Archives for category: Nu prostiti poporul cu televizorul!

Cineva, probabil taică-miu, a uitat televizorul deschis în sufragerie.
Când am trecut pe acolo, am observat chestia de mai sus, cu majuscule, defilând pe ‘burtieră’.
Am schimbat imediat postul!
Televizorul, fără să fie chiar nou, merge perfect.
Ce rost are să risc?
Dacă, prin excepție, de data asta chiar au dreptate?
El ce vină are?

Și de ce ar trebui să mătur eu cioburile?
Doar pentru că unii au crezut că, de data asta, ‘Or să se țină de cuvânt! Uite ce program bun au!’?!?

Advertisements

“Una dintre cele mai savuroase legende urbane ale Capitalei este legata de un hotel celebru in orasul de pe malurile Dambovitei. Dupa cum ati ghicit este vorba despre hotelul Cismigiu, despre care se spune ca ar fi bantuit de o tanara domnisoara!”

Pe bune?!?

Cineva cade în puțul liftului, moare singură după ce timp de trei ore a strigat zadarnic după ajutor iar amintirea ei ajunge să fie considerată ‘una dintre cele mai savuroase legende urbane ale Capitalei’?

Păi nu ne merităm soarta?
Și ziarele pe care le cumpărăm?

Tocmai ce-am gasit bancul asta in casuta de posta electronica.

FIULE, DĂ-MI NIȘTE BANI DIN PENSIA TA, ȚI-I ÎNAPOIEZ CÂND IES LA PENSIE!
Tatăl are 62 de ani, e inginer și așteaptă anul 2020 să se pensioneze.
Fiul are 42 de ani, e polițist și a ieșit la pensie de curând.
Tatăl va avea 42 de ani de muncă și o pensie de 1.200 de lei.
Fiul s-a oprit la 20 ani de muncă și are o pensie de 8.500 de lei
Tatăl a muncit de 2,1 ori mai mult.
Fiul va avea o pensie de 7 ori mai mare.
Deocamdată, tatăl merge la uzină. Când ajunge acasă, istovit, îl întâmpină fiul, odihnit: “Ce să-ți fac, bătrâne, dacă ți-a plăcut munca?!”
Am incropit repede un raspuns:
“Bancul e bun.
Indeamna la reflexie.
Pe vremuri militia ii apara pe comunisti de nemultumirea poporului.
Astazi, cel putin teoretic, am revenit la normal. Politistii ne apara de infractori.
Pe vremuri era normal sa ii uram pe militieni.
Astazi e de-a dreptul ciudat sa facem bancuri amare despre cei care se presupune ca ne apara. Inclusiv de cei care savarsesc fapte de coruptie…
Ce nu reusesc eu e sa inteleg este cum fac astia sa ne pacaleasca… Ce vina au politistii ca politicienii, votati de noi, au condus tara in halul in care au facut-o?
Si, daca stau bine sa ma gandesc, tatal inginer a votat de mai multe ori in libertate decat fiul politist.”

Liderul unei coalitii politice, venita la putere in urma unor alegeri generale, nu poate deveni prim-ministru din cauza unei ‘tehnicalitati’ – a fost condamnat penal. Pentru niste chestii legate de desfasurarea unui proces electoral.
Asa ca ‘scoate din palarie’ un relativ necunoscut.
Colegii sai de coalitie il confirma pe ‘necunoscut’ in functia de prim-ministru si il numesc pe condamnatul penal in pozitia de presedinte al Camerei Deputatilor.

‘Necunoscutul’ da o ordonanta de urgenta care ar fi atenuat cateva dintre problemele pe care inca le mai are in justitie seful sau de partid. Ordonanta starneste mania populara – exprimata prin vehemente demonstratii de strada, si este, intr-un sfarsit, retrasa prin intermediul unei alte ordonante de urgenta.

‘Reforma’ in justitie este reluata, printr-o initiativa parlamentara. In paralel cu tentativa de punere in practica a programului de guvernare.

Dupa aproximativ 6 luni, principalul partid al coalitiei – cel din randurile caruia fac parte atat liderul coalitiei cat si premierul, face o evaluare a activitatii guvernului.
Ajunge la concluzia ca acesta “n-a mers rau. Doar binisor.” Asa ca i-au retras sprijinul politic. Aproape toti ministrii au demisionat, in afara de premier si inca unul sau doi.
Coalitia nu a mai avut ce face si a trebuit sa depuna motiune de cenzura. Impotriva primului ministru numit chiar de ei. Care a incercat din rasputeri sa-si apere pozitia, inclusiv aratand ca are in vedere interesele superioare ale propriului partid cat si comportamentul pretins duplicitar al liderului coalitiei.
Membrii coalitiei au votat disciplinat in timp ce opozitia s-a abtinut sistematic.
Coalitia a obtinut cu 8 voturi mai multe ar fi avut neaparata nevoie si guvernul – sau mai bine spus, primul ministru, a fost destituit.

Concluzie.
Este clar ca liderul coalitiei a reusit sa isi mentina controlul asupra membrilor de rand ai coalitiei.

Intrebari.
Daca la prima incercare coalitia a reusit sa numeasca doar un guvern care sa mearga ‘binisor’ dar insuficient de bine, de unde vor gasi o alta garnitura care sa performeze ‘suficient de satisfacator’?
Daca vor reusi, se vor intreba de ce au pierdut primele 6 luni?
Daca nu vor reusi, vor mai incerca si o a treia varianta?

Update.
Dupa trecerea motiunii de cenzura, douazeci dintre ministrii demisionari si-au retras demisiile…

“În cererea de retragere a demisiei, foştii miniştri ai Guvernului Grindeanu au precizat că recurgerea la acest act a fost o formă de protest faţă de şeful lor direct.”

Teoretic, și practic, o societate democratică este mult mai flexibilă față de una condusă în mod autocratic.

Bine, în realitate avem de a face cu un proces de optimizare derulat în timp.
Pe termen scurt, a existat întotdeauna tentația ‘concentrării pe rezultat’. Aproape toți dictatorii au fost, aparent, foarte eficienți – cel puțin pe termen scurt.
Din păcate, cei mai mulți dintre ei – eficienți sau neeficienți, fără deosebire, și-au dus, până la urmă, ‘turma’ către dezastru.
Excepțiile – Singapore si Coreea de Sud, pot fi numărate pe degetele de la o mână. Și nici măcar aici dictatura nu s-a terminat chiar ‘pașnic’. Coreea de Sud încă trage ponoasele anilor aceia iar Singapore a rămas, în mare măsură, un stat foarte centralizat.

Același lucru este valabil și pentru partide.

Cei care l-au urmat pe Hitler au sfarsit prin a fi judecati la Nurnberg.
Cei care l-au urmat pe Zelea Codreanu au sfarsit prin a fi fugariti de urmașii lor in ale totalitarismului, comuniștii.

Aceștia, la rândul lor, s-au împărțit în mai multe facțiuni.
Unii n-au înțeles nimic și au rămas împietriți în proiect. Cei care au sudat porțile fabricilor în 22 Decembrie 1989. De exemplu.
Alții s-au prins că nu mai ține și au cotit-o cu prima ocazie. Înțelegerea lor cu privire la cele întâmplate pe vremea comunismului se pare că a fost incompletă de vreme ce s-au regrupat in FSN – și, mai apoi, s-au splitat în FDSN(astazi PSD) și FSN (astazi PDL, fuzionat in PNL). Eu bănuiesc că membrii de rând ai acestor partide pur și simplu au continuat ce au fost condiționați, pe vremea UTC-ului, să considere a fi normal.
Iar liderii lor au crezut că vor fi mai ‘jmecheri’ decât Dej/Ceaușescu și că vor reuși să evite greșelile acestora, menținând totuși un stil de conducere cât se poate de centralizat.

A mai fost o categorie, care a dispărut foarte repede.
Cei care au înțeles cu adevărat fenomenul sau care s-au rușinat pur și simplu de rezultatul ‘muncii de partid’. Care și-au cerut scuze pentru ce-au făcut – măcar în fața oglinzii, și și-au văzut de viața lor.

Constatăm acum rezultatele lipsei de flexibilitate din politica românească.

Stilul centralist și centralizator de conducere practicat de mai toate partidele politice a produs o segregare a populației. Prea mulți dintre oameni nu au încredere în politicieni dar nici nu vor să intre în politică pentru că au ajuns să perceapă orice participare ca pe o înregimentare. Ceea ce, în codițiile de acum, nu este foarte departe de adevăr. Iar acest lucru este relevat foarte bine de către prezența din ce în ce mai scăzută la vot
Iar prea mulți dintre cei care intră o fac fie pentru oarece foloase fie pentru că efectiv le place să facă parte dintr-o organizație semnificativă.

Același stil centralist a produs niște organizații de partid aproape incapabile să se înnoiască singure. Demisiile ‘de onoare’ sunt extrem de puține iar marea majoritate a demiterilor sunt comandate de la centru.
Și uite așa am ajuns în situația în care liderii sunt schimbați abia atunci când încep să fie  anchetați în justiție.

Cum ar fi oare să învățăm și noi odată ce înseamnă aia democrație internă de partid?
Lideri care se dau singuri la o parte atunci când greșesc -știind că nu vor fi aruncați la gunoi?
Organizații care să fie în stare să își dea seama atunci când liderii lor o iau razna? Și nu doar să își dea seama ci să și adopte măsurile necesare?

Nu de alta, chiar organizațiile însele sunt acum în pericol…

Pe 11 Decembrie 2017 PSD a primit de două ori mai multe voturi decăt următoruș partid de pe lista electorală.
Nu suficient pentru a forma singur guvernul dar, repet, de două ori mai mult decăt cel mai apropiat ‘urmăritor’.

Asta în condițiile în care prezența la vot a fost mai mică de 40%.

Odată instalat, noul guvern a început să își pună intențiile în practică.
Atât pe cele asumate explicit – printre care diverse măriri, cât se poate de binevenite, de pensii și salarii, cât și pe cele menționate doar ‘implicit’ în programul de guvernare.
Sorin Grindeanu „a explicat că graţierea există în programul de guvernare al PSD, la capitolul privind „respectul pentru cetăţean” şi în ideea unui sistem judiciar normal, transmite News.ro.”

Spre marea mirare a unora, „De ce sunteţi în stradă, de ce protestaţi, de ce vreţi să daţi jos Guvernul? V-am crescut salariile, v-am majorat pensiile, v-am crescut bursele, v-am dat călătorii gratis cu trenul, vă dăm bani să vă faceţi afaceri. Ce e acela statul de drept şi cât costă el? Spuneţi un preţ!” trocul nu a fost acceptat de către ‘stradă’.

Nu vreau să discut aici motivele pentru care protestatarii au răbufnit atât de vehement. Fiecare cu motivele lui.

Ce mi se pare mie extrem de interesant este că pentru prima oară analiștii politici ai PSD-ului au ‘măsurat’ greșit starea de spirit a populației.
Schimbarea de generație, încremenirea în proiect, încrederea exagerată în forțele proprii – ca urmare a realizărilor trecute? Realizări care au fost remarcabile de altfel, cel puțin din punct de vedere ‘tehnic’.

Sau, pur și simplu, o greșeală de-a dreptul copilărească?

Și anume formularea unei concluzii ferme atunci când insuficiența datelor sugera mult mai multă prudență.

Cănd vorbesc despre ‘insuficiența datelor’ mă refer la faptul că orice proces electoral poate fi interpretat ca un uriaș ‘barometru de opinie’.
Și aici intervine chestia de ‘finețe’.
La ultimul ‘sondaj’ 61% dintre cei ‘intervievați’ au ‘dat cu pas’.

„Nu știu/Nu răspund”.

Cu toate astea, unii dintre analiști au tras concluzia că electoratul ar avea o părere favorabilă PSD-ului și că acesta ar fi îndreptățit de rezultatul votului să facă ce consideră a fi necesar pentru ceea ce crede a fi ‘bunul mers al țării’.

Recentele mișcări de stradă sugereză că acel „Nu știu/Nu răspund” înseamnă mai degrabă o neîncredere a majorității electoratului la adresa întreg spectrului politic actual.
În același timp absenteismul mai sugerează că mulți oameni au înțeles că ‘votul negativ’ nu duce nicăieri. Stârnește doar speranțe deșarte și dă naștere la grave neînțelegeri.

Anularea votului ar fi fost un mesaj mult mai clar decât neprezentarea la urne dar asta e altă discuție. Și, în afară de asta, e mai degrabă treaba analiștilor să înțeleagă mesajele care vin de la populație decăt treaba populației să-și formalizeze extrem de precis starea de spirit

Absența de la vot nu sugerează însă, în nici un caz, pasivitate.
Aici e vorba de wishful thinking. De proiectarea asupra altora a speranțelor proprii.

Poate ascunde, într-adevăr, promisiunea că ‘vă lăsăm în pace dacă nu săriți calul’ dar, în același timp, poate masca și determinarea de a ‘sări la beregată’ cu primul prilej.

Și încă ceva, extrem de important.
Sper ca ‘ceilalalți’ să nu interpreteze manifestațiile de acum ca pe un fel de vot în alb pentru ei.
Ar fi tragic.

 

http://www.money.ro/sorin-grindeanu-gratierea-este-in-programul-de-guvernare-la-capitolul-respectul-pentru-cetatean/

După 27 de ani de prezență disciplinată la toate manifestațiile de protest semnificative mi-am dat seama, în sfârșit, cum stă treaba.

Scena politică e împărțită în trei, nu în două.

Avem politicieni, ‘protestatari’ și electorat.

În mod ciudat, primii care s-au maturizat au fost protestatarii. Chiar dacă, cel puțin teoretic, te-ai fi așteptat ca politicienii de profesie să facă tranziția mult mai rapid decât toți ceilalți.

Am ieșit, pentru prima dată, în stradă pe 22 decembrie, de dimineață.
Încă nu era nici o diferență între electorat și protestatari.
Nemulțumirea populației dăduse în foc iar oamenii și-au dus furia in piața publică.

Așa că unii dintre politicieni au profitat de moment și s-au cocoțat în fruntea bucatelor.

„Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră…”

A fost prima și ultima dată când politicienii, protestatarii și electoratul au fost de aceiași parte a baricadei.

Câteva zile după aceea, ‘ultimul de pe listă’ a făcut ceva care a aprins o scănteie de nemulțumire populară – imi pare rău dar nu mai țin minte ce și nu stau acum să caut – iar unul dintre ‘politicienii de vază ai vremii’ (Dumitru Mazilu) a încercat să folosească prilejul pentru a se pune pe sine în fruntea listei. Așa că a întărâtat pe cât a putut mulțimea adunată în Piața Victoriei.
Care mulțime, sub euforia momentului – cu doar câteva zile în urmă îl alungaserăm pe Ceaușescu – a ‘pus botul’ (‘hai că se mai poate odată’) și s-a încăierat cu ‘forțele de ordine’.

N-a mai fost să fie.
Dar a fost ultima oară cănd protestatarii s-au lăsat manipulați in halul ăsta de către politicieni.

Nici pe departe ultima dată când politicienii au încercat să folosească în scop propriu nemulțumirea străzii – sau să manipuleze electoratul… exact ăsta e subiectul de astăzi… dar să nu anticipăm.

Apoi Iliescu a transformat FSN-ul – care, pe vremea aia, juca rolul unei structuri de stat –  în partid politic. Ceea ce a produs o nouă repriză de indignare. Nu pot să folosesc expresia consacrată, „indignare populară”, tocmai pentru că indignarea nu a fost suficient de populară încât să aibe repercursiuni cu adevărat semnificative.

Fenomenul Piața Universității a fost însă momentul în care politrucii s-au convins pe ei înșiși că pot manipula electoratul după voia lor și că pot să-i alunge pe protestatari la periferia vieții publice.
Atunci a fost momentul în care electoratul – parțial obosit, parțial mulțumit cu ceea ce primise deja, a făcut ‘pactul cu diavolul’.
Atunci a fost prima dată, din păcate nu și ultima, când prea mulți dintre protestatari au făcut ‘exces de zel’. Intransigența e bună doar atunci cănd este reflexivă. Când se referă la propria persoană. Când refuzi dreptul de cetate tuturor celor care nu sunt complet de acord cu tine cazi, cu capul înainte, în capcana întinsă de cei mult mai experimentați decât tine în materie de manipulare.
Iliescu ne-a lăsat să strigăm ca disperații în Piața Universității știind foarte bine că poate controla eficient informația care ajunge în restul țării. La restul electoratului. Adunăndu-ne pe noi la un loc și lăsându-ne ‘să ne ne facem de cap’ a putut să le arate celorlați o imagine extrem de distorsionată a ‘democrației liberale’.

Următorul ‘puseu inflamatoriu’ a fost atunci cănd Iliescu a vrut să scape de Petre Roman. Pentru ca nu era sigur că poate să-l debarce doar sub presiunea ‘străzii’, și pentru că deja colaborase bine cu minerii, i-a chemat din prima.

Aceste doua veniri ale minerilor la București, ambele la chemarea și sub organizarea unor politicieni, relevă începutul maturizării protestatarilor. Marea majoritate a acestora înțeleseseră încă de atunci că rolul lor este doar să atragă atenția electoratului asupra lucrurilor care nu merg bine și, în nici un caz, să răstoarne ordinea de drept de fiecare dată cănd li se pare lor că cineva a greșit.
Că este rolul politicienilor să repare greșelile și că este rolul electoratului să îi aleagă pe acei politicieni care par mai capabili să le rezolve.

Din păcate evenimentele ulterioare au arătat că degeaba s-au maturizat protestatarii.
Cei mai multi dintre politicieni n-au vrut să înțeleagă mare lucru iar electoratul s-a lăsat pe tânjeală.

Penultimele două pusee demostreaza din plin cele de mai sus.

După ce guvernul Ungureanu a fost demis la presiunea străzii – deci fără vreo schimbare a ordinii de drept, prin mecanisme perfect legitime – mașinațiunile din spațiul politic au continuat după principiul ‘scoal-te tu ca să mă așez eu’. Ce altă dovadă mai bună a faptului că politicienii nu au înțeles nimic din ce s-a întâmplat în jurul lor?

Așa că protestatarii și-au făcut din nou simțită prezența.
A căzut și guvernul Ponta.
Din nou, cât se poate de constituțional!

A înțeles cineva ceva?

Politicienii s-au tras atat de tare pe cur încât a fost nevoie să fie adus cineva tocmai de la Bruxelles ca să formeze guvernul. Ba, mai mult, aproape nimeni nu a vrut să facă parte din el.
În plus, în loc ca cei care au greșit să își asume responsabilitatea pentru nemulțumirea populara, au început să fie colportate tot felul de zvonuri cum că această nemulțumire ar fi fost provocată de manipulările lui Soros….

Electoratul, la rândul lui, s-a tras și el pe cur. Atât de tare încât nici măcar nu a ieșit la vot.
OK, au considerat că nu au cu cine să voteze.
Păi dacă nu ai cu cine să votezi … atunci intri tu în politică și îi dai la o parte pe neisprăviți.
Dacă îți pasă despre ce ți se întâmplă.
Sau măcar te duci și îti anulezi votul.
Pentru că altfel politrucii, la fel de imaturi, interpretează absența de la vot ca fiind indiferență – și nu scărba pe care ai crezut tu că o ‘exprimi’.

Și uite așa am ajuns la protestele de acum…

Judecănd după răspândirea lor, nu doar după amploare, se pare că o parte din electoratul autopăcălit a trecut de partea protestatarilor. Adică a început să se maturizeze.
Cu atât mai mult cu căt nimeni dintre protestatari nu încearcă să iasă din limitele constituției. Protestele sunt cât se poate de pașnice.
Mai exagerează câte unii cu intransigența – cerând interzicerea unor posturi de televiziune, demisia unora care nu s-ar fi mișcat pe cât de repede le-ar fi plăcut unora dintre protestatari, ba chiar și înterzicerea unui anume partid… dureri de creștere.
Care trebuiesc, bineînțeles ‘tratate’, tocmai pentru că întârzie completarea maturizării.

Numai că aceste dureri de creștere sunt incomparabil mai puțin periculoase decât refuzul unora dintre politicieni de a ieși din obsesiva lor credință că doar ei au dreptate și că toți ceilalți sunt proști, manipulați sau la fel de ‘hoți’ ca și ei – ceea ce ar justifica atmosfera de ‘care pe care’, dominantă încă pe ‘mioriticele’ maluri ale Dâmboviței.

starea-natiei

Postarea asta descrie foarte bine ‘starea natiei’.
Un betivan se impiedica si cade.
O baba se sperie si incepe sa ii dea cu poseta in cap in loc sa verifice daca nu cumva si-a rupt gatul.
Niste ‘oameni de bine’ filmeaza incidentul si il pun pe net. (Sper totusi ca dupa ce au terminat de filmat s-au dus macar sa-l scoale de jos pe ‘actorul’ lor ‘principal’.)
Alti ‘oameni de bine’, care pana acum pareau a se ocupa cu lucruri mai serioase, se apuca sa refoloseasca clipul ca pe un ‘purtator de mesaj’ – cu toate ca se potriveste doar pe jumatate, Dragnea nu e deloc beat si stie foarte bine ce face.
 
Si, dupa ce clipul face ocolul internetului romanesc, aceiasi ‘oameni de bine’ se scarpina in cap intrebandu-se:
‘Cum dracu am ajuns aici?
De ce nu ne mai crede nimeni?
De ce nu mai iese lumea la vot?
De ce reactioneza din ce in ce mai multi exact la fel ca baba aia isterica?’
Vi se pare ca exagerez?
In situatia in care un vicepresedinte de partid parlamentar se adreseaza potentialilor sai alegatorilor cu:
In ziua in care cea mai democratica tara din lume il inaugureza pe Trump ca presedinte?

Democratia reala este despre ce se intampla inainte de momentul votului.

Corectitudinea numaratorii depinde doar de cinstea celor din comisiile electorale iar comportamentul alesilor de caracterul cu care au venit de-acasa.
Daca alegatorii coopereaza eficient inainte de momentul votului – adica daca discuta deschis si civilizat,  daca practica o democratie autentica – atunci intreg procesul devine o incercare de a gasi solutii la problemele comunitatii.
Inaintea alegerilor sunt identificate problemele si propuse solutii, in timpul lor sunt selectati unii care par capabili sa duca la bun sfarsit acel set de solutii care pare mai potrivit iar dupa momentul electoral alesii se apuca de treaba, avand ca obiectiv principal indeplinirea programului. Urmand ca electoratul sa le multumeasca reinnoindu-le mandatul, in masura in care programul a fost indeplinit.

Daca suficient de multi dintre alegatori se lasa ‘aburiti’ de pescuitorii in ape tulburi atunci intreg procesul electoral degenereaza intr-un  concurs de manipulare in care se infrunta diversele tabere care se bat intre ele pentru ‘premiul cel mare’.

Accesul la resursele pe care le ofera ‘puterea’.

Iar alegatorii, toti – atat cei aburiti cat si cei care n-au fost in stare sa-i trezeasca pe primii, se vor trezi ca trebuie sa achite nota de plata pentru dezmăț.

 

tariceanu permis 1

tariceanu permis 2

Foarte interesanta chestia asta.
De vreo cateva zile ‘o anumita parte’ a ‘opiniei publice’ e ocupata sa il injure pe Tariceanu:

‘De ce nu stai ba la coada?!?’

Pai de asta avem nevoie noi? De un presedinte de Senat care sa stea la coada?
Daca ar fi sa judecam dupa rezultatele obtinute de presedintele care se ducea la mall cu Loganul personal – si dupa aia confisca telefoane de la tiganci imputite‘ – poate ca ar fi cazul sa o lasam mai moale cu ‘populismele’ astea.

N-ar fi mai bine sa-i intrebam pe toti presedintii astia, de Senat, de Tara, de bloc… s.a.m.d.:

‘De ce mai este nevoie sa stam la coada in secolul XXI?’

Aud?!?

PS. Pana nu demult personajele atat de marete nici macar nu se deplasau atunci cand aveau de rezolvat chestii din astea marunte. Se ocupau altii si veneau cu carnetul in dinti.
Tariceanu s-a dus pana acolo si a intrat prin spate. Mie unuia mi se pare un progres.
Dar daca ni s-a pus pata pe el…

%d bloggers like this: