Archives for category: identitate colectiva

Care o fi efectul pe termen lung al faptului că tranzacționăm, la vedere, Adevărul și Libertatea? Precum și Femeia, Bursa, Cultura

Și cât de ironic este că în capitalism nu mai poți cumpăra Munca? Un lucru absolut normal pe vremea comunismului…

Cică își duce unu’ calul la oborul de vite.
Destul de repede, potențialii clienți se prind că amărâtul – calul, nu vânzătorul, era orb, surd și nici nu prea mai mai avea dinți în gură.
‘De ce l-ai mai adus în târg? Cine crezi că-l mai cumpără?’
‘Păi nu vreau să-l vând. Doar să-mi bat joc de el!’

Oare mi-or spăla și mie geamurile anul ăsta?
Ce vrea sa facă Spiru Haret cu sulul ăla de hârtie igienică?
Și de ce are cârpa aia-ntre picioare?
După cine se uită lung Mihai?
Și de ce stă Gheorghe Lazăr cu spatele la el?
‘Asta e… ce poți să mai spui…
Dacă așa ne-ați făcut, așa ne aveți!’
Ion Heliade Rădulescu

Imi trebuia colorimetru.

O drăcărie care ajută la făcut poze. Îți reglezi monitorul în așa fel încât să redea culorile în modul ‘standard’. Sună ca dracu dar e destul de important.

Când am fost la New York – în 2005, am intrat la B&H Photo Video. Un fel de F64 din București, doar că un pic mai mare. Am și cumpărat câte ceva – de la un vânzător pe care îl chema tot Sarchis, așa că am rămas în baza lor de date.
Și îmi tot trimit mailuri…

Mare ofertă mare de sărbători! Aveau și colorimetru. Hai mă să iau și eu unul.
Prețul era OK. Cu tot cu transport și TVA tot era semnificativ mai ieftin decât la F64.

Lansez comanda, o achit și mă anunță că vine coletul pe 3. Aproximativ…

Pe 3 primesc un mail de la DHL – care a primit deja banii pe transport, că pot sa-mi facă ei vămuirea. Pe alți bani. Adică încă 100 de lei. Tot e bine, îmi mai rămâne și mie ceva.
Da, dar nu e chiar atât de simplu….
În mailul ăla zicea că eu trebuie să le trimit, printate, semnate și scanate la loc,
– o declarație pe proprie răspundere – că ce e înăuntru, la ce îl folosesc, că n-o să-l vând și că n-o să fac bani cu el.
– o împuternicire să acționeze în numele meu în vamă,
– o dovadă a plății și
– factura tradusă.

Primul impuls a fost să trimit coletul înapoi. Ăștia-s nebuni și cu nebunii nu te pui.
P-ormă m-am gândit să le dau un telefon.

„Unde să mă duc cu factura la tradus?!? Sâmbătă pe 4 Ianuarie? Că voi vreți și 29 de lei pe zi magazinaj… zi calendaristică, nu lucrătoare…
A, nu-i nevoie să o traduceți. Scrieți doar dumneavoastră cu pixul cât ați dat pe ele. Vin tot felul de trimiteri din China, cu valori foarte mici, și trebuie să confruntăm valoarea din factură cu dovada plății”

Adică DHL-ul face pe detectivul în vamă… în locul vameșilor…

Mă rog!

Când să printez alea, descopăr că s-a terminat tonerul. De tot!

Bine că am fost prevăzător. Acu vreo săptămână, trecând pe lângă un MediaGalaxy, mi-am adus aminte. Ia să iau eu niște toner…
Și am cerut. Toner pentru HP seria 2130… Vânzătorul îmi arată o imprimantă pe monitor – bucățică ruptă, și zice 302. OK. Am luat un 302 negru și unul color. Le-am aruncat în sertar.

Le scot din sertar, le bag în imprimantă – unde se potrivesc perfect, dar nu merge. Ce dracu are?!?
Le scot și mă uit la contactele electrice. Se potriveau și alea perfect.
Abia atunci m-am uitat la numere. Alea pe care le-am scos erau 652, astea pe care le cumparasem erau 302.
Adică eu cumpărasem cartușe pentru imprimanta HP 2130 dar ar fi trebuit să cumpăr pentru HP 2136. Dacă vă interesează, aveți aici toate explicațiile de la HP. Imprimantele sunt absolut identice iar cartușe 652 se găsesc, pe loc, doar la AUCHAN. Sau pe net. Vin în câteva zile….

Cu alte cuvinte, care e scopul nostru?
Ca specie, vorbesc.

Să ne facem, unul altuia, viața cât mai simplă?
Ca să ne bucurăm de ea, nu de alta!
Sau să ne punem unul altuia piedică?
Ca nu cumva să ne-o ia cineva înainte?

Și, preocupați fiind noi să ne ținem unul pe celălalt în frâu, nici n-am observat că cei care s-au prins cum devine treaba sunt deja dincolo de orizont….

Nu sunt credincios.
N-am lucrat vreodată în ‘aparatul central de stat’.
N-am încercat vreodată să fac ‘revoluție’.

Într-un cuvânt, n-am avut treabă pe dealul Patriarhiei. Până nu demult…

Clădirea din stânga este încă actuala Catedrală Patriarhală iar în dreapta, în zare, sunt turla noii Catedrale ‘a Neamului’ și Palatul Parlamentului.

Ieri, a doua zi de Craciun, am ieșit să-mi dezmortesc picioarele. M-am gândit că de pe Dealul Patriarhiei s-ar putea sa se vadă bine în jos, spre oraș. Așa că…

Și am înțeles cum a ales Ceaușescu locul pentru Palatul care urma să simbolizeze Victoria Socialismului împotriva Poporului.

N-am de unde să știu pe unde-l duceau pe Ceașcă la lucrarile Marii Adunări Naționale. Palatul unde se întrunea are, firește, mai multe intrări. S-ar putea să n-o fi preferat pe cea de lângă Patriarhie…
Dar n-avea cum să uite de ea!

Tot ce știu este că vulturul care o străjuiește apărea pe ecranul televizorului de fiecare dată când la Telejurnal se făcea vorbire despre legile care fuseseră votate. Spre „propășirea” poporului muncitor, bine-nțeles!

Așă că noul palat trebuia construit cel puțin la fel de ‘sus’ ca cele ridicate de orânduirile care împilaseră poporul. Catedrala unde se distribuia „opiu” către populație și Camera unde politicienii retrograzi puneau la cale oprimarea.
Noul palat trebuia construit cel puțin la aceiași înălțime deasupra oamenilor muncii.

Să ne mai mirăm că și mai noua catedrală trebuia construită cel puțin la fel de sus?

Să ne mai mirăm că n-au mai rămas bani pentru educația noii generații?

Ar trebui totuși să aducem aminte de avertismentul lui Coșbuc!

„Când foamea ne va răscula…

Unii spun că ‘ce nu te omoară, te face mai puternic’.
Poate. Amintirea momentului constituie întotdeauna un sprijin. Un precedent care îți aduce aminte de ceea ce ai fost în stare să faci. Peste ce ai fost capabil să treci…

Sprijinul devine mult mai puternic atunci când supraviețuitorul înțelege ceva din experiența trăită. Dacă nu atunci, măcar mai târziu…

Cert este că cele trăite lasă urme. Suficient de adânci încât să le pierdem din vedere.

Seria documentară „1989 – Decembrie roşu”, la TVR 1 | VIDEO

Abia aseară, la treizeci de ani după, mi-am dat seama cât de nepotrivită este alăturarea dintre „rație” și „libertate”.
Mi-au trebuit 30 de ani, mai mult de jumătate din viață, să realizez cât de adânc îmi intrase în suflet conceptul de „limită”. Zahărul era cu porția, carnea era cu porția, uleiul era cu porția, pâinea era cu porția… așa că atunci când am rupt băierile, chiar și libertatea ne-am luat-o cu porția.

Doar cât am considerat noi. Că ne-ajunge.
O rație…

Destul de liberi?!?

Se vede că cicatricile supraviețuirii sunt suficient de adânci încât să ne urmeze și dincolo.
Sunt curios dacă trec și peste generații.

Ce părere or avea copiii ‘lor’ despre toată chestia asta?
Cum o fi să te simți „destul de liber”?!?

Cu spatele la zid….

Clisura Dunarii, 2006

Foișorul ăsta a fost construit pentru a apăra frontiera.

Adică pentru a împiedica fugarii să-și încerce norocul în lumea liberă. Asta pe vremea când CSP-ul comunist planifica bunăstarea clasei muncitoare…

Apoi pentru a împiedica ‘contrabandiștii’ să ‘exporte’ combustibil în Serbia pe vremea embargoului.

Între timp a fost vândut la fiare vechi… acum vreo doi ani n-am mai văzut nici unul pe malul Dunării.

PS.
CSP = Comitetul de Stat al Planificării. „Înainte de 1989 Comitetul de Stat al Planificării (CSP) era instituţia centrală care  coordona activitatea de planificare a economiei naţionale şi repartiza materiile prime şi produsele necesare  diferitelor ramuri şi subramuri ale economiei.
Această planificare se baza pe cifrele raportate de ministere şi de judeţe. Dar, acestea, pentru a se evidenţia, raportau producţii mărite,  fără legatură cu realitatea. La rândul lor, întreprinderile îşi planificau producţia pe materii/materiale care în realitate nu existau întotdeauna. Situaţia devenea stânjenitoare când era vorba de export, de respectarea unor contracte
…” Octavian Silivestru, Rador.

Embargoul sârbilor, paradis pentru români”.

https://kmkz.ro/de-ras/daca-vreti-sa-va-invatati-pisica-sa-latre-asta-e-poza-pe-care-trebuie-sa-i-o-aratati

Cică ‘ridendo castigat mores’…
Poate…
În orice caz, examinarea bancurilor care circulă într-un anumit spațiu cultural ne oferă o foarte exactă masură a preocupărilor celor care viețuiesc pe acel tăram. Mioritic, în acest caz…

Bucureștiul dârdâie. Bine, doar o parte din el. Adică cei care n-au avut bani/nevoie să-și pună centrală până acum. Nu foarte tare, pentru că afară încă nu a venit iarna. Încă…
Bucureștiul se sufocă. Pentru că transportul în comun nu funcționează suficient de bine încât să fie atrăgător pentru suficient de mulți dintre cei care au de mers de colo-colo. Iar aceștia sunt foarte mulți și pentru că școlile/grădinițele/creșele bune sunt puține. Adică la distanță mare față de cei care au nevoie de ele.

Iar beneficiarii acestor minunate condiții de trai se chinuie să-și învețe pisicile să latre….

Luați-vă bre un câine!!!

La prima vedere, spunerea asta aduce a pleonasm.
Curiozitatea este, în sine, o nevoie. Nevoia de informație. De cunoștințe. De a înțelege ce se întâmplă.

Și atunci?
Nevoia de nevoie?!?
Cine are nevoie de nevoi?

Și totuși…
Am putea vedea lumina dacă n-ar fi de fața și măcar un petec de întuneric?
Am duce paharul la gură dacă nu ne-ar fi sete?
De ce să mâncăm dacă nu ne e foame?
Cât de conștienți suntem înainte de a înțelege nevoia de celălalt? De cooperare? De dragoste?

Ce ne întreabă nenea doctorul?
‘Aveți poftă de mâncare?’
Viața însăși este, până la urmă – și nu glumesc aici, o nevoie continuă.
Abia după ce murim…

Îl scoli de la 7. Poate, dacă are noroc, de la 7 jumate.
Îl îmbraci și-l bagi în mașină. Adormit și nemâncat, o să-i dea ăia ceva acolo.
Ajungi, odată cu traficul, și începi să cauți loc de parcare. De multe ori blochezi un garaj. Și te înjură câte cineva care întârzie el din cauza ta.
– Dă-l în mă-sa, uite ce căsoi are. În mijlocul Bucureștiului. Când o să am banii lui, am să-mi fac o casă în mijlocul câmpului, să nu mai miros eșapamentul altora.
O să ridici din umeri dacă te întreabă cineva cum o să meargă la școală copilul pe care îl duci la creșă. Acum ești prea ocupat să ajungi repede la servici. Iar o să te fută șeful la cap cu chestia aia care trebuia făcută ieri. Ca toate celelalte…

Pleci, în sfârșit. Bine că trebuie să-l iei pe ăla micu’, că altfel te mai ținea nebunul cine știe căt. Chiar dacă ai stat deja o oră peste program și iar o să fii ultimul părinte. Bine că măcar o să-l îmbrace educatoarea … Nu de alta, dar vrea și ea să plece odată acasă. La copiii ei…
Nici tu nu știi cum ai ajuns. Nebunia de pe stradă crește de la o zi la alta. Descoperi că nu ești ultimul. Atât de ne-ultimul încât și la ora asta singurul loc de parcare e tot în fața garajului celui cu care te-ai certat azi dimineață.
– Dă-l în mă-sa, doar n-o veni chiar acum!
Fugi înăutru și descoperi că trebuie să-l și îmbraci. Mai sunt cinci copii și educatoarea stă cu ei la povești. Nu poate să-i îmbrace pe toți odată și, oricum, ar muri de cald. Îl bagi cumva în haine, îi dai banana care trebuie să-i țină de foame până când ajungeți acasă, îl iei de mână și…
Bine măcar că n-a venit ‘căpcăunul’ acasă. Mai stai un minut să termine prâslea banana. Arunci coaja pe jos – de unde coș de gunoi pe străzile astea mici și doar n-o să murdărești mașina firmei. Pleci în sfărșit spre casă.
Unde-o să ajungi peste vre-o oră…

Poate că ai folosi și tu transportul în comun, ca cei care n-au mașină… dar cea mai apropiată stație e la aproape un sfert de oră…. și asta doar dacă-l iei pe ăla mic în brațe… iar drumul e plin de gropi și bălți… afară e întuneric… și dimineața și seara… bine că măcar au strâns căinii vagabonzi…

Uite, Ceaușescu a făcut creșele astea când i-a adus pe muncitori de la țară! Îl duceai frumos luni de dimineață… și-l luai tocmai sâmbăta! Nu te interesa că era departe de stație. Aștia de ce nu mai fac altele? Poate mai mici și mai dese, să nu mai pierzi atâta vreme pe drum… Că tot spun ei că-i interesează îmbătrânirea populației și lipsa forței de muncă!

Dar tu, tu ce faci?
Ce faci ca să ieși din ‘cercul ăsta strâmt’?
Și nu singur… că ieși degeaba, dacă toți prietenii tăi rămân acolo!

Există o foarte mare mirare în spațiul public.

Cum de-a ajuns cineva ca Dăncilă să ocupe scaunul pe care a stat, cu nu foarte mult timp în urmă, Adrian Năstase?

Dintr-una-n alta. Adică dintr-o alegere-n alta. Ca urmare a unei succesiuni de decizii. Unele obligatorii iar altele cât se poate de libere. Dar încă neasumate de cei care le-au făcut.

În decembrie 1989, a explodat mămăliga. Oamenii au ieșit pe stradă, pentru că, efectiv, nu mai puteau sta acasă. Puterea politică a fost preluată de Frontul Salvării Naționale, o organizație para-statală. Pentru că cineva trebuia să țină locul statului comunist ce tocmai fusese dizolvat.

În 6 Februarie 1990, „FSN s-a transformat într-un partid politic, pentru a putea candida la viitoarele alegeri.” În realitate, posibilitatea de a candida a fost doar un pretext. Au transformat structura para-statală într-un partid pentru că așa au vrut ei. Dacă ar fi vrut doar să candideze la alegeri, ar fi înregistrat, ca toți ceilalți, un partid politic. Să nu uităm că între 6 Februarie și 20 Mai statul FSN a organizat alegerile în care candida partidul FSN.

Alegerile organizate de statul FSN au fost câștigate de partidul FSN. 66.31% la Cameră, 76,47% la Senat și 85,07% la Președenție.
Alegerile au fost cât se poate de libere – adică voturile au fost numărate corect, iar oamenii au votat așa cu justificarea că ‘Ei au făcut Revoluția. Doar n-o ia puterea veneticii aștia care „n-au mâncat salam cu soia” !!!’
Sigur se va găsi cineva să-mi spună cineva că același lucru se întâmplă și acum. Partidul aflat la putere este cel care organizează alegerile…

O parte dintre bucureșteni au ales să-și manifeste nemulțumirea față de toate aceste în mijlocul Pieței Universității. Puterea proapăt investită a ales să mulțumească, în mod oficial, minerilor veniți ‘spontan’ să curețe piața de ‘drogați’.

În 1996, la urne, majoritatea a ales să încerce și altceva. Altceva decât ceea ce experimentaseră între 1990 și momentul respectiv.
După care, crezându-se cu sacii-n căruțe, cei mai mulți dintre cei ‘cu spirit liber’ și-au văzut de treabă. Adică de interesul propriu. Lăsând ‘piața liberă’ să acționeze. Așteptându-se ca ea, piața singură, să ‘facă ordine’.
Adică să facă ceea ce ar fi trebuit să facem noi. Ordine în ogradă.
Să transforme o populație debusolată – după 50 de ani de comunism, precedat de 10 ani de dictatura regală/corporatism antonescian, într-o națiune liberă și complet funcțională.
Fiecare dintre ‘orientați’ și-a văzut de treaba lui, lăsându-i pe ceilalți ‘să piară pe limba lor’ – dacă tot nu erau în stare de altceva.

În mod firesc, cei lăsați de izbeliște s-au raliat celui care promitea mai mult.
Și uite-așa Iliescu i-a luat fața lui Vadim Tudor în 2000…

Al doilea (treilea, patrulea….) mandat Ion Ilescu.
Ce poate fi mai definitoriu pentru acea perioadă decât doctoratul făcut cadou de către „Profesorul” Adrian Năstase protejatului său, „Micul Titulescu”?

Și uite-așa am ajuns la momentul ‘despărțirii apelor’. 2004. Românii aveau de ales, la turul doi, între Adrian Năstase și Traian Băsescu.
Măi, Adriane, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?
Mai țineți minte momentul 1996? Când cei deja ‘woke’ au ales să-și vadă mai degrabă de treaba lor, înainte de a scoate căruța la drumul mare?

După care a urmat cea mai uluitoare succesiune de trei decizii colective din istoria noastră recentă.
Băsescu își dăduse, treptat, arama pe față. Cu toate astea, a fost confirmat în funcție de trei ori. 2007, 2010 și 2012.

Rezultatul?
În iarna lui 2012, PDL – jumătatea rebelă a fostului FSN, a pierdut alegerile în fața unei coaliții formate din jumătatea Iliesceană a FSN-ului și Partidul Național Liberal. Ce mai contează că această alianță s-a prăbușit foarte repede…

2015 părea să fi marcat un nou punct de inflexiune. Tragedia de la Colectiv a provocat exprimarea nemulțumirii care mustea pe tot locul. Drept pentru care au ieșit în stradă suficient de mulți oameni încât să determine demisia guvernului Ponta.
Iar România a asistat la repetarea momentului 1996.
Crezând că au scăpat de ceea ce va fi cunoscut ulterior sub numele de ‘Ciuma Roșie’, wokii s-au întors la treburile lor. Lăsându-l pe Cioloș să se descurce de unul singur.

Să mai mirăm de rezultele din 2016?
De succesiunea de prim miniștri propulsați de PSD pe prima scenă?
Grindeanu, Tudose, Dăncilă?
Nu atât de persoanele în sine cât de modul de funcționare a partidului? Cât și de (lipsa) de reacție eficientă a organismului social?


‘Ce reacție visezi, mă? Ești copil? Când tot ce-și dorește ‘alternativa’ este să ‘dea drumul hățurilor’? Să ‘elibereze’ ‘capitalismul sălbatic’?’

Ce-or fi înțelegând adepții neo-liberalismului din toată chestia asta… rămâne de văzut.
Cum își propun ei să susțină ‘sectorul privat’ în condițiile în care nu-i interesează calificarea muncitorilor și nici starea lor de sănătate….? Cum o funcționa piața – chiar eliberată de actualele disfuncționalitați, atâta vreme cât majoritatea ‘consumatorilor’ rămân săraci, analfabeți și bolnavi…?

Să revenim la ‘incest’.
Practicat pe scară largă în Egiptul Antic și în Persia. Precum și, într-o formă mai atenuată, de către cea mai influentă familie din Europa Medievală.
Cu ce rezultate? Dinastiile Egiptului Antic s-au succedat relativ repede – mai ales ca statele din jur n-au reprezentat, până târziu, vre-un pericol real. Și nu cred ca este nevoie să vă aduc aminte despre consecințele dinastice și sociale ale aberațiilor genetice produse de cosangvinizarea conducătorilor imperiali din Spania Habsburgică și din Rusia Țaristă!

Dar ce legătură este între incest/cosangvinizare și transformarea PSD-ului din formațiune para-statală în partid politic?!?

Păi care este esența incestului?
Săvârșirea deliberată a unui act contra naturii. Act prin intermediul căruia membrii unui grup încearcă să pastreze pentru ei constrolul asupra unor privilegii, nu?
Justificarea fiind ‘noi suntem deasupra naturii/firescului’. Și ‘mai dă-i dracului pe restu’!
Iar cel mai trist este ca nu văd nici o diferență de substanță între atitudinea asta și crezul neo-liberal. Ceea ce explică și incapacitatea funciara a celor care se revendică de la fiecare dintre aceste doua curente de a se respecta cu adevărat între ei.
Și mai ales de a colabora. În interesul lor reciproc.
Cele două grupuri se comportă ca două săbii care se bat între ele pentru a intra în posesia tecii!

Iar cel mai greu de înțeles este apatia cu care tratăm noi, restul, situația.
Când ne vom da odată seama că taberele astea două se bat pe căciula noastră? Și că noi stăm cu capul gol, în ger și soare?
Când o să le arătăm odată clar, cu subiect și predicat, că noi suntem gâsca cu ouă de aur? Și că au doar de pierdut dacă ne fură din tain?

%d bloggers like this: