Archives for category: cooperare

Socrul meu a trecut ‘în rândul drepților’
Soția mea era deja acolo așa că am făcut de unul singur cei 550 de kilometri care ne despărțeau.
La volan. Pe ninsoare. Noaptea, în cea mai mare parte.

Fiind singur, am avut timp să gândesc.

Cei mai mulți dintre cei din jurul meu erau șoferi de TIR.
99.5% dintre ei conduc aproape perfect. Chiar dacă, de multe ori, condițiile sunt improprii. .
Accidentele produse de tiriști sunt rare. La fel de rare, din punct de vedere statistic, sunt și cele produse de restul șoferilor profesioniști.

Care șoferi profesioniști cară economia în cârcă.
De la pâinea proaspătă pe care o savurăm în fiecare dimineață până la betonul de la fundația caselor noastre.

Și atunci?
De ce avem o părere atât de proastă despre acești oameni?
De ce îi alintăm ‘neamul lui Manivelă’?
Doar pentru ca 0.5% dintre ei produc niște accidente suficient de dramatice încât să ajungă ‘subiect de presă’?
Doar pentru că patronii lor le pun la dispoziție niște camioane care nu merg chiar atât de repede pe cât am vrea noi să mergem?
Sunt ei de vină pentru faptul că noi, toți, n-am fost în stare să construim suficient de multe autostrăzi?
Sunt ei de vină că ….?
0.5% dintre ei sunt. De vină. Pentru multe lucruri.

Iar noi, restul, suntem de vină pentru faptul că nu suntem în stare să facem deosebirea dintre adevărații vinovați și cei care ne pun în față ‘pâinea noastră cea de toate zilele’ în fiecare dimineață.
Pe ploaie, pe ninsoare…

Advertisements

“One of Pareto’s most noteworthy and controversial theories is that human beings are not, for the most part, motivated by logic and reason but rather by sentiment.”

Coming from an engineer – Pareto had started as one, this concept becomes even more noteworthy.
Why would a ‘professional using precision measurements and seeking consistently reproducible results’ focus his attention on sentiment rather than reason?

Because this is the reasonable thing to to?

And one of the reasons for which I tend to agree with him – besides being an engineer myself, is that he had started his studies using the most ‘reasonable’ instrument ever devised by man: “Residing in Florence, he studied philosophy and politics and wrote many periodical articles in which he first analyzed economic problems with mathematical tools.”

So, Pareto had reached the conclusion that human beings are driven mostly by sentiment after rationally analyzing the economic (and political) life.

OK. But what lies behind ‘sentiment’?

Pareto had proposed ‘residues’ as ‘motivation’ for sentiment. His theory is interesting only rather complicated. Almost byzantine. A well written summary can be read here.

What I find fascinating about Pareto’s theory is the rather veiled but certain correspondence which exists between his ‘residues’ and Maslow’s “hierarchy of needs”.

I’ll try to ‘raise the veil’ at a later date, today I’ll just point you towards a very relevant ‘coincidence’.

The psychologist had traveled the same road as the engineer.

Maslow (1943) initially stated that individuals must satisfy lower level deficit needs before progressing on to meet higher level growth needs. However, he later clarified that satisfaction of a needs is not an “all-or-none” phenomenon, admitting that his earlier statements may have given “the false impression that a need must be satisfied 100 percent before the next need emerges” (1987, p. 69).

Both had started ‘deterministically’, trying evidentiate ‘the’ (ironclad?) link between behavior and conditions – and expecting that link to be of a rational nature, only to reach the conclusion that individual sentiment/evaluation is at least as important – if not more so, as reason in the decision process. In shaping human behavior.


https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/eliberari-in-masa-in-trei-dosare-celebre-deciziile-luate-de-instanta-suprema-1052295?fbclid=IwAR3nnHuF18rLpQvA3KoNutXU19rSW3K4q6xGiUbL9mRbSpJiLPI2zxIEM4Y

Chestia asta nu e chiar atat de simpla precum pare la prima vedere.
Nici astia, si nici aia care or urma, n-ar fi iesit daca intregul sistem judiciar ar fi respectat, ‘la sange’, “litera legii”.
A scoate pe cineva nevinovat pe baza de ‘tehnicalitati’ tine de arta avocatilor. Nu discutam aici moralitatea fenomenului.
A nu da nastere unor astfel de ocazii tine de profesionalismul celor care aplica legea. Nu este suficient ca acestia sa fie ‘bine intentionati’ – in orice directie, mai trebuie ca actul de justitie sa fie si convingator pentru restul societatii.

Fiat justitia, ruat caelum inseamna mult mai mult decat “faca-se dreptate chiar daca ar fi sa se prabuseasca cerul” (condamna-l cu orice pret daca il crezi vinovat).

Bunicii nostri romani erau, ‘la baza’, razboinici. Scrijeleau cuvintele cu varful sabiei, nu le mangaiau cu varful vreunei pene. Spusele lor erau mai degraba niste avertismente si mai putin indemnuri metafizice.
Erau mult mai interesati de amanuntele practice ale guvernarii imperiului decat de aspectele morale ale justitiei abstracte.

Ai grija! Daca dreptatea pe care o faci nu este cu adevarat dreapta, mai devreme sau mai tarziu cerul de asupra capului iti va cadea de sub picioare‘!

– Du-te mă la vot!

– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.

– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?

– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!

Primul lucru pe care îl facem atunci când devenim conștienți este să observăm cât de diferiți suntem, fiecare dintre noi, de toți cei care ne înconjoară.

A doua fază este cea a judecăților de valoare.
‘Sunt mai bun/prost (din diverse puncte de vedere) decât cei din jurul meu’.

Apoi urmează înțelegerea.
‘Indiferent de cât de bun mă cred, niciodată nu voi putea face față de unul singur tuturor problemelor cu care mă voi confrunta’.

Această înțelegere poate fi o binecuvântare sau un blestem.
Totul depinde de modul în care am trecut de cea de a doua fază.
Aici s-au întâmplat două lucruri. Simultan și în strânsă interdependență. Ne-am făcut o părere despre noi înșine și ne-am cam găsit locul în societate. Nici unul dintre ele nu este bătut în cuie pentru totdeauna dar punctul de plecare își va păstra o foarte puternică influență pentru foarte mult timp.

Tot acum ne-am încropit și o oarecare părere despre ceilalți. Despre ceea ce se numește alteritate. Tocmai această părere ne va influența hotărâtor destinul.

A venit momentul să precizez că niciuna dintre aceste faze nu se termină niciodată cu adevărat. Cât suntem vii, bineînțeles.

Conștiința se largește/adâncește tot timpul, părerile pe care le avem despre noi și lume evoluează continuu iar înțelegerea noastră despre ce se întâmplă în jur/cu noi este în perpetuă transformare.

Fiecare dintre aceste trei faze fiind sub o dublă determinare. Individuală și socială.
Fiecare dintre noi are particularitățile sale iar fiecare grup social din care s-a întâmplat să facem parte are caracteristicile sale. Culturale și nu numai.
Ei bine, prima și cea de a treia etapă sunt influențate mai puternic de dimensiunea individuală a fenomenului în timp ce a doua are o componentă socială puțin mai importantă față de primele două.

Acum, după această extrem de sumară trecere în revistă, să vedem cum e cu disprețul.
Ne-am făcut o părere, despre noi și ceilalți, influențați fiind de părerile celorlalți despre noi.
Ne-am găsit locul în societate. Definit, în foarte mare parte, tot ca urmare a recțiilor celorlalți la prezența și acțiunile noastre.
Toată această experiență de viață a produs și o mare cantitate de emoție.
Cei mai mulți dintre noi, ‘normalii’, avem o părere amestecată. Atât despre noi înșine și despre grupul din care facem parte cât și despre celelalte grupuri cu care am venit vreodată în contact. Direct sau indirect.
Ni se pare că fiecare dintre noi avem calități și defecte. Iar cei mai mulți dintre noi cred, despre ei înșiși, că sunt mai degrabă buni decât răi. Tot așa, avem o părere relativ bună despre grupul din care facem parte și una din ce în ce mai proastă despre fiecare dintre celelalte. Cu cât un grup este mai departe, cultural vorbind, față de grupul în care ne simțim bine, cu atât mai proastă va tinde să fie părerea noastră despre acel grup.

Suficient de proastă pentru a-i disprețui pe membrii acelui grup? Individual și colectiv?

Totul depinde de istoria interacțiunilor pe care le-am avut cu membrii respectivelor grupuri ȘI de rezultatul la care am ajuns în cea de a treia fază de dezvoltare a conștiinței.

Problema este că, indiferent de modul în care s-a instalat, disprețul devine foarte repede reciproc și distructiv.

Calitatea colaborării dintre doi oameni/două grupuri depinde în mod esențial de părerea pe care o au fiecare dintre cele două părți despre cealaltă.
Atunci când ești tratat cu dispreț, vei avea tendința să disprețuiești la rândul tău. Indiferent de câtă nevoie ai de celălalt.

Toate religiile care au supraviețuit promovează iubirea dintre membrii congregațiilor respective. Ba chiar, unele dintre ele, și respectul reciproc dintre congregații.

Oameni fiind, mulți dintre noi spun una și fac alta.

Cad în păcatul disprețului. Uită tocmai învățătura care asigurat supraviețuirea societăților în care s-au născut și în care s-au dezvoltat.

În care au învățat să disprețuiască?
În care au fost învățați să disprețuiască?
Tocmai de către o parte dintre cei despre care se presupune că ar fi trebuit să știe că disprețul este sinucigaș?

Anumiți activiști politici și-au adus aminte că „dacă nu votezi, nu exiști”.

Ceea ce este perfect adevărat.
Pentru alegerile ‘normale’!
Locale, legislative, prezidențiale, pentru Parlamentul European….
In situația de mai sus, orice absență este un vot în alb dat întregii clase politice.

„Dați-i înainte că pe mine chiar nu mă interesează ce faceți voi acolo. Și voi accepta, cu ochii închiși, orice vă trece vouă prin cap.”

La referendum, la orice referendum, chestia e un pic diferită.
Din cauza pragului. Daca nu vin suficient de mulți oameni la vot, rezultă că subiectul nu este suficient de interesant pentru cetățeni așa că lucrurile vor fi lăsate așa cum erau și pănă atunci.
Cu alte cuvinte, la cele mai multe dintre referendumuri, absența echivalează cu un vot negativ.

„Nu mi-ați stârnit interesul. Ați ridicat o flamură mincinoasă!”

La referendumul ăsta, în mod special, absența devine o necesitate.
De data asta, însuși actul de a vota – indiferent cum, denotă că respectivul cetățean a acceptat deja principiul că drepturile omului pot fi reduse prin vot.

Referendumul acesta reprezintă, pur și simplu, o întoarcere în timp.

Cineva spunea că drepturile omului nu se votează iar altcineva îi replica că toate drepturile au fost înființate prin vot.
Amândoi au dreptate. Drepturile omului au fost, peste tot, confirmate prin vot. Al cetațenilor, al parlamentarilor… nici nu contează. Confirmarea drepturilor a fost, într-adevăr, un demers politic și democratic.

A le restrânge, chiar dacă tot prin vot, este extrem de periculos.

După îngustarea definiției cu privire la familie vor urma dreptul de a face avort, de a da divorț, de a  ‘glumi cu cele sfinte’, egalitatea femeii cu bărbatul, dreptul la vot al femeilor … iar lista poate fi prelungită până la infinit.

Educația pe care am primit-o, adică toată istoria pe care am citit-o până acum, mă obligă să stau acasă. Și să sper că mai puțin de o treime din electorat va considera că este normal să se bage în viețile concetățenilor lor.
Folosind cabina de vot pe post de scurtătură.

Pentru varii și foarte numeroase motive, o parte dintre noi se pregatește de referendum.

N-am de gând să fac un proces de intenție. E mult mai greu să înțelegi ce se întâmplă în capetele unor oameni decât să estimezi posibilele efecte ale faptelor acestora. Care sunt, până la urmă, consecințe directe ale convingerilor respectivilor.

Obiectul referendumului este precizarea conceptului de familie.
Se pare că viața a luat-o înaintea limbajului iar înțelesul atribuit acestui cuvânt de către o parte dintre noi a devenit mai larg decât sunt dispuși să accepte o altă parte dintre contemporanii noștri.
După referendum vom ști precis câți dintre noi vor fi considerat subiectul suficient de important pentru a ieși la vot, câți dintre noi sunt atât de deranjați de lărgirea conceptului încât să dorească limitarea sa prin mijloace constituționale și …

Și vom mai afla ceva.
Câți dintre noi s-au lăsat duși de val suficient de departe de mal încât au fost prinși de curentul de fund. Fără nici un joc de cuvinte. Curentul de fund este ceva real. Dacă nu ești atent te trage în larg, te obosește și…

Referendumul este un instrument cât se poate de democratic. Cu ajutorul său pot fi evaluate destul de precis atât opinia populației cu privire la un anumit subiect cât și gradul de interes al oamenilor cu privire la subiectul respectiv
Democrația, la rândul ei, este una dintre metodele prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor.

Cealaltă metodă prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor fiind autoritarismul. De orice nuanță.
Acesta presupune ca un număr suficient de mare dintre membrii grupului să se constituie – implicit sau explicit, în supuși. Dictatori potențiali se găsesc pe toate drumurile.
Așa că de fiecare dată când vor fi suficient de mulți oameni dispuși la ascultare se va găsi câte un dictator care să pună șaua pe spinările lor.
Cu condiția ca cei care înțeleg ce se întâmplă să doarmă pe ei. De lene sau din oricare alt motiv.

La rândul ei, democrația presupune și ea ceva.
Convingerea, implicită sau explicită, a suficient de multora dintre membrii grupului, că oamenii – toți, sunt egali în drepturi. ȘI onești.
Egalitatea fără onestitate nu face doi bani. Degeaba ne considerăm egali în drepturi dacă legea de bază care guvernează interacțiunea dintre noi este ‘legea junglei’. Dacă suntem dispusi să acceptăm ca cel mai ‘puternic’ să ia ‘tot’. Dacă nu suntem conștienți cu adevărat că nici unul dintre noi nu s-ar putea ‘descurca’ de unul singur.
Care e ăla care ar putea supraviețui pe o insulă pustie mai mult de două săptămâni? Chiar dacă ar avea la dispoziție toată tehnologia din ziua de azi… Știe vre-unul dintre noi să o folosească pe toată… Și ce-ar face la bătrânețe? Sau dacă și-ar rupe un deget? Un picior?

La asta se referă onestitatea despre care vorbeam mai devreme. La puterea de a recunoaște, fiecare atunci când se uită în oglinda sufletului său, că nici unul dintre noi nu este de neînlocuit. Că nici unul dintre noi nu poate face singur nimic. Că nici unul dintre noi nu le știe pe toate.
Că de fiecare dată când vre-unul dintre noi s-a dat rotund – și ceilalți au fost suficient de ‘leneși’ încât să nu reacționeze, lucrurile au degenerat.
Au trecut mai puțin de 30 de ani de când abia am scăpat de dictatură, nu avem voie să uităm chestiile astea.

Onestitatea despre care vorbeam mai devreme a  produs – prin ‘operaționalizare’, ‘drepturile omului’.
Convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi se manifestă din punct de vedere practic prin câteva ‘drepturi’. Dreptul fiecăruia dintre noi de a trăi, de a dispune de proprietatea proprie, de a-și exprima liber opinia – inclusiv prin vot.

Ei bine, „convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi” a evoluat în timp.

La început erau ‘egali între ei’ doar boierii. Adică proprietarii de pământ.
Apoi egalitatea a fost extinsă asupra tuturor bărbaților peste o anumită vârstă.
Mai târziu a fost lărgită ca să încapă și femeile. Ba chiar și cei din ‘alte nații’.

Iar fiecare dintre aceste ‘extinderi’ ale egalității au fost confirmate, democratic, prin vot.
Indiferent că a fost vorba despre referendum sau alegeri obișnuite, fiecare dintre aceste drepturi a apărut, și apoi confirmat, ca urmare a unui proces democratic.

Exact aceasta este capcana care se cască, cât se poate de larg și de adânc, în spatele referendului pentru precizarea noțiunii de familie.

Limitele reduc libertatea. Adică drepturile pe care le avem fiecare dintre noi.
Și e normal să fie așa. Fiecare dintre noi avem dreptul la viață dar eu nu am dreptul de a trăi furând ficatul altcuiva. Fiecare dintre noi avem dreptul la exprimarea opiniei proprii dar nu avem dreptul de a jigni în stânga și în dreapta. Chiar și dreptul de proprietate – fundamental pentru unii dintre noi, are anumite limite. De bun simț de alfel. Trebuie să permitem accesul pompierilor pe proprietatea noastră atunci când aceștia vin să stingă casa vecinului… de exemplu…

Orice definiție este, prin definiție, o limitare. Cu cât mai strictă, cu atât mai limitativă.
Limitarea conceptului de ‘familie’ la ‘uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie’ introduce doua distorsiuni în evoluția lucrurilor.
Restabilește o ierarhie între soți – bărbatul este menționat primul, și frustrează pe toți ceilalți care se consideră a fi parte dintr-o familie. Membrii familiilor monoparentale ar fi doar primul exemplu care imi vine in minte. Și ce se întâmplă cu soțul supraviețuitor, mai ales în lipsa copiilor? Mai face acesta parte din familia socrilor săi?
M-am întins prea departe? Nu despre genul ăsta de famile este vorba?
Din păcate, asta este problema cu limitele… încurcă foarte mult și, tocmai de aceea, trebuie ridicate foarte repede atunci când ne dăm seama că deranjează bunul mers al societății.

Uite și una dintre limitele procesului democratic. Nu este perfect.
Istoria a demonstrat că unele dintre deciziile adoptate într-un mod considerat a fi fost democratic nu au fost deloc adecvate.
Cel mai bun exemplu ar fi procesul electoral prin care poporul german i-a oferit lui Hitler o majoritate, cei drept relativă, în Reichstag.
Cu toate că acesta declarase foarte clar ca avea intenția de a restrânge dramatic o serie de drepturi ale unor categorii largi de oameni.

Tocmai de aceea se spune că „drepturile nu se votează”.
Ele doar au fost certificate, odată pentru totdeauna, prin vot.
A accepta principiul că un drept poate fi restrâns prin vot denaturează însuși conceptul de democrație.
Introduce, pe ușa din dos, conceptul că un grup de oameni – majoritatea, poate reduce drepturile altui grup de oameni – aflat, la un moment dat, în minoritate.

Cum ar fi, de exemplu, ca bătrânii să stabilească, prin vot democratic, că dreptul lor la viață este mai important decât dreptul copiilor la educație?
Nu explicit… doar prin intermediul cifrelor. Stabilind că bugetul asigurărilor de sănătate trebuie să fie de două ori mai mare decât cel al educației? Nu știu dacă nu cumva ăsta este deja raportul între cele două bugete dar sunt sigur că ați înțeles ce vreau să spun.

Sau cum ar fi ca cei care au absolvit 8 clase – o largă majoritate, să restrângă – tot ca urmare a unui proces democratic, dreptul la vot al celor considerați a fi ‘prea proști ca să voteze’?

 

Precum toate celelalte zicale, și aceasta are cel puțin două înțelesuri.

Unul direct, ‘orice regulă este întărită de fiecare dată atunci când este sancționată încălcarea ei.’

Și cel implicit. ‘Orice comportament aflat în afara regulii slăbește regula și pregătește cadrul pentru schimbarea acesteia’. Adică favorizeaza apariția unei noi reguli.

Ei bine, toate astea au, evident, consecințe.

Regulile, toate, stau la baza funcționarii organismelor sociale.
Care organisme sociale sunt forme de organizare prin care membrii lor – adică noi oamenii, încercă să-și maximizeze șansele de supraviețuire. Și, dacă se poate, bunăstarea.

Istoria demonstrează, cu asupra de măsură, că de cele mai mari șanse de supraviețuire, precum și de cea mai ridicată calitate a vieții, se bucură acei indivizi care trăiesc în societăți cu adevărat democratice.

Cu toate acestea, în absolut toate societățile – inclusiv în cele democratice, există indivizi care încearcă – din prostie, din credința că astfel le va fi lor mai bine sau din amandouă cauzele simultan, să promoveze idei de natură totalitaristă.

Pe cale de consecință, supraviețuirea – și bunăstarea majorității membrilor, acolo unde este cazul, societăților depinde de capacitatea membrilor de a-și înfrânge frica și de a ‘reaminti’ ‘excepțiilor’ cât de esențială este respectarea ‘regulii benefice’.

Și care este ‘regula benefică’?

Respectul reciproc. De acolo pleacă totul.

De fiecare dată când supraviețuirea individuală devine mai importantă decât respectul, incliv cel de sine, iar această atitudine devine regulă/virtute socială – ‘capul plecat, sabia nu-l taie’, se va găsi câte cineva care, în disprețul tuturor regulilor de bun simț, să se pună în ‘fruntea bucatelor’.

 

 

Eu fiind, așa… un pic mai țăran, prefer să o fac ‘din mână’.
Cu cardul, într-adevăr, dar ‘din mână.’ ‘Față-n față’, care-vasăzică, nu pe internet.
Sau ‘prin’ internet?!?

Așa că m-am prezentat în fața ghișeului. Unde eram a cincea persoană la coadă.

‘Mișto. Scap repede.’

De obicei, chiar merge relativ repede.
Sunt două ghișee, la unul dai ‘nota de plată’ – pe care ai primit-o prin poștă, ai cerut-o de la un alt ghișeu sau, mai nou, ai calculat-o (estimat-o) singur.
La celălalt dai banii. Sau cardul.

După vreo cinci minute – timp în care am aflat, din afișe, că trebuie să anunți la primul ghișeu că ai de gând să plătești cu cardul și că între 12 și 12:30 casieria e în pauză, am început să reconsider situația.
Încă nu plecase nimeni. Și era deja 11:47.
Am încercat o glumă cu cel din față dar n-a mers. A râs, politicos, dar se vedea că nu are chef.
Așa că am continuat să mă uit în jur. Ajung acolo cam de două, trei ori pe an – în medie, și fac treaba asta de aproape 20. De fiecare dată descopăr chestii noi.

Situația s-a deblocat relativ repede și cel din fața mea a ajuns sa dea un teanc de hârtii la primul ghișeu.
‘Cât plătiți?’
‘Păi scrie acolo’.
‘Nu știți cât ați calculat?’
‘N-am calculat eu. O colegă de-a dumneavoastră a făcut impunerea.’
‘Trebuia să-mi dați doar ultima pagină!’

Într-un fel, chiar avea dreptate… și totuși… ‘colega’, poate într-un exces de zel, capsase la-olalta tot teancul de hârtii…

Mă rog… Îmi vine și mie rândul, spun repede că am de gând să plătesc cu cardul – toți cei din fața mea făcuseră la fel, și mă blochez.
Observ, cu stupoare, că după a nu știu câta modernizare a softului, operatoarea de la ghișeu e nevoită să introducă data la fiecare tranzacție!
10 caractere bătute aiurea la fiecare notă de plată! Chestia asta n-ar avea sens nici dacă ar fi vorba de două note de plată pe săptămână, da-poi-mite nu știu câte zeci pe oră…

‘E 12! Domnul e ultimul!’ observă, aproape triumfător, operatoarea de la primul ghișeu.
Și închide, rapid, cele două gemulețe opace care o separă de ‘lumea dezlănțuită’.
Fac un pas lateral spre stânga, pentru a ajunge să plătesc, și mă uit – cu o oarecare jenă, în spate.

Mai era o singură persoană!
O doamnă de vreo 50 și ceva de ani.
Care se uita, cu un fel de resemnare senină, la cele două gemulețe…

‘Da-ți-mi cardul!’
‘I-l arăt și gata!’
‘Aici nu merge!’
Îi dau cardul, continuând să mă uit lung la teminalul POS, pe care se vedea clar simbolul pentru contact-less.
‘Pinul!!!’

La prima vedere, atitudinea celor două casiere pare cel puțin ciudată.
Cum poți să-i închizi cuiva oblonul în nas – și să-l lași să aștepte încă o jumătate de oră, în condițiile în care putea-i să-l ‘rezolvi’ în mai puțin de un minut?
Din timpul tău, într-adevăr…
Și totuși… un minut din timpul tău față de jumătate de oră din timpul altuia…

În cele două secunde – sau cât mi-o fi trebuit să bag pinul, mi-au trecut prin cap toate schimbările pe care le observasem în ultimele cinci minute.
Aparatul cel nou de aer condiționat. Cu invertor! A cărui conexiune cu unitatea exterioară fusese trasă prin, efectiv, „prin” geam. Fusese spart colțul unui ochi de geam ca să treacă legătura de țevi și cordonul de alimentare. Gaura, ciobită, era cam de trei ori mai mare decât ar fi fost nevoie și, probabil, urmează să fie lipită cu scotch. La iarnă… Și, de fapt, oricum nu contează prea mult… Toată ‘vitrina’ e făcută din ochiuri de cornier ‘astupate’ cu câte o singură foaie de geam. Lipit cu chit din ăla roșu! Așa cum se închideau balcoanele pe vremuri…
Iar în vitrină, chiar lângă casierie, sunt câteva tomberoane de gunoi! Înăuntru!
Nu put, într-adevăr, dar au câțiva ani buni… Și își arată vârsta… cu prisosință… Am încercat să arunc o hârtie într-unul dintre ele și am rămas cu capacul în mână…

În condițiile astea… cele două casiere se poartă de-a dreptul civilizat…  cel puțin în comparație cu condițiile în care trebuie să muncească…

 

Huh?!?

thinking

We’re not the only ones able to use tools to solve problems.
We’re not the only ones capable of self-awareness. Otherwise said, to recognize ourselves in a mirror.
We’re not even the only ones able to use language to dampen our feelings for long enough so that the frontal cortex might take over from the amygdala.

So?

But what does it mean to be human?

What if being human means being able to do all those three things, simultaneously?

Well, I’m not so sure I’d be comfortable with that…

‘Dampen our feelings for long enough so that the frontal cortex might take over from the amygdala’.

A key difference between a psychopath and a sociopath is whether he has a conscience, the little voice inside that lets us know when we’re doing something wrong, says L. Michael Tompkins, EdD. He’s a psychologist at the Sacramento County Mental Health Treatment Center.

A psychopath doesn’t have a conscience. If he lies to you so he can steal your money, he won’t feel any moral qualms, though he may pretend to. He may observe others and then act the way they do so he’s not “found out,” Tompkins says.

A sociopath typically has a conscience, but it’s weak. He may know that taking your money is wrong, and he might feel some guilt or remorse, but that won’t stop his behavior.

Both lack empathy, the ability to stand in someone else’s shoes and understand how they feel. But a psychopath has less regard for others, says Aaron Kipnis, PhD, author of The Midas Complex. Someone with this personality type sees others as objects he can use for his own benefit.

Oops!

So one of the very things which make us human might also explain why some of us become psycho/sociopaths?

No, not only one. All three of them.

For a psycho/sociopath to become manifest, one has to behave like one. To act like one. To make the difference between their own persona and the rest – self-awareness, and then to use tools to defend/enhance what makes their own persona so special. Regardless of whatever consequences those actions might impose upon any second or third party.

Then how come we have survived for so long?
As a species?

According to Ernst Mayr – ‘evolution is not about ‘survival of the best’ but about the demise of the unfit’, whatever psycho/sociopathy has plagued us wasn’t enough to kill us.
What kept it in check?
We might have a natural propensity for doing the right thing but… bad things still happen… the mechanism which ‘tames’ us has to be a dynamic one… Does the job in an at least satisfactory manner – we’re still here, it has successfully adapted to whatever historical changes had fallen upon our head – again, we’re still here, but is not fail proof. From time to time, evil explodes into the world.

We’ve somehow coped with these ‘explosions’. For now, at least.

Basically, any future strategy for survival might imply one of the next two scenarios.

Put our faith in God. Who had created us. And who’ll lead us out of whatever predicament we might get in. Even if/when we do it to ourselves. Simply because he is our loving father.

Remember that when we had really pissed him off, he had preferred to cleanse the entire (known) world with water. And learn to reign in our own ability to do the wrong thing.

And, maybe, our distance nephews will consider that being human means being able to innovate AND to knowingly keep that ability in check.

%d bloggers like this: