Archives for category: cooperare

– Du-te mă la vot!

– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.

– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?

– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!

Advertisements

Primul lucru pe care îl facem atunci când devenim conștienți este să observăm cât de diferiți suntem, fiecare dintre noi, de toți cei care ne înconjoară.

A doua fază este cea a judecăților de valoare.
‘Sunt mai bun/prost (din diverse puncte de vedere) decât cei din jurul meu’.

Apoi urmează înțelegerea.
‘Indiferent de cât de bun mă cred, niciodată nu voi putea face față de unul singur tuturor problemelor cu care mă voi confrunta’.

Această înțelegere poate fi o binecuvântare sau un blestem.
Totul depinde de modul în care am trecut de cea de a doua fază.
Aici s-au întâmplat două lucruri. Simultan și în strânsă interdependență. Ne-am făcut o părere despre noi înșine și ne-am cam găsit locul în societate. Nici unul dintre ele nu este bătut în cuie pentru totdeauna dar punctul de plecare își va păstra o foarte puternică influență pentru foarte mult timp.

Tot acum ne-am încropit și o oarecare părere despre ceilalți. Despre ceea ce se numește alteritate. Tocmai această părere ne va influența hotărâtor destinul.

A venit momentul să precizez că niciuna dintre aceste faze nu se termină niciodată cu adevărat. Cât suntem vii, bineînțeles.

Conștiința se largește/adâncește tot timpul, părerile pe care le avem despre noi și lume evoluează continuu iar înțelegerea noastră despre ce se întâmplă în jur/cu noi este în perpetuă transformare.

Fiecare dintre aceste trei faze fiind sub o dublă determinare. Individuală și socială.
Fiecare dintre noi are particularitățile sale iar fiecare grup social din care s-a întâmplat să facem parte are caracteristicile sale. Culturale și nu numai.
Ei bine, prima și cea de a treia etapă sunt influențate mai puternic de dimensiunea individuală a fenomenului în timp ce a doua are o componentă socială puțin mai importantă față de primele două.

Acum, după această extrem de sumară trecere în revistă, să vedem cum e cu disprețul.
Ne-am făcut o părere, despre noi și ceilalți, influențați fiind de părerile celorlalți despre noi.
Ne-am găsit locul în societate. Definit, în foarte mare parte, tot ca urmare a recțiilor celorlalți la prezența și acțiunile noastre.
Toată această experiență de viață a produs și o mare cantitate de emoție.
Cei mai mulți dintre noi, ‘normalii’, avem o părere amestecată. Atât despre noi înșine și despre grupul din care facem parte cât și despre celelalte grupuri cu care am venit vreodată în contact. Direct sau indirect.
Ni se pare că fiecare dintre noi avem calități și defecte. Iar cei mai mulți dintre noi cred, despre ei înșiși, că sunt mai degrabă buni decât răi. Tot așa, avem o părere relativ bună despre grupul din care facem parte și una din ce în ce mai proastă despre fiecare dintre celelalte. Cu cât un grup este mai departe, cultural vorbind, față de grupul în care ne simțim bine, cu atât mai proastă va tinde să fie părerea noastră despre acel grup.

Suficient de proastă pentru a-i disprețui pe membrii acelui grup? Individual și colectiv?

Totul depinde de istoria interacțiunilor pe care le-am avut cu membrii respectivelor grupuri ȘI de rezultatul la care am ajuns în cea de a treia fază de dezvoltare a conștiinței.

Problema este că, indiferent de modul în care s-a instalat, disprețul devine foarte repede reciproc și distructiv.

Calitatea colaborării dintre doi oameni/două grupuri depinde în mod esențial de părerea pe care o au fiecare dintre cele două părți despre cealaltă.
Atunci când ești tratat cu dispreț, vei avea tendința să disprețuiești la rândul tău. Indiferent de câtă nevoie ai de celălalt.

Toate religiile care au supraviețuit promovează iubirea dintre membrii congregațiilor respective. Ba chiar, unele dintre ele, și respectul reciproc dintre congregații.

Oameni fiind, mulți dintre noi spun una și fac alta.

Cad în păcatul disprețului. Uită tocmai învățătura care asigurat supraviețuirea societăților în care s-au născut și în care s-au dezvoltat.

În care au învățat să disprețuiască?
În care au fost învățați să disprețuiască?
Tocmai de către o parte dintre cei despre care se presupune că ar fi trebuit să știe că disprețul este sinucigaș?

Anumiți activiști politici și-au adus aminte că „dacă nu votezi, nu exiști”.

Ceea ce este perfect adevărat.
Pentru alegerile ‘normale’!
Locale, legislative, prezidențiale, pentru Parlamentul European….
In situația de mai sus, orice absență este un vot în alb dat întregii clase politice.

„Dați-i înainte că pe mine chiar nu mă interesează ce faceți voi acolo. Și voi accepta, cu ochii închiși, orice vă trece vouă prin cap.”

La referendum, la orice referendum, chestia e un pic diferită.
Din cauza pragului. Daca nu vin suficient de mulți oameni la vot, rezultă că subiectul nu este suficient de interesant pentru cetățeni așa că lucrurile vor fi lăsate așa cum erau și pănă atunci.
Cu alte cuvinte, la cele mai multe dintre referendumuri, absența echivalează cu un vot negativ.

„Nu mi-ați stârnit interesul. Ați ridicat o flamură mincinoasă!”

La referendumul ăsta, în mod special, absența devine o necesitate.
De data asta, însuși actul de a vota – indiferent cum, denotă că respectivul cetățean a acceptat deja principiul că drepturile omului pot fi reduse prin vot.

Referendumul acesta reprezintă, pur și simplu, o întoarcere în timp.

Cineva spunea că drepturile omului nu se votează iar altcineva îi replica că toate drepturile au fost înființate prin vot.
Amândoi au dreptate. Drepturile omului au fost, peste tot, confirmate prin vot. Al cetațenilor, al parlamentarilor… nici nu contează. Confirmarea drepturilor a fost, într-adevăr, un demers politic și democratic.

A le restrânge, chiar dacă tot prin vot, este extrem de periculos.

După îngustarea definiției cu privire la familie vor urma dreptul de a face avort, de a da divorț, de a  ‘glumi cu cele sfinte’, egalitatea femeii cu bărbatul, dreptul la vot al femeilor … iar lista poate fi prelungită până la infinit.

Educația pe care am primit-o, adică toată istoria pe care am citit-o până acum, mă obligă să stau acasă. Și să sper că mai puțin de o treime din electorat va considera că este normal să se bage în viețile concetățenilor lor.
Folosind cabina de vot pe post de scurtătură.

Pentru varii și foarte numeroase motive, o parte dintre noi se pregatește de referendum.

N-am de gând să fac un proces de intenție. E mult mai greu să înțelegi ce se întâmplă în capetele unor oameni decât să estimezi posibilele efecte ale faptelor acestora. Care sunt, până la urmă, consecințe directe ale convingerilor respectivilor.

Obiectul referendumului este precizarea conceptului de familie.
Se pare că viața a luat-o înaintea limbajului iar înțelesul atribuit acestui cuvânt de către o parte dintre noi a devenit mai larg decât sunt dispuși să accepte o altă parte dintre contemporanii noștri.
După referendum vom ști precis câți dintre noi vor fi considerat subiectul suficient de important pentru a ieși la vot, câți dintre noi sunt atât de deranjați de lărgirea conceptului încât să dorească limitarea sa prin mijloace constituționale și …

Și vom mai afla ceva.
Câți dintre noi s-au lăsat duși de val suficient de departe de mal încât au fost prinși de curentul de fund. Fără nici un joc de cuvinte. Curentul de fund este ceva real. Dacă nu ești atent te trage în larg, te obosește și…

Referendumul este un instrument cât se poate de democratic. Cu ajutorul său pot fi evaluate destul de precis atât opinia populației cu privire la un anumit subiect cât și gradul de interes al oamenilor cu privire la subiectul respectiv
Democrația, la rândul ei, este una dintre metodele prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor.

Cealaltă metodă prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor fiind autoritarismul. De orice nuanță.
Acesta presupune ca un număr suficient de mare dintre membrii grupului să se constituie – implicit sau explicit, în supuși. Dictatori potențiali se găsesc pe toate drumurile.
Așa că de fiecare dată când vor fi suficient de mulți oameni dispuși la ascultare se va găsi câte un dictator care să pună șaua pe spinările lor.
Cu condiția ca cei care înțeleg ce se întâmplă să doarmă pe ei. De lene sau din oricare alt motiv.

La rândul ei, democrația presupune și ea ceva.
Convingerea, implicită sau explicită, a suficient de multora dintre membrii grupului, că oamenii – toți, sunt egali în drepturi. ȘI onești.
Egalitatea fără onestitate nu face doi bani. Degeaba ne considerăm egali în drepturi dacă legea de bază care guvernează interacțiunea dintre noi este ‘legea junglei’. Dacă suntem dispusi să acceptăm ca cel mai ‘puternic’ să ia ‘tot’. Dacă nu suntem conștienți cu adevărat că nici unul dintre noi nu s-ar putea ‘descurca’ de unul singur.
Care e ăla care ar putea supraviețui pe o insulă pustie mai mult de două săptămâni? Chiar dacă ar avea la dispoziție toată tehnologia din ziua de azi… Știe vre-unul dintre noi să o folosească pe toată… Și ce-ar face la bătrânețe? Sau dacă și-ar rupe un deget? Un picior?

La asta se referă onestitatea despre care vorbeam mai devreme. La puterea de a recunoaște, fiecare atunci când se uită în oglinda sufletului său, că nici unul dintre noi nu este de neînlocuit. Că nici unul dintre noi nu poate face singur nimic. Că nici unul dintre noi nu le știe pe toate.
Că de fiecare dată când vre-unul dintre noi s-a dat rotund – și ceilalți au fost suficient de ‘leneși’ încât să nu reacționeze, lucrurile au degenerat.
Au trecut mai puțin de 30 de ani de când abia am scăpat de dictatură, nu avem voie să uităm chestiile astea.

Onestitatea despre care vorbeam mai devreme a  produs – prin ‘operaționalizare’, ‘drepturile omului’.
Convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi se manifestă din punct de vedere practic prin câteva ‘drepturi’. Dreptul fiecăruia dintre noi de a trăi, de a dispune de proprietatea proprie, de a-și exprima liber opinia – inclusiv prin vot.

Ei bine, „convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi” a evoluat în timp.

La început erau ‘egali între ei’ doar boierii. Adică proprietarii de pământ.
Apoi egalitatea a fost extinsă asupra tuturor bărbaților peste o anumită vârstă.
Mai târziu a fost lărgită ca să încapă și femeile. Ba chiar și cei din ‘alte nații’.

Iar fiecare dintre aceste ‘extinderi’ ale egalității au fost confirmate, democratic, prin vot.
Indiferent că a fost vorba despre referendum sau alegeri obișnuite, fiecare dintre aceste drepturi a apărut, și apoi confirmat, ca urmare a unui proces democratic.

Exact aceasta este capcana care se cască, cât se poate de larg și de adânc, în spatele referendului pentru precizarea noțiunii de familie.

Limitele reduc libertatea. Adică drepturile pe care le avem fiecare dintre noi.
Și e normal să fie așa. Fiecare dintre noi avem dreptul la viață dar eu nu am dreptul de a trăi furând ficatul altcuiva. Fiecare dintre noi avem dreptul la exprimarea opiniei proprii dar nu avem dreptul de a jigni în stânga și în dreapta. Chiar și dreptul de proprietate – fundamental pentru unii dintre noi, are anumite limite. De bun simț de alfel. Trebuie să permitem accesul pompierilor pe proprietatea noastră atunci când aceștia vin să stingă casa vecinului… de exemplu…

Orice definiție este, prin definiție, o limitare. Cu cât mai strictă, cu atât mai limitativă.
Limitarea conceptului de ‘familie’ la ‘uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie’ introduce doua distorsiuni în evoluția lucrurilor.
Restabilește o ierarhie între soți – bărbatul este menționat primul, și frustrează pe toți ceilalți care se consideră a fi parte dintr-o familie. Membrii familiilor monoparentale ar fi doar primul exemplu care imi vine in minte. Și ce se întâmplă cu soțul supraviețuitor, mai ales în lipsa copiilor? Mai face acesta parte din familia socrilor săi?
M-am întins prea departe? Nu despre genul ăsta de famile este vorba?
Din păcate, asta este problema cu limitele… încurcă foarte mult și, tocmai de aceea, trebuie ridicate foarte repede atunci când ne dăm seama că deranjează bunul mers al societății.

Uite și una dintre limitele procesului democratic. Nu este perfect.
Istoria a demonstrat că unele dintre deciziile adoptate într-un mod considerat a fi fost democratic nu au fost deloc adecvate.
Cel mai bun exemplu ar fi procesul electoral prin care poporul german i-a oferit lui Hitler o majoritate, cei drept relativă, în Reichstag.
Cu toate că acesta declarase foarte clar ca avea intenția de a restrânge dramatic o serie de drepturi ale unor categorii largi de oameni.

Tocmai de aceea se spune că „drepturile nu se votează”.
Ele doar au fost certificate, odată pentru totdeauna, prin vot.
A accepta principiul că un drept poate fi restrâns prin vot denaturează însuși conceptul de democrație.
Introduce, pe ușa din dos, conceptul că un grup de oameni – majoritatea, poate reduce drepturile altui grup de oameni – aflat, la un moment dat, în minoritate.

Cum ar fi, de exemplu, ca bătrânii să stabilească, prin vot democratic, că dreptul lor la viață este mai important decât dreptul copiilor la educație?
Nu explicit… doar prin intermediul cifrelor. Stabilind că bugetul asigurărilor de sănătate trebuie să fie de două ori mai mare decât cel al educației? Nu știu dacă nu cumva ăsta este deja raportul între cele două bugete dar sunt sigur că ați înțeles ce vreau să spun.

Sau cum ar fi ca cei care au absolvit 8 clase – o largă majoritate, să restrângă – tot ca urmare a unui proces democratic, dreptul la vot al celor considerați a fi ‘prea proști ca să voteze’?

 

Precum toate celelalte zicale, și aceasta are cel puțin două înțelesuri.

Unul direct, ‘orice regulă este întărită de fiecare dată atunci când este sancționată încălcarea ei.’

Și cel implicit. ‘Orice comportament aflat în afara regulii slăbește regula și pregătește cadrul pentru schimbarea acesteia’. Adică favorizeaza apariția unei noi reguli.

Ei bine, toate astea au, evident, consecințe.

Regulile, toate, stau la baza funcționarii organismelor sociale.
Care organisme sociale sunt forme de organizare prin care membrii lor – adică noi oamenii, încercă să-și maximizeze șansele de supraviețuire. Și, dacă se poate, bunăstarea.

Istoria demonstrează, cu asupra de măsură, că de cele mai mari șanse de supraviețuire, precum și de cea mai ridicată calitate a vieții, se bucură acei indivizi care trăiesc în societăți cu adevărat democratice.

Cu toate acestea, în absolut toate societățile – inclusiv în cele democratice, există indivizi care încearcă – din prostie, din credința că astfel le va fi lor mai bine sau din amandouă cauzele simultan, să promoveze idei de natură totalitaristă.

Pe cale de consecință, supraviețuirea – și bunăstarea majorității membrilor, acolo unde este cazul, societăților depinde de capacitatea membrilor de a-și înfrânge frica și de a ‘reaminti’ ‘excepțiilor’ cât de esențială este respectarea ‘regulii benefice’.

Și care este ‘regula benefică’?

Respectul reciproc. De acolo pleacă totul.

De fiecare dată când supraviețuirea individuală devine mai importantă decât respectul, incliv cel de sine, iar această atitudine devine regulă/virtute socială – ‘capul plecat, sabia nu-l taie’, se va găsi câte cineva care, în disprețul tuturor regulilor de bun simț, să se pună în ‘fruntea bucatelor’.

 

 

Eu fiind, așa… un pic mai țăran, prefer să o fac ‘din mână’.
Cu cardul, într-adevăr, dar ‘din mână.’ ‘Față-n față’, care-vasăzică, nu pe internet.
Sau ‘prin’ internet?!?

Așa că m-am prezentat în fața ghișeului. Unde eram a cincea persoană la coadă.

‘Mișto. Scap repede.’

De obicei, chiar merge relativ repede.
Sunt două ghișee, la unul dai ‘nota de plată’ – pe care ai primit-o prin poștă, ai cerut-o de la un alt ghișeu sau, mai nou, ai calculat-o (estimat-o) singur.
La celălalt dai banii. Sau cardul.

După vreo cinci minute – timp în care am aflat, din afișe, că trebuie să anunți la primul ghișeu că ai de gând să plătești cu cardul și că între 12 și 12:30 casieria e în pauză, am început să reconsider situația.
Încă nu plecase nimeni. Și era deja 11:47.
Am încercat o glumă cu cel din față dar n-a mers. A râs, politicos, dar se vedea că nu are chef.
Așa că am continuat să mă uit în jur. Ajung acolo cam de două, trei ori pe an – în medie, și fac treaba asta de aproape 20. De fiecare dată descopăr chestii noi.

Situația s-a deblocat relativ repede și cel din fața mea a ajuns sa dea un teanc de hârtii la primul ghișeu.
‘Cât plătiți?’
‘Păi scrie acolo’.
‘Nu știți cât ați calculat?’
‘N-am calculat eu. O colegă de-a dumneavoastră a făcut impunerea.’
‘Trebuia să-mi dați doar ultima pagină!’

Într-un fel, chiar avea dreptate… și totuși… ‘colega’, poate într-un exces de zel, capsase la-olalta tot teancul de hârtii…

Mă rog… Îmi vine și mie rândul, spun repede că am de gând să plătesc cu cardul – toți cei din fața mea făcuseră la fel, și mă blochez.
Observ, cu stupoare, că după a nu știu câta modernizare a softului, operatoarea de la ghișeu e nevoită să introducă data la fiecare tranzacție!
10 caractere bătute aiurea la fiecare notă de plată! Chestia asta n-ar avea sens nici dacă ar fi vorba de două note de plată pe săptămână, da-poi-mite nu știu câte zeci pe oră…

‘E 12! Domnul e ultimul!’ observă, aproape triumfător, operatoarea de la primul ghișeu.
Și închide, rapid, cele două gemulețe opace care o separă de ‘lumea dezlănțuită’.
Fac un pas lateral spre stânga, pentru a ajunge să plătesc, și mă uit – cu o oarecare jenă, în spate.

Mai era o singură persoană!
O doamnă de vreo 50 și ceva de ani.
Care se uita, cu un fel de resemnare senină, la cele două gemulețe…

‘Da-ți-mi cardul!’
‘I-l arăt și gata!’
‘Aici nu merge!’
Îi dau cardul, continuând să mă uit lung la teminalul POS, pe care se vedea clar simbolul pentru contact-less.
‘Pinul!!!’

La prima vedere, atitudinea celor două casiere pare cel puțin ciudată.
Cum poți să-i închizi cuiva oblonul în nas – și să-l lași să aștepte încă o jumătate de oră, în condițiile în care putea-i să-l ‘rezolvi’ în mai puțin de un minut?
Din timpul tău, într-adevăr…
Și totuși… un minut din timpul tău față de jumătate de oră din timpul altuia…

În cele două secunde – sau cât mi-o fi trebuit să bag pinul, mi-au trecut prin cap toate schimbările pe care le observasem în ultimele cinci minute.
Aparatul cel nou de aer condiționat. Cu invertor! A cărui conexiune cu unitatea exterioară fusese trasă prin, efectiv, „prin” geam. Fusese spart colțul unui ochi de geam ca să treacă legătura de țevi și cordonul de alimentare. Gaura, ciobită, era cam de trei ori mai mare decât ar fi fost nevoie și, probabil, urmează să fie lipită cu scotch. La iarnă… Și, de fapt, oricum nu contează prea mult… Toată ‘vitrina’ e făcută din ochiuri de cornier ‘astupate’ cu câte o singură foaie de geam. Lipit cu chit din ăla roșu! Așa cum se închideau balcoanele pe vremuri…
Iar în vitrină, chiar lângă casierie, sunt câteva tomberoane de gunoi! Înăuntru!
Nu put, într-adevăr, dar au câțiva ani buni… Și își arată vârsta… cu prisosință… Am încercat să arunc o hârtie într-unul dintre ele și am rămas cu capacul în mână…

În condițiile astea… cele două casiere se poartă de-a dreptul civilizat…  cel puțin în comparație cu condițiile în care trebuie să muncească…

 

Huh?!?

thinking

We’re not the only ones able to use tools to solve problems.
We’re not the only ones capable of self-awareness. Otherwise said, to recognize ourselves in a mirror.
We’re not even the only ones able to use language to dampen our feelings for long enough so that the frontal cortex might take over from the amygdala.

So?

But what does it mean to be human?

What if being human means being able to do all those three things, simultaneously?

Well, I’m not so sure I’d be comfortable with that…

‘Dampen our feelings for long enough so that the frontal cortex might take over from the amygdala’.

A key difference between a psychopath and a sociopath is whether he has a conscience, the little voice inside that lets us know when we’re doing something wrong, says L. Michael Tompkins, EdD. He’s a psychologist at the Sacramento County Mental Health Treatment Center.

A psychopath doesn’t have a conscience. If he lies to you so he can steal your money, he won’t feel any moral qualms, though he may pretend to. He may observe others and then act the way they do so he’s not “found out,” Tompkins says.

A sociopath typically has a conscience, but it’s weak. He may know that taking your money is wrong, and he might feel some guilt or remorse, but that won’t stop his behavior.

Both lack empathy, the ability to stand in someone else’s shoes and understand how they feel. But a psychopath has less regard for others, says Aaron Kipnis, PhD, author of The Midas Complex. Someone with this personality type sees others as objects he can use for his own benefit.

Oops!

So one of the very things which make us human might also explain why some of us become psycho/sociopaths?

No, not only one. All three of them.

For a psycho/sociopath to become manifest, one has to behave like one. To act like one. To make the difference between their own persona and the rest – self-awareness, and then to use tools to defend/enhance what makes their own persona so special. Regardless of whatever consequences those actions might impose upon any second or third party.

Then how come we have survived for so long?
As a species?

According to Ernst Mayr – ‘evolution is not about ‘survival of the best’ but about the demise of the unfit’, whatever psycho/sociopathy has plagued us wasn’t enough to kill us.
What kept it in check?
We might have a natural propensity for doing the right thing but… bad things still happen… the mechanism which ‘tames’ us has to be a dynamic one… Does the job in an at least satisfactory manner – we’re still here, it has successfully adapted to whatever historical changes had fallen upon our head – again, we’re still here, but is not fail proof. From time to time, evil explodes into the world.

We’ve somehow coped with these ‘explosions’. For now, at least.

Basically, any future strategy for survival might imply one of the next two scenarios.

Put our faith in God. Who had created us. And who’ll lead us out of whatever predicament we might get in. Even if/when we do it to ourselves. Simply because he is our loving father.

Remember that when we had really pissed him off, he had preferred to cleanse the entire (known) world with water. And learn to reign in our own ability to do the wrong thing.

And, maybe, our distance nephews will consider that being human means being able to innovate AND to knowingly keep that ability in check.

There is an almost unanimous consensus about laws having to be considered either natural or man made.

As in the law of gravity is implacable – hence ‘natural’, while the Penal Code is a lot more ‘amenable’.

Yeah, right…

Then how come Hammurabi had been able to write his Code some three and a half Millennia before Newton famously noticed that apples do fall to the ground? Besides being such irresistible objects of temptation, of course.
One way out would be to assume that Hammurabi was a lot smarter than Newton but that would be too easy, don’t you think?

Now that I’ve mentioned the noticing game, let me point out some of my own observations.
People have tried to fly way before Newton had told them this is impossible – for us, at least.
Individuals might occasionally get away with murder but murderous societies are far less stable than the more peaceful ones.
Gravity has been already ‘defeated’ while no totalitarian government has yet managed to ‘stay afloat’ in a consistent manner – no matter how many dissidents it had murdered.

Another approach to this conundrum would be to consider that natural laws deal with the non responsive kind of chaos while man made ones are meant to approximate what happens when the chaos is able to respond to what’s being thrown in it.

For instance weather and financial market. No one can change the weather – hence it is considered a non-responsive kind of chaos, while the market is constantly pushed one way or another by the various pieces of information that reaches the participants. Which participants respond to those inputs – according to their own abilities and preferences, hence the ‘responsive’ character of the market.

So, could we consider that nature is non-responsively chaotic while humans behave equally chaotic but in a responsive manner?

The key word here being ‘we’, of course.
After all, we have coined the very concept of law, we are the ones speaking about the difference between ‘natural’ and ‘man made’ and we have discovered, formulated and eventually bent all laws… both natural and man made.

It seems that the whole situation is a lot foggier than at the begging.
That I’ve messed things up instead of making some sense of them…

Let me use another tack.

First of all, let me notice that we’re surrounded by ‘things’. And that these things relate to each other. And to us, of course.
From this point of view, the world is made of things AND of the relationships that appear amongst these things.

And here’s the catch. Laws are not things. They are a small part of the relationships that appear between the things that exist in this world. And since we’ve already discovered that there are a lot more things around us than we will ever be able to ‘see’/notice, it would be unreasonably to expect us to be able to notice all the relationships that ‘tie together’ the world.

That doesn’t mean we shouldn’t try!

Returning to what we call ‘laws’, let me add yet another classification.

‘Noticed’ laws versus ‘pro-active’ laws.

In this sense ‘thou shalt not kill’, the Law of Gravity and ‘drive on one side only’ are, all three of them, ‘noticed’ laws. In the sense that things remain in order as long as we observe these laws.

On the other hand, pro-active laws are a lot more trickier.

‘Do this, do that’! …

‘Why?!?’

‘Because I know better AND/OR because I can make you obey my orders!’

While observing the noticed laws is essential in letting things flow naturally, imposing/accepting ‘pro-active’ laws is the recipe for disaster. Man made disaster.

Tanti UE ne-a spus sa dam jos sarmele de pe stalpi.

Si noi ne-am conformat.
Uite-asa a aparut reteaua de fibra optica care transporta tot internetul si turma de canale de televiziune la care ne holbam cu totii de parca am fi hipnotizati.
Deocamdata, aceasta retea acopera doar marile bulevarde.
Si se extinde, treptat, spre ‘interior’.

Undeva pe la mijlocul lui Decembrie, a venit randul strazii Matei Voivod.
Asa ca niste Dorei vajnici au profitat de vremea frumoasa si s-au apucat sa taie un santulet prin asfalt.
Intre timp s-a stricat timpul si, incet incet, a venit Vinerea Pastelui.
Alti Dorei vajnici au descarcat, dis-de-dimineata, niste colaci de cablu optic, au adancit santuletul si s-au apucat sa pozeze cablul.
Dupa care s-au apucat sa faca niste beton. La lopata pe trotuar.
Ca sa umple santul. Mi-au explicat ca nu pot lasa cablul ‘in aer’ si ca aia cu asfaltul sunt altii…

Discutia a inceput de la hohotele mele.
Tocmai treceam pe langa ei si contrastul dintre colacul de cablu optic si Dorelul lopatand pe trotuar a fost atat de grotesc incat m-a umflat rasul.
Dorel s-a uitat lung la mine, eu mi-am plimbat privirea de la cablu la lopata lui, el s-a prins si a inceput sa rada cot la cot cu mine.
Dupa care mi-a explicat cum e treaba cu asfaltul.

Si sa nu uitam ca Dorel stie sa monteze cablu optic. Poate ca nu toti, dar macar unul din echipa stie sa lege cablurile alea intre ele. Iar treaba asta se face cu un laptop si niste scule destul de complicate.

Nu stiu ce ma face sa cred ca Doreii astia ar fi in stare sa se coordoneze mai bine singuri, fara sefii aia care ii trimit sa sape santuri inainte de Craciun si sa le umple in Vinerea Mare.

We are constantly being told that we’re living in the best possible world.

I agree with that.
Of course it’s the best possible one… specially since there’s no other!

On this side of the Styx, anyway…

Let’s get real now.

This is the Century when we’ve managed to open up all corners of our round Planet. We’ve ‘conquered’ the most remote and inhospitable places – both poles, all mountain tops and most of the ocean floor, including that beneath the Arctic Ice Sheet, and, way more important, made most of the Earth solid surface accessible for almost everybody. By car, by train, by plane, by bike, by ferry …
We’ve managed to populate all the ‘cubicles’ designed by Mendeleev and we found uses for most of them.
We’ve managed to identify a vast array of natural resources. We’ve developed matching technologies to exploit each of them, to transform and combine them into what we thought it would fit our fancies and to distribute the results to whomever wished to receive them.
We’ve continued to develop already invented means of communication and we transformed them into something totally different. Practically, we’ve restored the world to it’s ‘Golden Age’. We now live in the Global Village.

Which is not that much different from the old one…

Now, with the world watching Aleppo burn, Daraya fall, and Idlib and other Syrian cities suffer so brutally, Pope Francis’s description of Syria as “abandoned and beloved” rings chillingly accurate. After Bosnia, I was sure the international community would never again stand by and watch in silence as hundreds of thousands of people were bombed relentlessly, starved, beaten, traumatized, and denied the most basic human rights, including education and medical facilities. During the height of the worst years in Sarajevo, from 1992 to 1994, you could chart the ebb and flow of the city’s hope, like the steady flow of the Mijacka River, whose shelled bridges we had to run across to avoid getting hit by snipers. Food supplies ran out; soldiers were getting slaughtered on the fronts; the hospitals’ generators went down.

Janine Di Giovanni, From Sarajevo to Aleppo, Lessons on Surviving a Siege,
The Atlantic, October 12, 2016

What happened with “only a fool learns from his own mistakes, the wise man learns from the mistakes of others“?

OK, back to square one…

1918 had seen the end of the First World War.
Which was the first ‘mixed’ war and the one which should have been the last…

‘The last’ part is obvious, let me elaborate on ‘the first mixed’ one.

Basically, people are both lazy and easily frightened. Their natural tendency is to ‘give in’, a.k.a. ‘trade in’ rather than ‘fight for it’ ‘to the ultimate consequence’.
Which actually makes a lot of sense. Just imagine what would have happened if we were just a tad more combative than we used to…

Need a clue? Click on the picture below.

sex bonobos chimps

Welcome back.

The proposition “Laziness and congeniality is our default mode (mood?)” is valid but from a ‘statistical point of view’.
On a ‘case by case approach’, the manner in which each of us reacts in specific circumstances depends both on those circumstances and on our own interpretation of what’s going on. In fact, it’s our individual consciousness which makes things even more complicated than the situation described in the video above.

During most of our history, human social arrangements have closely resembled those of the chimpanzees. Alpha males have somehow managed to climb to the top of the food chain while the ‘laziness’ of the rest kicked in and allowed the alpha males to do more or less what they pleased.
Which had included a lot of unwarranted aggression.

Up to WWI, most wars had been started by aggressive rulers who had somehow convinced their followers to attack one or more of the neighbors. Which neighbors were also organized more or less like a chimpanzee troupe – ‘lazy and congenial people’ ruled by which ever alpha male was aggressive/cunning enough to remain in power.
These social arrangements had a very interesting consequence.
All conflict was between rulers and all wars were ‘turf wars’.
The belligerents were not attempting to out-kill each-other but to establish hierarchies. More prosaically, war was nothing but ‘protection racket’. The loser had to pay a certain amount of money to the winner – ‘war reparations’, surrender a piece of the ‘turf’ or both at the same time.

In time – due to particular circumstances, some of what are currently known as ‘nations’ have learned that ‘chimpanzee social order’ leads to unnecessary suffering and have (re)invented an alternative. A.k.a. democracy.

WW1 was the first major war which pitted authoritarian regimes against democratic ones.
Yes, humankind had already witnessed some wars which had been started by more or less democratically run countries – the British Empire had attacked the Boer Republics in South Africa, for example, only this is but a blog post, not a 500 page dissertation…
Unfortunately, the democracies which had won the WWI had behaved totally inappropriately… with dire consequences. For them, as well as for the rest of the world.

The Treaty of Versailles imposed a huge amount of war reparations upon the main loser. Germany.
Two consequences have arisen from here.

The obvious one was WWII. And almost nobody disputes this.
The less obvious one was that those war reparations had transformed war itself.

A democratically run coalition imposing war reparations upon a defeated and leaderless/dispirited population had transformed war from a dispute between rulers into a dispute between nations.

This was the ‘accelerant’ used by Hitler to start the second funeral pyre which had engulfed Europe…

Democratically run nations behaving inconsiderately towards other nations also established an immensely dangerous precedent.

The first example of which had occurred less than 20 years later in Spain.

 

%d bloggers like this: