, urmează să fie lipită cu scotch. La iarnă… Și, de fapt, oricum nu contează prea mult… Toată ‘vitrina’ e făcută din ochiuri de cornier ‘astupate’ cu câte o singură foaie de geam. Lipit cu chit din ăla roșu! Așa cum se închideau balcoanele pe vremuri…
Iar în vitrină, chiar lângă casierie, sunt câteva tomberoane de gunoi! Înăuntru!
Nu put, într-adevăr, dar au câțiva ani buni… Și își arată vârsta… cu prisosință… Am încercat să arunc o hârtie într-unul dintre ele și am rămas cu capacul în mână…

În condițiile astea… cele două casiere se poartă de-a dreptul civilizat…  cel puțin în comparație cu condițiile în care trebuie să muncească…

 

One of the oldest literary works, a poem written some 4 millennia ago, is about the prince of the land, Gilgamesh, helping his ‘commoner’ friend, Enkidu, to reach ‘full human-hood’. Along with the rest of the people under Gilgamesh’s stewardship.

Prometheus, the Titan who had given us “the gift of fire and the skill of metalwork“,  ended up chained to a pole and having his liver eaten out by an eagle.

The Jewish God had made Man in His own image. All men, and women, equal among themselves – since they had all been cast in the same mould, and all of them sharing a divine spark – since that mould had been made in God’s resemblance.

Some two and a half millennia ago, in India, Siddhartha Gautama – the highly pampered son of a local ruler, had figured out – and started to teach his followers, that the manner in which you lead your life is far more important than being celebrated as a winner.

About the same time, in China, Laozi had written a “handbook for the ruler. He should be a sage whose actions pass so unnoticed that his very existence remains unknown. He imposes no restrictions or prohibitions on his subjects; “so long as I love quietude, the people will of themselves go straight. So long as I act only by inactivity, the people will of themselves become prosperous.””.

Two millennia ago, in Jerusalem, a teacher had reminded us that God’s teachings have been meant to be followed in earnest, not ‘faked’ in a callous manner. And that we should respect each-other, regardless of our respective ranks.

Less than three short centuries ago, Adam Smith had figured out that human society has passed through a series of ‘stages’:  “the original “rude” state of hunters, a second stage of nomadic agriculture, a third stage of feudal, or manorial, “farming,” and a fourth and final stage of commercial interdependence.
‘Commercial interdependence’ meaning that each and every one of us depends on everybody else.

“We don’t expect our dinner from the benevolence of the butcher, brewer, or baker but from their regard for their own interest; we appeal not to their humanity but to their self-love, and talk to them not of our needs but of their advantages.”

Adam Smith,
An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, 1776

In other words, Adam Smith reiterates the very same thing that has been already told so many times in so many ways.

That it is in the interest of each and everyone of us for the free market to remain free. If we allow any of the ‘butcher’, ‘brewer’ or ‘baker’ to take any kind of precedence over any of the other – or over any one of us, then we are all doomed. Including those who had enjoyed, for a while, the spoils of ‘precedence’.

I’m not making much sense here?

Let’s take a short glimpse back.

Not many of Gilgamesh’s ‘nephews’ have followed his example.
During their rule, the area had been a quagmire of internecine warfare. It still is, unfortunately.

Prometheus’ is a very interesting story.
His very gallant exploit was punished dearly.
What if there is some hidden meaning to it? Related to that of the ‘original sin’?

“You will not certainly die,” the serpent said to the woman. “For God knows that when you eat from it your eyes will be opened, and you will be like God, knowing good and evil.”

When the woman saw that the fruit of the tree was good for food and pleasing to the eye, and also desirable for gaining wisdom, she took some and ate it. She also gave some to her husband, who was with her, and he ate it. Then the eyes of both of them were opened, and they realized they were naked; so they sewed fig leaves together and made coverings for themselves.

Then the man and his wife heard the sound of the Lord God as he was walking in the garden in the cool of the day, and they hid from the Lord God among the trees of the garden. But the Lord God called to the man, “Where are you?”

10 He answered, “I heard you in the garden, and I was afraid because I was naked; so I hid.”

11 And he said, “Who told you that you were naked? Have you eaten from the tree that I commanded you not to eat from?”

12 The man said, “The woman you put here with me—she gave me some fruit from the tree, and I ate it.”

13 Then the Lord God said to the woman, “What is this you have done?”

The woman said, “The serpent deceived me, and I ate.”

So what do we have here?
The serpent gives Eve an advice – which comes to be true, Adam and Eve haven’t died from eating ‘the apple’.
Adam and Eve ‘realize they were naked’ and dress themselves.
God finds out and chastises Adam: ‘what have you done? Haven’t I told you not to eat from that tree?’.
Adam snitches on his woman, the one made from his own rib, at his own request:  “The woman you put here with me—she gave me some fruit from the tree, and I ate it.” And Eve passed the blame along to her teacher…

Well, maybe there is a sort of an ‘original sin’… and not one necessarily based on our tendency to disobey orders… after all, ‘disobeying’ is the only way to learn anything…

Let’s go back to the Bible.

22 And the Lord God said, “The man has now become like one of us, knowing good and evil. He must not be allowed to reach out his hand and take also from the tree of life and eat, and live forever.”

What if God was not as much mad at Adam and Eve for acceding to self awareness as he was afraid of what they will do with their newly acquired skill? Specially if they would have been allowed to hone it for any considerable amount of time?
Specially when considering what each of them had done after they had learned about their individual oneness? Tried to blame others for what each of them had done?
Each of them had tried to use whatever difference there was between their individual beings and all the rest to their exclusive advantage? As a way to invent and win a competition instead of a reason to start and engage in a cooperative effort?

Would it be farfetched to interpret this episode as ‘God, in his immense wisdom, knew that allowing an imperfect ‘knowledgeable person’ to ‘hold on to power’ for too long would transform that person into a tyrant?’.
For we are, all of us, ‘imperfect knowledgeable persons’… regardless of what we think about ourselves…

Going back to Prometheus, ‘fire’ and ‘metalwork’ are powerful ‘competitive advantages’. Societies which control these ‘skills’ can very easily subdue those who don’t. And they have done it, several times in history.
With ‘mixed’ results, to put it mildly.
Could it be that Prometheus’ punishment is a metaphor meant to teach us about the perils of inducing extreme disparities among various groups of people?

The Jewish people have demonstrated an uncanny ability to survive. As a people, I mean. Against incredible odds.
I don’t know whether this has anything to do with any help from God but I’m convinced it has everything to do with the manner in which they treat each-other. More precisely, with the manner in which they help and respect each-other.

Only three countries in Asia have not been completely overrun by the Europeans during the XIX century. China, Japan and Thailand. The common thread among them is that all three follow the teachings of Buddha and Laozi. Which are very similar, in their essence.

Christian Europe, the land inhabited by people supposed to love each-other, has somehow reached a world dominant position during the XVIIIth and  XIXth centuries, process which has been furthered by the rise of the equally Christian US of America.
Unfortunately, during the same three centuries, the same Euro-Atlantic space has been the theater and origin of the bloodiest conflicts in the history of humankind.

The free-market capitalism envisioned by Adam Smith worked wonders.
Well, not the capitalism itself. The people cooperating according to Smith’s division of labour in the realm of the free market.
The entire world is currently living in way better conditions than, say, one hundred years ago.

Yet, there are some ominous clouds rising their ugly heads over the horizon.

In Europe – which had wised up after WWII, at least temporarily, ‘differentialism’ is on the rise again.
The Cold War had ended but those who won it didn’t apply the lesson that had become evident after WWI and WWII. That the victor has to help the vanquished out of its war induced relative misery if things are to be settled for good.

For many, capitalism has become synonymous to greed.
Which is both absolutely wrong and very descriptive of the current situation.

How about us making better use of the comprehension skills for which Adam and Eve had been banished from the Paradise?
And revert to more modest manners? More helpful for our longer term survival?

Would it make any difference if I reminded you that Rome had fallen while Byzantium had survived for another millennium?
What was the difference between these two?
The people in Byzantium had converted en masse to the religion which considered people as being ‘Equal Children of the Loving God’ while the Roman emperors had continued to bribe their ‘constituents’ with ‘panem et circenses’.

“He would rather govern rich men than be rich himself; since for one man to abound in wealth and pleasure when all about him are mourning and groaning, is to be a gaoler and not a king.”

Thomas More, The Utopia.

The American Revolution was fought under the banner of ‘Taxation without representation is tyranny”.
Meaning that the first Americans saw taxes as money well spent, as long as paying said taxes allowed them to vote. As in ‘being able to determine their own future’. Albeit in a collective manner.

In fewer words, the early Americans viewed liberty as being valuable enough to die for, let alone to spend some money in order to maintain it.

10% anual pay rise

time.com

And what made so many modern Americans willing to sell their hard won ability to vote? To determine their future?

Are they so poor that, for them, liberty has become an empty word?
Have they lost all confidence in the democratic process?
Are they so infatuated with money?

Any mix of all of the above?

 

Nu știți ce-s ăia Krampuși?

Krampus

Niște arătări care vin să strice sărbătorile de iarnă.
Copiilor care n-au fost cuminți, în versiunea modernă, dar nu numai.

Și ce legătură au monștrii ăștia central Europeni cu Plugușorul nostru, obicei cu un caracter pronunțat extracarpatic?

Două chestii.
Ambele fac parte din suita Sărbătorilor de Iarnă.
În al doilea rând, există și la noi un echivalent al Krampuslauf. Mersul cu Ursul. Nu este chiar același lucru – sunt destule deosebiri între culturile central și est Europene, dar pot fi identificate suficient de multe paralele între ele încât să ne gândim la o origine comună.

Și, până la urmă, care e treaba cu sărbătorile astea?
Creștinii sărbătoresc Nașterea Mântuitorului, țăranii marchează reînceputul ciclului agrar, din ‘străfundurile păgâne’ avem referirile la cultul Soarelui…

Primii creștini nu prea aveau treabă cu luna Decembrie. Pe vremea aia sărbătoreau Botezul lui Cristos și ignorau nașterea. „Unii dintre ‘capii bisericii’ se opuneau idei de a sarbători o naștere. Origen (c.185-c.254) susținea în predicile sale că ar fi fost greșit ca Hristos să fi fost onorat in același mod în cae fuseseră onorați Faraon hi Herod. Zilele de naștere erau potrivite doar pentru zeii păgâni”
Alți „capi ai bisericii” aveau alte păreri.
În timp au fost propuse multe zile ‘de naștere’, din 17 Noiembrie până în 20 Mai.

Cert este că prima sărbătorire oficială a Crăciunului a avut loc abia în 336 și a fost organizată de Constantin. Adică de împăratul care a oficializat cultul creștin pe întreg imperiul aflat sub controlul său.
E greu acum, dupa aproape 2000 de ani, să punem degetul pe motivul care l-a convins pe Constantin să facă acest lucru.
E simplu, totuși, să constatăm că în aceiași zi romanii îl sărbătoreau pe Sol Invictus (Soarele Neînvins), obicei preluat, foarte probabil, de la egipteni.

In acest context, devine interesantă observația că „doar un număr relativ mic de culturi au dezvoltat religii centrate pe cultul Soarelui. Egiptenii, Indo-Europenii si Meso-Americanii. ‘Locul comun’ caracteristic tuturor acestor grupuri era nivelul înalt de civilizație urbană și o puternică ideologie bazată pe sacralitatea monarhiei. În toate aceste culturi Soarele este prezentat ca stapânul ambelor lumi, de sus și de jos, pe care le străbate, majestuos, în fiecare zi.

Cultură urbană, rege sacru, ciclu agricol cu faze clare, cam astea ar fi cele trei caracteristici comune împărtașite de culturile care s-au bazat pe religii de sorginte solară.

Să vedem mai întâi cum e cu ‘ciclul agricol cu faze clare’.
Egiptul depindea, în întregime, de Nil. De revărsările Nilului, mai bine spus. Revărsări care aveau loc odată pe an. Și cum singurul lucru observabil de care vechii egipteni puteau lega aceste revărsări era mișcarea aparentă a Soarelui pe cer… iată cultul Soarelui.
Ceva similar s-a întămplat în zonele agricole cu climă temperată. Acolo unde apar diferențe atât de mari de temperatură între vară și iarnă încât trei luni pe an mare parte din vegetație moare sau este încetinită foarte mult. Și unde revenirea Soarelui – după solstițiul de iarnă, 21 decembrie, este sărbătorită cu foarte mare veselie.

Dar de ce era nevoie de un ‘nivel înalt de civilizație urbană’ pentru apariția unei religii solare? Și de ‘sacralitatea monarhiei’?

Păi chiar credeți că e nevoie să li se reamintească țăranilor despre importanța Soarelui? Sau, celor egipteni, despre cât de important era mâlul fertil adus de creșterile anuale ale Nilului?

Cosmogoniile de natură religioasă pun întotdeauna căruța în spatele cailor.
Conform autorilor lor, ‘întreaga fire’ este creația unor ‘agenți originali’, cărora oamenii trebuie să le se ofere dovezi continue de respect pentru ca lumea să rămână așa cum ne-am obișnuit noi să fie.
Asta în timp ce cosmogoniile de natură istorică sugerează că, indiferent de cum s-or fi pornit lucrurile, la un moment dat locuitorii unor anumite ținuturi au început să țeasă diverse mituri cosmogonice. În funcție, bineînțeles, de stadiul de dezvoltare socială în care se aflau la momentul când au început ‘să pună urzeala’. Și care mituri cosmogonice au evoluat odată cu locuitorii respectivi.
Tot așa au evoluat ‘dovezile de respect’ care trebuiau manifestate pentru ca lumea să-și păstreze congruența.

Orice civilizație urbană, și cu atât mai mult una ‘înalt urbană’, depinde în mod esențial de o agricultură funcțională. Chiar dacă locuitorii orașelor au o foarte puternică tendință de a uita chestia asta.
Țăranii vor găsi, aproape întotdeauna, o cale de supraviețuire în eventualitatea dispariției pieței care le consumă produsele. În schimb orășenii vor avea, în mod sigur, niște probleme enorme de fiecare dată atunci când vor dispărea sursele de aprovizionare cu alimente.
Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit tocmai pentru că nu a înțeles chestia asta.
După ce Iulius Cezar a cucerit Egiptul și apoi Galia, romanii – mă rog, conducătorii lor, au crezut că imperiul va dura veșnic. Aveau surse aparent inepuizabile de hrană iar locuitorii Romei păreau dispuși să le apere ‘manu militari’. Și chiar să cucerească altele. Cum s-a întâmplat pe vremea lui Traian.

Numai că prea mult ‘panem et circenses’ pus, în scopuri ‘electorale’, de către ‘aristocrație’ la dispoziția plebei a făcut ca aceasta să se ‘moaie’. Cu alte cuvinte, din dorința de a-și păstra privilegiile, aristocrația urbană și-a tăiat singură craca de sub picioare. Când a fost nevoie de soldați care să apere rutele de aprovizionare cu hrană, plebea a spus „pas”. Nu că nu s-ar fi prezentat la ‘încorporare’… pur și simplu nu a fost în stare, pe câmpul de luptă, să facă față ‘provocărilor’. Greu de descris acum, în amanunt, mecanismul care a dus la dispariția forței militare a imperiului Roman de Apus. Corupția conducătorilor, scârba acumulată în clasa de mijloc, ‘lumpenizarea’ clasei de jos… până la urmă rezultatul contează.
Căile de aprovizionare cu alimente a cetățenilor Romei, nodul gordian al imperiului, au fost întrerupte. Nodul a fost tăiat iar imperiul s-a destrămat extrem de repede. Citadinii de altădată s-au întors, foarte repede, la o existență eminamente rurală. Pentru mai bine de 1000 de ani.

După această rememorare, devine mult mai ușor de înțeles de ce o civilizație urbană, și mai ales una care depinde de o agricultură eminamente ciclică, va avea tendința de a dezvolta o cosmogonie solară. Adică una plină de avertismente dure la adresa conducătorilor, și a ‘beneficiarilor urbani’, cu privire la importanța activităților desfășurate sub ‘imperiul’ Soarelui.

‘Da’ nu crezi că ai cam luat-o razna?
Ai pornit de la plugușor și ai ajuns la cosmogonii… revino la chestiune, stimabile, că ne-ai cam pierdut pe drum…’

Cam asta aveam și eu în program…
Dar nu înainte de a vă atrage atenția că sacralizarea monarhiei nu e o chestie chiar atât de simpla pentru monarhi! Din exterior, ni se pare că beneficiază de condiții ‘regești’. Ceea ce este adevărat, numai că și cerințele ce apasau pe umerii lor au fost foarte dure.
Iar dacă ne uităm cu un pic de atenție, vom descoperi că monarhia a cam disparut din marea majoritate a ariilor acoperite pe vremuri de religiile solare. Mă refer aici la monarhia efectivă, aranjamentul social în care monarhul chiar avea un cuvânt de spus cu privire la mersul lucurilor.

Să revenim la oile noastre. La Plugusor, la Urs, la Krampuși…

Păi care e semnificația Plugușorului? Avem un conducător, ‘bădica Traian’, care face în așa fel încât el și oamenii care îl urmează să aibe ce mânca atunci când ‘omătu-i mare’. În toate variantele Plugușorului este vorba doar despre nevoia ca ordinea firească a Universului să fie păstrată.
Adică despre nevoia de colaborare dintre cei care ‘traiesc de pe urma plugului’. Cei care trag să meargă toți în aceiași direcție iar cei care au coarnele pe mână să-l țină drept și să întoarcă doar la capatul rândului.

Chestia e că Badica Traian nu vorbește, de loc, despre ‘ce s-ar putea întâmpla dacă’.
Pe tot parcursul Plugușorului curge doar lapte și miere. Nici un avertisment, nimic!

Ei bine, aici întervine Mersul cu Ursul.
Și să nu uităm ordinea! Întăi se merge cu Ursul, sau cu varianta mai diluată, Capra, și abia apoi cu Plugușorul.

Mai întâi avertismentul, ce s-ar putea întâmpla dacă ‘forțele răului’ nu ar fi ținute în frău prin colaborarea dintre oameni – de la Ursarul care il controlează pe Urs și până la copii care stau cu gura căscată în uliță.
Și apoi îndemnul. ‘Hai, înapoi la muncă, gata cu atâta sărbătoare. Mai lăsați și pentru la anu’.’

‘Foarte instructiv expozeul tău… dar ai uitat ceva!
Ce rol au Krampușii în toată chestia asta?
Și, din cîte știu eu, central-europenii n-au nimic care să fie echivalent cu Plugușorul nostru…’

Vorbeam mai devreme despre asemănările și deosebirile care există între Europa de Est și cea Centrală.
Coeziunea socială de dincolo de Carpați, și până la Atlantic, este mult mai mare decât cea care există între Carpați și Urali. Acolo pur și simplu nu este nevoie de Plugușor. Oamenii știu și singuri să se apuce de muncă după ce se termină sărbătorile. Și, în același timp, au învățat de mult că fiecare trebuie să-și îndeplinească cu seriozitate sarcinile pentru ca lucrurile să decurgă normal.

Tocmai din acest motiv Krampușii se adresează mai ales copiilor. Nu mai păcălesc pe nimeni altcineva. Chiar și asta funcționează doar în măsura în care părinții nu-și avertizează odraslele asupra ‘înșelătoriei’.

Și uite-așa, într-o parte a lumii, niște avertismente sedimentate în timp au ajuns motiv de amuzament popular – Krampușii, în timp ce în altele, acolo unde sedimentarea a fost răscolită de zvârcolirile istoriei, aceleași avertismente au devenit pretexte pentru cerșetorie.
Adică cetele de ursari fantomă care bântuie deja Bucureștiul, asurzindu-ne cu bătăi de tobă.

Cu Ursu'n Obor

Optimistul:

Omul sfințește locul!

Realistul:

Îl poate și împuți…

‘Diateza’ pasiv-fatalistă:

Dacă te amesteci cu tărâța, te mănâncă porcii.

‘Diateza’ activ-fatalistă:

Dacă fraternizezi cu porcii, vei fi nevoit – mai devreme sau mai târziu, să mănânci din același căcat cu ei.

‘Diateza’ activ-moralistă:

Dacă ești nevoit, la un moment dat, să te amesteci printre porci, măcar încearcă să nu adopți chiar toate obiceiurile lor.

Acuma… porcii, de felul lor, sunt niste animale destul de curate.
Cei salbatici fac, într-adevar, ‘băi de noroi’.  O acțiune cât se poate de justificată. Asta este singura metodă pe care o au la dispoziție pentru a scăpa de o parte din paraziții care li se cuibăresc in piele.
Iar cei domestici sunt mizerabili doar dacă cei care îi cresc nu le fac curat în cocină…
Mănâncă din rahat? Își fac nevoile în troacă?
Unii dintre ei, da!
Cei care au ‘ghinion’…
În sălbăticie, porcii mănâncă aproape tot timpul. Umblă de colo colo și ciugulesc tot ce li se pare mai bun.
Cei de prin cocine, mănâncă doar atunci când li se dă câte ceva…

Apropo, ați văzut vreodată cum sunt crescuți porcii?

Sunt, în mare, două situații.

Cel care îi crește se pricepe și îi pasă sau nu prea știe dar nici nu-l doare capul.
NB, vorbim aici despre porcii crescuți ‘în gospodărie’, pentru consum propriu. Nu despre cei ‘fabricați’ în ferme automatizate!

Cei care se pricep – și cărora le pasă de calitatea cărnii pe care urmează să o mănânce, împreună cu familiile lor, sunt atenți ca porcii să aibe aproape tot timpul câte ceva în troacă și apă proaspătă la discreție. În același timp, fac suficient de des curățenie în cocine – de preferință imediat după ce porcul s-a ghiftuit.

Cei care nu se pricep, fac totul pe dos. Aruncă porcilor de mâncare o dată sau cel mult de două ori pe zi. Mult mai mult decât pot aceștia mânca dintr-odată – să le ajungă pe toată ziua.
Iar porcul e un animal foarte inteligent. Care se plictisește groaznic atunci când este închis într-o cocină minusculă. Așa că își caută de joacă.
Dar nu găsește nimic în afară de troacă și de oala cu apă. Nu-i nimic, după ce se satură le transformă pe astea în jucării.
Sunt încă pline de mâncare și de apă? Oi fi spus eu că porcul e un animal foarte inteligent… și este… dar pentru un porc. Nu vă așteptați să aibe noțiuni de igienă… mai ales că are un stomac capabil să digere pământ… Așa că, de plictiseală, porcul se mai urcă în troacă, mai face o nefăcută tocmai pe unde nu trebuie… după care mai și mănâncă de acolo… pentru că i se face foame în funcție de sistemul său digestiv și nu doar atunci când i se năzare crescătorului să-i aducă de mâncare…
Iar genul ăsta de porcari își aduc aminte să facă curat în cocine doar din când în când și de obicei exact înainte de a-i da porcului tainul. Care porc, de foame, face scandal. Așa că îngrijitorul renunță. Fie din prima, fie după ce scoate o lopată, două de mizerie…
După care, dă vina pe porc!

În concluzie, dacă vreți ca porcii voștri personali, de care beneficiați voi înșivă, să fie ‘curați’, puneți mâna și aveți grijă de ei.
Dați-le de mâncare la timp. Suficient de mult încât să ‘aibe din ce să facă osânză’ dar nu atât de mult încât să ajungă să-și bată joc de mâncare.
Coborâți în cocină de câte ori este nevoie și faceti curat. Fără să vă fie frică că vă molipsiți de ceva. Asta se întâmplă doar atunci când vă lăsați porcii să zburde-n rahat.

Spor la treabă.
Și nu uitați că nici Roma nu a fost construită într-o singură zi.

Ieri, intr-un context, a venit vorba despre ‘inteligenta laterala‘.
Contextul a ‘facut’ in asa fel incat discutia nu s-a referit la continutul notiunii ci la mecanismele prin care fiecare dintre noi pierdem din capacitatea de a gandi lateral pe masura ce suntem ‘imersati’ (mai mult sau mai putin fortat) intr-o anumita cultura/civilizatie. Adica pe masura ce suntem ‘educati’/socializati.
Recapituland schimbul de idei – am acest prost obicei, mi-am dat seama ca asupra gandirii noastre mai actioneaza cel putin inca un set de limitari. Introdus de scopul pe care il avem atunci cand ‘flexam’ creierul.
Gandim intr-un anume fel atunci cand incercam sa intelegem ceva si destul de altfel atunci cand scopul nostru este sa obtinem ceva palpabil dintr-o anumita situatie data.

Intamplarea a facut ca azi dimineata sa dau peste un interesant articol scris de Vlad Petreanu. Stiu, nu exista coincidente, legaturile dintre diversele evenimente apar doar in mintile noastre.
Cu conditia sa avem suficiente informatii despre fiecare dintre evenimentele intre care sesizam/insailam legaturi….

prezenta la vot

http://www.petreanu.ro, Data viitoare, voteaza!

Articolul, foarte bine argumentat, demonstreaza “că atunci când nu votezi nu înseamnă că nu-ți exprimi nici o opțiune, ci că, dimpotrivă, dai mai multă greutate partidului care ia cele mai multe voturi. Nu votezi în semn de protest, ca să te excluzi din sistem? Bravo, sistemul își freacă mâinile de bucurie că încă n-ai priceput cum stă de fapt treaba.

Cu discutia despre inteligenta laterala inca proaspata in minte – repet, coincidentele exista doar in masura in care ne gandim la ele, pe baza informatiilor care ne ajung la cunostinta si in functie de interesele pe care le avem in momentul respectiv, m-am intrebat imediat ‘si, de fapt, cum sta treaba?’

Depinde…

Evident, de ce vrea fiecare dintre noi.
Sa castige alegerile?
Sa traiasca ‘mai bine’?
Sa inteleaga ce se intampla in jurul lui?

Iar fiecare dintre variantele de mai sus are subvariantele ei…

Ce sunt dispus sa fac pentru a castiga alegerile? Cat de ‘disperat’ sunt – adica ce consecinte pot decurge, pentru mine personal si/sau pentru grupul de interese din care fac parte, din rezultatul acestor alegeri? Ce conscinte sunt dispus sa accept, mai ales pentru ceilalti, ca urmare a deciziilor pe care urmeaza sa le iau eu – inainte si dupa alegeri? Ce inseamna si cat conteaza pentru mine caracterul democratic al procesului electoral? Ce inseamna democratia?

Cine sa traiasca mai bine? Eu si da-i dracului pe ceilalti? Eu impreuna cu ceilalti? Care, si cati, dintre ceilalti? Cat ma astept sa dureze aceasta ‘bunastare’?

Si la ce-o sa-mi foloseasca intelegerea asta? O sa mai scriu inca o postare pe blog? O sa aplic ce am inteles pentru a-mi creste sansele de castig? Electoral? Pecuniar? Una o conditioneza pe cealalta?  De alta natura?

Mi-ar trebui un raft intreg de biblioteca pentru a raspunde tututor acestor intrebari.
Si cam prea multe cicluri electorale…

Asa ca o voi lua pe scurtatura.
Imi voi pune tichia de eseist, abandonand orice pretentie ‘monografica’.
Voi pune pe masa doar opinia mea.

Da, vreau sa traiesc mai bine.
Cat de bine pot, cat de mult voi putea. Eu si tot neamul meu.
Asta este scopul incercarii mele de a intelege ce se intampla.

OK, si cu democratia cum ramane?

Care dintre democratii?

Democratia ‘turnir’? Unde cei interesati se ‘impauneaza’, mai mult sau mai putin fara rusine, in fata unui grup de ‘fete mari’ – dintre care doar foarte putine chiar nu pricep ce se intampla? Care ‘fete mari’ urmeaza a avea posibilitatea – ‘curat democratica, Coane Fanica’, de a alege care dintre concurenti sa fie ‘violatorul’ “lor” pentru urmatoarea perioada?

Sau democratia cu adevarat participativa? Adica acolo unde cel mai important episod al ciclului electoral este schimbul deschis de idei care are loc inaintea procesului de vot? Unde ‘cel ales’ se straduie cu onestitate sa duca la bun sfarsit ce a fost pus sa faca pentru toti membrii comunitatii? Si unde toti acesti comunarzi – nu doar opozitia, stau cu ochii pe alesul “lor” ca pe butelie? Nu atat pentru ca nu ar avea incredere in el ci pentru ca toti stim ca orice om, oricat de bine intentionat, este supus greselii?

Si cum tot acest demers a pornit de la prezenta/absenta de la vot, mai voi intoarce la ea.
Experimentam deja consecintele mentionate de Vlad Petreanu.
Din pacate, mai sunt si altele. Foarte vizibile, doar ca nu ne uitam la ele.

“Cum dracu au putut sa faca o asemenea prostie?”

De cate ori v-ati pus aceasta intrebare atunci cand cei aflati la putere au facut cate o gogomanie? Una atat de evidenta incat se vede cu ochiul liber?

De cele mai multe ori, cei care au votat ‘cu puterea’ gasesc scuze celor pe care i-au ales: ‘nu si-au dat seama’, ‘factori externi’, ‘nu intelegem noi’….
De la fel de multe ori, cei care care au votat ‘impotriva’ si cei care nu au votat deloc dar sunt afectati negativ de ‘gogomanie’ cauta explicatii cat mai ‘corozive’: ‘vor sa-si scape lor pielea’, ‘ca sa-si umple buzunarele’, ‘nu le pasa ce se va intampla maine, tot ce-i intereseaza este sa se imbuibe ei astazi’… si asa mai departe…

De cele mai multe ori, deciziile guvernantilor sunt influentate de toti – sau de foarte multi dintre, factorii enumerati mai sus.
Si de inca unul, care actioneaza cu atat mai puternic cu cat prezenta la vot a fost mai redusa la ultimele alegeri. Impresia guvernantilor ca nu vor trebui sa dea socoteala cu privire la efectele guvernarii lor.

Pai ce altceva sa inteleaga guvernantii, indiferent care dintre ei vor iesi din urne, in conditiile in care foarte putine dintre ‘fetele mari’ se ostenesc macar sa se deplaseze pana la cabina de vot?
Evident, ca respectivelor ‘fete mari’ nu prea le pasa de catre cine vor fi ‘violate’. Ca s-au impacat cu soarta…

Si atunci de s-ar purta ‘violatorii’ cu manusi?
Repet, oricare ar fi acestia!

Pentru ca asa ar fi frumos?
Pentru ca este evident, oricui a avut ochii deschisi atunci cand a citit manualele de istorie din liceu, ca toate greselile guvernantilor ajung la scadenta? Mai devreme sau mai tarziu?

Pai daca stiti toate chestiile astea, de nu iesiti la vot? Manca-v-as eu sufletelul vostru…

Zilele astea am mai invatat o smecherie. Cica nu e bine sa termini un text chiar in punctul culminant al expunerii… da-le cititorilor posibilitatea sa-si revina putin inainte de a se intoarce la ‘cealalta’ realitate…

“Toate sistemele de guvernare sufera de o problema recurenta. Puterea atrage personalitatile patologice. Nu este vorba atat despre efectul corupator al puterii cat despre faptul ca puterea are un efect de magnet asupra celor coruptibili. Pentru astfel de oameni exercitiul ‘violentei’ are efectul unui drog. Un drog care da foarte repede dependenta.” Frank Herbert, Chapterhouse Dune, Missionaria Protectiva.

Si, pana la urma, asta e rolul democratiei. Sa ofere ‘fetelor mari’ ocazia sa-si spuna, macar din cand in cand, parerea despre cat de ‘betivani’ au devenit ‘violatorii’.

Nu-i asa ca auziti foarte des expresia asta? ‘Oarecum’ peiorativa?

Fix acum 51 de ani, Peter L. Berger si Thomas Luckman publicau “Construirea Sociala a Realitatii“.

Simplificand la maxim, se poate spune ca cei doi ne explica cat de profund modificam noi realitatea care ne inconjoara – si in care traim, prin simplul fapt ca discutam intre noi despre aceasta realitate.

La o a doua lectura, vom intelege si cat de determinant este modul in care purtam aceasta discutie.

Pentru inceput, avem nevoie sa sesizam diferenta dintre limbajul diplomatic si cel uzual.

Cel uzual fiind cel pe care il utilizam in mod normal. Adica cel care nu are nevoie de ‘traducere’. Cel cu ajutorul caruia spunem ‘verde-n fata’ ce avem pe inima.

Spre deosebire de limbajul uzual – adica cel explicit prin excelenta, limbajul diplomatic are mai degraba menirea de a pastra deschis canalul de comunicatie. Și abia în secundar pe aceea de a preciza o anumita pozitie.

Cele doua limbaje sunt atat de diferite datorita circumstantelor in care au evoluat.

Cel uzual este folosit de catre interlocutori familiari unul cu celalalt. Atat de familiari incat dau exact aceiasi conotatie cuvintelor folosite, stiu foarte bine ce parere au unul despre celalalt si, cel mai important, stiu cu totii ca relatia dintre ei va continua aproape indiferent de rezultatul episodului de comunicare in timpul caruia este folosit respectivul tip de limbaj.

Ei bine, aproape toti dintre noi – indiferent de nivelul de educatie, stim – chiar inconstient, sa ‘schimbam foaia’ atunci cand macar una dintre conditiile de mai sus nu mai sunt indeplinite.
Indiferent de cat de familiari suntem cu interlocutorii nostri, incercam sa dregem busuiocul atunci cand sesizam ca celalalt chiar s-a bășicat. Iar primul lucru pe care îl facem în astfel de situații este să vorbim ‘frumos’.
Ca să nu mai spun despre cât de grijuliu vorbim cu o persoană ‘de rang superior’! Asta în special atunci când soarta noastră depinde de decizia ce urmează să fie luată de acea persoană în urma dialogului pe care îl purtăm. Și câtă grijă avem ca în timpul acestui dialog să transmitem informația pe care intenționăm să o aducem la cunoștința interlocutorului nostru…. dar mai ales câtă grijă avem ca dispoziția acestuia față de persoana noastră să devină cât mai favorabilă- sau măcar să rămână neutră,… fiind dispuși, la nevoie, să sacrificăm chiar și o parte din precizia comunicării…

Până la urmă, vorbim despre două tipuri complet diferite de comunicare.
După un episod în care a fost folosit limbajul uzual, amândoi interlocutorii rămân cu informațiile schimbate cu acel prilej precum și cu sentimentul că lucrurile vor continua mai mult sau mai puțin neschimbate. Doi ‘dușmani’ vor continua să se dușmănească după fiecare schimb de invective iar doi prieteni vor ști că se pot baza unul pe celălalt chiar și după un episod de comunicare în timpul căruia au făcut mișto unul de celălalt – bineînțeles cu condiția ca miștoul să fi rămas în parametrii obișnuiți.
Ei bine, la sfârșitul unui episod de comunicare ‘diplomatică’ interlocutorii rămân cu mai puține informații și cu mai multe întrebări decât dușmano-prietenii de mai sus. Franchețea limbajului uzual îi face pe aceștia din urmă să pună preț pe informațiile vehiculate – tocmai pentru că cei doi știu la ce să se aștepte unul de la celălalt, în timp ce chiar ‘onctuozitatea’ limbajului diplomatic menține trează vigilența celor care îl folosesc. ‘Oare ce a vrut să spună cu adevărat?’ ‘Câte dintre vorbele lui au fost sincere și câte au fost spuse doar pentru a-mi face mie plăcere?’

Bine, bine… foarte interesantă ‘pregătirea asta de artilerie’… dar ce-ar fi să revii la cestiune? Care-i legătura dintre barbologia asta savantă și ‘interesele politice’ pe care te-ai pornit să contruiești colțul ăsta de realitate virtuală?

Șmecheria este că barbologia asta are sens doar dacă ambii interlocutori sunt cu adevărat conștienți despre ceea ce se întâmplă în jurul lor. Dacă amândoi interpretează la fel cuvintele care zboară dintr-o parte în alta.
Dacă unul dintre ei este setat pe modul diplomatic iar celălalt crede că episodul de comunicare face parte din cotidian… s-ar putea ca realitatea nou creată să fie atât de depărtată de cea precedentă încât să nu existe prea multă congruență între cele două…

Revenind la interesul de moment – acela de a concluziona într-un fel barbologia de astăzi, să despuiem ‘interesele politice’ de vălurile diplomatice care funcționeză ca niște perdele de fum.
Vorbind pe șleau, ‘interese politice’ este un eufemism folosit de ziariști pentru a spune, în mod politicos, “interese de partid”. Și mai precis, “interese înguste de partid”.’Profesioniștii în comunicare’ folosesc această locuțiune din nevoia de a păstra o relație funcțională cu partidele, din servilism sau, poate, pentru că ‘sună mai bine’.

Indiferent de motiv, prejudiciul adus comunității – în întregul ei, este enorm.

Repetat ad nauseam, termenul induce în conștiința populară sentimentul că politica este ‘o curvă’.
Iar când spun ‘conștiință populară’ mă refer la toată populația. Y compris întreaga clasă politică – că doar de pe malurile Senei ne-am învățat să “umblăm cu cioara vopsită”.

cioara vopsita

Oamenii de ‘rând’ s-au lăsat convinși că politica este o chestie extrem de murdară – așă că se țin departe de ea, în timp ce politicienilor – adică cei cărora nu le e frică de mizerie, li se pare din ce în ce mai normal să continue așa cum sau obișnuit deja.

Vorbeam undeva mai sus despre o lipsă de congruență. O din ce în ce mai acută lipsă de congruență.
Clasa politică este detașată de restul oamenilor. Adică realitățile în care trăiesc fiecare dintre aceste două categorii au din ce în ce mai puține lucruri în comun.

Cu toate că distanța dintre cele două realități a apărut ca urmare a ‘eforturilor’ – sau a ‘neglijenței’?, ambelor categorii de oameni…

Cineva, probabil taică-miu, a uitat televizorul deschis în sufragerie.
Când am trecut pe acolo, am observat chestia de mai sus, cu majuscule, defilând pe ‘burtieră’.
Am schimbat imediat postul!
Televizorul, fără să fie chiar nou, merge perfect.
Ce rost are să risc?
Dacă, prin excepție, de data asta chiar au dreptate?
El ce vină are?

Și de ce ar trebui să mătur eu cioburile?
Doar pentru că unii au crezut că, de data asta, ‘Or să se țină de cuvânt! Uite ce program bun au!’?!?

%d bloggers like this: