Archives for category: Hazard moral

Actualele contorsiuni din viata politica romaneasca par a fi desprinse dintr-o culegere de proverbe.

La loc de cinste fiind, bineinteles, cel din titlu!

Numai ca proverbul asta, cel putin pentru mine, este mai degraba o invitatie la meditatie decat un indemn.

‘Cat de important trebuie sa fie pentru tine sa treci puntea aia daca accepti perspectiva de a ramane, odata ajuns dincolo, brat la brat cu Uciga-l Toaca? Ca doar nu-ti inchipui ca dupa ce te va fi trecut puntea iti va spune “pa si-un praz verde”…’

hot sau prost

Corupție există în toată lumea asta și la nivele de o mie de ori mai mari, nu la nivele de cârnat. Eu, între un hoț și un prost, prefer hoțul. După hoț mai rămâne ceva. După prost, nu mai rămâne nimic”, a mai spus Țiriac.

Încercând să înțeleg ceva din cuvintele lui, am ajuns la concluzia că singura ‘traducere’ plauzibilă ar fi că un hoț are mai multe șanse de a lăsa ceva moștenire urmașilor decât are un prost.

Analizând la rece, este evident ca are dreptate.

Să facem un pas mai departe.

Să presupunem ca avem o societate constituită doar din proști și din hoți.
Foarte repede întreaga avuție ar ajunge în posesia hoților iar proștii ar începe să moară efectiv de foame – prin definiție, hoților nu le pasă ce se întâmplă cu cei din jurul lor.
După care hoții vor fi nevoiți să se fure între ei – pentru că proștii se vor fi terminat iar hoții, tot prin definiție, nu se pricep să muncească.

Se pare că o societate constituită doar din proști și din hoți nu poate supraviețui prea multă vreme, nu-i așa?

De fapt, hoții și proștii suntem chiar noi.

Sau, mai exact, cei mai mulți dintre noi suntem atât hoți cât și proști în timp ce foarte puțini dintre noi sunt la cele doua extreme. Unii atât de proști încât stau prin azile iar alții au furat atât de mult încât stau prin pușcării. Iar faptul că mulți dintre cei din pușcării au reușit să ‘salveze’ o parte din pradă este cea mai bună dovadă că noi, aștia care producem mai mult decât furăm, suntem într-adevăr proști.

De ce spun că suntem și hoți?

Să nu-mi spuneți că nu ați adus niciodată acasă, de la ‘scârbici’, măcar un top de hârtie. Sau o cutie cu agrafe de birou. „Nu avea ăla mic pe ce să scrie și era închis la librărie”. Sau, cei care aveți firme, că nu ați trecut ‘la cheltuieli’ măcar un rezervor de benzină sau o masă cu prietenii.

Explicații există cu duiumul. Explicații și nu ‘scuze’.

Pentru ca membrii unei populații să dezvolte atât de mult respect reciproc încât să nu mai fure unul de la altul (adică să nu mai încerce să se fraierească unul pe celălalt) este nevoie ca acea populație să petreacă o suficient de lungă perioadă de timp în condiții de relativă stabilitate socială. Adică este nevoie ca lucrurile să se ‘așeze’.

Ceea ce nu s-a prea întâmplat în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic. Adică mai ales în exteriorul arcului Carpatic.
Nu este deloc întâmplător că la câmpie ‘moravurile’ sunt mult mai ‘laxe’ decât dincolo de Carpați sau decât în depresiunile dintre munți – acolo unde cooperativizarea agriculturii nu a ‘desăvârșit’ procesul început de Mihai prin legarea țăranilor de glie iar apoi ‘continuat’ de fanarioți și de arendași.
Idea este că Ardealul, în întregimea lui, a avut parte de o evoluție mai mult sau mai puțin echivalentă ce cea a Europei Centrale iar populația din depresiunile montane a fost ‘constrânsă’ de geografie să coopereze pe când cei de la câmpie au fost, efectiv, în bataia vântului.
Ardelenii au avut la dispoziție, la fel ca restul Europei, întreg Evul Mediu pentru a se maturiza din punct de vedere social astfel încât au putut intra în capitalism ‘cu lecțiile făcute’. Nu atât de bine făcute precum vecinii noștri din vestul Europei – cu cât înaintăm spre Atlantic cu atât populațiile au avut parte de mai multă stabilitate, istorică și socială, dar în orice caz mult mai pregătiți decât țăranii din Muntenia și din Moldova.

Iar capitalismul, pentru a funcționa, are nevoie, în primul rând, de respect. Fiind despre ducerea la bună îndeplinire a unor contracte, capitalismul pleacă de la premiza că părțile contractante chiar intenționeză, cu bună credință, să facă ce au promis.
Adică ceea ce se întâmplă, firesc, între membrii unei populații mature din punct de vedere social. Care a stat suficient de mult ‘împreună’ încât să aibe timp să îi scoată pe ‘hoți’ la periferia vieții sociale.

Exact contrariul a ceea ce s-a întâmplat ‘la câmpie’ în Moldova și în Muntenia. Acolo unde mai întăi s-au perindat nenumarate valuri de popoare migratoare iar apoi istoria s-a comprimat brusc. Dacă în vestul Europei evoluția sociala a trecut prin faza cavalerismului – atunci când regele era doar primul dintre egali, iar abia apoi a ajuns – și asta doar în anumite locuri, la absolutismul monarhic, în Câmpia Romană am avut de-a face, de la inceput, cu un ‘absolutism avant la lettre’. Ștefan însuși era descris ca ‘aprig la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat’. Iar Vlad a ajuns să fie numit ‘Dracul’. Ce vreți mai absolut de-atât?
În situația asta ‘supușii’, care nu aveau alt exemplu la îndemână, s-au comportat ‘în oglindă’. Boierii îi oprimau pe țărani și complotau împotriva domnitorilor iar țăranii îi furau pe boieri și se fraiereau între ei. Lucrurile s-au agravat și mai tare, evident, după ce Mihai a introdus iobagia și după ce Înalta Poartă – devenită putere suzerana, a început să plece urechea la pârile boierilor. De unde să se mai nască vre-un respect reciproc între cei care trebuiau să supraviețuiască în condițiile astea?
Lucrurile nu s-au schimbat prea tare nici măcar în a doua jumatate a secolului XIX, după abolirea iobagiei și după dezrobirea țiganilor. Apariția arendașilor – care îi furau atât pe boieri cât și pe țărani, a anulat progresul făcut prin dezlegarea țăranilor de glie. Aceștia au continuat să fure pentru a supraviețui, clasa avută nu a reușit să dezvolte un cult al contractului iar amandouă categoriile sociale au continuat să considere statul ca pe ceva impus din ‘exteriorul’ firescului. Cu atat mai mult cu cât până la Războiul de Independență chiar așa era iar după ce a fost adus Carol I a durat o vreme până când dinastia a fost ‘asimilată’. Să adăugăm la acest tablou întârzierea dezvoltării îndustriale – muncitorii calificați tind să se respecte între ei, și imaginea începe să capete contur.
Lucrurile au fost ‘desăvârșite’ de impunerea comunismului de către sovietici.
A fost adus din afară iar asta a contribuit la sentimentul că statul este ceva exterior societății. Adică atunci când ai o problemă cu ‘vecinul’ o rezolvi cum poți, de unul singur, fără să-ți treacă prin cap să apelezi la lege sau să te raportezi la oarecari drepturi. De unde și obiceiul de a da ‘șpagă’. Precum și vestilele zicale „hoțul neprins, negustor cinstit” și „legea e o barieră pe sub care trec câinii, pe care o sar caii și în dreptul căreia se opresc boii”.
Numai că lucrurile nu s-au oprit aici.
Prin introducerea ‘cooperativizării’ – nu doar a agriculturii,  comunismul a mai distrus o cale prin care oamenii ar fi putut să genereze respect mutual. Când proprietatea devine ‘a nimănui’ – să nu uităm că nimeni nu avea nici un fel de respect pentru stat – atunci lucrurile se duc rău la vale. Țăranii furau de la câmp pentru a supraviețui iar muncitorii luau din fabrici ce nu găseau prin magazinele golite de ineficiența sistemului centralizat de luare a deciziilor.

Pe vremea aia nu se putea vorbi despre proști și despre hoți ca fiind doua categorii distincte. Doar cei foarte proști, sau naivi, nu furau. Sau exagerau cu furatul și erau prinși…
Ceilalți, hoții de rând, eram doar atât de proști încât să ne resemnăm la gândul că lucrurile vor merge așa la nesfărșit. Și încă nu ne-am revenit după surpriza din ’89.

Pentru a înțelege ce se întâmplă acum trebuie să ne aducem aminte că nu s-au împlinit încă 30 de ani de la schimbarea de regim. Prea puțin timp pentru o schimbare atat de drastică de mentalitate.

Mai ales în condițiile în care o parte semnificativă din ‘pătura suprapusă’ ‘achiesează’ la ‘să nu mă întrebi cum am făcut primul milion’, îi preferă pe hoți și îi disprețuieste pe proști.
Sau vorbeste despre corupție doar atunci când le aduce aminte străinilor că o parte dintre ei s-au comportat aici altfel decât ni se spune de către guvernele lor că ar trebui să ne comportăm noi.

Numai că e o șmecherie cu bariera aia. Boii nu se opresc chiar de proști. Fiind mai încetuci – munca obosește, ce să-i faci, au avut timp să observe că mare parte dintre căinii care se strecoară pe dedesupt și dintre caii care sar pe deasupra sunt spulberați de trenul istoriei.

boii la bariera

La inceputul lui februarie 1990 Ion Iliescu a transformat Frontul Salvarii Nationale, organizatia para-statala care fusese ’emanata’ in urma Revolutiei anti-comuniste din Decembrie 1989, in partid politic.

Operatiune cat se poate de dubioasa, cel putin din punct de vedere al bunului simt, dar avand si o oarecare acoperire: ‘Pana la urma noi suntem cei care am facut revolutia. Acuma ce vreti, sa ne dam la o parte?’
Exact in spatiul delimitat de aceste doua limite – cea a bunului simt si cea a conservarii propriei persoane – ne aflam si acum.

Ion Iliescu a invatat sa faca politica de la Stalin, in Moscova anilor 1950-1954.
In ianuarie 1990 nici o persoana rezonabila nu ar fi avut nimic impotriva ca el sa isi fi organizat ce partid ar fi vrut, cu conditia sa o faca in mod normal. Ca toti ceilalti.
Numai ca, in virtutea celor invatate cu 40 de ani in urma, Iliescu a ales sa utilizeze la maximum resursele pe care le avea la dispozitie. Adica ale proto-statului pe care tot el il organizase. Pe care l-a transformat in partid. Readucand, de fapt, situatia exact in punctul in care era atunci cand Ceausescu s-a urcat in elicopter.
Statul si partidul erau o singura entitate, conduse de un singur om.

Reteta care s-a dovedit a fi nefunctionala.
Nu doar imorala ci, pur si simplu, nefunctionala.
Prabusirea inevitabila a tuturor dictaturilor, nu doar a celor comuniste, demonstreaza cat se poate de elocvent evidenta acestui fapt.

O parte dintre cetatenii Romaniei de atunci au protestat cat se poate de energic. Atunci a luat nastere ‘Piata Universitatii’. Din pacate majoritatea nu a inteles ce i se intampla iar Ion Iliescu, intr-o ultima sfidare a bunului simt, a organizat ‘curatarea de catre mineri a pietii din fata Teatrului National’. Atunci cand, de fapt, nici nu mai avea nevoie de asa ceva. Castigase alegerile iar lumea incepuse sa oboseasca.

Gestul sau a oripilat in asemenea masura Europa incat aceasta s-a intors cu spatele la noi.
Iar o parte dintre concetatenii nostri si-au pierdut speranta in viitor. Asa ca au plecat sa il construiasca pe alte meleaguri.

Noul partid ‘unic’ nu a avut nici el viata lunga. Cele doua aripi – reformistii lui Petre Roman si conservatorii fundamentalisti condusi de Iliescu – au inceput sa se certe intre ele. Aparent pe motive doctrinare.
Cele intamplate mai tarziu sugereaza insa ca adevarata batalie a fost ‘pentru ciolan’. Ei erau prea multi iar resursele statului – adica ceea ce putea fi furat – prea mici pentru lacomia lor.
Mai ales ca ‘poporul trebuia hranit’ – si acesta uitase cum sa-si poarte singur de grija.

Lupta dintre cele doua aripi a continuat tot in spiritul celor invatate de la stalinisti. Armele folosite erau cele aflate in panoplia statului.
In principal Justitia, Administratia Financiara si Bugetul de Stat.
Nastase, Basescu si Voiculescu si-au tras la gioale unul altuia pana cand Justitia ajunsese o palida stafie a ceea ce ar fi trebuit sa fie, Administratia Financiara se blocase iar Bugetul de Stat mai ca secase.

In mod paradoxal, criza financiara din 2007-2008 a fost un fel de balon de oxigen pentru noi. Uniunea Europeana s-a simtit datoare sa ne ajute, iar pentru asta a instituit o serie de mecanisme de control. Fondurile Europene vin doar daca sunt respectate anumite standarde iar continuare procesului de integrare este conditionata de rapoartele ‘pe justitie’ – vestitele MCV.

Usor, usor, au inceput sa iasa primii ‘ghiocei’.

Pe Basescu l-a luat gura pe din-ainte si ne-a explicat cum e cu coruptia:
“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată”, a susţinut preşedintele Băsescu. El a subliniat că asumarea responsabilităţii trebuie făcută de ambele părţi.

Parchetele au inceput sa mai actioneze si de capul lor, nu doar dupa comanda politica.

Iar strada a inceput si ea sa iasa din letargie.
Atunci cand Basescu a fost incomodat de Raed Arafat si a vrut sa scape de el.
Atunci cand Ponta incepuse sa se poarte precum Basescu – daca nu mai tineti minte acesta i-a tras clapa PSD-ului dupa alegerile din 2008 exact asa cum Ponta i-a tras clapa lui Antonescu dupa cele din 2012.

Numai ca degeaba a iesit strada din letargie daca cei a caror menire ar fi fost sa inteleaga ceva au ramas cu capetele intre picioare.

Asa ca strada s-a culcat la loc.

Atat de bine incat nici nu a mai iesit la vot.
Nici la locale si nici macar la parlamentare.

Asa ca unii dintre politicieni au ajuns la concluzia ca ‘acum e momentul’.

Si uite asa ne-am procopsit cu o ordonanta de urgenta prin care “Guvernul Romaniei decriminalizeaza abuzurile oficialilor

Asta e adevarata problema, nu ca unii sau altii scapa de o eventuala pedeapsa.

Ca statul a ajuns, din nou, sa fie redus la statutul de ‘scula’ cu ajutorul careia unii si altii incearca sa-si satisfaca maruntele ambitii.

Macar Iliescu se straduia – declarativ sau din convingere – sa puna in practica niste idealuri.
Acum e vorba despre niste amarati de 200 000 de lei.

Si toate astea doar pentru ca, stiu ca ma repet, cei care ar fi trebuit sa fi inteles deja nu baga odata la cap ca sistemele corupte se prabusesc cu atat mai repede cu cat sunt mai roase de acest ‘cancer’.

 

 

 

“Este de necontestat faptul că o persoană care urmează să ocupe o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de integritate, legalitate şi corectitudine menite să consolideze încrederea cetăţenilor în autorităţile statului, însă cadrul legislativ ce guvernează condiţiile de accedere la o funcţie trebuie să fie unul coerent, predictibil şi unitar, aplicabil tuturor reprezentanţilor celor trei puteri organizate în cadrul democraţiei constituţionale”

Avocatul Poporului, in prezent Victor Ciorbea, a sesizat Curtea Constitutionala a Romaniei cu privire la o posibila neconstitutionalitate a unei prevederi din legea cu privire la organizarea si functionarea Guvernului Romaniei.

O anumita jumatate din presa/spectrul politic i-au sarit in cap, acuzandu-l ca vrea sa deschida drumul ‘penalilor’ catre fotoliile ministeriale. Cu alte cuvinte, ca ar vrea sa il ajute pe Liviu Dragnea sa ajunga premier.

Nefiind Mafalda, nu pot sa stiu ce e in capul lui Ciorbea. S-ar putea ca acestia sa aibe dreptate.

Ce stiu insa, foarte clar, este ca demersul sau este extrem de util pentru democratia damboviteana. Din mai multe puncte de vedere.

In primul rand vom avea ocazia sa vedem cum reactioneaza Curtea Constitutionala.

In al doilea rand vom avea cateva clarificari.
Intreba cineva mai deunazi ‘Pai cum, dom-le, daca ai facut la un moment dat un accident de masina, sa nu mai poti fi ministru?’
Trecand peste amanuntul ca dupa ce te ‘reabilitezi‘ poti deveni ministru indiferent de ce ai facut inainte, l-as intreba pe respectivul ‘pai daca nu esti in stare sa te controlezi la volanul unei masini, ce te face sa crezi ca ai putea face chestia asta asezat intr-un fotoliu ministerial?!?’
Si totusi, ar fi buna ceva mai multa precizie. Hotararea Curtii Constitutionale ne va spune daca orice condamnare penala va continua sa il impiedice pe cel care o sufera sa indeplineasca functia de ministru sau, daca nu, care dintre ele si in ce conditii.

In al treilea rand, cel mai important, Victor Ciorbea chiar are dreptate. Legislatia, orice legislatie, trebuie sa fie coerenta si predictibila.
Din pacate, nu este cazul.
Un condamnat penal nu poate fi numit ministru. Si nici ales primar.
Dar poate fi ales in Parlamentul Romaniei. Si numit Presedinte al Camerei Deputatilor.

Si uite-asa ne dam noi cu stangu-n dreptul…
Condamnarea lui Dragnea a fost extrem de ‘subtire’.
De asta nu au tinut cont unii dintre alegatori de ea, nu pentru ca acestia ar fi neaparat “prosti“! Naivi… poate.

Intrebarea e ‘ce ne facem cu statul de drept’?

Poate fi folosita oare justitia dupa cum avem chef, la un moment dat?

Mai are rost dupa aceea sa ne miram ‘de ce ne-o fi cazut cerul in cap‘?

Actualizare.
Intre timp din ce in ce mai multi oameni au inceput sa priceapa ca neparticiparea la vot nu este o solutie.

potrivit pentru prim ministru

“Ion Iliescu a declarat pentru Digi 24 ca Dragnea ar putea sa fie premier din toamna, ca urmare a rezultatelor obtinute de PSD in alegerile locale. Potrivit acestuia, Dragnea ar avea “toate calitatile necesare” iar condamnarea sa nu reprezinta un impediment.”

Pe 22 Aprilie 2016 Liviu Dragnea, presedinte al PSD, a fost condamnat, definitiv, pentru frauda electorala. Este, in continuare, presedinte al partidului sau.

Pe 6 Iulie Curtea Constitutionala a determinat ca o lege aflata in vigoare din 2004, 393/2004 cu privire la Statutul Alesilor Locali, este neconstitutionala.

“O singură decizie am luat astăzi, în unanimitate, aceea de a admite sesizarea preşedintelui cu privire la legea 393/2004, pe care am declarat-o în totalitate neconstituţională. Am avut în vedere că s-a creat un regim discriminatoriu şi că soluţia pe care a ales-o Parlamentul ar fi deturnat scopul legiuitorului, acela de a apăra integritatea, responsabilitatea funcţiei de ales local.
Suspendarea este tot o formă de executare a pedepsei. S-ar fi creat inechităţi”, a declarat Valer Dorneanu, preşedintele interimar al Curţii Constituţionale.”
“Judecătorii argumentează că, dacă aleşilor locali condamnaţi cu suspendare nu le-ar înceta mandatul, acest lucru ar echivala „cu un privilegiu creat acestora, împrejurare care este de natură să nesocotească prevederile art.16 alin.(1), (2) şi (3) din Constituţie”.”
“Decizia CCR vine după ce preşedintele Klaus Iohannis a sesizat Curtea Constituţională cu privire la legea statutului aleşilor locali, votată de Parlament, care prevede că cei care au fost condamnaţi cu suspendare pentru fapte de corupţie nu îşi pierd mandatul.”
“Noua opţiune a legiuitorului este conjuncturală, nu ia în considerare un interes social real şi vine în contradicţie cu valorile sociale ocrotite prin lege. În opinia noastră, a permite unei persoane care a adus atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală şi cu privire la care instanţa a considerat că prezintă un pericol social să continue exercitarea mandatului de ales local nu este de natură să asigure exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice în coordonatele statului de drept”, se arată în sesizarea înaintată CCR.

Tot pe 6 Iulie 2016, Gabriela Vranceanu Firea, proaspat aleasa primar al Capitalei – cea de a doua functie in stat ca legitimitate democratica, dupa numarul de voturi exprimate pentru alegerea persoanei care ocupa aceasta functie – a afirmat: Liviu Dragnea, presedintele PSD, ar fi “foarte potrivit” pentru a fi prim-ministru, iar condamnarea acestuia la doi ani de inchisoare cu suspendare nu a fost insotita si de o interdictie de a ocupa aceasta functie

Teoreticienii naivi, adica cei care – la indemnul lui Max Weber, construiesc ideal tipuri despre cum ar trebui sa decurga procesul politic plecand de la ce pare sa functioneze in democratiile avansate si incercand sa evite greselile facute de acestea, pornesc de la premisa ca politica este o activitate umana care se bazeaza pe trei piloni.

Interesul obstei pentru ceea ce i se intampla.
Respectul reciproc dintre membrii acesteia.
Constientizarea de catre membrii comunitatii ca aceasta are cel putin un scop comun – ‘supravietuirea’, si ca atingerea macar a acestui tel necesita cooperarea intregii comunitati.

Simpla enumerare a acestor principii sugereaza ca, in ciuda aparentei naivitati, aici nu este vorba despre ‘vanare de vant’.

Daca obstea nu este, cu adevarat, interesata de soarta ei atunci fraiele destinului sunt preluate, mai devreme sau mai tarziu, de tot felul de impostori care vor cauta sa-si ‘traga spuza pe turta proprie’ fara sa le pese de ceea ce se intampla in jurul lor.

Daca partile constitutive ale angrenajului democratic – plecand de la premisa ca discutam despre o societate democratica, principiile raman valabile pentru orice fel de aranjament – adica indivizii si gruparile de indivizi – partidele politice si celelalte organizatii para-politice – nu se respecta intre ele atunci colaborarea dintre ele nu este reala. Daca partile aflate in dialog democratic nu sunt absolut convinse ca ‘celalalt’ voteaza cu buna credinta si fara ‘scopuri ulterioare’ atunci democratia este retrogradata la ‘domnia gloatei’.
In locul unei discutii rationale, cu toate argumentele pe masa, vom asista la o multitudine de incercari de manipulare, in care vor fi folosite toate instrumentele de marketing politic aflate la dispozitia partilor.

Daca suficient de multi dintre membrii unui grup social inteleg ca scopul lor comun este, in primul rand, supravietuirea comunitatii ca mediu in interiorul caruia fiecare dintre membri pot sa se apropie cat mai mult de realizarea potentialului propriu atunci acestia vor putea sa isi coordoneze in mod eficient actiunile iar ‘supravietuirea’, si chiar prosperitatea, grupului va depinde doar de intensitatea eforturilor depuse de membri si de cat de mult ‘noroc’ au acestia.
Daca prea multi dintre membrii grupului nu inteleg importanta acestei colaborari, eforturile indivizilor se ‘decupleaza’ iar comunitatea, dupa ce o perioada continua sa functioneze in virtutea inertiei, incepe sa se dizolve. Situatie descrisa de Durkheim folosind conceptul de anomie.

Revenind la situatia de la care am plecat trebuie sa aduc in discutie conceptul de ‘stat de drept’.
De fapt acesta sintetizeaza toate cele trei principii pe care le-am mentionat mai sus.
Pentru ca statul de drept sa functioneze cu adevarat este nevoie ca cei interesati de buna lui functionare sa depuna eforturile necesare pentru ca acest lucru sa se intample.
Pentru ca un stat sa poata fi ‘de drept’ este nevoie ca toti membrii sai sa fie egali in fata legii si sa o respecte. Adica sa se respecte intre ei, indiferent de ranguri si pozitii sociale.
Pentru ca un stat de drept sa ramana asa, adica de drept, e nevoie ca indivizii care il compun sa colaboreze in mod onest, nu ca unii sa se cocoate in spinarea celorlalti iar acestia sa se resemneze, tacuti.

Si acum, ca ‘pregatirea de artilerie’ s-a terminat, sa revenim la oile noastre.
Adica la viitorul prim ministru al tarii.

Din faptul ca PSD-ul a facut zid in jurul presedintelui sau rezulta ca marea majoritate a partidului considera condamnarea acestuia ca fiind cel putin nedreapta. Sau chiar o imixtiune abuziva a justitiei in viata politica.

Sa acceptam, de dragul discutiei, aceasta ipoteza.

Nu ma voi intreba, retoric, care este contributia acestui partid la starea – presupus jalnica, daca s-a putut preta la asa ceva – a justitiei. Asta avand in vedere ca PSD a fost la putere, singur sau in coalitie, pe fata sau ‘din umbra’, timp de 18 ani din ultimii 26. Voi pleca de la premisa ca noua echipa reprezinta altceva decat ‘vechiul FSN’. Chiar daca amendamentele aduse legii 393/2004 (PSD-ul este in majoritate in actualul parlament) si pozitia inca semnificativa ocupata de Ion Iliescu in partid sugereaza o oarecare continuitate.

Voi pune alte intrebari.
Cum va putea noul prim-ministru sa aduca justita pe calea cea dreapta din postura de condamnat, fie si cu suspendare?
Cum va fi reprezentata Romania de un prim ministru condamnat, cu suspendare, la negocierile legate de intrarea in Spatiul Schengen? Negocieri in timpul carora, cel putin pana acum, ni s-a tot aratat o pisica care avea forma unui raport MCV chiar pe tema functionarii justitiei in Romania.
Este trasa de par concluzia ca PSD-ul pune interesele membrilor sai mai presus de cele ale tarii in ansamblu? Chiar si in ipoteza ca Dragnea ar fi fost condamnat din ‘greseala’…?

Doar in matematica doua minusuri dau, si doar in anumite conditii, ‘cu plus’. In viata de zi cu zi repetarea unor greseli nu face decat sa ne adanceasca pe calea pierzaniei.

Din pacate starea de spirit conform careia partidele politice reprezinta ‘grupuri de interese’ si nu echipe care incearca sa atinga, pe cai diferite, acelasi tel – bunastarea a cat mai multi dintre membrii comunitatii nationale – este dominanta in intreaga societate. Si nu numai in Romania.

Recentul sondaj cu privire la legea ‘darii in plata’, si mai ales modul in care este comentat de presa, releva faptul ca majoritatea ‘consumatorilor’ nu prea inteleg care e treaba cu bancile si ca prea multi dintre cei care stiu se fac ca ploua.

“Majoritatea respondenților s-a pronunțat împotrivă ca beneficiarii legii să fie cei care și-au cumpărat mai multe case/terenuri și au dificultăți, fiind indicați ca beneficiari ai legii numai cei care au o singură casă (81%). De altfel, 89% dintre români consideră că este bine să existe o lege care să ajute persoanele fizice care au luat un credit și se află în dificultate financiară”, se menționează într-un comunicat al ARB.

Comunitatea bancară din România reiterează că se impune devansarea termenului de intrare în vigoare a Legii 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice.”

Teoria spune ca rolul bancilor este relativ simplu.
Ca orice intreprindere comerciala, acestea supravietuiesc doar in masura in care reusesc sa se faca folositoare clientilor lor.
In cazul bancilor moderne serviciile ‘vandute’ acestora pot fi impartite in doua categorii: fundamentale si accesorii.
Cele accesorii fiind facilitarea transferului de fonduri si tot ceea ce are de a face cu chestia asta.
Pe vremuri mai era vorba si de asigurarea protectiei banilor numai ca acest aspect a cazut in desuetudine. Avand in vedere comisioanele de retragere si dobanzile pasive extrem de mici este mai ieftin sa inchiriezi o caseta de valori decat sa tii banii in banca, cel putin pe termene relativ scurte.

Si iata ca am ajuns la rolul fundamental al bancilor.
Sa ia cu imprumut bani de la cei care nu au ce face, momentan, cu ei si sa-i dea, tot cu imprumut, celor care au, acum, nevoie SI reusesc sa-i convinga pe oficialii bancii ca vor fi in stare sa returneze, la termen, respectivele fonduri.
Remarcati ca nu am facut nicaieri vorbire despre ce fel de clienti este vorba – persoane fizice sau juridice.

Ei bine, in momentul actual bancile fac aceasta diferenta.

In afara de faptul ca persoanele fizice platesc alte comisioane si primesc alte dobanzi pasive fata de persoanele juridice.

In realitate persoanele fizice sunt discriminate de banci in mod groaznic.

Sa luam cazul cuiva care se hotaraste sa intreprinda ceva si ia credit ca persoana juridica. Incepe operatiunea si, la un moment dat, totul se duce dracului. Ei bine, firma da faliment, investitorul pierde ce bani a bagat acolo – de obicei toti, iar banca mai recupereaza ceva, daca mai poate. Iar investitorul ramane fara nici un fel de datorii si chiar cu obrazul curat.
Bine, vorbim aici de ‘cazul banal’ in care nimeni dintre cei implicati nu a savarsit vreo ilegalitate – atunci cazul se schimba fundamental.

Daca acelasi investitor are proasta inspiratie sa incerce aceiasi operatiune pe persoana fizica – din diverse motive, le discutam mai tarziu, atunci s-ar putea ca acesta sa-si blesteme zilele. Daca operatiunea nu-i iese, chiar daca el nu are nici o culpa in chestia asta, acesta va trebui totusi sa returneze bancii toata suma.

Chiar si in conditiile in care ar functiona legea falimentului individual – ceea ce inca nu este cazul, situatiile ar fi complet diferite. Dupa declararea falimentului firmei investitorul este ‘spalat’ de orice in timp ce dupa declararea falimentului personal individul mai are multe de tras.

In anumite situatii diferenta asta este pe deplin justificata. De exemplu in cazul unui imprumut de nevoi personale sau a datoriilor facute pe cardul de credit.

Dar nu este in nici un fel justificata in situatia unui credit ipotecar. Care este similar pana la identificare cu un credit acordat unei persoane juridice.
Persoana juridica garanteaza cu capitalul social si cu celelalte active ale sale in timp ce persoana fizica garanteaza cu bunul supus ipotecii. Iar banca, inainte de a vira banii, analizeaza cu atentie atat valoarea, si perspectiva acesteia, bunului ipotecat precum si posibilitatile viitoare ale creditatului – atat persoana fizica cat si juridica, de a restitui creditul.

Diferenta de abordare se vede cu ochiul liber.
Unde mai este raspunderea bancii pentru due-dilligence inainte de acordarea creditului unuei persoane fizice? In ce fel mai putem spune ca cei doi sunt parteneri egali in contract?

In situatia in care creditul este acordat unei persoane juridice banca isi preia, in mod efectiv, partea ei de risc. Daca nu a apreciat bine valoarea gajurilor sau perspectivele planului de afaceri banca are mari sanse sa ‘o ia in barba’ – chiar daca cei implicati se comporta perfect onest.
In cazul unui credit ipotecar acordat unei persoane fizice, cel putin deocamdata, banca nu isi asuma nici un fel de raspundere. Indiferent de orice, acesta va fi urmarit pana in panzele albe. Dispare total egalitatea care ar trebui sa existe intre parti.
Atat egalitatea dintre partile aflate in contract cat si egalitatea dintre clientii persoane fizice si clientii persoane juridice.

Iar faptul ca ‘oamenii de rand’ sunt intrebati ‘ce opinie au despre chestia asta’ este o actiune interesanta din punct de vedere sociologic dar irelevanta din punct de vedere rational, economic.

Da, intr-adevar, nu este ‘frumos’ sa fie iertati de datorii cei care s-au gandit sa faca ‘dezvoltari imobiliare’ pe persoana fizica cu scopul de a scapa de impozite.
Numai ca treaba asta nu are logica. Nici economica si nici legala.
Fenomenul trebuie controlat cu ajutorul legislatiei despre ‘faptele de comert’, nu pe baza vre unor considerente de ordin moral.
Ca sa nu mai vorbesc despre imposibilitatea de a face diferenta intre cei care ‘nu pot plati’ si cei care ‘pot plati dar nu vor’!

Adoptarea acestei legi a impartit România in două tabere si a determinat Banca Centrala Europeana sa ne trimita un aviz extrem de ciudat dar care lamureste multe.

Unii se bucura ca in sfarsit cineva le-a dat peste nas bancilor, bancile – sau mai bine spus bancherii si actionarii – spumega de furie iar cei de la UE nu prea stiu pe unde sa mai scoata camasa.

Treburile nu sunt totusi chiar atat de complicate.

Pe vremea cand toata lumea era plina de sperante bancile au dat o gramada de credite cu garantie imobiliara iar „consumatorii” s-au angajat voiosi sa le plateasca. Bancile isi facusera calculul ca nu pot sa piarda – doar ele insele facusera evaluarile cu privire la bunurile puse sub ipoteca. In plus exista si prevederea ca atunci cand executarea garantiei nu acopera valoarea datoriei banca se poate indrepta asupra altor bunuri ale debitorului sau chiar asupra veniturilor sale viitoare. Iar clientii nu fusesera atenti la amanunte de genul asta.

Dupa criza situatia a devenit paradoxala. Oamenii s-au trezit ca au de platit rate enorme pentru o proprietate care valoreaza jumatate din pretul platit pe ea cu doar cativa ani inainte dar bancile inca nu aveau prea mari probleme. Toti cei care mai aveau slujbe – adica majoritatea debitorilor – au continuat sa plateasca ratele pentru ca nu aveau alta alternativa. Daca s-ar fi oprit banca le-ar fi luat casa – pe care ar fi vandut-o la un pret ridicol de mic – iar ei tot ar fi trebuit sa plateasca restul datoriei. In plus fata de chiria pentru noua locuinta.

In situatia asta nenea Parlamentul European de mana cu nenea Consiliul Europei s-au gandit ca macar de acum in colo sa ii protejeze pe consumatorii europeni de credite. Asa ca au emis Directiva 2014/17/UE. 50 de pagini din care rezulta ca incepand cu data de 21 martie 2016 contractele de credit ipotecar incheiate in Europa sa semene cu cele din America. Adica datoria sa fie stinsa in intregime atunci cand imobilul care face obiectul ipotecii intra in posesia bancii.

Parlamentarii romani au facut un pas mai departe si au prevazut in noua lege posibilitatea ca si cei care au incheiat contracte de credit inainte de aceasta data sa poata iesi din ele prin aceiasi metoda.

Din momentul acesta „formalistii” au sarit in sus. Cum se poate ca statul sa intervina legislativ intr-un contract deja incheiat, de comun acord, intre doua parti?
Cum se poate ca un act legislativ sa aibe efecte in mod retroactiv?

Pai hai sa o luam altfel.
Atunci cand a fost incheiat contractul banca a fost cea care a trimis un evaluator la fata locului si tot ea a stabilit cat din valoarea stabilita de acel evaluator va fi luata in calcul la stabilirea ipotecii.
Acea valoare nu face si ea parte din contract? De ce acum, cand debitorul nu mai poate – sau nu mai vrea, pentru ca nu mai are nici un sens din punct de vedere „economic” – sa ramburseze creditul nu se mai face in nici un fel vorbire despre acea „valoare”?
Nu este si asta o forma de modificare, chiar daca implicita, a contractului?
A manifestarii de incredere reciproca dintre parti?

Adica banca are voie sa spuna „pardon, am gresit” dar clientul nu?

Sincer sa fiu, inteleg foarte bine temerile bancherilor.
Si pe cele ale Bancii Centrale Europene.
Ba chiar si pe cele ale proprietarilor de case – daca legea va intra in vigoare in forma actuala preturile vor mai scadea, cel putin pe termen scurt.

Numai ca lucrurile trebuie lamurite repede.
Daca am inteles ca principiul dupa care au functionat lucrurile pana acum nu a fost bun – si asta este foarte clar, inclusiv din directiva citata mai sus – atunci situatia trebuie remediata pentru toti, nu doar pentru viitor.

Sau poate ca la asta se refera cei care vorbesc cu atata patima despre „hazardul moral”?
La faptul ca daca situatia nu se reglementeaza repede lumea isi va pierde de tot increderea in sistemul bancar?

%d bloggers like this: