Archives for category: cooperare

chiar aici în țara ta, tot ți-o fură cineva!”

Din când în când, îmi iau aparatele în cârcă și mai mișun prin București.

Câteodată am noroc, întâlnesc ceva care chiar merită și fac câteva poze.

Azi dimineață eram în apropierea Mânăstirii Radu Vodă.

În rând cu blocurile dintre Radu-Vodă și cheiul gârlei se află biserica Bucur Ciobanu.

DSC_0083

Pe care nu o vazusem până atunci. Trec rar pe acolo, nu prea le am pe astea cu religia … și cu atât mai puțin cu cea organizată…. nu conteaza.

Bisericile mă atrag din alte motive. Eleganța arhitectonică, istoria…  trăirile, sentimentele și speranțele credincioșilor agățate parcă de fiecare dintre cărămizi…
Fără să împărtașesc credința care îi animă pe majoritatea oamenilor care trec – sau au trecut – pe-acolo, intru totuși într-un fel de comuniune cu ei.

Am urcat mai întâi la Radu Vodă. Am admirat eleganta clădirilor,

DSC_6671

DSC_6673

DSC_6677

migala neostentativă cu care e îngrijită curtea,

DSC_6674

DSC_6681

îngeniozitatea cu care a fost amenajat locul pentru lumânări…

DSC_6675

Chiar daca nu va vine a crede, acesta este rolul constructiei albe din fotografia de mai sus.

În timp ce o admiram mi-am adus aminte de bunica mea. Nela.

Bunicul, Gheorghe, a murit in ’45. De boală. În refugiu. Erau moldoveni, lucrau în administrația de stat și înainte ca sovieticii să intre în Iași, mare parte dintre functionari au fost retrași de guvernul Antonescu și trimiși în restul țării. Bunicul și bunica, cu  maică-mea și cu unchiul Vasile, au ajuns la Târgul Cărbunești. Undeva lângă Târgu Jiu.
Stateau în gazdă, primeau o leafă de mizerie – erau ‘supranumerari’, și un oarecare ajutor în alimente. Ulei, făină, zahăr, gaz de lampă… chestii din astea…
Moartea bunicului nu a fost o surpriză. Era bolnav de ceva vreme, condiții pentru a fi îngrijit nu erau… Surpriza a venit abia atunci când bunica s-a dus la preotul din sat și l-a rugat să-i înmormânteze bărbatul.
‘Taxa de înmormantare este atât, groparilor le dai atât, trebuie să aduci nu mai țin minte câte prosoape și cozonaci, colivă….’
‘Părinte, grâu de colivă am – că am strâns din timp, două prosoape iau din casă, dar bani și cozonac n-am de unde.’
‘Nu știu, descurcă-te. Nu e treaba mea.’

Bunică-mea era o femeie care nu se lăsa cu una, cu două.
În satul vecin era încartirută o unitate de pompieri, venită tot din Moldova.
S-a dus până acolo, pe jos, și i-a povestit colonelului ce și cum.
Acesta l-a rugat pe preotul unității să se ocupe el și i-a pus la dispoziție, de la popotă, o colivă și căte ceva pentru pomană. Nu mai stau să povestesc că preotul local a fost foarte supărat și că ar fi vrut să oprească ceremonia – de parcă cimitirul ar fi fost al lui. Nici că cei cățiva pompieri veniți să sape groapa și să facă ce mai era de făcut erau să… Ce mai contează…
Cert este că de atunci bunică-mea n-a prea mai avut de a face cu biserica.
Se ruga în fiecare seară, m-a dus și m-a botezat… dar nu s-a mai spovedit niciodată.
Mi-a explicat despre Dumnezeu – fără să insiste prea mult, m-a învățat Tatăl Nostru… când am fost suficient de mare mi-a povestit și cum a fost cu înmormântarea bunicului…
Și mi-a mai spus ceva. Că oamenii au suflet. Că sufletele care ‘trec dincolo’ se simt singure, cel puțin la început. Indiferent de locul unde ajung.
Și că atunci cănd cineva își aduce aminte de ele, și aprinde o lumânare, simt o alinare care le mai ostoiește singurătatea.

Bunică-mea era o femeie extrem de înțeleaptă. Făcuse doar 6 clase, înainte de primul război mondial, dar citise enorm. Mai ales după cel de-al doilea. Și în special după ce ieșise la pensie. Adică odată cu mine. După ce începuse să nu mai vadă bine. îi povesteam eu. Romane polițiste, cu Winnetou, mai apoi SF, cum a ajuns omul pe Lună, despre Darwin, Pasteur, Einstein… Iar ea îmi povestea despre oameni. Cum se comportă ei in diverse situații. Despre cum ‘afli’ cu adevărat pe cineva abia atunci cănd ai nevoie de ajutor.
Când te simți singur, de exemplu.
De aceea aprind, când și când, câte o lumânare.
Pentru sufletul ei. Si pentru celelalte suflete de care mi-e dor.

După ce am coborăt de la Radu Vodă am intrat la Bucur Ciobanu. Mi s-a părut mai potrivit să aprind lumânarea aici. Mai aproape de felul meu. Și, mai ales, mai aproape de simplitatea generoasă si atotcuprinzătoare a bunicii mele.
În pridvorul bisericii era o femeie, cu naframă, care pregătea niște flori penru altar.
Mi-am scos pălăria, am spus ‘bună ziua’, mi-a răspuns, am intrat….
Odată înăuntru, am observat stranele. Sunt dincolo de frumoase.
O rază de lumină se strecura pe ușă și învelea una dintre ele într-un fel de aura. Am pus un genunchi jos – doar așa putem să obțin unghiul de care aveam nevoie, și am ridicat unul dintre aparate la ochi.
Cu celălalt am observat-o pe femeia de la intrare care părea că vrea să intre. Tot ce povestesc eu aici se intâmpla la nici trei metri de ușă – toată biserica dacă are șapte sau opt. Am lăsat aparatul jos și i-am făcut semn să treacă.
„Puteți să faceți poze cu telefonul, dacă vreți. Dar nu cu aparatele astea, sunt profesionale. Așa a spus părintele.”
„Dacă așa a spus părintele…”
M-am ridicat, i-am întins un leu, am luat doua lumânări.
Mi-a dat o cutie cu chibrituri… am adus-o înapoi…

Dacă vreti să vedeți stranele – și merită efortul, trebuie să vă duceți pănă acolo.

Advertisements

“Bugetul statului nu încasează aproximativ 38% din TVA”.

In incercarea de a recupera macar o parte din acesti bani, guvernul actual incearca introducerea incasarii defalcate a acestei taxe.

Avand in vedere ca aceste lucruri sunt discutate foarte intens in acest moment, voi trece peste amanuntele ‘tehnice’, efectele asupra diverselor categorii de contribuabili si voi aminti doar en-passant ca aceiasi masura a fost incercata si de vecinii nostri bulgari. Care au renuntat foarte repede.

defalcare TVA

Cu alte cuvinte, cel mai mare perdant al situatiei este ‘teritoriul’. Judetele si localitatile. Adica exact locul unde traim noi si unde o parte dintre firme ‘fenteaza’ achitarea unei parti din sumele datorate catre fisc.

Frauda fiscala, in general, are doua ‘motoare’. Unul evident si unul care nu este, in general, luat in seama. Lacomia si lehamitea.

N-am sa insist mult asupra lacomiei. Este ‘evident’ ca daca acesta pulsiune nu ar mobiliza atat de multi dintre concetatenii nostri, lucrurile ar sta cu totul si cu totul altfel.

Am sa fac o paranteza aici pentru a sublinia ca lacomia este total diferita de nevoia de eficienta. Prima te impinge sa cauti tot felul de mijloace prin care sa eludezi legea in timp ce a doua te motiveaza sa faci lucrurile cat mai bine.
Rezultatele sunt de cu totul si cu totul alta natura. Chiar daca se masoara tot in bani.

Lehamitea este …
M-am intrerupt pentru ca nu imi gaseam cuvintele.
Cred ca cel mai potrivit este “maligna”.
In primul rand descurajeaza si in al doilea rand te impinge spre ‘nefacute’.

‘De ce sa platesc impozite daca astia tot nu fac drumurile, nu repara spitalele? Nu platesc profesorii/medicii/functionarii publici/etc./etc….’
‘Ce, eu sunt mai fraier decat X,Y,Z care lucreaza la negru/nu declara mare parte din activitate si se plimba cu gipanu’ prin mijlocul satului?’

Astea ar fi motivele ‘antreprenorilor’.

‘De ce sa insist eu sa-mi dea factura cand daca acceptand sa-mi faca lucrarea la negru ies mult mai ieftin? Ce-mi pasa mie ca el nu plateste TVA pe manopera si nici impozit pe venit daca eu raman cu o gramada de bani? Ca statul oricum nu face drumurile, nu-i plateste pe….’

‘In general’ se refera la toate impozitele si la toate tarile.
Problema este ca noi suntem printre cei mai tari la capitolul asta. Cel putin din Europa. Italia ce ne mai sufla-n ceafa…

O fi ceva care sa ne apropie?
Coruptia? In special cea de la nivel local? In materie de lucrari publice?

Fac o noua paranteza. Se pare ca in materie de coruptie la nivel cu adevarat macro suntem undeva pe linie… adica la fel de prost ca ceilalti. Nu mai rau, ba poate chiar un pic mai bine, tocmai pentru ca tranzactiile mari, cu adevarat mari, au loc in conditii ‘europene’. Adica similare cu cele incheiate in restul ‘comunitatii’.

Sa revenim la lucrarile mai mult sau mai putin publice care sunt finantate la nivel mai mult sau mai putin local.

Multa vreme s-a discutat, secretul lui Polichinelle, despre comisionul ‘perceput’ de factorul de decizie din valoarea finala a fiecarui contract incheiat intre diverse autoritati ale statului si firme private. Sau intre diverse ‘deconcentrate’ si aceleasi, de multe ori, firme private.

Ei bine, comisionul ala trebuia platit de undeva. OK, umflau ei factura finala dar parca nici unui ‘antreprenor privat’ nu-i vine sa plateasca ‘comisioane’ din dividentele care ‘i se cuvin lui’. Cu atat mai mult cu cat ‘are spate’. Pai daca a fost baiat destept si a invatat si ‘tabla impartirii’, nu doar pe cea a inmultirii…

Cu alte cuvinte, cea mai buna metoda de evitare a evaziunii fiscale este neutralizarea coruptilor.

Fac aici a treia si ultima paranteza.
‘Lupta impotriva coruptie’ e o prostie. Nu te poti lupta cu o evidenta. Coruptia este o chestie ‘naturala’. Nu e ‘buna’ dar… Nici zaharul nu e bun – pentru sanatate si in cantitati mari… dar cui nu-i place o prajitura bine facuta?
‘Lupta impotriva coruptilor’… Exprimarea asta e, intr-adevar, mai potrivita. Sufera, din pacate, de un mare defect. Daca ar fi dusa pana la capat am fi mai multi ‘inauntru’ decat afara. E vre-unul dintre noi care n-a dat o spaga? Sau n-a luat?

‘Neutralizarea coruptilor… ‘
Adica? Sa-i invelim in pungi de plastic? In chihlimbar, ca pe insecte? Ca sa nu-i poata corupe pe cei din jurul lor?
Ar fi o idee… cam imposibila, totusi.

Varianta ar fi sa-i vaccinam pe cei care trebuie sa reziste tentatiei.

Mie unuia nu mi-a placut de Basescu.
Am votat cu el ca sa nu iasa Nastase.
Apoi am votat impotriva lui cu fiecare ocazie. Atat la referendumurile de demitere cat si in favoarea lui Geoana – a doua oara cand am votat cu stanga. Prima fiind atunci cand era sa iasa Vadim.
Asa cum nu mi-a placut mie de Basescu, a fost primul – si singurul – care a pus degetul pe rana.

“Dacă vorbim de corupţie şi ea ţine de două părţi. Nu mut la nimeni responsabilitatea, dar ea trebuie împărţită şi asumată. Un funcţionar corupt nu poate fi corupt dacă nu are un partener, care să-i dea un ban. Un minister nu poate factura cu 50% mai mult dacă nu există un consultant care să valideze ce zice constructorul”

Spunea chestia asta in 2011… A mai adaugat ceva, l-am auzit cu urechile mele la televizor, dar nu reusesc sa gasesc undeva citatul. Era ceva de genul: ‘nici un ministru nu poate face ‘prostii’ daca nu sunt cativa pe langa el care sa-l ajute si daca restul nu se fac ca nu vad’.
Cam multe negatii una peste alta dar sensul e foarte clar.

O fi inteles ce efecte a avut masura luata chiar de el? Aia cu taierea salariilor primite de bugetari si plafonarea indemnizatiilor primite de parlamentari, ministri si directorii deconcentratelor/firmelor de stat? Masura care a dat bine ‘pe sticla’ dar care i-a gonit pe cei cu adevarat capabili din administratia de stat?

Tot aud justificari de tipul ‘indiferent cat le dai, tot fura’.

Perfect adevarat. Daca asta ar fi singura schimbare, ar fi inutila. Lacomia ramane principalul motiv. Atat al coruptiei cat si al evaziunii fiscale.

Numai ca lacomia poate fi tinuta in frau, daca dispare lehamitea.

Primul pas a fost facut. Lefurile au inceput a fi crescute. Incep sa devina ‘credibile’. Poti trai, cat de cat confortabil, cu banii astia. Nu mai esti nevoit sa fugi neaparat la privat. Sau sa accepti spaga ca sa-ti poti duce copilul la mare.
Acum trebuie sa facem si pasul doi.

Din tabelul cu ‘defalcarea sumelor’ rezulta foarte clar cine sunt adevaratii perdanti.

Noi. Locuitorii judetelor si ai localitatilor.

Noi suntem cei care acceptam tranzactii fara factura. De ambele parti. Noi suntem patronii – sau angajatii – care facem evaziune fiscala. Indiferent daca dam mai departe o parte din bani sau ii tinem doar pentru noi…. Pana la urma inceputul e greu… Dupa aceea, pofta vine mancand.
Noi votam autoritatile locale, lucram in cadrul administratiei locale, traim in teritoriu…

Am promis ca a treia paranteza trebuia sa fie ultima… Cine ma cred eu? Sa ma tin de promisiune?
Ca tot veni vorba despre alegeri, de unde vine o mare parte din fondurile electorale? Indiferent de cum sunt ele cheltuite…
Hai ca paranteza asta a fost scurta!

Pricepem odata ca ne furam caciula singuri?

Nu ne-au inghetat suficient urechile?

 

Tocmai ce-am gasit bancul asta in casuta de posta electronica.

FIULE, DĂ-MI NIȘTE BANI DIN PENSIA TA, ȚI-I ÎNAPOIEZ CÂND IES LA PENSIE!
Tatăl are 62 de ani, e inginer și așteaptă anul 2020 să se pensioneze.
Fiul are 42 de ani, e polițist și a ieșit la pensie de curând.
Tatăl va avea 42 de ani de muncă și o pensie de 1.200 de lei.
Fiul s-a oprit la 20 ani de muncă și are o pensie de 8.500 de lei
Tatăl a muncit de 2,1 ori mai mult.
Fiul va avea o pensie de 7 ori mai mare.
Deocamdată, tatăl merge la uzină. Când ajunge acasă, istovit, îl întâmpină fiul, odihnit: “Ce să-ți fac, bătrâne, dacă ți-a plăcut munca?!”
Am incropit repede un raspuns:
“Bancul e bun.
Indeamna la reflexie.
Pe vremuri militia ii apara pe comunisti de nemultumirea poporului.
Astazi, cel putin teoretic, am revenit la normal. Politistii ne apara de infractori.
Pe vremuri era normal sa ii uram pe militieni.
Astazi e de-a dreptul ciudat sa facem bancuri amare despre cei care se presupune ca ne apara. Inclusiv de cei care savarsesc fapte de coruptie…
Ce nu reusesc eu e sa inteleg este cum fac astia sa ne pacaleasca… Ce vina au politistii ca politicienii, votati de noi, au condus tara in halul in care au facut-o?
Si, daca stau bine sa ma gandesc, tatal inginer a votat de mai multe ori in libertate decat fiul politist.”

“Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine”

Vintila Mihailescu.

Tinerii din corporații, “care muncesc de le sar capacele”, au nevoie de țapi ispășitori pentru faptul că societatea românească avansează prea lent, iar țapii ispășitori pe care i-au găsit sunt țăranii și părinții, spune antropologul Vintilă Mihăilescu, într-un amplu interviu pentru PressOne.

In viziunea lui Mihailescu – care il citeaza pe Sorin Antohi, toate astea se intampla pentru ca ne complacem in starea de ” “bovarism cultural”. Ne visăm ceea ce nu suntem şi cădem în of şi jale pentru că nu suntem ceea ce ne-am dori, dar nu putem fi.

Ei bine, vom continua sa ‘nu fim’ atata vreme cat vom continua sa nu intelegem ca dorinta nu este, si nu a fost niciodata, suficienta.
Ca sa devenim ceea ce ne dorim trebuie, pur si simplu, sa parcurgem distanta dintre locul unde suntem si cel unde vrem sa ajungem.
Daca dormim in cizme, visand frumos, or sa ni se imputa, pana la urma, picioarele.

“– O altă temă a cărții este nevoia de miracole a societăţii românești. Se transferă ea şi în politică? Aşteaptă românii un lider providenţial?
–Ştiu la ce vă referiţi, e o întrebare pusă frecvent în sondaje, iar răspunsul este unul puternic: Da! Dar asta e o inducere a răspunsului.
Spontan, oamenii nu se gândesc la o soluţie, dar dacă li se serveşte răspunsul – Nu e aşa că vrei un tătic care să aibă grijă de tine și să te scape de belele? – Da, sigur că vreau!
Ce altceva să răspundă? În sensul ăsta, este o întrebare care induce răspunsul, iar acesta este unul general uman. În condiții de insecuritate, oricine visează la o “minune” care să-i confere siguranță și previzibilitate în viață.”

Si uite-asa am ajuns la mult mai spinoasa problema a lui ‘ce ne dorim’…

Adica ‘pornim, noi, pornim, dar incotro?’

Locul ala catre care tot vor unii sa ne porneasca… o fi bun pentru toti? Sau doar pentru cei cu ‘initiativa’?

Sa fie asta explicatia pentru numarul mare al celor care ‘au pornit’ peste granita?

Sa explice oare ‘selectia naturala inversa’ enormul numar de ‘guri deschise’ ‘ramas’ in fiecare seara in fata televizioarelor care transmit propaganda politica de ‘ambe sexe’?

Se pare ca avem mare nevoie sa-l recitim pe Eminescu. Vrem, nu vrem, ramanem ‘tributari’ – cititi articolul, ‘paturii superpuse’.
Cata vreme membrii acesteia se vor multumi sa se bata intre ei pentru cat mai multa spuza pe turta proprie in loc sa-si indeplineasca menirea inainte de a intinde mana dupa portia lor din spuza ‘nationala’…

Aici se aplica doua principii. ‘Sunt prea sarac pentru a cumpara lucruri ieftine’ si ‘nu-i nebun cine cere ci e prost cine da fara sa deschida ochii’.
Pe vremea lui Iliescu, ‘sarac si cinstit’, i-am platit prost pe politicieni si ne-am ales cu lepre. Pentru ca marea majoritate a celor cat de cat capabili au ales sa mearga in economia privata pentru ca acolo nu depindeau de ‘spaga’. Iar de unde nu-i… nici macar Dumnezeu nu cere.
Pe vremea lui Basescu, am taiat cu 25% veniturile celor din varful piramidei. Ca de, era criza.
Intorcand pe dos zicala cu nebunul si cu prostul, ar trebui sa ne intrebam cine sunt nebunii (prostii?!?) care se lasa platiti mizerabil, in conditiile in care – daca ar fi capabili!!!, in economia privata ar primi mult mai mult pentru o prestatie echivalenta?
Sa ne gandim doar la bugetul Bucurestiului.
1 miliard (1 000 000 000) de euro pe an.
Venitul primarului care gestioneaza acest buget?
20 000 de euro pe an!
Care consiliu de administratie al unei companii cu un turnover de 1 miliard de euro e atat de inconstient incat sa-si ‘compenseze’ CEO-ul cu 20 000 pe an?
Cu alte cuvinte, vom avea politicieni cat de cat capabili abia dupa ce vom incepe sa-i platim decent.
Daca suma totala ni se pare prea mare… putem lua exemplu de la Macron.
Grupam comunele in municipalitati rurale si ne vom putea permite sa ‘angajam’ niste primari mai de Doamne-ajuta, grupam judetele cate doua-trei si se va intampla acelasi lucru, reducem numarul de senatori la 100 si de deputati la 250 si vom avea suficienti bani sa le dam pentru a-si angaja niste consilieri care sa stie cate ceva… si asa mai departe…
 
Iar dupa aia va trebui sa stam cu ochii pe ei ca pe butelie.
Diferenta dintre stat si privat fiind ca la privat patronul sta tot timpul cu ochii pe tine.
Ei bine, noi suntem patronii lor!
Daca-i vrem performanti, atunci trebuie sa-i alegem cu grija, sa-i platim decent si sa-i tragem de maneca atunci cand incep sa picoteasca.
Altfel, indiferent de cu cat de putin ii vom plati, vom fi in postura prostului caruia ii sar banii din buzunar fara sa stie pe ce se duc.
orientare sexuala

“Încă un SCANDAL SEXUAL în Biserică. ÎNALT PRELAT BOR, decăzut din rang din cauza ORIENTĂRII sexuale”

Fiecare dintre noi incearca sa se ‘adaposteasca’ la intersectia dintre trei realitati.

Una ‘exterioara’ noua, cea pe care alde Marx o numea “obiectiva” – adica existand in afara constiintelor noastre.
O a doua, existand in constiintele fiecaruia dintre noi – si diferita atat de cea ‘obiectiva’ cat si de fiecare dintre cele care vietuiesc in constiintele contemporanilor nostri. Aceasta realitate, ‘virtuala’, este, la randul ei, constituita din doua niveluri distincte. Unul ‘perceput’ – adica ce pricepem fiecare dintre noi din ceea ce se intampla in jurul fiecaruia dintre noi, si cel ‘dorit’ – adica imaginea pe care o ticluim, fiecare dintre noi, despre ‘cum ar trebui sa fie’.
Si o a treia, rezultanta, ‘cu voie sau fara voie’, a eforturilor noastre colective de a transforma realitatea ‘perceputa’ in cea ‘dorita’.

Este evident ca aceste trei niveluri pot functiona ca un cerc virtuos – si mare parte din istoria omenirii este un foarte elocvent exemplu in acest sens, sau unul vicios.
Ganditi-va la momentele de criza, aparent inexplicabile, care au punctat ‘marsul catre progresul omenirii’.
Debutul primului razboi mondial, de exemplu.

Si ce legatura are scandalul sexual din BOR cu toata chestia asta?

Cu diferenta dintre cercul virtuos si cel vicios?

Cu vreo 150 de ani in urma, Eminescu formula teoria ‘paturii superpuse’.
‘Destinul unei comunitati/natiuni este determinat de comportamentul celor chemati sa fie liantul ei social’.
A celor a caror treaba este sa faca in asa fel incat respectivul grup de oameni sa colaboreze.
Sa actioneze ca o natiune.
Sa nu cumva sa decada la stadiul de gloata amorfa.

‘Proprietarii de teren agricol’ din vremea lui Eminescu au fost intre timp inlocuiti de intreprinzatorii de astazi dar rolul lor a ramas acelasi. Atata timp cat acestia isi vad de treaba, economia reuseste sa ‘dea de mancare’ tuturor. Daca ‘latifundiarii’ ‘pleaca la Paris’ si ii lasa pe arendasi sa-si bata joc atat de teren cat si de tarani – sau atunci cand intreprinzatorii autentici sunt sufocati de ‘speculanti’, tara gafaie sub ‘botnita’ ‘ciocoilor vechi si noi’.
‘Invatatorii’ – adica cei chemati sa asigure o anumita coerenta in modul in care membrii unei comunitati se raporteaza la realitatea ‘obiectiva’, pot, si ei, sa fie preocupati de menirea lor sau, din pacate, se pot lasa orbiti de modernul ‘interesul poarta fesul’.
Politicienii, cei care ar trebui sa ajute diversele parti ale societatii sa se imbine in mod armonios, pot alege sa isi indeplineasca menirea. Sau pot fugi cu darul strans la nunta, lasandu-si mireasa cu ochii-n soare – si cu un maldar de vase murdare in brate. Sau, si mai rau, cu burta la gura.

Cam asa si cu ‘inaltii nostri prelati’…
Si mai e o chestie pe care nu reusesc sa o pricep.
Din cate stiu eu, de la o anumita ‘inaltime’ in sus, se presupune ca acestia ar trebui sa lase in urma orice preocupare de natura sexuala…
Si atunci, ce importanta mai are “orientarea” lor?!?

Sau oi fi eu cel a cui realitate ‘virtuala’ este complet disjunsa de cea ‘obiectiva’ a momentului…

Actualele contorsiuni din viata politica romaneasca par a fi desprinse dintr-o culegere de proverbe.

La loc de cinste fiind, bineinteles, cel din titlu!

Numai ca proverbul asta, cel putin pentru mine, este mai degraba o invitatie la meditatie decat un indemn.

‘Cat de important trebuie sa fie pentru tine sa treci puntea aia daca accepti perspectiva de a ramane, odata ajuns dincolo, brat la brat cu Uciga-l Toaca? Ca doar nu-ti inchipui ca dupa ce te va fi trecut puntea iti va spune “pa si-un praz verde”…’

Capitalismul nu are nici o legatura cu goana dupa profit…
Capitalismul este un sistem economic care se bazeaza pe incredere si respect reciproc intre partile contractuale iar goana dupa profit este o aberatie aparuta atunci cand prea multi dintre cei aflati in piata isi pierd busola.
In capitalismul autentic profitul este unul dintre indicatorii ca o ‘intreprindere’ se afla pe drumul cel bun.
In cazul ‘goanei dupa profit’, acesta devine unicul tel urmarit de ‘alergatori’.
Diferenta dintre cele doua situatii este data de atitudinea dominanta in piata, la un moment dat.
Sa nu cumva sa le confundam intre ele. Asemanarea este doar iluzorie.
In cazul unui organism biologic, placerea resimtita de acesta este un semnal ca lucrurile sunt pe calea cea buna.
Hrana este cea potrivita, temperatura ambianta este buna, tocmai si-a potolit setea… Orgasmul, placerea suprema, este ‘rasplata’ pentru perpetuarea speciei…
Pe de alta parte, indivizii care ‘vaneaza’ placerea cu orice pret incep sa experimenteze consecinte neplacute. Obezitate, cheltuieli exagerate la bordel, par in palma, consum de droguri…

Ascultandu-i pe salvamontistii care i-au scos din munte pe supravietuitorii tragediei din Retezat mi-am adus aminte de prima echipa care a reusit sa urce pe Chomolungma.

Pana la venirea englezilor, pentru localnici muntii erau doar ‘acasa’. Locul in care traiau si potecile pe care transportau marfa dintr-o parte in alta a granitei ce separa, si separa inca, India de China. Stiau locurile ca-n palma si nici macar nu isi pusesera problema sa urce pe crestetul ‘gainii celei mari’. (Se pare ca asta inseamna, in realitate, Chomolungma. O alta varianta, sugerata de mama lui Tensing Norgay, ar fi  “muntele atat de inalt incat nici o pasare nu poate zbura deasupra lui”.)

Ceea ce pentru englezi – care nu prea au munti pe la ei pe acasa, a fost o provocare – cel mai inalt munte din lume, pentru serpasi era doar cel mai ‘larg’ – si cel mai greu de ocolit. De unde si porecla “Big Fat Hen“.

Si atunci? Sa fi fost intregul efort de a urca pe Everest doar un moft? Al unor colonisti plictisiti?

Eu prefer sa il privesc ca pe un succes al colaborarii!
O echipa mixta. Unii au adus imboldul catre nou si necunoscut iar celalti expertiza intima cu privire la realitatea locului. Impreuna au reusit. Ceva ce unii n-ar fi putut face  singuri si  ce nici macar nu le-a trecut prin cap celorlalti.
Atat ascensiunea initiala cat si, poate mult mai important, transformarea ‘gainii celei grase’ din cel mai greu de ocolit munte din lume intr-o closca cu oua de aur.
Asta avand in vedere contributia turismului, inclusiv cel montan, la PIB-ul Nepalului. Pentru chinezi n-o fi atat de important … dar nu despre ei este vorba aici.

Intorcandu-ma la Retezatul nostru, si reascultandu-i pe cei de la Salvamont, trebuie sa iau in discutie modul in care actioneaza fiecare dintre cele doua categorii de oameni: exploratorii care incearca sa mareasca aria definita de barierele fizice si fiziologice care ne limiteaza si salvatorii care vin dupa noi atunci cand am cazut de partea ‘gresita’ a acelor bariere.

Nici nu stiu pe cine sa admir mai mult. Pe ‘exploratorii’ care, dupa ce toate ‘varfurile’ au fost cucerite, au inceput sa exploreze, de fapt, limitele organismului uman sau pe salvatorii care, cu netarmurita rabdare, isi pun expertiza, si sanatatea, la bataie. Si le ofera exploratorilor siguranta ca va veni cineva dupa ei. Daca, sau mai bine spus ‘cand’, ‘se intampla ceva’.

Poate ca exploratorii, din entuziasm?, sa fi impins putin cam tare limitele… sa duci copii pe varful muntelui doar de dragul ‘aventurii’ …

“Ne-am bagat cum am putut in resturile de panza care le-am recuperate, izoprenele le luase vantul, sacii i-am recuperate, plini de zapada. si am stat cred ca inca o noapte acolo. Inghetasem, nu sa deger, tata degerase la maini.

Imi era frica, batea vantul si ma rostogolea peste tata. Ma gandeam ca o sa m-arunce peste el si o sa alunecam la vale, asa ca incercam sa stau contra vantului sa nu ma miste! Ne foiam pentru a ne incalti cat de cat, miscam intai picioarele apoi din corp, numaram.

[…]

La un moment dat am inceput sa plang, imi era frica, eram inghetata si vroiam acasa! Parca auzeam ceva zgomote in noaptea de cosmar, dar credeam ca deja am halucinatii, asa ca nu ne-am facut sperante.”

Dar cine sunt eu sa judec?
Pana la urma nu asta e rolul ‘exploratorilor’? Sa intinda ‘coarda la maxim’?

Si nu asta e rolul nostru, al celor care pretindem ca ‘salvam’ lumea de propriile ei excese?
Sa ii asteptam pe exploratori cu bratele deschise si sa le oblojim ranile?

Bine, in masura in care explorarile lor nu ne pun tuturor viata in pericol… dar asta e alta problema.

Si nu este cazul aici!

dsc_0130

Afișul ăsta a fost pus cu ceva timp în urmă iar expoziția fusese organizată cu mult înainte.

OUG nr. 13/2017 a fost adoptată de către Guvernul Grindeanu în ultimele ore ale lui 31 ianuarie 2017 și publicată în Monitorul Oficial la prima oră a lui 1 februarie 2017.

Tot cam atunci a început și manifestația de protest.

Ordonanța a fost, în sfârșit, retrasă.

Vom reuși oare să des-veninăm scena politică înainte ca reptilele vii expuse vis a vis de clădirea Guvernului să se întoarcă la casele lor?

Și de ce atâta ‘homo homini lupus‘?
Uite, ‘exponatele’ astea nu se mănâncă între ele…

%d bloggers like this: