Archives for category: identitate colectiva

Tin inca minte discursul cu care Basescu incerca sa ne convinga, prin ’98, ca nu aveam nevoie de autostrazi. Si asta pentru ca, atunci, l-am crezut!
Eram atat de pornit impotriva celor care il urmau pe Iliescu incat eram dispus sa cred pe oricine care li se opunea cu un cat de cat succes…
Atat de pornit incat n-am inteles, atunci, cat de mica era diferenta dintre Basescu, Iliescu, Nastase…

Pana la urma, singurul lucru care conteaza este respectul pe care il avem fata de cei din jurul nostru. In ce masura ii consideram oameni asemenea noua. Indiferent de ocupatie, culoarea pielii, limba vorbita…

Uite de-asta am fost nevoit aseara sa trec cu masina prin vad. Iarasi!
Era “standstill” intre Sebes si Alba Iulia asa ca Waze mi-a spus sa o iau la dreapta. Apoi la stanga si… pentru ca Waze-ul meu e setat sa ma duca pe orice fel de drum, am ajuns sa traversez un rau. Pe un pod improvizat din tuburi de beton.

De fapt, era un drum tehnologic. Aferent santierului viitoarei autostrazi dintre Sebes si Turda. “Viitoarei”…


Degeaba dam vina pentru necazurile de ‘acum’ pe ‘actuala’ guvernare.
Indiferent care o fi aceea.
Nimic nu se va schimba cu adevarat pana cand nu ne va veni NOUA mintea la cap.

Noi suntem cei care trebuie sa invatam.
Noi suntem cei care trebuie sa nu ne mai lasam invrajbiti.
Noi suntem cei care trebuie sa ne asumam greselile. Si prostiile pe care le-am facut. Noi, cu mainile si cu capetele noastre!

Doar asa vom putea merge mai departe.
Altfel, orice ‘miscare’ pe care o vom face va fi ‘la remorca’ cuiva.
Indiferent cui, in indiferent ce directie.

Pentru a ne putea hotari singuri destinul, pentru a ne putea deplasa, firesc – ‘inainte’, trebuie sa re-invatam ce inseamna cooperarea. Adica sa tragem cu totii la aceiasi caruta.

Altfel… vom da iarasi cu oistea-n gard.
Si iarasi…

Ce m-a apucat?!?
Ca doar n-o fi prima oara cand m-a scos Waze din tot felul de ‘incalceli’ din astea….
Ei bine, imediat dupa ce-am tras pe dreapta sa fac pozele alea, a oprit si o Dacie Dokker. Din care a coborat un OM.
“Veniti dupa noi. Sunteti pe drumul cel bun. Mai avem un pic si iesim in DeNeu”
“Multumesc foarte mult. Nu m-am speriat, doar m-am oprit sa fac niste fotografii!”
“A, OK… V-am vazut cu numar de Bucuresti. Doar localnicii stiu scurtatura asta si am crezut ca aveati ceva ‘indoieli'”.
“Va multumesc inca odata. Nu sunt foarte multi care sa faca asemenea gesturi.”

Adica se poate. Putem sa ne ajutam intre noi.
Nu ne costa nimic.
Iar impreuna putem muta muntii!

Sau traversa rauri.

Advertisements

Regina Maria,
Ana Pauker,
Elena Ceaușescu,
Viorica Dancilă.

In felul lor, fiecare dintre acestea au reprezentat câte o premieră în viața socio-politica a României.
Fiecare dintre ele au exemplificat câte un fel de culme.

Concluzia?

Sunt mai multe.
Aș menționa doar două.

Mamele românce au ezitat pentru prea multă vreme în a-și încuraja fetele să ‘spargă’ barierele și băieții în, la început, a accepta iar, mai apoi, a încuraja ei înșisi acest lucru.
Soții, tații și colegii, români nu au fost în stare să înțeleagă, autonom, că nu pot gestiona toate lucrurile de unii singuri.

Așa că singurele femei care au ‘reușit’ să ‘penetreze’ au fost ‘excepțiile’.

Clorinarea apei este cea mai ieftină metodă de a reduce încărcarea microbiologică a apei. În același timp, prezența clorului în apa care intră în contact cu organismul uman este periculoasă pentru acesta. Mai ales atunci când sunt depășite anumite limite.

Un anumit număr de locuitori ai Bucureștiului au sesizat că apa care curge ziele astea la robinet miroase prea tare a clor.

Ministrul sănătății, om politic, le-a recomandat să nu mai folosească apa de la rețea. Să n-o mai bea și să nu se mai spele cu ea. ‘Nu este periculoasă pentru un om normal dar poate produce neplăceri persoanelor cu anumite sensibilități’.

O persoană suspusă în ierarhia furnizorului de apă potabilă – firmă cât se poate de privată, a dat asigurări că apa este cât se poate de potabilă și că prezența clorului este tocmai dovada eforturilor făcute de compania pe care o reprezintă pentru asigurarea potabilității apei furnizate.
După care a atras atenția asupra faptului că ei, ApaNova, au fost cei care au atras atenția ‘Apelor Române’ – regia de stat care furnizează apa brută către ApaNova, că ‘materia primă’ care intră în stațiile de epurare are foarte foarte mult amoniu – ceea ce impune folosirea unei mari cantități de clor.

Această situație a împărțit populația Bucureștiului în mai multe categorii.

Unii au băut apă plată și s-au spălat cu apă din puț.
Sau nu s-au mai spălat.
Alții au fost nevoiți să se spele cu apă de la robinet pentru că…
Sau au fost chiar nevoiți să bea apă de la robinet. Pentru că…

Și când o să dispară clorul din apă?

Încărcătura suplimentară de amoniu ar proveni din topirea bruscă a zăpezii. Ceea ce ar fi produs ‘spălarea’ terenurilor agricole de pe malurile Argeșului și ale Dâmboviței. Spălare care ar fi antrenat gunoi de grajd, azotat de amoniu și uree din îngrășăminte, alte gunoaie, etc., etc.,…
Când s-o termina de topit zăpada asta….

Dar nu toată apa cu care este alimentat Bucureștiul provine din Argeș și/sau Dâmbovița. Mai sunt forajele și încă câteva alte surse.
Mai scumpe însă. Nu e același lucru să lași Argeșul să-ți intre în stație sau să pompezi apa freatică de la o adâncime de 150 m…

Și uite-așa începi să te gandești la diferențele dintre o întreprindere privată și o companie de interes public.

Compania privată – tocmai pentru că acționarii ei pretind un anumit profit din partea administratorilor, va încerca să genereze măcar acel profit. Și, abia în subsidiar, va avea grijă doar de siguranța – nu și de confortul, mai ales când are monopol pe piața respectivă, celor cărora le furnizează apa.

Compania de interes public – controlată de politicienii aflați la putere în respectivul moment, va avea grijă – măcar declarativ, o foarte mare grijă față de confortul votanților și doar o preocupare secundară față de eficiența economică a demersului.

Asta în ipoteza – nerealist de optimistă, că atât ‘privații’ cât și ‘politicienii’ sunt oameni rezonabili. Care nu fură exagerat, care nu mint cu nerușinare…

Și-atunci?

Ce facem? Bem toți apă plată? Tot timpul? Și cum ne spălăm?

Dar care ar fi variantele?

Prima alternativă ar fi inlocuirea clorinării cu ozonificarea.
Să vorbesc românește?!?
Tehnologia folosită acum în București implică amestecarea unei anumite cantități de clor în apă. Care clor este dozat în funcție de încărcarea microbiologică a apei și care, în final, sterilizeaza respectiva apă.
Dezavantaje? Mirosul, clorul este toxic în sine iar combinațiile sale chimice cu alte substanțe dizolvate în apă sau întâlnite pe conducte pot fi și mai toxice.
Avantaje? Prețul și, mai ales, remanența! Adică acea cantitate minusculă de clor care rămâne în apă până în ‘ultima clipă’. Până când paharul cu apă ajunge la buzele noastre. Și care omoară agenții patogeni ajunși în apă, după ce aceasta a părăsit stația de epurare. Atunci când se tot peticesc conductele…
Ozonificarea – adică sterilizarea apei brute cu ajutorul ozonului, o forma foarte activă de oxigen, este cel puțin la fel de eficientă ca clorinarea, puțin mai scumpă, nu lasă nici un fel de miros, nu produce nici un fel de compuși toxici. Și nu usucă pielea după ce faci duș. Dar acționează doar în interiorul stației de tratare. Orice mizerie ‘cade’ în apă după ce aceasta a pornit pe conductă către robinetele noastre… acolo ajunge… O gasim ‘intactă’ în paharele noastre.

Asta înseamnă că dacă am vrea să trecem la ozonificare ar trebui să începem prin a aduce rețeaua de apă la niște parametri rezonabili de fiabilitate…
Cu ce bani?
Orice investitor privat ‘cere’ un profit. Care profit crește foarte mult costurile.
Din bani publici? Proveniți din majorarea taxelor? Orice majorarea ar duce la creșterea costurilor politice. Ca să nu mai vorbim de neîncrederea publicului în capacitatea administrației publice de a gestiona ‘banul cetățeanului’…

Ne-nvârtim într-un cerc vicios?
Nu vrem să plătim nici costurile bănești și nici pe cele politice?
Pentru ca nu mai avem încredere?
În nimic și în nimeni?

Și-atunci ce facem?
Ne săpăm fiecare câte un puț? Degeaba… apa din primii 20 de metri nu mai e potabilă iar mai jos e atât de scump ca nu mai merită. Și, oricum, ai nevoie de autorizație.
Ne lăsăm să murim de sete?

Și totuși… cercul ăsta vicios continuă să se învârtă doar pentru că ne furăm singuri căciulile… Unii fură/mint crezând că nu-i vede nimeni iar ceilalți se fac că nu văd… de lene. Asta într-o parte. În partea cealaltă … e invers. Fură unii dintre cei care se făceau că nu văd și închid ochii unii dintre cei care se știu deja cu musca pe căciulă…

O mai ținem mult?
Nu ni s-a facut sete încă?
Sau măcar un pic de scărbă?
De noi înșine?


Socrul meu a trecut ‘în rândul drepților’
Soția mea era deja acolo așa că am făcut de unul singur cei 550 de kilometri care ne despărțeau.
La volan. Pe ninsoare. Noaptea, în cea mai mare parte.

Fiind singur, am avut timp să gândesc.

Cei mai mulți dintre cei din jurul meu erau șoferi de TIR.
99.5% dintre ei conduc aproape perfect. Chiar dacă, de multe ori, condițiile sunt improprii. .
Accidentele produse de tiriști sunt rare. La fel de rare, din punct de vedere statistic, sunt și cele produse de restul șoferilor profesioniști.

Care șoferi profesioniști cară economia în cârcă.
De la pâinea proaspătă pe care o savurăm în fiecare dimineață până la betonul de la fundația caselor noastre.

Și atunci?
De ce avem o părere atât de proastă despre acești oameni?
De ce îi alintăm ‘neamul lui Manivelă’?
Doar pentru ca 0.5% dintre ei produc niște accidente suficient de dramatice încât să ajungă ‘subiect de presă’?
Doar pentru că patronii lor le pun la dispoziție niște camioane care nu merg chiar atât de repede pe cât am vrea noi să mergem?
Sunt ei de vină pentru faptul că noi, toți, n-am fost în stare să construim suficient de multe autostrăzi?
Sunt ei de vină că ….?
0.5% dintre ei sunt. De vină. Pentru multe lucruri.

Iar noi, restul, suntem de vină pentru faptul că nu suntem în stare să facem deosebirea dintre adevărații vinovați și cei care ne pun în față ‘pâinea noastră cea de toate zilele’ în fiecare dimineață.
Pe ploaie, pe ninsoare…

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/eliberari-in-masa-in-trei-dosare-celebre-deciziile-luate-de-instanta-suprema-1052295?fbclid=IwAR3nnHuF18rLpQvA3KoNutXU19rSW3K4q6xGiUbL9mRbSpJiLPI2zxIEM4Y

Chestia asta nu e chiar atat de simpla precum pare la prima vedere.
Nici astia, si nici aia care or urma, n-ar fi iesit daca intregul sistem judiciar ar fi respectat, ‘la sange’, “litera legii”.
A scoate pe cineva nevinovat pe baza de ‘tehnicalitati’ tine de arta avocatilor. Nu discutam aici moralitatea fenomenului.
A nu da nastere unor astfel de ocazii tine de profesionalismul celor care aplica legea. Nu este suficient ca acestia sa fie ‘bine intentionati’ – in orice directie, mai trebuie ca actul de justitie sa fie si convingator pentru restul societatii.

Fiat justitia, ruat caelum inseamna mult mai mult decat “faca-se dreptate chiar daca ar fi sa se prabuseasca cerul” (condamna-l cu orice pret daca il crezi vinovat).

Bunicii nostri romani erau, ‘la baza’, razboinici. Scrijeleau cuvintele cu varful sabiei, nu le mangaiau cu varful vreunei pene. Spusele lor erau mai degraba niste avertismente si mai putin indemnuri metafizice.
Erau mult mai interesati de amanuntele practice ale guvernarii imperiului decat de aspectele morale ale justitiei abstracte.

Ai grija! Daca dreptatea pe care o faci nu este cu adevarat dreapta, mai devreme sau mai tarziu cerul de asupra capului iti va cadea de sub picioare‘!

– Du-te mă la vot!

– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.

– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?

– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!

sondaj

Care a fost primul gând  care v-a trecut prin minte după ce ați terminat de  citit textul de mai sus?

Este vorba despre homosexuali?

Este vorba despre ‘homofobi’?

Este vorba despre o manipulare de-a dreptul genială!

Ce-o mai fi vrând și ăsta cu sondajul lui?!?

Loc de dat cu părerea proprie: ….

PS. Am pus homofobi in ‘scare-marks’ pentru ca termenul este impropriu.
Homofobia este, precum triscaidecafobia, o tulburare pshică. O anomalie.
Ura/disprețul față de homosexuali este altceva.
Cu toate că amândouă sunt puse, la gramadă, sub aceiași pălărie.

Primul lucru pe care îl facem atunci când devenim conștienți este să observăm cât de diferiți suntem, fiecare dintre noi, de toți cei care ne înconjoară.

A doua fază este cea a judecăților de valoare.
‘Sunt mai bun/prost (din diverse puncte de vedere) decât cei din jurul meu’.

Apoi urmează înțelegerea.
‘Indiferent de cât de bun mă cred, niciodată nu voi putea face față de unul singur tuturor problemelor cu care mă voi confrunta’.

Această înțelegere poate fi o binecuvântare sau un blestem.
Totul depinde de modul în care am trecut de cea de a doua fază.
Aici s-au întâmplat două lucruri. Simultan și în strânsă interdependență. Ne-am făcut o părere despre noi înșine și ne-am cam găsit locul în societate. Nici unul dintre ele nu este bătut în cuie pentru totdeauna dar punctul de plecare își va păstra o foarte puternică influență pentru foarte mult timp.

Tot acum ne-am încropit și o oarecare părere despre ceilalți. Despre ceea ce se numește alteritate. Tocmai această părere ne va influența hotărâtor destinul.

A venit momentul să precizez că niciuna dintre aceste faze nu se termină niciodată cu adevărat. Cât suntem vii, bineînțeles.

Conștiința se largește/adâncește tot timpul, părerile pe care le avem despre noi și lume evoluează continuu iar înțelegerea noastră despre ce se întâmplă în jur/cu noi este în perpetuă transformare.

Fiecare dintre aceste trei faze fiind sub o dublă determinare. Individuală și socială.
Fiecare dintre noi are particularitățile sale iar fiecare grup social din care s-a întâmplat să facem parte are caracteristicile sale. Culturale și nu numai.
Ei bine, prima și cea de a treia etapă sunt influențate mai puternic de dimensiunea individuală a fenomenului în timp ce a doua are o componentă socială puțin mai importantă față de primele două.

Acum, după această extrem de sumară trecere în revistă, să vedem cum e cu disprețul.
Ne-am făcut o părere, despre noi și ceilalți, influențați fiind de părerile celorlalți despre noi.
Ne-am găsit locul în societate. Definit, în foarte mare parte, tot ca urmare a recțiilor celorlalți la prezența și acțiunile noastre.
Toată această experiență de viață a produs și o mare cantitate de emoție.
Cei mai mulți dintre noi, ‘normalii’, avem o părere amestecată. Atât despre noi înșine și despre grupul din care facem parte cât și despre celelalte grupuri cu care am venit vreodată în contact. Direct sau indirect.
Ni se pare că fiecare dintre noi avem calități și defecte. Iar cei mai mulți dintre noi cred, despre ei înșiși, că sunt mai degrabă buni decât răi. Tot așa, avem o părere relativ bună despre grupul din care facem parte și una din ce în ce mai proastă despre fiecare dintre celelalte. Cu cât un grup este mai departe, cultural vorbind, față de grupul în care ne simțim bine, cu atât mai proastă va tinde să fie părerea noastră despre acel grup.

Suficient de proastă pentru a-i disprețui pe membrii acelui grup? Individual și colectiv?

Totul depinde de istoria interacțiunilor pe care le-am avut cu membrii respectivelor grupuri ȘI de rezultatul la care am ajuns în cea de a treia fază de dezvoltare a conștiinței.

Problema este că, indiferent de modul în care s-a instalat, disprețul devine foarte repede reciproc și distructiv.

Calitatea colaborării dintre doi oameni/două grupuri depinde în mod esențial de părerea pe care o au fiecare dintre cele două părți despre cealaltă.
Atunci când ești tratat cu dispreț, vei avea tendința să disprețuiești la rândul tău. Indiferent de câtă nevoie ai de celălalt.

Toate religiile care au supraviețuit promovează iubirea dintre membrii congregațiilor respective. Ba chiar, unele dintre ele, și respectul reciproc dintre congregații.

Oameni fiind, mulți dintre noi spun una și fac alta.

Cad în păcatul disprețului. Uită tocmai învățătura care asigurat supraviețuirea societăților în care s-au născut și în care s-au dezvoltat.

În care au învățat să disprețuiască?
În care au fost învățați să disprețuiască?
Tocmai de către o parte dintre cei despre care se presupune că ar fi trebuit să știe că disprețul este sinucigaș?

Anumiți activiști politici și-au adus aminte că „dacă nu votezi, nu exiști”.

Ceea ce este perfect adevărat.
Pentru alegerile ‘normale’!
Locale, legislative, prezidențiale, pentru Parlamentul European….
In situația de mai sus, orice absență este un vot în alb dat întregii clase politice.

„Dați-i înainte că pe mine chiar nu mă interesează ce faceți voi acolo. Și voi accepta, cu ochii închiși, orice vă trece vouă prin cap.”

La referendum, la orice referendum, chestia e un pic diferită.
Din cauza pragului. Daca nu vin suficient de mulți oameni la vot, rezultă că subiectul nu este suficient de interesant pentru cetățeni așa că lucrurile vor fi lăsate așa cum erau și pănă atunci.
Cu alte cuvinte, la cele mai multe dintre referendumuri, absența echivalează cu un vot negativ.

„Nu mi-ați stârnit interesul. Ați ridicat o flamură mincinoasă!”

La referendumul ăsta, în mod special, absența devine o necesitate.
De data asta, însuși actul de a vota – indiferent cum, denotă că respectivul cetățean a acceptat deja principiul că drepturile omului pot fi reduse prin vot.

Referendumul acesta reprezintă, pur și simplu, o întoarcere în timp.

Cineva spunea că drepturile omului nu se votează iar altcineva îi replica că toate drepturile au fost înființate prin vot.
Amândoi au dreptate. Drepturile omului au fost, peste tot, confirmate prin vot. Al cetațenilor, al parlamentarilor… nici nu contează. Confirmarea drepturilor a fost, într-adevăr, un demers politic și democratic.

A le restrânge, chiar dacă tot prin vot, este extrem de periculos.

După îngustarea definiției cu privire la familie vor urma dreptul de a face avort, de a da divorț, de a  ‘glumi cu cele sfinte’, egalitatea femeii cu bărbatul, dreptul la vot al femeilor … iar lista poate fi prelungită până la infinit.

Educația pe care am primit-o, adică toată istoria pe care am citit-o până acum, mă obligă să stau acasă. Și să sper că mai puțin de o treime din electorat va considera că este normal să se bage în viețile concetățenilor lor.
Folosind cabina de vot pe post de scurtătură.

„Dacă nu vii la vot, doi bărbați vor putea adopta copilul tău!”

Vrei să eviți asta?

Crește-ți singur copilul! Nu-l abandona în brațele statului.

Ia tu acasă un copil dacă nu vrei să ca acesta să fie crescut de cineva în care nu ai încredere! 20 000 dintre cele 57 000 de suflete aflate în grija statului stau la grămadă în orfelinate.

 

 

%d bloggers like this: