Archives for category: Incredere

– Du-te mă la vot!

– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.

– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?

– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!

Advertisements

sondaj

Care a fost primul gând  care v-a trecut prin minte după ce ați terminat de  citit textul de mai sus?

Este vorba despre homosexuali?

Este vorba despre ‘homofobi’?

Este vorba despre o manipulare de-a dreptul genială!

Ce-o mai fi vrând și ăsta cu sondajul lui?!?

Loc de dat cu părerea proprie: ….

PS. Am pus homofobi in ‘scare-marks’ pentru ca termenul este impropriu.
Homofobia este, precum triscaidecafobia, o tulburare pshică. O anomalie.
Ura/disprețul față de homosexuali este altceva.
Cu toate că amândouă sunt puse, la gramadă, sub aceiași pălărie.

Primul lucru pe care îl facem atunci când devenim conștienți este să observăm cât de diferiți suntem, fiecare dintre noi, de toți cei care ne înconjoară.

A doua fază este cea a judecăților de valoare.
‘Sunt mai bun/prost (din diverse puncte de vedere) decât cei din jurul meu’.

Apoi urmează înțelegerea.
‘Indiferent de cât de bun mă cred, niciodată nu voi putea face față de unul singur tuturor problemelor cu care mă voi confrunta’.

Această înțelegere poate fi o binecuvântare sau un blestem.
Totul depinde de modul în care am trecut de cea de a doua fază.
Aici s-au întâmplat două lucruri. Simultan și în strânsă interdependență. Ne-am făcut o părere despre noi înșine și ne-am cam găsit locul în societate. Nici unul dintre ele nu este bătut în cuie pentru totdeauna dar punctul de plecare își va păstra o foarte puternică influență pentru foarte mult timp.

Tot acum ne-am încropit și o oarecare părere despre ceilalți. Despre ceea ce se numește alteritate. Tocmai această părere ne va influența hotărâtor destinul.

A venit momentul să precizez că niciuna dintre aceste faze nu se termină niciodată cu adevărat. Cât suntem vii, bineînțeles.

Conștiința se largește/adâncește tot timpul, părerile pe care le avem despre noi și lume evoluează continuu iar înțelegerea noastră despre ce se întâmplă în jur/cu noi este în perpetuă transformare.

Fiecare dintre aceste trei faze fiind sub o dublă determinare. Individuală și socială.
Fiecare dintre noi are particularitățile sale iar fiecare grup social din care s-a întâmplat să facem parte are caracteristicile sale. Culturale și nu numai.
Ei bine, prima și cea de a treia etapă sunt influențate mai puternic de dimensiunea individuală a fenomenului în timp ce a doua are o componentă socială puțin mai importantă față de primele două.

Acum, după această extrem de sumară trecere în revistă, să vedem cum e cu disprețul.
Ne-am făcut o părere, despre noi și ceilalți, influențați fiind de părerile celorlalți despre noi.
Ne-am găsit locul în societate. Definit, în foarte mare parte, tot ca urmare a recțiilor celorlalți la prezența și acțiunile noastre.
Toată această experiență de viață a produs și o mare cantitate de emoție.
Cei mai mulți dintre noi, ‘normalii’, avem o părere amestecată. Atât despre noi înșine și despre grupul din care facem parte cât și despre celelalte grupuri cu care am venit vreodată în contact. Direct sau indirect.
Ni se pare că fiecare dintre noi avem calități și defecte. Iar cei mai mulți dintre noi cred, despre ei înșiși, că sunt mai degrabă buni decât răi. Tot așa, avem o părere relativ bună despre grupul din care facem parte și una din ce în ce mai proastă despre fiecare dintre celelalte. Cu cât un grup este mai departe, cultural vorbind, față de grupul în care ne simțim bine, cu atât mai proastă va tinde să fie părerea noastră despre acel grup.

Suficient de proastă pentru a-i disprețui pe membrii acelui grup? Individual și colectiv?

Totul depinde de istoria interacțiunilor pe care le-am avut cu membrii respectivelor grupuri ȘI de rezultatul la care am ajuns în cea de a treia fază de dezvoltare a conștiinței.

Problema este că, indiferent de modul în care s-a instalat, disprețul devine foarte repede reciproc și distructiv.

Calitatea colaborării dintre doi oameni/două grupuri depinde în mod esențial de părerea pe care o au fiecare dintre cele două părți despre cealaltă.
Atunci când ești tratat cu dispreț, vei avea tendința să disprețuiești la rândul tău. Indiferent de câtă nevoie ai de celălalt.

Toate religiile care au supraviețuit promovează iubirea dintre membrii congregațiilor respective. Ba chiar, unele dintre ele, și respectul reciproc dintre congregații.

Oameni fiind, mulți dintre noi spun una și fac alta.

Cad în păcatul disprețului. Uită tocmai învățătura care asigurat supraviețuirea societăților în care s-au născut și în care s-au dezvoltat.

În care au învățat să disprețuiască?
În care au fost învățați să disprețuiască?
Tocmai de către o parte dintre cei despre care se presupune că ar fi trebuit să știe că disprețul este sinucigaș?

„Dacă nu vii la vot, doi bărbați vor putea adopta copilul tău!”

Vrei să eviți asta?

Crește-ți singur copilul! Nu-l abandona în brațele statului.

Ia tu acasă un copil dacă nu vrei să ca acesta să fie crescut de cineva în care nu ai încredere! 20 000 dintre cele 57 000 de suflete aflate în grija statului stau la grămadă în orfelinate.

 

 

Pentru varii și foarte numeroase motive, o parte dintre noi se pregatește de referendum.

N-am de gând să fac un proces de intenție. E mult mai greu să înțelegi ce se întâmplă în capetele unor oameni decât să estimezi posibilele efecte ale faptelor acestora. Care sunt, până la urmă, consecințe directe ale convingerilor respectivilor.

Obiectul referendumului este precizarea conceptului de familie.
Se pare că viața a luat-o înaintea limbajului iar înțelesul atribuit acestui cuvânt de către o parte dintre noi a devenit mai larg decât sunt dispuși să accepte o altă parte dintre contemporanii noștri.
După referendum vom ști precis câți dintre noi vor fi considerat subiectul suficient de important pentru a ieși la vot, câți dintre noi sunt atât de deranjați de lărgirea conceptului încât să dorească limitarea sa prin mijloace constituționale și …

Și vom mai afla ceva.
Câți dintre noi s-au lăsat duși de val suficient de departe de mal încât au fost prinși de curentul de fund. Fără nici un joc de cuvinte. Curentul de fund este ceva real. Dacă nu ești atent te trage în larg, te obosește și…

Referendumul este un instrument cât se poate de democratic. Cu ajutorul său pot fi evaluate destul de precis atât opinia populației cu privire la un anumit subiect cât și gradul de interes al oamenilor cu privire la subiectul respectiv
Democrația, la rândul ei, este una dintre metodele prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor.

Cealaltă metodă prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor fiind autoritarismul. De orice nuanță.
Acesta presupune ca un număr suficient de mare dintre membrii grupului să se constituie – implicit sau explicit, în supuși. Dictatori potențiali se găsesc pe toate drumurile.
Așa că de fiecare dată când vor fi suficient de mulți oameni dispuși la ascultare se va găsi câte un dictator care să pună șaua pe spinările lor.
Cu condiția ca cei care înțeleg ce se întâmplă să doarmă pe ei. De lene sau din oricare alt motiv.

La rândul ei, democrația presupune și ea ceva.
Convingerea, implicită sau explicită, a suficient de multora dintre membrii grupului, că oamenii – toți, sunt egali în drepturi. ȘI onești.
Egalitatea fără onestitate nu face doi bani. Degeaba ne considerăm egali în drepturi dacă legea de bază care guvernează interacțiunea dintre noi este ‘legea junglei’. Dacă suntem dispusi să acceptăm ca cel mai ‘puternic’ să ia ‘tot’. Dacă nu suntem conștienți cu adevărat că nici unul dintre noi nu s-ar putea ‘descurca’ de unul singur.
Care e ăla care ar putea supraviețui pe o insulă pustie mai mult de două săptămâni? Chiar dacă ar avea la dispoziție toată tehnologia din ziua de azi… Știe vre-unul dintre noi să o folosească pe toată… Și ce-ar face la bătrânețe? Sau dacă și-ar rupe un deget? Un picior?

La asta se referă onestitatea despre care vorbeam mai devreme. La puterea de a recunoaște, fiecare atunci când se uită în oglinda sufletului său, că nici unul dintre noi nu este de neînlocuit. Că nici unul dintre noi nu poate face singur nimic. Că nici unul dintre noi nu le știe pe toate.
Că de fiecare dată când vre-unul dintre noi s-a dat rotund – și ceilalți au fost suficient de ‘leneși’ încât să nu reacționeze, lucrurile au degenerat.
Au trecut mai puțin de 30 de ani de când abia am scăpat de dictatură, nu avem voie să uităm chestiile astea.

Onestitatea despre care vorbeam mai devreme a  produs – prin ‘operaționalizare’, ‘drepturile omului’.
Convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi se manifestă din punct de vedere practic prin câteva ‘drepturi’. Dreptul fiecăruia dintre noi de a trăi, de a dispune de proprietatea proprie, de a-și exprima liber opinia – inclusiv prin vot.

Ei bine, „convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi” a evoluat în timp.

La început erau ‘egali între ei’ doar boierii. Adică proprietarii de pământ.
Apoi egalitatea a fost extinsă asupra tuturor bărbaților peste o anumită vârstă.
Mai târziu a fost lărgită ca să încapă și femeile. Ba chiar și cei din ‘alte nații’.

Iar fiecare dintre aceste ‘extinderi’ ale egalității au fost confirmate, democratic, prin vot.
Indiferent că a fost vorba despre referendum sau alegeri obișnuite, fiecare dintre aceste drepturi a apărut, și apoi confirmat, ca urmare a unui proces democratic.

Exact aceasta este capcana care se cască, cât se poate de larg și de adânc, în spatele referendului pentru precizarea noțiunii de familie.

Limitele reduc libertatea. Adică drepturile pe care le avem fiecare dintre noi.
Și e normal să fie așa. Fiecare dintre noi avem dreptul la viață dar eu nu am dreptul de a trăi furând ficatul altcuiva. Fiecare dintre noi avem dreptul la exprimarea opiniei proprii dar nu avem dreptul de a jigni în stânga și în dreapta. Chiar și dreptul de proprietate – fundamental pentru unii dintre noi, are anumite limite. De bun simț de alfel. Trebuie să permitem accesul pompierilor pe proprietatea noastră atunci când aceștia vin să stingă casa vecinului… de exemplu…

Orice definiție este, prin definiție, o limitare. Cu cât mai strictă, cu atât mai limitativă.
Limitarea conceptului de ‘familie’ la ‘uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie’ introduce doua distorsiuni în evoluția lucrurilor.
Restabilește o ierarhie între soți – bărbatul este menționat primul, și frustrează pe toți ceilalți care se consideră a fi parte dintr-o familie. Membrii familiilor monoparentale ar fi doar primul exemplu care imi vine in minte. Și ce se întâmplă cu soțul supraviețuitor, mai ales în lipsa copiilor? Mai face acesta parte din familia socrilor săi?
M-am întins prea departe? Nu despre genul ăsta de famile este vorba?
Din păcate, asta este problema cu limitele… încurcă foarte mult și, tocmai de aceea, trebuie ridicate foarte repede atunci când ne dăm seama că deranjează bunul mers al societății.

Uite și una dintre limitele procesului democratic. Nu este perfect.
Istoria a demonstrat că unele dintre deciziile adoptate într-un mod considerat a fi fost democratic nu au fost deloc adecvate.
Cel mai bun exemplu ar fi procesul electoral prin care poporul german i-a oferit lui Hitler o majoritate, cei drept relativă, în Reichstag.
Cu toate că acesta declarase foarte clar ca avea intenția de a restrânge dramatic o serie de drepturi ale unor categorii largi de oameni.

Tocmai de aceea se spune că „drepturile nu se votează”.
Ele doar au fost certificate, odată pentru totdeauna, prin vot.
A accepta principiul că un drept poate fi restrâns prin vot denaturează însuși conceptul de democrație.
Introduce, pe ușa din dos, conceptul că un grup de oameni – majoritatea, poate reduce drepturile altui grup de oameni – aflat, la un moment dat, în minoritate.

Cum ar fi, de exemplu, ca bătrânii să stabilească, prin vot democratic, că dreptul lor la viață este mai important decât dreptul copiilor la educație?
Nu explicit… doar prin intermediul cifrelor. Stabilind că bugetul asigurărilor de sănătate trebuie să fie de două ori mai mare decât cel al educației? Nu știu dacă nu cumva ăsta este deja raportul între cele două bugete dar sunt sigur că ați înțeles ce vreau să spun.

Sau cum ar fi ca cei care au absolvit 8 clase – o largă majoritate, să restrângă – tot ca urmare a unui proces democratic, dreptul la vot al celor considerați a fi ‘prea proști ca să voteze’?

 

Au început cu homosexualii.
Am tăcut din gură. Pentru că nu eram homosexual.

Apoi le-au luat pe femei.
Nici femeie nu eram, așa ca am continuat să tac.

Apoi au venit după noi.
După toți ceilalți care eram diferiți de ei.

Nu mai era nimeni care să mai spună ceva.

Adaptare dupa Martin Niemoeller.

Cine sunt ei?

Sunt doi ei.
Nu-s chiar atât de diferiți, cu toate că unii sunt mulți iar ceilalți, puținii, se cred mult mai deștepți decât primii… Las-că și cei mulți se uită-n gura celor din a doua categorie de parcă s-ar aștepta să iasă de-acolo doar porumbei de-ai păcii…

Îi unește credința în puterea turmei. Cei mulți cred că dacă stau cuminți în țarc vor fi feriți de lupul cel rău iar cei puțini cred că, prin înțărcuire, mulțimea poate fi convinsă să credă orice și să asculte orbește.

Îi mai unește și o anumită ignoranță. Istorică!
Nici una dintre tabere nu reușește să-și aducă aminte că toate turmele ajung, inevitabil, la abator și că cel care taie găina cu oua de aur sfârșește prin a-și baga unghia-n gât.

Pentru a nu stiu câta oară, am găsit o mașină parcată în fața garajului.
Stau lângă o grădiniță… dimineața și spre seară n-ai unde să parchezi o bicicletă … pănă la urmă nici nu poți să te superi prea tare pe ei… mai ales că nu stă nimeni mai mult de 10 minute… se grăbesc la slujbă sau să-și ducă copiii acasă.
Muncitorii care lucrează în curtea de alături mi-au spus ca mașina era acolo de cel puțin o oră. Și că o mai văzuseră lăsată în același loc.

Peste alte 30 de minute, m-am dus la chioșcul din colț să cumpăr niște ouă.
Când m-am întors, cineva tocmai descuia ușa din dreptul șoferului.

– Nu vă supărați, dumneavoastră ce-ați face dacă v-ați găsi garajul blocat?
– Imi cer scuze, nu mi-am dat seama!

Pe ușă – din tablă albastră și decupată din zid,  e un semn mare, cu roșu:

„Nu Parcați, Garaj!”

– Nu v-ați dat seama că ăsta e garaj?!?
– Nu! Nu mi-am dat seama că am întârziat!!!!

Nici măcar nu era blondă…. și nici n-avea vre-un copil cu ea!

Precum toate celelalte zicale, și aceasta are cel puțin două înțelesuri.

Unul direct, ‘orice regulă este întărită de fiecare dată atunci când este sancționată încălcarea ei.’

Și cel implicit. ‘Orice comportament aflat în afara regulii slăbește regula și pregătește cadrul pentru schimbarea acesteia’. Adică favorizeaza apariția unei noi reguli.

Ei bine, toate astea au, evident, consecințe.

Regulile, toate, stau la baza funcționarii organismelor sociale.
Care organisme sociale sunt forme de organizare prin care membrii lor – adică noi oamenii, încercă să-și maximizeze șansele de supraviețuire. Și, dacă se poate, bunăstarea.

Istoria demonstrează, cu asupra de măsură, că de cele mai mari șanse de supraviețuire, precum și de cea mai ridicată calitate a vieții, se bucură acei indivizi care trăiesc în societăți cu adevărat democratice.

Cu toate acestea, în absolut toate societățile – inclusiv în cele democratice, există indivizi care încearcă – din prostie, din credința că astfel le va fi lor mai bine sau din amandouă cauzele simultan, să promoveze idei de natură totalitaristă.

Pe cale de consecință, supraviețuirea – și bunăstarea majorității membrilor, acolo unde este cazul, societăților depinde de capacitatea membrilor de a-și înfrânge frica și de a ‘reaminti’ ‘excepțiilor’ cât de esențială este respectarea ‘regulii benefice’.

Și care este ‘regula benefică’?

Respectul reciproc. De acolo pleacă totul.

De fiecare dată când supraviețuirea individuală devine mai importantă decât respectul, incliv cel de sine, iar această atitudine devine regulă/virtute socială – ‘capul plecat, sabia nu-l taie’, se va găsi câte cineva care, în disprețul tuturor regulilor de bun simț, să se pună în ‘fruntea bucatelor’.

 

 

Lucrurile tind sa aibe o cauză ‘de suprafață’ și o alta ‘de profunzime’.
De foarte multe ori, cauza ‘de profunzime’ este manipulată de unii și/sau de alții. În situația asta, manipularea devine cauză aparentă.
Indiferent de părerile fiecaruia dintre noi despre PSD, este prea multă sărăcie în România.
Sărăcie care are multe cauze și care poate fi folosită în multe feluri.
Problema este ce facem în continuare.
Dăm vina unii pe alții pentru existența ei?
Facem mișto de cei care se află în această situație?
Creem condiții reale pentru ca cine vrea să poată ieși din sărăcie?
Sau îi lasam pe ‘maeștri’ să-și construiască în continuare capital politic pe spatele săracilor de care facem noi mișto?
Eliminarea saraciei
„Stau într-un hotel din ăla aparent modernizat si renovat, dar în care poți să simți parfumul anilor de comunism ieșind de sub fiecare placă de gresie postdecembristă. Cobor la micul dejun. Nu mi-e foame, dar aș ucide pentru o cafea.
E frig. Azi s-a făcut răcoare. Pe terasă e un grup mare de copii veniți în tabără. Probabil sunt de pe undeva dintr-un orăsel mic de provincie, dar mai mult ca sigur sunt săraci. Mă uit la ei cum se bucură mâncând crenvuști din ăia trași în folie de plastic și cum chicotesc fericiți când își întind pe pâine un maglavais maro care seamănă a nutella. Doar seamănă. Nu le pasă, sunt fericiți.
Profesorii care au grijă de ei sunt la fel de săraci, dar asta nu mai e o noutate în România zilelor noastre. Nu-mi cereți să vă spun de unde știu că-s săraci, sărăcia se simte din cele mai mărunte gesturi, din șlapii de plastic ordinar, păstrați special pentru „la mare”, din bluzele de trening ponosite, din tot.
Din boxe se aude tare despacito. Îmi beau cafeaua și mă gândesc trist că asta-i România reală. Săracă și sărăcită, cu oameni care abia-și mai duc zilele și copii care se bucură la niște crenvurști de plastic.
Iar imbecilul ăla le-a cerut scuze pușcăriașilor.
Mihai Vasilescu
lucrul bine facut
Și pentru că domnul de la Transavia ne sugerează că dormim în cizme, să ne aducem aminte că ne-am mai trezit odată.
Doar pe jumătate… L-am lăsat să continue… De trei ori…. După ce o luase razna pe arătură….
romania trezestete

Avertisment.
Acest text a fost scris la repezeală, în urma provocării primite din partea prietenului meu Lucian Ștefănescu.
Lipsa coerenței în argumentație și abundența de scurtături se datorează exclusiv nerăbdarii mele.
Promit că voi reveni.

Mai țineți minte regulile idioate care ‘guvernau’ comerțul socialist de stat pe vremea Odiosului?

„Cine nu papă bătăturică nu capătă ochișor!”

Suntem, de fapt, în aceiași situație.

Ruxandra Lungu – nu știu cine e, am dat de blogul ei încercând să găsesc textul bancului de pe vremuri, ne atrage atenția că ‘avantajele’ de care se bucură cei din vestul Europei vin la pachet cu ‘partea neplăcută a lucrurilor’:

„Noi, cei din Est am vrut sa traim ca in Vest. Pe scurt, democratie, pluripartidism, economie de piata, stat de drept, libertate de asociere, de deplasare si de exprimare. Libertatea de a bea Cola si a vorbi din fundul pamantului la telefonul mobil. Atunci, sa incetam cu vaicarerile ipocrite. Sa incetam sa ne aratam surprinsi ca toate aceste libertati au venit insotite si de alte bonus-uri: somaj, droguri, coruptie la cel mai inalt nivel, polarizare sociala, cipuri subcutanate (vin si ele!), politicieni-caricatura, personaje gen Magda Ciumac si sexy-porno-diverse fete care tin pagina 1 a ziarelor si a emisiunilor TV.”

Din păcate, situația e mult mai gravă de atât.
Chiar și ‘pendula’  după care își potrivea ceasurile întreaga lume liberă a început să bată într-o dungă și să-și pună căruțele în cerc.
În două cercuri separate, ca să fiu mai precis. Iar cei care se adăpostesc în interiorul fiecăruia dintre cercuri refuză cu obstinație să asculte ce spun cei din cealaltă tabără.

Am să folosesc un citat din Sorin Cucerai pentru a aduce nivelul discuției într-o zonă care să permită un schimb real de idei:

„Acea parte a stângii care se consideră, simultan, progresistă și anticapitalistă e la fel de toxică pentru un regim democratic ca acea parte a dreptei care se consideră simultan pro-business și conservatoare din punct de vedere social.”

Dacă-mi permiteți licența poetică, mă voi aventura să compar fraza de mai sus cu un haiku. Reușește să condenseze aproape toate confuziile cu care ne confruntăm în momentul de față.

– ‘Progresismul’ militant al unora dintre cei de stânga,
– Încercarea de a demola capitalismul fără a avea o alternativă măcar cât de cât plauzibilă,
– Convingerea unora – din ambele tabere, că democrația și capitalismul sunt două chestii diferite,
– Convingerea altora – de dată foarte recentă, că business-ul ar putea supraviețui atunci când toți ceilalți – ‘consumatorii’ tratați regește până nu demult, sunt reduși la mizerie – și eventual ținuți pe linia de plutire cu ajutorul unui „venit minim garantat”,
– Militantismul – total contra naturii, din ce în ce mai vehement al neo-conservatorilor…

Să le luăm pe rând.

Progresul este o chestie reală.
Chiar dacă unii se întreabă ‘Ce le-or fi trebuit strămoșilor noștri să se apuce de agricultură, în condițiile în care aveau nevoie de doar 17 ore de muncă pe săptămână pentru a aduna suficientă mâncare și de încă 19 ore pe săptămână pentru muncile gospodărești, în condițiile în care acum petrecem 40 de ore pe săptămână la scârbici și încă 36 de ore dereticând prin casă?
Am să folosesc legea talionului și le voi răspunde acestor anti-progresiști cu o întrebare în oglindă: ‘Câți dintre voi sunteți dispuși să vă bucurați de condițiile de viață cu care se desfată cei 10 000 de Ju/’hoansi care mai viețuiesc de-o parte și de alta a graniței dintre Namibia și Botswana?’ NB, cei mai mulți dintre noi se referă la oamenii aceștia folosind apelativul de ‘boșimani’. Sau ‘hotentoți’.
Realitatea progresului nu poate justifica însă, indiferent chiar de eventuala generozitate a activistului progresist, pretenția acestuia de a ști el ce este mai bine pentru mine. Cu atât mai puțin  aroganța unora dintre ei de a-mi băga mie pe gât, cu forța, varianta lor de progres.
Noi, ăștia din estul fost comunist al Europei, ar trebui să înțelegem foarte ușor chestia asta. Comunismul nu a fost nimic altceva decât instrumentalizarea pretenției arogante a unora că știu ei mai bine decât toți ceilalți ce este cel mai potrivit pentru întreaga societate.
Este mai puțin important, în faza asta a discuției, că această aroganță are rădăcini multimilenare. Ar trebui să fie suficiente suferințele produse de experimentarea ei pe scară largă.

Alternativele la capitalism pe care le-a inventariat Sorin Cucerai sunt mercantilismul și socialismul industrial. Pot fi găsite argumente de ordin intelectual pentru amândouă. Nu am loc să le demontez acum. Prima mea profesie fiind aceea de inginer am să invoc un argument de natură practică. Amândouă au eșuat. E adevărat că mercantilismul a reprezentat o treaptă în evoluția Europei de Vest și că socialismul industrial a fost o scurtătură prin care Uniunea Sovietică a trecut de la un feudalism primitiv la un fel de contemporaneitate dar…
Toată discuția asta îmi aduce aminte de stigătul de luptă cu care își îmbărbăta Spartacus tovarășii de suferință: ‘Trăiască feudalismul, viitorul luminos al omenirii!’ O fi fost, … pentru ei. Noi ce facem, să o luam de la început? Și cât de mult avem de gând să ne întoarcem – vezi faza cu ‘de ce ne-am apucat de agricultură’?

Am să sar, deocamdată, peste simbioza dintre capitalism și democrație – cuiul lui Pepelea, după părerea mea, și-am să mă ocup de chestiile relativ ușoare de la sfărșitul enumerării.

Penultima chestie este elucidată magistral chiar de Sorin Cucerai.
La fel de toxice sunt stânga anticapitalistă și neprogresistă/antiprogresistă, dreapta anticapitalistă și antiprogresistă sau dreapta pro-business (nu pro-market, ci pro-business).”
Cuvintele cheie fiind aici, evident, „nu pro-market, ci pro-business”.
Acuma, dacă ne scărpinăm un pic în creștetul capului, „pro-business” este un oximoron.
Cum adică business fără piață?
Cui o să mai vândă ceva business-manii (sic) aștia după ce toți ceilalți vor fi reduși la starea de lumpen-proletariat?
Ar fi vorba, de fapt, de un socialism industrial cu altă față – nici asta umană, bineînțeles. Socialismul industrial de sorginte sovietică era o economie planificată de la centru sub pretextul expertizei materialist științifice și dialectice de origine marxistă în timp ce ‘capitalismul pro-business’ este o concepție economică unde planificarea monopolistă – adică la fel de centralizată precum cea socialistă, este justificată prin eficiența financiară. Adică o întoarcere la mercantilismul 2.0 de care vorbea Sorin Cucerai…

Cu militantismul unora dintre conservatori… nu cred că are rost să vă bat prea tare la cap. Suntem în aceiași situație ca în cea a militantismului progresist.
Fără conservatori am lua-o pe arătură la prima curbă a istoriei. Fără progresiști am ajunge să se-mpută locul sub noi.
Câtă vreme moderații din cele două curente au reușit să țină deschise căile de comunicare dintre cele două grupuri, societatea, ca întreg, a continuat să evoleze.
Când militanții ‘progresiști’ au reușit să rupă echilibrul, societatea a luat-o atat de repede (înainte ?!?) încât unii dintre membrii ei au fost descăpățînați în piața Bastiliei sau au putrezit prin Gulaguri în timp ce majoritatea s-au trezit înnămoliți dincolo de marginea drumului. De unde au trebuit să fie scoși de aceia dintre conservatori care reușiseră să-și păstreze mintea limpede.
Când militanții conservatori au reușit să rupă echilibrul… societatea s-a oprit atât de brusc încât ‘inerția’ (concetățenilor) a permis ca unii dintre membrii ei să fie mânați în lagăre de concentrare sau să fie ‘dispăruți‘ fără urmă prin pampasul argentinian.

Și iată-ne ajunși la ‘cuiul lui Pepelea’…
Se poate capitalism fără democrație? Dar democrație fără capitalism?

NU! și NU!

Nu sunt profesor și nu suntem la cursuri așa că am să o iau de-a dreptul.

Capitalismul și democrația sunt cele două fețe ale celei mai prețioase monede batute vreodată de către oameni.

Monedă ‘metalică’ și nu bancnotă tipărită. Cunoscătorii știu la ce mă refer.

Și dacă valoarea unei monede de aur este și ea mai degrabă convențională decât reală – aurul, în sine, nu este o chestie prea folositoare, aliajul din care este bătută moneda la care mă refer acum este pur și simplu neprețuit!

Capitalismul și democrația ‘ascund’ între ele un amestec bine dozat de încredere și respect reciproc între membrii societății care le folosește.

Petru ca doua părți să intre, de bună voie, într-o ‘Relație de Producție Capitalistă’ – adică să încheie un contract, este absolut necesar ca fiecare dintre cele două părți să aibă încredere că cealaltă parte își va îndeplini obligația contractuală pe care și-a asumat-o. Și, dar numai în subsidiar, că se va bucura de protecția statului dacă cealaltă parte va încerca să-i tragă țeapă.

Iar e cazul să ne scărpinăm în cap. Și să observăm că încrederea în intervenția neutră a statului este expresia respectului reciproc dintre membrii societății.
Până la urmă, la asta se reduce contractul social, implicit, în care devenim parte – cu voie sau fără voie, atunci când suntem născuți într-o țară democratică.

Piua! Poate că nu e locul dar… e blogul meu! Scriu ce vreau în el.
‘Se spune’ că „m-am născut” sau „s-a născut”.
Pe bune?
Care dintre noi ‘s-a născut’ singur? Pe sine se?!?

Să revenim.
Contractul ăsta social are sens doar dacă măcar o majoritate funcțională dintre cei implicați se simt egali în drepturi între ei. Atena Antică a funcționat ca un organism (auto) condus democratic chiar dacă doar unii dintre bărbații ei erau considerați cetățeni cu drepturi depline. Și a prosperat, ca democrație, până când Platon s-a apucat să propovăduiască că unii dintre fii ei trebuie în mod necesar să se bucure de mai mult respect din partea ‘vulgului’ decât toți ceilalți din Agora. Că doar pentru asta au fost crescuți și educați.

Ce definiție perfectă, chiar dacă avant la lettre, pentru aristocrația feudală… cea care considera că efectiv merită, individual și în grup, să stea în fruntea bucatelor…

Am să trec în viteză peste amănuntul că aristocrația europeană era, prin excelență, de confesiune creștină. Convinsă până în măduva oaselor că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Că TOȚI oamenii au fost creați după același chip și aceiași asemănare a aceluiași Dumnezeu.
Deci, frați fiind – între ei și, în același timp, cu supușii lor, s-au luat la bătaie. S-au pus în fruntea supușilor lor și s-au luat la omor.
Că doar așa scrie în Biblie.

Si Cain a zis catre Abel, fratele sau: “Sa iesim la camp!” Si a fost ca’n timp ce erau ei pe camp, Cain s’a aruncat asupra lui Abel, fratele sau, si l-a omorat”.

De unde importanța respectului reciproc, necondiționat, dintre membrii oricărei societăți care se dorește a fi democratică.

M-am lăbărțat cam mult.
Ce vroiam să spun este că piața liberă descrisă de Adam Smith este esențială atât pentru eficiența comerțului cât și pentru cea a politicii.
N-am să intru în explicații de natură psiho-socială ci am să vă provoc să cautați în istorie un singur caz de imperiu care a supraviețuit în mod ‘sustenabil’ și un singur monopol care a reușit să facă același lucru.

De unde și diferența despre care vorbea Sorin Cucerai dintre capitaliștii pro-market și cei pro-business.
De unde și imposibilitatea unei societăți să supraviețuiască democratic în absența unui dialog real între membrii săi.

Și cum nu poate exista libertate reală – atât individuală cât și socială, într-o societate ai cărei membri nu se respectă între ei și nu au încredere unul în celălalt… iar atât comerțul cât și dialogul au nevoie de agenți liberi…

%d bloggers like this: