Archives for category: Drepturile Omului

Precum toate celelalte zicale, și aceasta are cel puțin două înțelesuri.

Unul direct, ‘orice regulă este întărită de fiecare dată atunci când este sancționată încălcarea ei.’

Și cel implicit. ‘Orice comportament aflat în afara regulii slăbește regula și pregătește cadrul pentru schimbarea acesteia’. Adică favorizeaza apariția unei noi reguli.

Ei bine, toate astea au, evident, consecințe.

Regulile, toate, stau la baza funcționarii organismelor sociale.
Care organisme sociale sunt forme de organizare prin care membrii lor – adică noi oamenii, încercă să-și maximizeze șansele de supraviețuire. Și, dacă se poate, bunăstarea.

Istoria demonstrează, cu asupra de măsură, că de cele mai mari șanse de supraviețuire, precum și de cea mai ridicată calitate a vieții, se bucură acei indivizi care trăiesc în societăți cu adevărat democratice.

Cu toate acestea, în absolut toate societățile – inclusiv în cele democratice, există indivizi care încearcă – din prostie, din credința că astfel le va fi lor mai bine sau din amandouă cauzele simultan, să promoveze idei de natură totalitaristă.

Pe cale de consecință, supraviețuirea – și bunăstarea majorității membrilor, acolo unde este cazul, societăților depinde de capacitatea membrilor de a-și înfrânge frica și de a ‘reaminti’ ‘excepțiilor’ cât de esențială este respectarea ‘regulii benefice’.

Și care este ‘regula benefică’?

Respectul reciproc. De acolo pleacă totul.

De fiecare dată când supraviețuirea individuală devine mai importantă decât respectul, incliv cel de sine, iar această atitudine devine regulă/virtute socială – ‘capul plecat, sabia nu-l taie’, se va găsi câte cineva care, în disprețul tuturor regulilor de bun simț, să se pună în ‘fruntea bucatelor’.

 

 

Advertisements

Eu fiind, așa… un pic mai țăran, prefer să o fac ‘din mână’.
Cu cardul, într-adevăr, dar ‘din mână.’ ‘Față-n față’, care-vasăzică, nu pe internet.
Sau ‘prin’ internet?!?

Așa că m-am prezentat în fața ghișeului. Unde eram a cincea persoană la coadă.

‘Mișto. Scap repede.’

De obicei, chiar merge relativ repede.
Sunt două ghișee, la unul dai ‘nota de plată’ – pe care ai primit-o prin poștă, ai cerut-o de la un alt ghișeu sau, mai nou, ai calculat-o (estimat-o) singur.
La celălalt dai banii. Sau cardul.

După vreo cinci minute – timp în care am aflat, din afișe, că trebuie să anunți la primul ghișeu că ai de gând să plătești cu cardul și că între 12 și 12:30 casieria e în pauză, am început să reconsider situația.
Încă nu plecase nimeni. Și era deja 11:47.
Am încercat o glumă cu cel din față dar n-a mers. A râs, politicos, dar se vedea că nu are chef.
Așa că am continuat să mă uit în jur. Ajung acolo cam de două, trei ori pe an – în medie, și fac treaba asta de aproape 20. De fiecare dată descopăr chestii noi.

Situația s-a deblocat relativ repede și cel din fața mea a ajuns sa dea un teanc de hârtii la primul ghișeu.
‘Cât plătiți?’
‘Păi scrie acolo’.
‘Nu știți cât ați calculat?’
‘N-am calculat eu. O colegă de-a dumneavoastră a făcut impunerea.’
‘Trebuia să-mi dați doar ultima pagină!’

Într-un fel, chiar avea dreptate… și totuși… ‘colega’, poate într-un exces de zel, capsase la-olalta tot teancul de hârtii…

Mă rog… Îmi vine și mie rândul, spun repede că am de gând să plătesc cu cardul – toți cei din fața mea făcuseră la fel, și mă blochez.
Observ, cu stupoare, că după a nu știu câta modernizare a softului, operatoarea de la ghișeu e nevoită să introducă data la fiecare tranzacție!
10 caractere bătute aiurea la fiecare notă de plată! Chestia asta n-ar avea sens nici dacă ar fi vorba de două note de plată pe săptămână, da-poi-mite nu știu câte zeci pe oră…

‘E 12! Domnul e ultimul!’ observă, aproape triumfător, operatoarea de la primul ghișeu.
Și închide, rapid, cele două gemulețe opace care o separă de ‘lumea dezlănțuită’.
Fac un pas lateral spre stânga, pentru a ajunge să plătesc, și mă uit – cu o oarecare jenă, în spate.

Mai era o singură persoană!
O doamnă de vreo 50 și ceva de ani.
Care se uita, cu un fel de resemnare senină, la cele două gemulețe…

‘Da-ți-mi cardul!’
‘I-l arăt și gata!’
‘Aici nu merge!’
Îi dau cardul, continuând să mă uit lung la teminalul POS, pe care se vedea clar simbolul pentru contact-less.
‘Pinul!!!’

La prima vedere, atitudinea celor două casiere pare cel puțin ciudată.
Cum poți să-i închizi cuiva oblonul în nas – și să-l lași să aștepte încă o jumătate de oră, în condițiile în care putea-i să-l ‘rezolvi’ în mai puțin de un minut?
Din timpul tău, într-adevăr…
Și totuși… un minut din timpul tău față de jumătate de oră din timpul altuia…

În cele două secunde – sau cât mi-o fi trebuit să bag pinul, mi-au trecut prin cap toate schimbările pe care le observasem în ultimele cinci minute.
Aparatul cel nou de aer condiționat. Cu invertor! A cărui conexiune cu unitatea exterioară fusese trasă prin, efectiv, „prin” geam. Fusese spart colțul unui ochi de geam ca să treacă legătura de țevi și cordonul de alimentare. Gaura, ciobită, era cam de trei ori mai mare decât ar fi fost nevoie și, probabil, urmează să fie lipită cu scotch. La iarnă… Și, de fapt, oricum nu contează prea mult… Toată ‘vitrina’ e făcută din ochiuri de cornier ‘astupate’ cu câte o singură foaie de geam. Lipit cu chit din ăla roșu! Așa cum se închideau balcoanele pe vremuri…
Iar în vitrină, chiar lângă casierie, sunt câteva tomberoane de gunoi! Înăuntru!
Nu put, într-adevăr, dar au câțiva ani buni… Și își arată vârsta… cu prisosință… Am încercat să arunc o hârtie într-unul dintre ele și am rămas cu capacul în mână…

În condițiile astea… cele două casiere se poartă de-a dreptul civilizat…  cel puțin în comparație cu condițiile în care trebuie să muncească…

 

Enciclopedia Britannică susține că Magna Charta ar fi fost doar un fel de ‘pubertate’ a conceptului de habeas corpus și că ‘rudimente’ ale acestuia fuseseră deja formalizate înainte de 1215.

The origins of the writ cannot be stated with certainty. Before the Magna Carta (1215) a variety of writs performed some of the functions of habeas corpus. During the Middle Ages habeas corpus was employed to bring cases from inferior tribunals into the king’s courts.”

Să le luăm pe rând.

Pentru ‘civili’, „Habeas corpus” – „Aduceți corpul inculpatului în fața instanței” în latină, înseamnă două lucruri.
– Cei care au puterea ‘fizică’ să rețină pe cineva au nevoie de autorizație din partea unui judecător pentru a face acestu lucru ȘI
– Că persoana care urmează să fie reținută trebuie să fie prezentată instanței înainte ca această autorizație să fie emisă.

Pantru ‘analiști’, subiectul este mult mai generos.

Unde?

Varianta relativ modernă a conceptului a apărut și a evoluat, aproape fără întreruperi, în Anglia.
Țara a cărui rege mitic, Arthur Pendragon, a construit o Masă Rotundă pentru a le demonstra ‘supușilor’ (?!?) săi că nu se consideră superiorul lor ci doar ‘Primul Dintre Egali’.
Și, în același timp, țara care a (re)definit, aproape de una singură, cam toate cutumele a ceea ce este cunoscut acum sub numele de ‘civilizație euro-atlantică’. Și asta indiferent de ce cred celelalte țări europene.

Pe ce bază?

Re-ul din paranteza de mai sus se referă la evidența faptului că, de la un moment dat încolo, englezii au reluat niște concepte din Antichitatea mai ales grecească precum și la amănuntul că civilizația euro-atlantică se bazează în foarte mare măsură pe idei care curg firesc din credința iudeo-creștină.
Habeas corpus însuși provine direct din credința că oamenii trebuie să se trateze între ei în mod egal – tocmai pentru că au fost creați după ‘același chip și aceiași asemănare’. Și, mai mult decât atât, din credința că oamenii trebuie să se trateze între ei cu respect pentru că acel chip după care au fost creați era de natură divină.

Ce efecte a avut?

Spuneam mai sus că Anglia a pus bazele civilizației euro-atlantice moderne. Faptul că a făcut acest lucru în paralel cu dezvoltarea și punerea în practică a conceptului de habeas corpus sugereză că s-ar putea să existe o corelație între aceste două dezvoltări. Un cerc virtuos, ca să mă exprim mai simplu.
Faptul că fiecare spațiu cultural care a reușit să importe, și să adapteze specificului său, conceptul de habeas corpus  a înflorit din punct de vedere civilizațional dă o oarecare credibilitate acestei ipoteze, nu-i așa?

Ce mă roade pe mine?

Orice lucru poate fi abuzat. Indiferent de cât de bun o fi.
Iar dacă nu mă credeți… încercați să mâncați 30 de mici și/sau 30 savarine… puteți să alegeți ce variantă vă place mai mult că tot o să vi se facă rău dacă le mâncați suficient de repede.
La fel s-a întâmplat și cu idea de ‘corectitudine politică’. De la ‘hai să scoatem din uz cuvintele care au fost folosite pentru a-i jigni pe ceilalți’ am ajuns la tot felul de aberații.
Exemple? Am scos ‘cioara’ din vocabular. Și foarte bine am făcut, numai că unii vor acum să-l scoată și pe ‘țigan’ în afara legii… Ce-o urmeze? O să le spunem ‘nemților’ ca sunt ‘Deutsch’?
Mai vreți? Cică limba română ar fi ‘romanică’. Adică de origine latină, nu ‘francină’! Și atunci de ce se supără doamnele noastre când li se spune că sunt muieri? De ce li se pare, unora dintre ele, că franțuzitul ‘femeie’ e mai elevat?

E o deosebire între numărul de mici pe care îl poate mânca fiecare dintre noi și sensul cuvintelor? Primul ține mai degrabă de biologia fiecărui individ iar al doilea de interacțiunile dintre cei care folosesc cuvintele?

Aha…

Păi nu s-o fi întâmplând cam același lucru și când e vorba de ‘drepturi’?
Indiferent de cât de divine or fi ele, noi suntem cei care le punem în practică.
Noi suntem cei care am construit – sau încercăm să ne racordăm la, civilizația euro-atlantică.
Poate că ar fi cazul să înțelegem că cercurile se pot învârti și invers. Că orice abuz de drept poate transforma un cerc oricât de virtuos într-unul vicios.

De la 1 Ianuarie până pe 15 Februarie 2018 Statele Unite au deja fost martorele a 18 incidente armate petrecute în școli, 8 dintre ele soldate cu morți sau răniți.
Să existe oare vreo corelație între dreptul de a poseda arme de foc – înscris în Constituția Americană, și numarul de decese prin împușcare?
Nici o armă nu poate omorî de una singură? Adică oamenii sunt cei care fac legătura dintre (numărul de) arme și victime? Și tot oamenii sunt cei care hotărăsc în ce condiții poate fi exercitat dreptul de a poseda arme? Dreptul, nu obligația…

De ce?

Și, mă rog, ‘de ce ne tot batem capul cu drepturile astea? Le respectăm și gata!’

Și ce ne facem când drepturile se bat cap în cap?
Când dreptul de a avea armă se bate cap în cap cu dreptul de a trăi? Cât mai întreg la trup și în suflet? Ce-o fi fost în inima părinților care își trimiseseră copiii la vreuna dintre cele 18 școali din America? Ce-o fi în inima celor care mai au copii în toate școlile din America?
Când dreptul de a ne exprima opiniile se bate cap în cap cu dreptul la demnitate individuală?
Când habeas corpus, adică exact dreptul la libertate și demnitate individuală a celor acuzați de autoritățile publice de săvârșirea unor fapte de natură penală, se bate cap în cap cu dreptul celorlalți la o viață normală? Cu dreptul celorlalti de a nu fi furați, violați sau uciși? Indiferent cum?

Quadratura cercului sau despre cum să faci din rahat bici.

Spuneam mai sus că e foarte ușor să transformi un cerc virtuos într-unul vicios și că sensul în care se învârtesc cercurile este dat de rezultanta interacțiunilor dintre oamenii care le pun în mișcare.
Acoperirea spuselor mele poate fi găsită în orice carte de istorie…

Ne trezim și noi odată?

treziti-va ma

 

%d bloggers like this: