Archives for category: Libertate

Din când în când, realitatea de zi cu zi are prostul obicei să ne dea cu firma-n cap.

Atunci chiar și cei mai individualiști dintre noi realizează că nici măcar ‘jmecherii’ nu se pot apăra singuri în toate situațiile.

În momentele astea în ne aducem aminte, ‘jmecheri’ și oameni de rând, de ‘protecția statului’.

Astea sunt momentele in care începem să reproșăm.
Polițistului de la 112 că nu a fost profesionist. Și nici măcar empatic.
Celor de la putere faptul că un astfel de incapabil a fost angajat pe un post de o asemenea importanță.
Și tuturor celorlalți ‘intermediari’ că nu și-au făcut ‘datoria’.

Tot astea sunt și momentele în care realizăm că, totuși, în administrația de stat sigur mai sunt măcar câțiva care știu ce fac. Pentru că altfel ar fi chiar și mai rău!

Mai realizăm ceva. Măcar unii dintre noi. Că „Statul Român trebuie resetat!

Perfect de acord.
Numai că, înainte de a ne apuca de treabă, avem nevoie să înțelegem cum am ajuns aici.
Ca nu cumva să ne întoarcem înapoi…

Nu e vorba doar de vinovății individuale. Și nici măcar de grup.
Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis… partide… toți aștia sunt, într-adevăr, parte din problemă. Fiecare dintre ei au făcut câte ceva… mai bine, mai rău… Fiecare dintre ei au fost, la rândul lor, factori de decizie. Au avut ocazia să facă. Să-și pună pecetea pe mersul lucrurilor. Să ‘facă diferența’

Acum am ajuns la concluzia că nici unul dintre ei nu a făcut destul.
Situația actuală sugerează, cu putere, același lucru.

Dar noi, aștialalți, ce-am făcut?

Când aud că ‘statul nu-și face datoria’ mi se aprind beculețele de alarmă.
Și încep să urlu… în sinea mea!

Da’ cine populează statul ăsta?!?

Niște omuleți verzi, veniți de pe Marte?

Când te duci la primărie, mai ales într-o localitate mai mică, nu constați, cu ‘stupoare’, că-l cunoști pe cel de la ‘ghișeu’? Că d-aia ți-e ușor să-i dai ‘atenția’….?
Știm, cu toții, care sunt mecanismele prin care ‘slugile numite politic’ ajung să ocupe prea multe dintre pozițiile de la stat.
Avem, cu toții, rude și prieteni printre profesioniștii care rezistă încă în structurile de stat. Care ne tot povestesc ce se întâmplă pe-acolo.

Și cu toate că știm atâtea, dormim în cizme.
Până când nepoatele noastre sunt omorâte.

Abia atunci întelegem, încă odată, că suntem la voia întâmplării.

O furtună din senin. I se pune vre-unui nebun pata noi. Vine molima. Sau războiul.

Ce bine-ar fi dacă statul ar funcționa cum trebuie… Dacă toate cunoștințele – și poate chiar rudele, noastre ar face ce trebuie și atunci când sunt angajate la stat. Așa cum ne place să credem că facem noi, aștia din ‘privat’.

Dacă n-am fi dormit… dacă n-am fi lăsat pe toți neisprăviții aștia să ni se urce-n cârcă… dacă am fi ascultat poveștile profesioniștilor…

… dacă n-am fi dat șpaga aia atunci …

Advertisements

A plumber fixes a bathroom sink

“România se va confrunta în curând cu un dezastru demografic din cauza dezechilibrelor grave de pe piața muncii. Abia ieșiți de pe băncile liceului tot mai mulți tineri optează pentru diverse forme de șomaj deghizate sub meserii ca „DJ” sau „fotograf” evitând meseriile care le-ar putea aduce respectul comunității, cum ar fi cea de instalator sau electrician. 
„Nu știm exact care sunt cauzele acestui fenomen. Ori părinții sunt foarte bogați și atunci își permit să întrețină un DJ sau un fotograf în casă, ori pur și simplu nu vor să muncească. Sau poate o fi vorba de o nouă paradigmă, în care românilor nu le mai plac banii, considerând că câștigă suficient din cerșit”, a explicat socilogul Decebal Popescu. “

‘Evitand meseriile care le-ar putea aduce respectul comunitatii’…

Respect care poate fi masurat, facil, prin observarea imaginii de care se bucura meseriasii in media romaneasca.
Adica prin observarea imaginii de care se bucura Dorel. Inclusiv cel din fografia de mai sus.

“”Dorel” de Calarasi a asfaltat o balta…..
primarul Daniel Ștefan Drăgulin a dat o dispoziție viceprimarului Viorel Ivanciu de a identifica, împreună cu conducerea SPPSV, măsurile disciplinare care se impun. În acest moment se poartă discuții cu privire la ceea ce s-a întâmplat.

Vom reveni cu prezentarea acestor măsuri disciplinare și dorim sa punctăm faptul că ceea ce s-a întâmplat nu caracterizează întregul colectiv al Serviciului Public Pavaje Spații Verzi”, a transmis Primăria Municipiului Călărași.”

 

“Muncitorul de la Drumuri a fost filmat în timp ce turna asfalt fierbinte direct în gorpile (sic) pline cu apă pe drumul dintre Craiova şi Calafat. Nu a fost deranjat nici măcar o secundă că afară ploua, iar în bălţi apa ajungea până la gleznă.
UPDATE Bogdan Bratu, şeful Direcţiei de Drumuri şi Poduri Craiova, au
(sic) precizat că angajaţii care au turnat asfalat în gropile pline cu apă au fost sancţionaţi. Imaginile cu „Dorel“ în timp ce turna asfalt încins în gropile pline cu apă au ajuns imediat pe internet. Oamenii au declarat că nu este normal să fie executată o lucrare în astfel de condiţii. „Câtă precizie la aruncarea banilor publici pe fereastră“, a scris…”

 

Si asa mai departe…

Si ce erau sa faca Doreii astia?
Sa le spuna ei sefilor lor ca ploua? Ca din birou nu se vede?
Sa nu iasa pe teren pana nu se usuca baltile? Daca foaia de lucru pe ziua respectiva le spune ca asta au de facut? Chiar daca ploua de trei zile?
Gura copiilor lor nu trebuie ‘sa manance si ea ceva’?

journalism-101-if-someone-says-its-raining-another-person-36442457

Traducere ‘dupa ureche’:

‘Draga jurnalistule incepator,
Atunci cand unul spune ca afara ploua iar altul spune ca e uscat, treaba ta nu este sa-i citezi pe amandoi. Treaba ta este sa te uiti dracului pe geam si sa vezi care este adevarul!’

‘Nu stim exact care sunt cauzele acestui fenomen. O posibila explicatie este ca cei care mai inteleg ceva din ce se intampla dincolo de fereastra au ramas atat de putini incat adevarul a devenit aproape imposibil de decelat.’

De vreo treizeci de ani tot discutam despre ‘moștenirea lui Ceaușescu’.
Ce-a dărâmat, ce-a construit, cum a plătit datoriile – lăsându-ne pe noi în foame și în frig.

De multe ori discuțiile astea se termină cu ‘aștia nu sunt în stare nici măcar să întrețină tot ce a construit Ceaușescu, darămite să continue’!

Ei bine, eu cred că suntem într-o eroare mare cât casa.
Cât Casa Poporului….

Ceaușescu n-a construit nimic.
N-a construit – și nici n-a dărâmat, nimic!
Noi am făcut toate astea.

Că el dădea câte o ‘indicație’…
Acea ‘indicație’ trecea întâi pe la CSP – unde devenea ‘indicator de plan’, apoi pe la ministerul economiei… și abia după aceea ajungea ‘pe teren’. Unde era pusă ‘în practică’.
Iar toate aceste operațiuni erau îndeplinite de noi. De ‘Oamenii Muncii’. De la ‘orașe și sate’.
Ceaușescu n-a dărâmat, cu mâna lui, nici o biserică și nici un sat. N-a construit nici un apartament și nici o fabrică. N-a scris nici o filă de plan și nici un borderou de materiale. N-a semnat nici o dispoziție de plata, internă sau externă.
Toate astea au fost făcute de noi.

Că am ascultat de el…. Asta-i altă chestie!
Că n-am fost în stare să-l contrazicem atunci când o lua razna… Și asta e tot ‘altă chestie’. Că s-a înconjurat el de oameni din ce în ce mai ‘ascultători’… și n-a mai fost cine să-l mai contrazică… până când situația devenise atât de ‘groasă’ încât chiar și cei mai ‘disciplinați’ și-au dat seama că ‘purceaua era moarta-n coteț’ și l-au ‘lăsat din brațe’… astea sunt deja istorie….

Dar mai rămăsese ceva!
Ceva unde contribuția lui Ceaușescu fusese cu adevărat consistentă.
Unde Ceaușescu dusese mai departe un început de tradiție – ‘Titulesciană’.
De fapt, ăsta a fost singurul domeniu în care Ceaușescu – și România, în ansamblu, a avut un real succes.

Standingul internațional!

Relativa independență față de URSS, relativa apropiere față de spațiul Euro-Atlantic, relația bună cu statele ne-aliniate, statutul de mediator între Israel și lumea arabă….
Aceasta fiind, de fapt, și singura ‘punte de legătură’ dintre regimul ceaușist și cel post-comunist.
Așa am fost acceptați în NATO și cooptați in UE.
Ai cărei președinți ‘rotativi’ suntem în momentul de față…

Cum de ne-om fi ales noi tocmai momentul asta pentru a irosi și ultimul lucru bun ‘moștenit de la Ceaușescu’?!?


Undeva în Romania….

Unul dintre motivele pentru care l-am împușcat pe Ceaușescu a fost ‘distrugerea satului românesc și a tradițiilor sale’.
Foarte mulți dintre copiii țaranilor care au refuzat atunci să-și părăsească rosturile s-au risipit acum în cele 4 zări ale pămîntului….
Și nu neapărat din cauza ‘mizeriei’. Cei de-aici aveau antenă de satelit!

sondaj

Care a fost primul gând  care v-a trecut prin minte după ce ați terminat de  citit textul de mai sus?

Este vorba despre homosexuali?

Este vorba despre ‘homofobi’?

Este vorba despre o manipulare de-a dreptul genială!

Ce-o mai fi vrând și ăsta cu sondajul lui?!?

Loc de dat cu părerea proprie: ….

PS. Am pus homofobi in ‘scare-marks’ pentru ca termenul este impropriu.
Homofobia este, precum triscaidecafobia, o tulburare pshică. O anomalie.
Ura/disprețul față de homosexuali este altceva.
Cu toate că amândouă sunt puse, la gramadă, sub aceiași pălărie.

Pentru varii și foarte numeroase motive, o parte dintre noi se pregatește de referendum.

N-am de gând să fac un proces de intenție. E mult mai greu să înțelegi ce se întâmplă în capetele unor oameni decât să estimezi posibilele efecte ale faptelor acestora. Care sunt, până la urmă, consecințe directe ale convingerilor respectivilor.

Obiectul referendumului este precizarea conceptului de familie.
Se pare că viața a luat-o înaintea limbajului iar înțelesul atribuit acestui cuvânt de către o parte dintre noi a devenit mai larg decât sunt dispuși să accepte o altă parte dintre contemporanii noștri.
După referendum vom ști precis câți dintre noi vor fi considerat subiectul suficient de important pentru a ieși la vot, câți dintre noi sunt atât de deranjați de lărgirea conceptului încât să dorească limitarea sa prin mijloace constituționale și …

Și vom mai afla ceva.
Câți dintre noi s-au lăsat duși de val suficient de departe de mal încât au fost prinși de curentul de fund. Fără nici un joc de cuvinte. Curentul de fund este ceva real. Dacă nu ești atent te trage în larg, te obosește și…

Referendumul este un instrument cât se poate de democratic. Cu ajutorul său pot fi evaluate destul de precis atât opinia populației cu privire la un anumit subiect cât și gradul de interes al oamenilor cu privire la subiectul respectiv
Democrația, la rândul ei, este una dintre metodele prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor.

Cealaltă metodă prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor fiind autoritarismul. De orice nuanță.
Acesta presupune ca un număr suficient de mare dintre membrii grupului să se constituie – implicit sau explicit, în supuși. Dictatori potențiali se găsesc pe toate drumurile.
Așa că de fiecare dată când vor fi suficient de mulți oameni dispuși la ascultare se va găsi câte un dictator care să pună șaua pe spinările lor.
Cu condiția ca cei care înțeleg ce se întâmplă să doarmă pe ei. De lene sau din oricare alt motiv.

La rândul ei, democrația presupune și ea ceva.
Convingerea, implicită sau explicită, a suficient de multora dintre membrii grupului, că oamenii – toți, sunt egali în drepturi. ȘI onești.
Egalitatea fără onestitate nu face doi bani. Degeaba ne considerăm egali în drepturi dacă legea de bază care guvernează interacțiunea dintre noi este ‘legea junglei’. Dacă suntem dispusi să acceptăm ca cel mai ‘puternic’ să ia ‘tot’. Dacă nu suntem conștienți cu adevărat că nici unul dintre noi nu s-ar putea ‘descurca’ de unul singur.
Care e ăla care ar putea supraviețui pe o insulă pustie mai mult de două săptămâni? Chiar dacă ar avea la dispoziție toată tehnologia din ziua de azi… Știe vre-unul dintre noi să o folosească pe toată… Și ce-ar face la bătrânețe? Sau dacă și-ar rupe un deget? Un picior?

La asta se referă onestitatea despre care vorbeam mai devreme. La puterea de a recunoaște, fiecare atunci când se uită în oglinda sufletului său, că nici unul dintre noi nu este de neînlocuit. Că nici unul dintre noi nu poate face singur nimic. Că nici unul dintre noi nu le știe pe toate.
Că de fiecare dată când vre-unul dintre noi s-a dat rotund – și ceilalți au fost suficient de ‘leneși’ încât să nu reacționeze, lucrurile au degenerat.
Au trecut mai puțin de 30 de ani de când abia am scăpat de dictatură, nu avem voie să uităm chestiile astea.

Onestitatea despre care vorbeam mai devreme a  produs – prin ‘operaționalizare’, ‘drepturile omului’.
Convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi se manifestă din punct de vedere practic prin câteva ‘drepturi’. Dreptul fiecăruia dintre noi de a trăi, de a dispune de proprietatea proprie, de a-și exprima liber opinia – inclusiv prin vot.

Ei bine, „convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi” a evoluat în timp.

La început erau ‘egali între ei’ doar boierii. Adică proprietarii de pământ.
Apoi egalitatea a fost extinsă asupra tuturor bărbaților peste o anumită vârstă.
Mai târziu a fost lărgită ca să încapă și femeile. Ba chiar și cei din ‘alte nații’.

Iar fiecare dintre aceste ‘extinderi’ ale egalității au fost confirmate, democratic, prin vot.
Indiferent că a fost vorba despre referendum sau alegeri obișnuite, fiecare dintre aceste drepturi a apărut, și apoi confirmat, ca urmare a unui proces democratic.

Exact aceasta este capcana care se cască, cât se poate de larg și de adânc, în spatele referendului pentru precizarea noțiunii de familie.

Limitele reduc libertatea. Adică drepturile pe care le avem fiecare dintre noi.
Și e normal să fie așa. Fiecare dintre noi avem dreptul la viață dar eu nu am dreptul de a trăi furând ficatul altcuiva. Fiecare dintre noi avem dreptul la exprimarea opiniei proprii dar nu avem dreptul de a jigni în stânga și în dreapta. Chiar și dreptul de proprietate – fundamental pentru unii dintre noi, are anumite limite. De bun simț de alfel. Trebuie să permitem accesul pompierilor pe proprietatea noastră atunci când aceștia vin să stingă casa vecinului… de exemplu…

Orice definiție este, prin definiție, o limitare. Cu cât mai strictă, cu atât mai limitativă.
Limitarea conceptului de ‘familie’ la ‘uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie’ introduce doua distorsiuni în evoluția lucrurilor.
Restabilește o ierarhie între soți – bărbatul este menționat primul, și frustrează pe toți ceilalți care se consideră a fi parte dintr-o familie. Membrii familiilor monoparentale ar fi doar primul exemplu care imi vine in minte. Și ce se întâmplă cu soțul supraviețuitor, mai ales în lipsa copiilor? Mai face acesta parte din familia socrilor săi?
M-am întins prea departe? Nu despre genul ăsta de famile este vorba?
Din păcate, asta este problema cu limitele… încurcă foarte mult și, tocmai de aceea, trebuie ridicate foarte repede atunci când ne dăm seama că deranjează bunul mers al societății.

Uite și una dintre limitele procesului democratic. Nu este perfect.
Istoria a demonstrat că unele dintre deciziile adoptate într-un mod considerat a fi fost democratic nu au fost deloc adecvate.
Cel mai bun exemplu ar fi procesul electoral prin care poporul german i-a oferit lui Hitler o majoritate, cei drept relativă, în Reichstag.
Cu toate că acesta declarase foarte clar ca avea intenția de a restrânge dramatic o serie de drepturi ale unor categorii largi de oameni.

Tocmai de aceea se spune că „drepturile nu se votează”.
Ele doar au fost certificate, odată pentru totdeauna, prin vot.
A accepta principiul că un drept poate fi restrâns prin vot denaturează însuși conceptul de democrație.
Introduce, pe ușa din dos, conceptul că un grup de oameni – majoritatea, poate reduce drepturile altui grup de oameni – aflat, la un moment dat, în minoritate.

Cum ar fi, de exemplu, ca bătrânii să stabilească, prin vot democratic, că dreptul lor la viață este mai important decât dreptul copiilor la educație?
Nu explicit… doar prin intermediul cifrelor. Stabilind că bugetul asigurărilor de sănătate trebuie să fie de două ori mai mare decât cel al educației? Nu știu dacă nu cumva ăsta este deja raportul între cele două bugete dar sunt sigur că ați înțeles ce vreau să spun.

Sau cum ar fi ca cei care au absolvit 8 clase – o largă majoritate, să restrângă – tot ca urmare a unui proces democratic, dreptul la vot al celor considerați a fi ‘prea proști ca să voteze’?

 

Precum toate celelalte zicale, și aceasta are cel puțin două înțelesuri.

Unul direct, ‘orice regulă este întărită de fiecare dată atunci când este sancționată încălcarea ei.’

Și cel implicit. ‘Orice comportament aflat în afara regulii slăbește regula și pregătește cadrul pentru schimbarea acesteia’. Adică favorizeaza apariția unei noi reguli.

Ei bine, toate astea au, evident, consecințe.

Regulile, toate, stau la baza funcționarii organismelor sociale.
Care organisme sociale sunt forme de organizare prin care membrii lor – adică noi oamenii, încercă să-și maximizeze șansele de supraviețuire. Și, dacă se poate, bunăstarea.

Istoria demonstrează, cu asupra de măsură, că de cele mai mari șanse de supraviețuire, precum și de cea mai ridicată calitate a vieții, se bucură acei indivizi care trăiesc în societăți cu adevărat democratice.

Cu toate acestea, în absolut toate societățile – inclusiv în cele democratice, există indivizi care încearcă – din prostie, din credința că astfel le va fi lor mai bine sau din amandouă cauzele simultan, să promoveze idei de natură totalitaristă.

Pe cale de consecință, supraviețuirea – și bunăstarea majorității membrilor, acolo unde este cazul, societăților depinde de capacitatea membrilor de a-și înfrânge frica și de a ‘reaminti’ ‘excepțiilor’ cât de esențială este respectarea ‘regulii benefice’.

Și care este ‘regula benefică’?

Respectul reciproc. De acolo pleacă totul.

De fiecare dată când supraviețuirea individuală devine mai importantă decât respectul, incliv cel de sine, iar această atitudine devine regulă/virtute socială – ‘capul plecat, sabia nu-l taie’, se va găsi câte cineva care, în disprețul tuturor regulilor de bun simț, să se pună în ‘fruntea bucatelor’.

 

 

In one of my previous posts, I was arguing about everything belonging to one of these three categories: ‘Aphasic’, Alive and Alert.

The point I’m trying to make now being that each of us ‘rubber-stamps’, according to their individually biased interpretation, each people who crosses their path into one of those three categories.

Some consider that the ‘brain dead’ should be ‘eugenized’ while Plato had talked himself into believing that the ordinary people were too stupid to participate into the collective decision making process and should have been governed by specially trained ‘king-priests’. Thus setting the stage for all subsequent dictatorships, by offering any would-be authoritarian figure a ‘solid’ philosophical backing….

Meanwhile, the ‘alert’ among us are doing their best – or their worst, to accede to the ‘king-priest’ status.

Their favorite method?
You must have already inferred from the title… interpreting the law to fit their goals.
Or even rewriting it to that purpose.

In a yet older post, I mentioned that rules, a.k.a. laws, are made by us.

Intentionally, all of them. Regardless of their nature. Regardless of us only having discovered some of them – like the law of gravity, convened on others – like driving on only one side of the road, or having devised yet others ‘out of the blue’ – the rules for playing bridge, for instance.

Coming back to the judicial system, it’s simple to notice that even here the laws belong to the same three broad categories.

‘Don’t kill/steal’ are ‘natural’. People – well, most of them, have long ago understood/noticed/learned that it’s far more comfortable to live in a society were people don’t kill each-other. Hence they felt the need to set an uniform manner in which to react to ‘trespassers’.

Then, as social life became more complex, people have felt the need to ‘code’ many of the frequently occurring interactions. Matrimony, for instance. Or inheritance. Commercial law. And so on.

Finally, as we’ve become more ‘sophisticated’, some of us have started to ‘jump the gun’. Or to put the wagon in front of the horses…
Believing that laws, if enforced forcefully enough, can change – more or less ‘overnight’, human behavior, they started to impose over the rest of the society various ‘synthetic’ ones.
For instance, the communists have imposed their weltanschauung over the societies which have been weak enough to accept it… Unfortunately, this hasn’t been the only instance in which the more powerful have imposed ‘new’ laws over those who were too weak to protest efficiently. The Spanish have forcefully baptized the Aztec and the Inca, the North American Whites have transformed the more or less nomad ‘Indians’ into ‘reservation’ dwellers while imposing abject servitude upon imported Irish and then African people…

And so on…

 

 

Cineva, probabil taică-miu, a uitat televizorul deschis în sufragerie.
Când am trecut pe acolo, am observat chestia de mai sus, cu majuscule, defilând pe ‘burtieră’.
Am schimbat imediat postul!
Televizorul, fără să fie chiar nou, merge perfect.
Ce rost are să risc?
Dacă, prin excepție, de data asta chiar au dreptate?
El ce vină are?

Și de ce ar trebui să mătur eu cioburile?
Doar pentru că unii au crezut că, de data asta, ‘Or să se țină de cuvânt! Uite ce program bun au!’?!?

Doi copii, alpinisti experimentati, au urcat pe munte. In Retezat. Acolo unde cel mai inalt varf, Peleaga, are putin peste 2500 de metri.
Fiecare dintre ei urcase deja nu stiu cate virfuri de cel putin doua ori mai inalte.
Erau insotiti de tatii lor, si ei oameni ai muntelui cu ‘vechi state de plata’.
Cu toata experienta lor, intreg grupul a fost surprins de o avalansa. 7 oameni au ajuns in prapastie. Doi dintre ei, cei mai tineri, au fost coborati de pe munte cu picioarele inainte.

Toate acestea au starnit o vie emotie.

Si comentarii acerbe pe net.

“Copiii nu sunt trofee. Şi nici nu trebuie să le obţină ca să le gâdile orgoliul părinţilor.

E drept că nu e doar vina lor că s-a ajuns aici. Este vina noastră, a tuturor, care îi ridicăm în slăvi şi îi glorificăm, fără să ne gândim la riscuri. E adevărat că primii care trebuie să facă asta sunt părinţii. Dar dacă ei sunt prea orbi ca să facă asta, atunci noi măcar n-ar trebui să îi încurajăm. Şi nu e vorba de alpinism. E vorba de orice, de sport, de şcoală, de olimpiade. De presiunea disperată pusă asupra copiilor care trebuie să îşi depăşească părinţii. De competiţia constantă la care îi supunem. Mai întâi noi, comparându-i cu cei din jur. Apoi toţi ceilalţi, care fac exact acelaşi lucru.

Da, e bine să încurajezi copilul să se autodepăşească, să vrea mai mult. Dar tu eşti obligat să îi asiguri integritatea fizică şi psihică.

Iar eu prefer să am un copil mediocru, dar sănătos şi fericit decât unul care doboară recorduri dar moare înainte de vreme.”

Avem de a face aici, suprapuse, cele trei tare ale lumii moderne.

Obsesia pentru maximizarea rezultatului, spiritul de competitie dus dincolo de limita rezonabilui si credinta ca nimic nu poate fi mai presus de concluzia la care am ajuns in urma unui proces de gandire, presupus ‘rational’.

Cel mai tare am fost impresionat de convingerea mamei de mai sus ca preferinta ei pentru un copil viu, fie el si mediocru, are precedenta in fata dorintelor copilului.
Cum o putea fi fericit un copil a carui datorie primordiala este sa ramana, cu orice pret, ‘sanatos’? Bine, extrema cealalta este si ea cel putin la fel de imposibila – un copil, la fel ca toti ceilalti oameni, trebuie sa fie viu pentru a se putea bucura. De orice.

De unde si intrebarea care nu imi da pace de cand am terminat de citit articolul.
Care o fi diferenta intre a impinge un copil pe crestele muntilor si a-l tine legat de fusta mamei?

De unde vine siguranta noastra atunci e vorba despre viitorul copiilor nostri?

Si de unde obsesia asta a noastra pentru ‘recorduri’?
Fata, Dor Geta Popescu, la 13 ani avea deja “8 recorduri mondiale de vârstă, la alpinism de altitudine” iar baiatul, Erik Gulacsi, “a stabilit un nou record european de vârstă când a atins vârful Aconcagua (6.962 metri), la doar 12 ani“. In Ianuarie 2017.

Cristina Bazavan ne indeamna sa nu ne mai miram cand au loc astfel de tragedii daca ne bucuram ‘copios’ atunci cand protagonistii lor stabilesc recordurile. E de-a dreptul schizofrenic sa te miri de rezultate atunci cand incurajezi nefirescul.

Cu asta am ajuns la actiunea in sine.
La doborarea de recorduri ca scop in viata.

Practica, montana dar nu numai, ne-a demonstrat de prea multe ori ca daca vanezi recorduri, ajungi – mai devreme sau mai tarziu, in prapastie.
Singura metoda sa supravietuiesti in domenii de genul asta este sa ‘lasi recordurile sa vina la tine’.
Adica sa faci ce-ti place, pastrand siguranta, a ta si a celorlalti, pe primul plan.
Daca vin, recordurile, bine. Daca nu… macar ai fost acolo – cat mai aproape ‘de varf’, te-ai intors si acum ai ce povesti.
Si nu, nu cred ca a sta acasa, conform principiului ‘sa nu te pui in calea primejdiei’, e o solutie care se potriveste tuturor. Unora li s-ar putea usca sufletul. De Dor.

Totul tine, de fapt, de capacitatea fiecaruia dintre noi de a-si gasi echilibrul. Pe creasta muntelui, intre dorinta de ocrotire a puiului si mandria parinteasca, intre credinta ca le stim pe toate si adevarul ca nu stim, de fapt, mare lucru.

Si, pentru a putea face asta – asa cum frumos spunea Cristina Bazavan, ne-ar ajuta foarte mult “sa ne odihnim putin mintile si sufletele“.

 

%d bloggers like this: