Archives for category: identitate colectiva

– Du-te mă la vot!

– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.

– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?

– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!

Advertisements

sondaj

Care a fost primul gând  care v-a trecut prin minte după ce ați terminat de  citit textul de mai sus?

Este vorba despre homosexuali?

Este vorba despre ‘homofobi’?

Este vorba despre o manipulare de-a dreptul genială!

Ce-o mai fi vrând și ăsta cu sondajul lui?!?

Loc de dat cu părerea proprie: ….

PS. Am pus homofobi in ‘scare-marks’ pentru ca termenul este impropriu.
Homofobia este, precum triscaidecafobia, o tulburare pshică. O anomalie.
Ura/disprețul față de homosexuali este altceva.
Cu toate că amândouă sunt puse, la gramadă, sub aceiași pălărie.

Primul lucru pe care îl facem atunci când devenim conștienți este să observăm cât de diferiți suntem, fiecare dintre noi, de toți cei care ne înconjoară.

A doua fază este cea a judecăților de valoare.
‘Sunt mai bun/prost (din diverse puncte de vedere) decât cei din jurul meu’.

Apoi urmează înțelegerea.
‘Indiferent de cât de bun mă cred, niciodată nu voi putea face față de unul singur tuturor problemelor cu care mă voi confrunta’.

Această înțelegere poate fi o binecuvântare sau un blestem.
Totul depinde de modul în care am trecut de cea de a doua fază.
Aici s-au întâmplat două lucruri. Simultan și în strânsă interdependență. Ne-am făcut o părere despre noi înșine și ne-am cam găsit locul în societate. Nici unul dintre ele nu este bătut în cuie pentru totdeauna dar punctul de plecare își va păstra o foarte puternică influență pentru foarte mult timp.

Tot acum ne-am încropit și o oarecare părere despre ceilalți. Despre ceea ce se numește alteritate. Tocmai această părere ne va influența hotărâtor destinul.

A venit momentul să precizez că niciuna dintre aceste faze nu se termină niciodată cu adevărat. Cât suntem vii, bineînțeles.

Conștiința se largește/adâncește tot timpul, părerile pe care le avem despre noi și lume evoluează continuu iar înțelegerea noastră despre ce se întâmplă în jur/cu noi este în perpetuă transformare.

Fiecare dintre aceste trei faze fiind sub o dublă determinare. Individuală și socială.
Fiecare dintre noi are particularitățile sale iar fiecare grup social din care s-a întâmplat să facem parte are caracteristicile sale. Culturale și nu numai.
Ei bine, prima și cea de a treia etapă sunt influențate mai puternic de dimensiunea individuală a fenomenului în timp ce a doua are o componentă socială puțin mai importantă față de primele două.

Acum, după această extrem de sumară trecere în revistă, să vedem cum e cu disprețul.
Ne-am făcut o părere, despre noi și ceilalți, influențați fiind de părerile celorlalți despre noi.
Ne-am găsit locul în societate. Definit, în foarte mare parte, tot ca urmare a recțiilor celorlalți la prezența și acțiunile noastre.
Toată această experiență de viață a produs și o mare cantitate de emoție.
Cei mai mulți dintre noi, ‘normalii’, avem o părere amestecată. Atât despre noi înșine și despre grupul din care facem parte cât și despre celelalte grupuri cu care am venit vreodată în contact. Direct sau indirect.
Ni se pare că fiecare dintre noi avem calități și defecte. Iar cei mai mulți dintre noi cred, despre ei înșiși, că sunt mai degrabă buni decât răi. Tot așa, avem o părere relativ bună despre grupul din care facem parte și una din ce în ce mai proastă despre fiecare dintre celelalte. Cu cât un grup este mai departe, cultural vorbind, față de grupul în care ne simțim bine, cu atât mai proastă va tinde să fie părerea noastră despre acel grup.

Suficient de proastă pentru a-i disprețui pe membrii acelui grup? Individual și colectiv?

Totul depinde de istoria interacțiunilor pe care le-am avut cu membrii respectivelor grupuri ȘI de rezultatul la care am ajuns în cea de a treia fază de dezvoltare a conștiinței.

Problema este că, indiferent de modul în care s-a instalat, disprețul devine foarte repede reciproc și distructiv.

Calitatea colaborării dintre doi oameni/două grupuri depinde în mod esențial de părerea pe care o au fiecare dintre cele două părți despre cealaltă.
Atunci când ești tratat cu dispreț, vei avea tendința să disprețuiești la rândul tău. Indiferent de câtă nevoie ai de celălalt.

Toate religiile care au supraviețuit promovează iubirea dintre membrii congregațiilor respective. Ba chiar, unele dintre ele, și respectul reciproc dintre congregații.

Oameni fiind, mulți dintre noi spun una și fac alta.

Cad în păcatul disprețului. Uită tocmai învățătura care asigurat supraviețuirea societăților în care s-au născut și în care s-au dezvoltat.

În care au învățat să disprețuiască?
În care au fost învățați să disprețuiască?
Tocmai de către o parte dintre cei despre care se presupune că ar fi trebuit să știe că disprețul este sinucigaș?

Anumiți activiști politici și-au adus aminte că „dacă nu votezi, nu exiști”.

Ceea ce este perfect adevărat.
Pentru alegerile ‘normale’!
Locale, legislative, prezidențiale, pentru Parlamentul European….
In situația de mai sus, orice absență este un vot în alb dat întregii clase politice.

„Dați-i înainte că pe mine chiar nu mă interesează ce faceți voi acolo. Și voi accepta, cu ochii închiși, orice vă trece vouă prin cap.”

La referendum, la orice referendum, chestia e un pic diferită.
Din cauza pragului. Daca nu vin suficient de mulți oameni la vot, rezultă că subiectul nu este suficient de interesant pentru cetățeni așa că lucrurile vor fi lăsate așa cum erau și pănă atunci.
Cu alte cuvinte, la cele mai multe dintre referendumuri, absența echivalează cu un vot negativ.

„Nu mi-ați stârnit interesul. Ați ridicat o flamură mincinoasă!”

La referendumul ăsta, în mod special, absența devine o necesitate.
De data asta, însuși actul de a vota – indiferent cum, denotă că respectivul cetățean a acceptat deja principiul că drepturile omului pot fi reduse prin vot.

Referendumul acesta reprezintă, pur și simplu, o întoarcere în timp.

Cineva spunea că drepturile omului nu se votează iar altcineva îi replica că toate drepturile au fost înființate prin vot.
Amândoi au dreptate. Drepturile omului au fost, peste tot, confirmate prin vot. Al cetațenilor, al parlamentarilor… nici nu contează. Confirmarea drepturilor a fost, într-adevăr, un demers politic și democratic.

A le restrânge, chiar dacă tot prin vot, este extrem de periculos.

După îngustarea definiției cu privire la familie vor urma dreptul de a face avort, de a da divorț, de a  ‘glumi cu cele sfinte’, egalitatea femeii cu bărbatul, dreptul la vot al femeilor … iar lista poate fi prelungită până la infinit.

Educația pe care am primit-o, adică toată istoria pe care am citit-o până acum, mă obligă să stau acasă. Și să sper că mai puțin de o treime din electorat va considera că este normal să se bage în viețile concetățenilor lor.
Folosind cabina de vot pe post de scurtătură.

„Dacă nu vii la vot, doi bărbați vor putea adopta copilul tău!”

Vrei să eviți asta?

Crește-ți singur copilul! Nu-l abandona în brațele statului.

Ia tu acasă un copil dacă nu vrei să ca acesta să fie crescut de cineva în care nu ai încredere! 20 000 dintre cele 57 000 de suflete aflate în grija statului stau la grămadă în orfelinate.

 

 

Pentru varii și foarte numeroase motive, o parte dintre noi se pregatește de referendum.

N-am de gând să fac un proces de intenție. E mult mai greu să înțelegi ce se întâmplă în capetele unor oameni decât să estimezi posibilele efecte ale faptelor acestora. Care sunt, până la urmă, consecințe directe ale convingerilor respectivilor.

Obiectul referendumului este precizarea conceptului de familie.
Se pare că viața a luat-o înaintea limbajului iar înțelesul atribuit acestui cuvânt de către o parte dintre noi a devenit mai larg decât sunt dispuși să accepte o altă parte dintre contemporanii noștri.
După referendum vom ști precis câți dintre noi vor fi considerat subiectul suficient de important pentru a ieși la vot, câți dintre noi sunt atât de deranjați de lărgirea conceptului încât să dorească limitarea sa prin mijloace constituționale și …

Și vom mai afla ceva.
Câți dintre noi s-au lăsat duși de val suficient de departe de mal încât au fost prinși de curentul de fund. Fără nici un joc de cuvinte. Curentul de fund este ceva real. Dacă nu ești atent te trage în larg, te obosește și…

Referendumul este un instrument cât se poate de democratic. Cu ajutorul său pot fi evaluate destul de precis atât opinia populației cu privire la un anumit subiect cât și gradul de interes al oamenilor cu privire la subiectul respectiv
Democrația, la rândul ei, este una dintre metodele prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor.

Cealaltă metodă prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor fiind autoritarismul. De orice nuanță.
Acesta presupune ca un număr suficient de mare dintre membrii grupului să se constituie – implicit sau explicit, în supuși. Dictatori potențiali se găsesc pe toate drumurile.
Așa că de fiecare dată când vor fi suficient de mulți oameni dispuși la ascultare se va găsi câte un dictator care să pună șaua pe spinările lor.
Cu condiția ca cei care înțeleg ce se întâmplă să doarmă pe ei. De lene sau din oricare alt motiv.

La rândul ei, democrația presupune și ea ceva.
Convingerea, implicită sau explicită, a suficient de multora dintre membrii grupului, că oamenii – toți, sunt egali în drepturi. ȘI onești.
Egalitatea fără onestitate nu face doi bani. Degeaba ne considerăm egali în drepturi dacă legea de bază care guvernează interacțiunea dintre noi este ‘legea junglei’. Dacă suntem dispusi să acceptăm ca cel mai ‘puternic’ să ia ‘tot’. Dacă nu suntem conștienți cu adevărat că nici unul dintre noi nu s-ar putea ‘descurca’ de unul singur.
Care e ăla care ar putea supraviețui pe o insulă pustie mai mult de două săptămâni? Chiar dacă ar avea la dispoziție toată tehnologia din ziua de azi… Știe vre-unul dintre noi să o folosească pe toată… Și ce-ar face la bătrânețe? Sau dacă și-ar rupe un deget? Un picior?

La asta se referă onestitatea despre care vorbeam mai devreme. La puterea de a recunoaște, fiecare atunci când se uită în oglinda sufletului său, că nici unul dintre noi nu este de neînlocuit. Că nici unul dintre noi nu poate face singur nimic. Că nici unul dintre noi nu le știe pe toate.
Că de fiecare dată când vre-unul dintre noi s-a dat rotund – și ceilalți au fost suficient de ‘leneși’ încât să nu reacționeze, lucrurile au degenerat.
Au trecut mai puțin de 30 de ani de când abia am scăpat de dictatură, nu avem voie să uităm chestiile astea.

Onestitatea despre care vorbeam mai devreme a  produs – prin ‘operaționalizare’, ‘drepturile omului’.
Convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi se manifestă din punct de vedere practic prin câteva ‘drepturi’. Dreptul fiecăruia dintre noi de a trăi, de a dispune de proprietatea proprie, de a-și exprima liber opinia – inclusiv prin vot.

Ei bine, „convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi” a evoluat în timp.

La început erau ‘egali între ei’ doar boierii. Adică proprietarii de pământ.
Apoi egalitatea a fost extinsă asupra tuturor bărbaților peste o anumită vârstă.
Mai târziu a fost lărgită ca să încapă și femeile. Ba chiar și cei din ‘alte nații’.

Iar fiecare dintre aceste ‘extinderi’ ale egalității au fost confirmate, democratic, prin vot.
Indiferent că a fost vorba despre referendum sau alegeri obișnuite, fiecare dintre aceste drepturi a apărut, și apoi confirmat, ca urmare a unui proces democratic.

Exact aceasta este capcana care se cască, cât se poate de larg și de adânc, în spatele referendului pentru precizarea noțiunii de familie.

Limitele reduc libertatea. Adică drepturile pe care le avem fiecare dintre noi.
Și e normal să fie așa. Fiecare dintre noi avem dreptul la viață dar eu nu am dreptul de a trăi furând ficatul altcuiva. Fiecare dintre noi avem dreptul la exprimarea opiniei proprii dar nu avem dreptul de a jigni în stânga și în dreapta. Chiar și dreptul de proprietate – fundamental pentru unii dintre noi, are anumite limite. De bun simț de alfel. Trebuie să permitem accesul pompierilor pe proprietatea noastră atunci când aceștia vin să stingă casa vecinului… de exemplu…

Orice definiție este, prin definiție, o limitare. Cu cât mai strictă, cu atât mai limitativă.
Limitarea conceptului de ‘familie’ la ‘uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie’ introduce doua distorsiuni în evoluția lucrurilor.
Restabilește o ierarhie între soți – bărbatul este menționat primul, și frustrează pe toți ceilalți care se consideră a fi parte dintr-o familie. Membrii familiilor monoparentale ar fi doar primul exemplu care imi vine in minte. Și ce se întâmplă cu soțul supraviețuitor, mai ales în lipsa copiilor? Mai face acesta parte din familia socrilor săi?
M-am întins prea departe? Nu despre genul ăsta de famile este vorba?
Din păcate, asta este problema cu limitele… încurcă foarte mult și, tocmai de aceea, trebuie ridicate foarte repede atunci când ne dăm seama că deranjează bunul mers al societății.

Uite și una dintre limitele procesului democratic. Nu este perfect.
Istoria a demonstrat că unele dintre deciziile adoptate într-un mod considerat a fi fost democratic nu au fost deloc adecvate.
Cel mai bun exemplu ar fi procesul electoral prin care poporul german i-a oferit lui Hitler o majoritate, cei drept relativă, în Reichstag.
Cu toate că acesta declarase foarte clar ca avea intenția de a restrânge dramatic o serie de drepturi ale unor categorii largi de oameni.

Tocmai de aceea se spune că „drepturile nu se votează”.
Ele doar au fost certificate, odată pentru totdeauna, prin vot.
A accepta principiul că un drept poate fi restrâns prin vot denaturează însuși conceptul de democrație.
Introduce, pe ușa din dos, conceptul că un grup de oameni – majoritatea, poate reduce drepturile altui grup de oameni – aflat, la un moment dat, în minoritate.

Cum ar fi, de exemplu, ca bătrânii să stabilească, prin vot democratic, că dreptul lor la viață este mai important decât dreptul copiilor la educație?
Nu explicit… doar prin intermediul cifrelor. Stabilind că bugetul asigurărilor de sănătate trebuie să fie de două ori mai mare decât cel al educației? Nu știu dacă nu cumva ăsta este deja raportul între cele două bugete dar sunt sigur că ați înțeles ce vreau să spun.

Sau cum ar fi ca cei care au absolvit 8 clase – o largă majoritate, să restrângă – tot ca urmare a unui proces democratic, dreptul la vot al celor considerați a fi ‘prea proști ca să voteze’?

 

Doar pentru că așa sună o „vorbă din bătrâni”?

Religia, fiecare dintre ele și toate împreună, poate fi definită în multe feluri.
Iată două variante. Atât de diferite încât par a nu avea mare lucru în comun.

Un set de credințe, promovat de elită și acceptat de mase, care oferă maselor de credincioși un oarecare confort spiritual și elitei posibilitatea de a duce masele acolo unde vor ele.

Acolo unde vor elitele, bineînțeles….

Sau

‘Religia este ceva care oferă oamenilor capacitatea de a face, împreună, lucruri imposibil de făcut de unul singur’.

David Sloan Wilson, Darwin’s Cathedral, 2002

Dacă ne îndepărtăm un pic – cu ochii minții, distanța dintre cele doua definiții e doar în capul nostru. Amândouă sunt la fel de valabile, în același timp.
Singurul lucru care contează cu adevărat este direcția în care încearcă elitele să îndrepte masele… sau, în termenii celei de a doua definiții, ce se apucă oamenii să facă împreună.

NB, elitele sunt trecătoare – chiar dacă niciodată n-au fost conștiente de chestia asta, iar însăși supraviețuirea oamenilor este influențată decisiv de ceea ce fac. Sau îngăduie să fie făcut.

Hai să discutăm și ceva practic.
„Împreună” are și o dimensiune temporală.
Ar fi de-a dreptul imposibil să ne descurcăm în prezent fără să folosim moștenirea primită de la predecesorii noștri. Și nu mă refer doar la cea materială… Cum ar fi dacă ar trebui să reinventăm, fiecare generație, roata? Sau apa caldă?

Le avem deja?
Și le prețuim atât de mult încât au devenit banale? Pentru unii dintre noi….

Se pare că la fel de banale au devenit, printre altele, Cazinoul din Constanța

34892404534_528a681928_o

și Cetatea Brașovului.
Pentru cei care nu sunt la curent, Cetatea Brașovului este închisă de vreo trei ani.

DSC_2870

Iar cei care au mai intrat susțin că cetatea e în mare suferință.

Până acum a fost vorba despre ‘moștenirea materială’.
„3.892 de şcoli şi grădiniţe NU au autorizaţie privind securitatea la incendiu” și „la nivel naţional, aproximativ 4.000 de unităţi de învăţământ nu au avize sanitare, ceea ce „înseamnă că sute de mii de elevi vor începe anul şcolar într-o clădire fără apă curentă sau potabilă, fără toalete – aproximativ 2.300 de şcoli au toalete în curte -, cu risc crescut la cutremure, cu mobilier vechi sau neadecvat actului de studiu sau chiar fără gard”

Ca să nu fie discriminare… dacă tot ne batem joc de moștenirea materială… cine s-o mai prețuiască pe cea spirituală?
Cine să-și mai aducă aminte de conceptul că noua generație trebuie pregătită pentru a prelua ștafeta? Dacă vrem măcar ca lucrurile să rămână la același nivel…

Pe de altă parte, BOR se pregătește ca pe 27 Noiembrie să sfințească Catedrala Mântuirii Neamului.
Foarte bine. În sfârșit, un proiect național dus la bun sfârșit. Ar trebui să ne mândrim cu chestia asta.
Pai da, numai că BOR – beneficiarul direct, a pus jos doar 20% din cele 102 milioane de euro cheltuite până acum pe acest proiect. Restul au venit din bugete publice. Al statului, al Bucureștiului, al sectorului 1. Și mai urmează… încă cel puțin 24 de milioane, tot de euro. Tot din bugetul public.
Adică exact din bugetul ala care ar fi trebuit să aibe grijă de ‘moștenirea materială și spirituală a țării’. De monumentele care stau să cadă și de copiii care învață în condiții insalubre.

Și uite-așa, circular, ne întoarcem la ce spuneau bătrânii…
„Să stam strâmb ca să judecăm drept!”

Adică ‘Dacă vrem să înțelegem ce e în capul unora, trebuie să ne punem în poziția lor.’
Chiar dacă e strâmbă!
Ne-ndreptăm noi după aia. Dac-om mai fi în stare, bineînțeles…

Dar, până la urmă, chiar ne interesează ce e în capul lor?
Care sunt motivele care îi mână?

Sau ne dăm odată seama că am ajuns deja pe căstăi? Adică în bălării?

Și ne apucăm, cu toții – adică „împreună”, să readucem căruța pe drumul ei firesc?

Au început cu homosexualii.
Am tăcut din gură. Pentru că nu eram homosexual.

Apoi le-au luat pe femei.
Nici femeie nu eram, așa ca am continuat să tac.

Apoi au venit după noi.
După toți ceilalți care eram diferiți de ei.

Nu mai era nimeni care să mai spună ceva.

Adaptare dupa Martin Niemoeller.

Cine sunt ei?

Sunt doi ei.
Nu-s chiar atât de diferiți, cu toate că unii sunt mulți iar ceilalți, puținii, se cred mult mai deștepți decât primii… Las-că și cei mulți se uită-n gura celor din a doua categorie de parcă s-ar aștepta să iasă de-acolo doar porumbei de-ai păcii…

Îi unește credința în puterea turmei. Cei mulți cred că dacă stau cuminți în țarc vor fi feriți de lupul cel rău iar cei puțini cred că, prin înțărcuire, mulțimea poate fi convinsă să credă orice și să asculte orbește.

Îi mai unește și o anumită ignoranță. Istorică!
Nici una dintre tabere nu reușește să-și aducă aminte că toate turmele ajung, inevitabil, la abator și că cel care taie găina cu oua de aur sfârșește prin a-și baga unghia-n gât.

Un bunicuț simpatic care participă, din când în când, la proteste antiguvernamentale.

Ce-l face deosebit?

Doctoratul obținut în Franța, cu vreo 70 de ani în urmă?
Calitatea de membru al Partidului Comunist Francez, din aceiași perioadă?
Întoarcerea în Romania deja comunistă?
Colaborarea cu regimul? Unii susțin chiar că Șora ar fi fost, la un moment dat, mâna dreapta a Anei Pauker…
Prezenta în primul guvern Roman? De unde și-a dat demisia în semn de protest împotriva folosirea minerilor pentru curățirea Pieței Universității?
Calitatea de membru al Academiei Române? Cu cât prestigiu o mai avea aceasta, după ce a primit în rândurile ei pe vestita savantă de renume mondial…

Sau faptul ca Șora, și alții ca el, sunt dovada vie a evidenței că te poți vindeca de comunism?

Iar asta îi lasă fără nici un fel de scuză pe cei care….

Precum toate celelalte zicale, și aceasta are cel puțin două înțelesuri.

Unul direct, ‘orice regulă este întărită de fiecare dată atunci când este sancționată încălcarea ei.’

Și cel implicit. ‘Orice comportament aflat în afara regulii slăbește regula și pregătește cadrul pentru schimbarea acesteia’. Adică favorizeaza apariția unei noi reguli.

Ei bine, toate astea au, evident, consecințe.

Regulile, toate, stau la baza funcționarii organismelor sociale.
Care organisme sociale sunt forme de organizare prin care membrii lor – adică noi oamenii, încercă să-și maximizeze șansele de supraviețuire. Și, dacă se poate, bunăstarea.

Istoria demonstrează, cu asupra de măsură, că de cele mai mari șanse de supraviețuire, precum și de cea mai ridicată calitate a vieții, se bucură acei indivizi care trăiesc în societăți cu adevărat democratice.

Cu toate acestea, în absolut toate societățile – inclusiv în cele democratice, există indivizi care încearcă – din prostie, din credința că astfel le va fi lor mai bine sau din amandouă cauzele simultan, să promoveze idei de natură totalitaristă.

Pe cale de consecință, supraviețuirea – și bunăstarea majorității membrilor, acolo unde este cazul, societăților depinde de capacitatea membrilor de a-și înfrânge frica și de a ‘reaminti’ ‘excepțiilor’ cât de esențială este respectarea ‘regulii benefice’.

Și care este ‘regula benefică’?

Respectul reciproc. De acolo pleacă totul.

De fiecare dată când supraviețuirea individuală devine mai importantă decât respectul, incliv cel de sine, iar această atitudine devine regulă/virtute socială – ‘capul plecat, sabia nu-l taie’, se va găsi câte cineva care, în disprețul tuturor regulilor de bun simț, să se pună în ‘fruntea bucatelor’.

 

 

%d bloggers like this: