Archives for category: colaborare

Nu-i asa ca auziti foarte des expresia asta? ‘Oarecum’ peiorativa?

Fix acum 51 de ani, Peter L. Berger si Thomas Luckman publicau “Construirea Sociala a Realitatii“.

Simplificand la maxim, se poate spune ca cei doi ne explica cat de profund modificam noi realitatea care ne inconjoara – si in care traim, prin simplul fapt ca discutam intre noi despre aceasta realitate.

La o a doua lectura, vom intelege si cat de determinant este modul in care purtam aceasta discutie.

Pentru inceput, avem nevoie sa sesizam diferenta dintre limbajul diplomatic si cel uzual.

Cel uzual fiind cel pe care il utilizam in mod normal. Adica cel care nu are nevoie de ‘traducere’. Cel cu ajutorul caruia spunem ‘verde-n fata’ ce avem pe inima.

Spre deosebire de limbajul uzual – adica cel explicit prin excelenta, limbajul diplomatic are mai degraba menirea de a pastra deschis canalul de comunicatie. Și abia în secundar pe aceea de a preciza o anumita pozitie.

Cele doua limbaje sunt atat de diferite datorita circumstantelor in care au evoluat.

Cel uzual este folosit de catre interlocutori familiari unul cu celalalt. Atat de familiari incat dau exact aceiasi conotatie cuvintelor folosite, stiu foarte bine ce parere au unul despre celalalt si, cel mai important, stiu cu totii ca relatia dintre ei va continua aproape indiferent de rezultatul episodului de comunicare in timpul caruia este folosit respectivul tip de limbaj.

Ei bine, aproape toti dintre noi – indiferent de nivelul de educatie, stim – chiar inconstient, sa ‘schimbam foaia’ atunci cand macar una dintre conditiile de mai sus nu mai sunt indeplinite.
Indiferent de cat de familiari suntem cu interlocutorii nostri, incercam sa dregem busuiocul atunci cand sesizam ca celalalt chiar s-a bășicat. Iar primul lucru pe care îl facem în astfel de situații este să vorbim ‘frumos’.
Ca să nu mai spun despre cât de grijuliu vorbim cu o persoană ‘de rang superior’! Asta în special atunci când soarta noastră depinde de decizia ce urmează să fie luată de acea persoană în urma dialogului pe care îl purtăm. Și câtă grijă avem ca în timpul acestui dialog să transmitem informația pe care intenționăm să o aducem la cunoștința interlocutorului nostru…. dar mai ales câtă grijă avem ca dispoziția acestuia față de persoana noastră să devină cât mai favorabilă- sau măcar să rămână neutră,… fiind dispuși, la nevoie, să sacrificăm chiar și o parte din precizia comunicării…

Până la urmă, vorbim despre două tipuri complet diferite de comunicare.
După un episod în care a fost folosit limbajul uzual, amândoi interlocutorii rămân cu informațiile schimbate cu acel prilej precum și cu sentimentul că lucrurile vor continua mai mult sau mai puțin neschimbate. Doi ‘dușmani’ vor continua să se dușmănească după fiecare schimb de invective iar doi prieteni vor ști că se pot baza unul pe celălalt chiar și după un episod de comunicare în timpul căruia au făcut mișto unul de celălalt – bineînțeles cu condiția ca miștoul să fi rămas în parametrii obișnuiți.
Ei bine, la sfârșitul unui episod de comunicare ‘diplomatică’ interlocutorii rămân cu mai puține informații și cu mai multe întrebări decât dușmano-prietenii de mai sus. Franchețea limbajului uzual îi face pe aceștia din urmă să pună preț pe informațiile vehiculate – tocmai pentru că cei doi știu la ce să se aștepte unul de la celălalt, în timp ce chiar ‘onctuozitatea’ limbajului diplomatic menține trează vigilența celor care îl folosesc. ‘Oare ce a vrut să spună cu adevărat?’ ‘Câte dintre vorbele lui au fost sincere și câte au fost spuse doar pentru a-mi face mie plăcere?’

Bine, bine… foarte interesantă ‘pregătirea asta de artilerie’… dar ce-ar fi să revii la cestiune? Care-i legătura dintre barbologia asta savantă și ‘interesele politice’ pe care te-ai pornit să contruiești colțul ăsta de realitate virtuală?

Șmecheria este că barbologia asta are sens doar dacă ambii interlocutori sunt cu adevărat conștienți despre ceea ce se întâmplă în jurul lor. Dacă amândoi interpretează la fel cuvintele care zboară dintr-o parte în alta.
Dacă unul dintre ei este setat pe modul diplomatic iar celălalt crede că episodul de comunicare face parte din cotidian… s-ar putea ca realitatea nou creată să fie atât de depărtată de cea precedentă încât să nu existe prea multă congruență între cele două…

Revenind la interesul de moment – acela de a concluziona într-un fel barbologia de astăzi, să despuiem ‘interesele politice’ de vălurile diplomatice care funcționeză ca niște perdele de fum.
Vorbind pe șleau, ‘interese politice’ este un eufemism folosit de ziariști pentru a spune, în mod politicos, “interese de partid”. Și mai precis, “interese înguste de partid”.’Profesioniștii în comunicare’ folosesc această locuțiune din nevoia de a păstra o relație funcțională cu partidele, din servilism sau, poate, pentru că ‘sună mai bine’.

Indiferent de motiv, prejudiciul adus comunității – în întregul ei, este enorm.

Repetat ad nauseam, termenul induce în conștiința populară sentimentul că politica este ‘o curvă’.
Iar când spun ‘conștiință populară’ mă refer la toată populația. Y compris întreaga clasă politică – că doar de pe malurile Senei ne-am învățat să “umblăm cu cioara vopsită”.

cioara vopsita

Oamenii de ‘rând’ s-au lăsat convinși că politica este o chestie extrem de murdară – așă că se țin departe de ea, în timp ce politicienilor – adică cei cărora nu le e frică de mizerie, li se pare din ce în ce mai normal să continue așa cum sau obișnuit deja.

Vorbeam undeva mai sus despre o lipsă de congruență. O din ce în ce mai acută lipsă de congruență.
Clasa politică este detașată de restul oamenilor. Adică realitățile în care trăiesc fiecare dintre aceste două categorii au din ce în ce mai puține lucruri în comun.

Cu toate că distanța dintre cele două realități a apărut ca urmare a ‘eforturilor’ – sau a ‘neglijenței’?, ambelor categorii de oameni…

Advertisements

Astazi am fost in vizita la o multinationala.

Care s-a mutat de curand intr-un sediu nou. Si destul de elegant.
Nu atat de elegant incat clientii sa-si puna problema ca banii lor ar fi aruncati pe apa sambetei ci doar atat de elegant incat sa te simti bine atunci cand te duci sa-ti platesti factura.
Sau sa intrebi una si alta.

Am ajuns pe la vreo 8 si ceva. Office hours de la 7:30. Pentru cine nu vede bine, sapte impartit la treizeci. Ora Romaniei!
Bineinteles ca eram singurul client.
Atat de singur incat atunci cand am intrat pe usa, angajatele s-au raspandit precum potarnichile…

Ajung eu la casa, care e chiar langa usa, … ma holbez la un scaun gol… si incep sa sper ca macar una dintre ‘potarnichi’ va ajunge sa se aseze pe scaunul respectiv.
Dupa vreo 15-20 de secunde se aude o voce. Din spatele unei coloane. Care se afla dincolo de ‘tejgheaua’ dintre mine si scaunul cel gol. Vocea vorbea la telefon. Ceva banal, intr-o tonalitate foarte degajat-familiara.
Trag si un un ‘buna-ziua’. Destul de apasat, in speranta ca posesoarea vocii va afla de prezenta mea.
‘Ma scuzati’ spuse vocea si, imediat dupa aceea, posesoarea se retrage inapoi dupa coloana.
Conversatia mai dureaza vreo doua minute, fara sa fie atinse cine ce subiecte arzatoare. Vreo inundatie de la vecinul de sus, vre-un copil cu rosu-n gat… nimic de genul asta.

-Vreti sa platiti factura?
-Daca oi avea ceva de platit… nu am primit nici o factura de mai mult de o luna.
-Sa ma uit… nu aveti nimic de plata, nu a fost emisa nici o factura.
-Cum vine asta?
-Nu stiu, asta intrebati alaturi, la colega mea.
-Aveti un sediu ca la Paris.
-Se poate, eu n-am fost acolo.
-Mai ramane sa va invete sa va purtati ca la Paris.
-Pai mi-am cerut scuze, nu? Vorbeam cu sefa mea!
-Cu atat mai mult ar fi trebuit sa-i spuneti ca a intrat un client si ca veti reveni dupa ce pleaca. Orice sef ar aprecia chestia asta!

Mi-am dat seama ce prostie imensa am spus chiar inainte ca ecoul vorbelor mele sa se fi stins.
“Ma scuzati” fusese rostit tare si direct in microfon. Sefa respectiva nu avea cum sa nu fi auzit….
Sa ma fi mintit casiera? Vorbea cu altcineva?

Ma duc la colega de alaturi si o intreb care e situatia.
Ma gaseste, se uita si imi confirma:
-Nu a fost emisa factura.
-Asta stiu deja de la colega dumneavoastra. As vrea sa stiu si de ce.
-Nu stiu, ma duc sa intreb.
Inainte de a apuca sa plece, fizic!, am un moment de inspiratie.
-Dupa cate stiu, ultima factura a fost facuta pe baza unui consum estimat, nu pe baza unei citiri.
Se intoarce, se mai uita un pic si:
-Aveti dreptate, indexul citit acum 10 zile este inca mai mic decat cel pe care vi l-au trecut, dupa estimare, pe factura de acum o luna si jumatate.

-Multumesc. La revedere.
-La revedere.

Ce bine e sa lucrezi la o companie, cat se poate de ‘privata’ – asta este chiar unul dintre subdomeniile ei de activitate, care exploateaza un monopol natural…

 

Peste puțin timp, vor fi 30 de ani de când a implodat lagărul comunist.

O jumătate de viață de om.

Momentul invită la reflexie. Mai există supraviețuitori în putere și încă lucizi.
În același timp, noua generație – care doar a auzit de cele întâmplate sub fostul regim, începe să preia controlul asupra unui număr din ce în ce mai mare de ‘butoane’.
O parte semnificativă dintre cei care au experimentat comunismul au dezvoltat tot felul de nostalgii iar o parte din ce în ce mai mare a ‘inocenților’ se comportă ca și cum n-ar fi înțeles nimic din toată tărășenia.

Ei bine, există două feluri de comunism.
Cel imaginat de Marx și cel experimentat de ‘argații’ lui Lenin, Mao, Castro, Pol Pot, etc.
Diferențele dintre ele sunt majore dar asemănările sunt și mai importante.

În imaginația lui Marx, comunismul urma să apară atunci când suficient de mulți dintre membrii unei societăți urmau să se prindă că erau exploatați de o minoritate.
În practică. Lenin, Mao, Castro, Pol Pot și ceilalți s-au folosit de nemulțumirea maselor pentru a rasturna ordinea socială. Și pentru a face în așa fel încât o minoritate, a lor, să acapareze toată puterea.

Cu alte cuvinte, diferența între comunismul teoretic al lui Marx și cel practic al lui Lenin & company este că la Marx apariția comunismului urma să fie mai mult sau mai puțin naturală în timp ce Lenin și gașca sa au dat dovadă de un oportunism feroce.

Asemănările mi se par mult mai importante. Tocmai pentru că oferă mult mai multe informații utile.
Pentru început, trebuie sa constatăm că imaginația lui Marx a fost suficient de mare încât să prevadă chiar și oportunismul lui Lenin. Pe undeva pe la începutul manifestului comunist, Marx îi descria pe comuniști ca fiind „avangarda clasei muncitoare” – oameni cu o conștiință socială foarte ridicată, care se pun în fruntea luptei de emancipare a proletariatului și care se sacrifică pentru binele societății în ansamblu… Și uite-așa o barba-avea…
A doua asemănare se referă la minorități.
În ambele variante, energia socială care face posibilă apariția comunismului este nemulțumirea maselor cu privire la regimul/ordinea socială instaurat de minoritatea aflată la putere înante ca noua minoritate, cea comunistă, să o detroneze pe prima.
Al treilea numitor comun, și cel mai important, este chiar energia socială despre care vorbeam în paragraful anterior. Și care nu ar fi putut fi manipulată în mod criminal de alde Lenin dacă nu ar fi existat.
Și nu ar fi existat dacă Nicolae al II-lea ar fi luat exemplu de la vărul său care statea pe tronul Angliei în loc să plece urechea la predicile lui Rasputin… Sau dacă în China ar fi avut loc, tot de sus în jos, ehivalentul chinez al revolutiei Meiji… sau dacă interese ‘obscure’ nu l-ar fi propulsat și ținut pe Batista la putere în Cuba… și așa mai departe…

Până la urmă societatea umană seamănă foarte bine cu o baterie electrică.
Fără o ‘diferență’ de potențial între cei doi poli, bateria e moartă. Nu produce nici un fel de curent. Poți să o arunci liniștit la gunoi – sau să o reciclezi, dacă ții la viitorul planetei.
Pe de altă parte, dacă diferența de potențial crește peste limitele rezonabilului relativ, curentul o ia pe scurtătură.
În loc să circule prin exteriorul bateriei, și să producă ceva constructiv – de exemplu bunăstarea majorității membrilor comunității, o ia ‘pe direct’. ‘Face scurt.’ Adică topește izolația și ‘își găsește liniștea’ mult prea devreme, înainte să producă ceva cât de cât folositor.

Cum apare acest gen de ‘supratensiune’?

Mai țineți minte „Ucenicul Vrăjitor” al lui Goethe?
Cam despre același lucru e vorba și aici. Orice electrician care se respectă știe că nu poți să depășești anumite limite. Că nu poți să concentrezi prea multă energie într-o portiune prea mică din rețea.
Din păcate, pentru ei și pentru cei care le dau crezare, ‘ucenicii vrăjitori’ nu țin cont de nimic. Toți fac niște greșeli din ce în ce mai mari. Greșeli care, la rândul lor, se acumulează și dau naștere unor noi ‘supratensiuni’.
După cum bine știm, comunismul s-a prăbușit la fel de dureros ca țarismul.
Sau ca orice altă forma de autoritarism/monopolism/autarhie.

Ei bine, până când suficient de mulți oameni – și în special dintre cei aflați la putere, nu vor înțelege că prăbușirea unei forme de autoritarism nu justifică în nici un fel existența oricărei alteia, cercul vicios va continua să se tot închidă.

“Bugetul statului nu încasează aproximativ 38% din TVA”.

In incercarea de a recupera macar o parte din acesti bani, guvernul actual incearca introducerea incasarii defalcate a acestei taxe.

Avand in vedere ca aceste lucruri sunt discutate foarte intens in acest moment, voi trece peste amanuntele ‘tehnice’, efectele asupra diverselor categorii de contribuabili si voi aminti doar en-passant ca aceiasi masura a fost incercata si de vecinii nostri bulgari. Care au renuntat foarte repede.

defalcare TVA

Cu alte cuvinte, cel mai mare perdant al situatiei este ‘teritoriul’. Judetele si localitatile. Adica exact locul unde traim noi si unde o parte dintre firme ‘fenteaza’ achitarea unei parti din sumele datorate catre fisc.

Frauda fiscala, in general, are doua ‘motoare’. Unul evident si unul care nu este, in general, luat in seama. Lacomia si lehamitea.

N-am sa insist mult asupra lacomiei. Este ‘evident’ ca daca acesta pulsiune nu ar mobiliza atat de multi dintre concetatenii nostri, lucrurile ar sta cu totul si cu totul altfel.

Am sa fac o paranteza aici pentru a sublinia ca lacomia este total diferita de nevoia de eficienta. Prima te impinge sa cauti tot felul de mijloace prin care sa eludezi legea in timp ce a doua te motiveaza sa faci lucrurile cat mai bine.
Rezultatele sunt de cu totul si cu totul alta natura. Chiar daca se masoara tot in bani.

Lehamitea este …
M-am intrerupt pentru ca nu imi gaseam cuvintele.
Cred ca cel mai potrivit este “maligna”.
In primul rand descurajeaza si in al doilea rand te impinge spre ‘nefacute’.

‘De ce sa platesc impozite daca astia tot nu fac drumurile, nu repara spitalele? Nu platesc profesorii/medicii/functionarii publici/etc./etc….’
‘Ce, eu sunt mai fraier decat X,Y,Z care lucreaza la negru/nu declara mare parte din activitate si se plimba cu gipanu’ prin mijlocul satului?’

Astea ar fi motivele ‘antreprenorilor’.

‘De ce sa insist eu sa-mi dea factura cand daca acceptand sa-mi faca lucrarea la negru ies mult mai ieftin? Ce-mi pasa mie ca el nu plateste TVA pe manopera si nici impozit pe venit daca eu raman cu o gramada de bani? Ca statul oricum nu face drumurile, nu-i plateste pe….’

‘In general’ se refera la toate impozitele si la toate tarile.
Problema este ca noi suntem printre cei mai tari la capitolul asta. Cel putin din Europa. Italia ce ne mai sufla-n ceafa…

O fi ceva care sa ne apropie?
Coruptia? In special cea de la nivel local? In materie de lucrari publice?

Fac o noua paranteza. Se pare ca in materie de coruptie la nivel cu adevarat macro suntem undeva pe linie… adica la fel de prost ca ceilalti. Nu mai rau, ba poate chiar un pic mai bine, tocmai pentru ca tranzactiile mari, cu adevarat mari, au loc in conditii ‘europene’. Adica similare cu cele incheiate in restul ‘comunitatii’.

Sa revenim la lucrarile mai mult sau mai putin publice care sunt finantate la nivel mai mult sau mai putin local.

Multa vreme s-a discutat, secretul lui Polichinelle, despre comisionul ‘perceput’ de factorul de decizie din valoarea finala a fiecarui contract incheiat intre diverse autoritati ale statului si firme private. Sau intre diverse ‘deconcentrate’ si aceleasi, de multe ori, firme private.

Ei bine, comisionul ala trebuia platit de undeva. OK, umflau ei factura finala dar parca nici unui ‘antreprenor privat’ nu-i vine sa plateasca ‘comisioane’ din dividentele care ‘i se cuvin lui’. Cu atat mai mult cu cat ‘are spate’. Pai daca a fost baiat destept si a invatat si ‘tabla impartirii’, nu doar pe cea a inmultirii…

Cu alte cuvinte, cea mai buna metoda de evitare a evaziunii fiscale este neutralizarea coruptilor.

Fac aici a treia si ultima paranteza.
‘Lupta impotriva coruptie’ e o prostie. Nu te poti lupta cu o evidenta. Coruptia este o chestie ‘naturala’. Nu e ‘buna’ dar… Nici zaharul nu e bun – pentru sanatate si in cantitati mari… dar cui nu-i place o prajitura bine facuta?
‘Lupta impotriva coruptilor’… Exprimarea asta e, intr-adevar, mai potrivita. Sufera, din pacate, de un mare defect. Daca ar fi dusa pana la capat am fi mai multi ‘inauntru’ decat afara. E vre-unul dintre noi care n-a dat o spaga? Sau n-a luat?

‘Neutralizarea coruptilor… ‘
Adica? Sa-i invelim in pungi de plastic? In chihlimbar, ca pe insecte? Ca sa nu-i poata corupe pe cei din jurul lor?
Ar fi o idee… cam imposibila, totusi.

Varianta ar fi sa-i vaccinam pe cei care trebuie sa reziste tentatiei.

Mie unuia nu mi-a placut de Basescu.
Am votat cu el ca sa nu iasa Nastase.
Apoi am votat impotriva lui cu fiecare ocazie. Atat la referendumurile de demitere cat si in favoarea lui Geoana – a doua oara cand am votat cu stanga. Prima fiind atunci cand era sa iasa Vadim.
Asa cum nu mi-a placut mie de Basescu, a fost primul – si singurul – care a pus degetul pe rana.

“Dacă vorbim de corupţie şi ea ţine de două părţi. Nu mut la nimeni responsabilitatea, dar ea trebuie împărţită şi asumată. Un funcţionar corupt nu poate fi corupt dacă nu are un partener, care să-i dea un ban. Un minister nu poate factura cu 50% mai mult dacă nu există un consultant care să valideze ce zice constructorul”

Spunea chestia asta in 2011… A mai adaugat ceva, l-am auzit cu urechile mele la televizor, dar nu reusesc sa gasesc undeva citatul. Era ceva de genul: ‘nici un ministru nu poate face ‘prostii’ daca nu sunt cativa pe langa el care sa-l ajute si daca restul nu se fac ca nu vad’.
Cam multe negatii una peste alta dar sensul e foarte clar.

O fi inteles ce efecte a avut masura luata chiar de el? Aia cu taierea salariilor primite de bugetari si plafonarea indemnizatiilor primite de parlamentari, ministri si directorii deconcentratelor/firmelor de stat? Masura care a dat bine ‘pe sticla’ dar care i-a gonit pe cei cu adevarat capabili din administratia de stat?

Tot aud justificari de tipul ‘indiferent cat le dai, tot fura’.

Perfect adevarat. Daca asta ar fi singura schimbare, ar fi inutila. Lacomia ramane principalul motiv. Atat al coruptiei cat si al evaziunii fiscale.

Numai ca lacomia poate fi tinuta in frau, daca dispare lehamitea.

Primul pas a fost facut. Lefurile au inceput a fi crescute. Incep sa devina ‘credibile’. Poti trai, cat de cat confortabil, cu banii astia. Nu mai esti nevoit sa fugi neaparat la privat. Sau sa accepti spaga ca sa-ti poti duce copilul la mare.
Acum trebuie sa facem si pasul doi.

Din tabelul cu ‘defalcarea sumelor’ rezulta foarte clar cine sunt adevaratii perdanti.

Noi. Locuitorii judetelor si ai localitatilor.

Noi suntem cei care acceptam tranzactii fara factura. De ambele parti. Noi suntem patronii – sau angajatii – care facem evaziune fiscala. Indiferent daca dam mai departe o parte din bani sau ii tinem doar pentru noi…. Pana la urma inceputul e greu… Dupa aceea, pofta vine mancand.
Noi votam autoritatile locale, lucram in cadrul administratiei locale, traim in teritoriu…

Am promis ca a treia paranteza trebuia sa fie ultima… Cine ma cred eu? Sa ma tin de promisiune?
Ca tot veni vorba despre alegeri, de unde vine o mare parte din fondurile electorale? Indiferent de cum sunt ele cheltuite…
Hai ca paranteza asta a fost scurta!

Pricepem odata ca ne furam caciula singuri?

Nu ne-au inghetat suficient urechile?

 

“Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine”

Vintila Mihailescu.

Tinerii din corporații, “care muncesc de le sar capacele”, au nevoie de țapi ispășitori pentru faptul că societatea românească avansează prea lent, iar țapii ispășitori pe care i-au găsit sunt țăranii și părinții, spune antropologul Vintilă Mihăilescu, într-un amplu interviu pentru PressOne.

In viziunea lui Mihailescu – care il citeaza pe Sorin Antohi, toate astea se intampla pentru ca ne complacem in starea de ” “bovarism cultural”. Ne visăm ceea ce nu suntem şi cădem în of şi jale pentru că nu suntem ceea ce ne-am dori, dar nu putem fi.

Ei bine, vom continua sa ‘nu fim’ atata vreme cat vom continua sa nu intelegem ca dorinta nu este, si nu a fost niciodata, suficienta.
Ca sa devenim ceea ce ne dorim trebuie, pur si simplu, sa parcurgem distanta dintre locul unde suntem si cel unde vrem sa ajungem.
Daca dormim in cizme, visand frumos, or sa ni se imputa, pana la urma, picioarele.

“– O altă temă a cărții este nevoia de miracole a societăţii românești. Se transferă ea şi în politică? Aşteaptă românii un lider providenţial?
–Ştiu la ce vă referiţi, e o întrebare pusă frecvent în sondaje, iar răspunsul este unul puternic: Da! Dar asta e o inducere a răspunsului.
Spontan, oamenii nu se gândesc la o soluţie, dar dacă li se serveşte răspunsul – Nu e aşa că vrei un tătic care să aibă grijă de tine și să te scape de belele? – Da, sigur că vreau!
Ce altceva să răspundă? În sensul ăsta, este o întrebare care induce răspunsul, iar acesta este unul general uman. În condiții de insecuritate, oricine visează la o “minune” care să-i confere siguranță și previzibilitate în viață.”

Si uite-asa am ajuns la mult mai spinoasa problema a lui ‘ce ne dorim’…

Adica ‘pornim, noi, pornim, dar incotro?’

Locul ala catre care tot vor unii sa ne porneasca… o fi bun pentru toti? Sau doar pentru cei cu ‘initiativa’?

Sa fie asta explicatia pentru numarul mare al celor care ‘au pornit’ peste granita?

Sa explice oare ‘selectia naturala inversa’ enormul numar de ‘guri deschise’ ‘ramas’ in fiecare seara in fata televizioarelor care transmit propaganda politica de ‘ambe sexe’?

Se pare ca avem mare nevoie sa-l recitim pe Eminescu. Vrem, nu vrem, ramanem ‘tributari’ – cititi articolul, ‘paturii superpuse’.
Cata vreme membrii acesteia se vor multumi sa se bata intre ei pentru cat mai multa spuza pe turta proprie in loc sa-si indeplineasca menirea inainte de a intinde mana dupa portia lor din spuza ‘nationala’…

Tocmai ce am gasit chestia asta in mail:

“Morala ZEN

Un cal deprimat se tolaneste pe jos si nu mai vrea pentru nimic in
lume sa se ridice.
Stapanul disperat, nereusind sa-l convinga sa se ridice, cheama
veterinarul. Acesta sosi imediat, examineaza animalul si zice:
– Aaaa, e foarte grav, singura solutie sunt aceste pastile pe care i
le vei da cateva zile; daca nu reactioneaza, trebuie eutanasiat.
Porcul a auzit totul si fuge la cal:
– Ridica-te, altfel se sfarseste rau !!!
Dar calul nu reactioneaza si da incapatanat din cap.
A doua zi, veterinarul vine din nou sa vada efectul pilulelor:
– Nu reactioneaza, mai asteptam o zi, dar cred ca nu sunt sperante!
Porcul, auzind tot, fuge din nou la cal:
– Trebuie sa te scoli, altfel vei pati mari necazuri !
Dar calul, nimic!
A treia zi, constatand lipsa progreselor, veterinarul ii cere stapanului:
– Du-te dupa carabina, a venit timpul sa-l scapam pe bietul animal de chinuri !
Porcul fuge disperat la cal:
– Trebuie sa reactionezi, e ultima ocazie, te rog, astia sunt gata sa
te omoare !!!
Calul se ridica, se scutura, face cateva miscari de dans, o ia la fuga
in galop si sare cateva obstacole.
Stapanul, care tinea mult la calul sau,foarte fericit ii spune veterinarului:
– Multumesc mult, esti un medic minunat, ai facut un miracol !!!
Trebuie neaparat sa sarbatorim evenimentul ! Haide sa taiem porcul si
sa facem o masa mare !!!

 

Morala Zen: Vezi-ti de treburile tale !!!”

Mi s-a parut a fi o poveste foarte interesanta.
Sugereaza, in subliminal, ca porcul ala era crescut ‘de frumusete’!
In realitate, porcii se taie la o anumita greutate. Sau cand se imbolnavesc.
Nu cred ca cineva ar taia un porc de dimensiuni nepotrivite pentru a sarbatori insanatosirea unui cal bolnav… poate a unui copil…
Iar daca tot ajunsese la dimensiunea potrivita pentru taiere… ‘intamplarea’ ca mai intai l-a salvat pe cal nu face altceva decat sa-l inobileze pe porc… si in nici un caz nu i-a scurtat viata cu mai mult de cateva zile!

Foarte multi si-au adus aminte de Olivia Steer.

olivia Steer ciudata

Steer îl citează pe controversatul politician Ninel Peia care afirmă că infestarea cu rujeolă “s-a făcut artificial şi intenționat de către agenţi cu dublă comandă”.
“Un fapt este clar: de la începutul anului, s-au descoperit circa 4.000 de cazuri de rujeolă, din care 17 s-au finalizat, tragic, cu moartea bolnavilor. Totuşi, în ce stat European se mai înregistrează o epidemie de proporţiile astea? Niciunde! Informaţiile mele spun că infestarea s-a făcut ARTIFICIAL şi INTENŢIONAT de către agenţi cu dublă comandă, agenţi dubli, cum li se mai spune. La Arad şi Nădlac se îmbonlăvesc copiii dar peste graniţă la Nagylak, Mako sau Szeged nici unul? Şi ungurii au grad de vaccinare mai mic cu 10% decât românii. Valul de rujeolă a generat ceea ce se şi intenţiona: un val de emoţie uriaş care ar împinge opinia publică la acceptarea rapidă şi fără mari dezbateri a Legii vaccinării”, a scris Olivia Steer pe Facebook, potrivit Antena 3.

Acelasi lucru se intampla in Statele Unite. Si acolo se manifesta o oarecare reticenta impotriva vaccinarii si, la fel ca in Romania, au re-inceput sa apara focare de infectie.

MeaslesIncrease2

Toata chestia asta seamana foarte bine cu o vanatoare de vrajitoare.

In loc sa ne concentram pe cauza reala ale imbolnavirilor – neincrederea unora dintre parinti, ii acuzam pe cei care – cu naivitate, din dorinta de a-si face publicitate sau orice combinatie din amandoua, vorbesc mult despre lucruri pe care le inteleg pe jumatate.

Da, exista o legatura extrem de stransa, si extrem de evidenta, intre neincrederea in vaccinuri si campaniile de presa desfasurate de anti-vaxxeri.

Partea proasta este ca toate atacurile ad-hominem la adresa anti-vaxxerilor sunt, de fapt, atacuri indreptate direct impotriva gandirii de tip stiintific.

Stupoare?!?

Sa o luam metodic.

Cunoasterea de tip stiintific se bazeaza pe ipoteze emise de cei care pun la indoiala consensul valabil la un moment dat si verificate de ‘colegii de breasla’ ai celor care au formulat acele ipoteze.
Daca respectivii colegi sunt de acord cu ipotezele analizate acestea devin teorii ‘acceptate de lumea stiintifica’.
Si ‘asteapta linistite’ ca niste alti ‘cârtitori’ sa le puna la indoiala si sa formuleze noi ipoteze, care, la randul lor, vor fi puse ‘in discutie publica’.
Iar tot acest proces se desfasoara, cel putin teoretic, intr-o atmosfera de transparenta si respect reciproc. Doate datele disponibile sunt puse pe masa si intre cercetatorii care se verifica unii pe ceilalti exista relatii de colegialitate. Repet, aici este vorba de teorie, locusul acela unde sunt evaluate doar ideile, nu si oamenii care le promoveaza.

Privind dintr-un anumit punct de vedere, cei ca Olivia Steer sunt un fel de ‘fluieratori in biserica’. Li se pare ca un lucru nu este la locul lui si atrag atentia celorlati asupra acelei ‘neregularitati’.
S-ar putea sa se insele – cum credem noi, cei care ne-am vaccinat copiii, ca este cazul anti-vaxxerilor.
Sau s-ar putea ca o cat de mica portiune din informatia vehiculata in jurul acestui subiect sa fie, totusi, valabila.

Si uite-asa ajungem la povestea cu Pastorul si Lupul… aia in care Pastorul se tot plictisea si, din cand in cand, striga ‘Lupul’. Iar satenii ii sareau in ajutor… numai ca lupul nu venise… Si asta pana cand satenii s-au plictisit la randul lor… si nu s-au mai dus… numai ca de data aia Lupul venise….

In varianta povestita copiilor, Satenii il ajuta pe Pastor sa adune, a doua zi, animalele ramase iar acesta intelege, in sfarsit, morala povestii… numai ca asta este doar o fabula…

In lumea reala trebuie sa sarim de fiecare data cand cineva striga ‘A venit Lupul’.

Nu de alta, ci doar pentru ca sunt oile noastre in joc! Iar pastorul ala este angajatul nostru. Adica este responsabilitatea noastra sa alegem un pastor responsabil, nu unul care sa-si bata joc de noi….
Iar daca un trecator ‘are vedenii’ si striga degeaba… asta e. Ghinion. Ne gandim la cate pagube ar fi putut face Lupul daca ar fi venit cu adevarat si mergem mai departe…
Singura situatie in care am putea sa-l pedepsim pe cel care tras alarma aiurea ar fi aceea in care ar fi evident ca a facut-o ca sa isi bata joc de noi. Altfel, daca pedeapsa e nejustificata, sau prea mare, acelasi om – sau oricare altii, ar putea intoarce capul si s-ar putea preface ca n-au vazut nimic. De ce sa-si riste ei fundul pentru ‘oile comunitatii’?
Daca Lupul pe care il vad in momentul asta ‘se razgandeste’ si nu-i asteapta pe Sateni?
Sau daca e ‘inteles cu primarul’, acesta ii conduce pe Sateni pe cai intortocheate si pana ajung la locul faptei Lupul are timp sa-si ascunda urmele? Nu mai bine sa se faca ca nu vede, avand in vedere experienta predecesorilor sai?

Bine, bine, asta facem cu oile… ce ne facem cu pojarul?
Nu de alta, ne mor copiii pana termini tu povestea cu oile…

Pai ce sa facem, cumparam vaccin!

In America, locul ala unde spuneam ca a inceput miscarea anti-vaxxer, parintii carora le vine mintea la cap au de unde sa cumpere o fiola de vaccin! Aici … mai greu…
Trecand peste amanuntul ca noi, toti, platim niste impozite. Din care ar trebui cumparate inclusiv vaccinurile care sa ne apere, pe noi si pe copiii nostri, de tot felul de boli…

Chiar credeti ca mama bebelusului cu care am inceput articolul stie macar cine e Olivia Steer? Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca acum 16 ani, cand ar fi trebuit sa fi fost vaccinata ea, mama, nu vorbea nimeni despre aiureli din astea…

Si nu, nu sunt de acord nici cu vaccinarea obligatorie!
Avem medici, ei trebuie sa decida daca un copil poate sau nu sa fie vaccinat. Pe semnatura si responsabilitatea lor!
Vrei sa-ti duci copilul la scoala? Scoti de la medic o adevarinta ca acel copil a fost vaccinat. Sau ca nu a putut fi inca vaccinat din cauzele 1, 2, 3 … consemnate precis, cu data, in fisa medicala a copilului si cu angajamentul ca, pe masura ce acele cauze vor inceta, copilul va fi imunizat de indata ce se va putea.
Altfel… tine-l taica acasa… sa te intrebe pe tine ce si cum cand s-o face mai mare, nu sa-l imbolnaveasca pe al meu pentru ca ai tu gargauni in cap…

Si lasati-o pe Steer in plata Domnului… cu cat o bagati mai mult in seama, cu atat mai multe trasnai o sa spuna…

Cum or fi reusind astia sa ne indrepte pe tot felul de piste false…
Sau ne-o facem cu mana noastra?
Dupa principiul ‘tara arde si baba se piaptana’…

NB. “Pojar” asta inseamna, de fapt.
“Incendiu”!
Iar ‘incendiul neincrederii generalizate’ nu poate fi stins atacandu-i, la persoana, pe cei care au curajul (inconstienta?) de a-si exprima sentimentele cu voce tare…
Ar fi similar cu a-i biciui pe canarii dusi in mina atunci cand gâfâie din cauza monoxidului de carbon acumulat in galerii…
Singurul remediu este redescoperirea respectului reciproc.
Intre medic si pacient, intre politician si alegator, intre specialist si profan, intre politicieni, intre specialisti, intre profani…

PS
Acum au inceput sa se cearte pe ambulante, pe asta cu vaccinarea au lasat-o deoparte…

”Astăzi avem peste 4,4 milioane de cetăţeni români în aceste comunităţi (din diaspora – n.r.) şi anul trecut pentru prima dată, conform statisticilor Eurostat, s-au născut mai mulţi copii în diaspora decât în România. Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România – ţara de origine, care este echilibrul exact între dorinţa normală de perfecţionare, de continuare a unei cariere atât în România cât şi în celelalte state membre ale Uniunii Europene”, a declarat ministrul pentru Românii de Pretutindeni, Andreea Păstîrnac.

Dupa o singura zi au inceput sa curga contestantiile.

Foarte multe canale media au cerut lamuriri de la Eurostat. Acesta a raspuns ca statisticile pe 2016 nu au fost centralizate inca si ca cele mai noi de care dispune sunt cele din 2015.
Altii s-au apucat sa cotrobaie ei prin internet.

Eurostat publica aici date privind nascutii vii in strainatate, unde in dreptul Romaniei apar 281.000 de nou-nascuti. Asta in timp ce datele INS confirma ca in tara, in 2016 s-au nascut 189.783 de romani. Numai ca cei 281.000 de nou- nascuti romani in strainatate reprezinta un stoc (mai exact numarul de nou nascutii vii dintr-o mama avand cetatenia romana de-a lungul unei perioade mai lungi) si nu nou-nascutii din 2016, cum eronat a “citit” ministrul aceste date.

Linkul invocat de Hotnews deschide tabelul de mai jos,

800px-foreign-born_population_by_country_of_birth2c_1_january_2015_28c2b929_yb16

sub titlul “File:Foreign-born population by country of birth, 1 January 2015 (¹) YB16.png
Mai pe romaneste, “Populația cetățenilor născuți în străinătate în funcție de țara de origine, 1 ianuarie 2015 (1)

Recunosc ca si mie mi-a luat cam mult pana am inteles despre ce e vorba aici, cu toate ca stiu ceva engleza. Si oarecare statistica – sunt inginer, ce dracu!

M-au salvat belgienii… cum e foarte greu de crezut ca 16% dintre belgieni au ales sa-si nasca copiii in afara tarii lor rezulta ca avem de a face cu o cu totul si cu totul alta chestie.
Pe romaneste se intelege un pic mai bine, cu toate ca si aici e cam neclar.
Numerele din tabel se refera la locuitorii tarii respective care s-au nascut in afara tarii despre care este vorba. In alt stat membru UE, cifre absolute si procentaj din populatia tarii (coloanele 3 si 4), sau in afara Comunitatii Europene (coloanele 5 si 6).

Nici o legatura cu copii nascuti de mame romance aflate peste granita….

Sa trecem peste, revenind la afirmatiile doamnei Pastarnac.

Si daca are dreptate?
OK, o fi citat niste cifre pe care nu ar fi trebuit sa le stie inca – de unde si dezmintirea ‘oblica’ data de Eurostat.
Pe care le-o fi citit precum cei de la Hotnews si n-o fi inteles mare lucru (“Potrivit Eurostat în anul 2015 s-au născut 197491 de copii vii în România, adică o rată a natalității de 10 la 1000. Un astfel de număr de noi născuți raportat la 4,4 milioane ar reprezenta o rată de aproape 45 la 1000, ceea ce ar plasa Diaspora românească alături de țări ca Niger sau Mali, cu cea mai mare natalitate din lume.“)

Dar daca a inteles, totusi, esentialul?
Si anume ca diaspora romaneasca a avut o rata a natalitatii mai mare in 2016 decat populatia ramasa in tara?

Pe romaneste, nu cumva romanii plecati peste hotare au facut, proportional si nu neaparat in cifre absolute, mai multi copii decat cei ramasi acasa?

Pentru a putea trage niste concluzii cu adevarat relevante ar trebui sa avem date mult mai clare decat am fost in stare sa ‘minez’ eu.
La o prima evaluare nici nu ar fi de necrezut, pana la urma transa de varsta a celor plecati la munca este cea potrivita atat pentru a incepe o noua viata cat si pentru a da nastere uneia noi…

Si tocmai aici se ascunde ‘capcaunul’.

Daca afirmatiile doamnei Pastarnac, indiferent de cat de stangace, sunt adevarate, atunci situatia e ‘albastra’. Ar insemna ca cei plecati afara au mai multa incredere in viitor decat cei ramasi acasa.

S-or mai intoarce vreodata?

Dupa vehementa cu care s-au manifestat cand a fost vorba de alegerile prezidentiale s-ar spune ca da. Dupa cati bani au trimis in tara… inca le pasa de ceea ce se intampla aici.

In principiu, ar fi trei lucruri care sa indemne la eventuala intoarcere.

Perspectiva iesirii la pensie, pierderea locului de munca/imbolnavirea unuia dintre membrii familiei, dorinta de a oferi copiilor posibilitatea de a-si pastra limba natala si traditiile.

Luand in calcul starea actuala a Romaniei, cati dintre noi – cei care traim aici, ne-am intoarce intr-una dintre cele trei situatii?

Asta sa fie motivul pentru care problema a fost ridicata in cadrul unei “dezbateri privind politicile pentru tineret“?
Si-au dat seama, macar unii dintre ei, ca daca o mai tinem mult asa, in curand majoritatea romanilor vor fi prea batrani, sau prea descurajati, sa mai stinga macar lumina?

 

“Saracia noastra ne omoara,
De atîta mars ne doare splina,
Cine iese ultimul din tara
E rugat sa stinga si lumina.

Noi mereu le-am suportat pe toate,
Duca-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plina libertate,
Cea mai mare sa devina ura?”

Adrian Paunescu,
Cine iese ultimul din tara?

 

dragnea tariceanu

Tocmai ce m-am impiedicat de articolul asta pe Facebook.

Imediat mi-am adus aminte de intrebarea adresata de Basescu contracandidatului sau Nastase:

“Mai, Adriane, ce blestem o fi pe poporul asta de a ajuns pana la urma sa aleaga intre doi fosti comunisti?”

Sa fie oare vorba despre blestemul urnei de vot?

In fata careia nu reusim odata sa ne urnim “de sub poala lui Tatuca”?

Adica de sub “obișnuința … de a ‘cauta lumină’ la instanțe percepute a fi superioare nouă“?
Sa renuntam odata la “siguranța pe care multi dintre noi o simt atunci când ‘la cârma lucrurilor’ se află o figură paternă care promite rezolvarea tuturor problemelor și care dă impresia că îi pasă“?

In ce alt mod poate fi explicat cum de “Iliescu a fost ales cu atât entuziasm în 1990 și mai ales cum de a fost reales în 2000 după ce Constantinescu a interpretat o cu totul și cu totul altă partitură“?
Sau “alegerea ‘popularului’ Băsescu în fata ‘apretaților’ Năstase și Geoană“?

Uite ca nici de data asta ‘nu s-a putut’…

Doi copii, alpinisti experimentati, au urcat pe munte. In Retezat. Acolo unde cel mai inalt varf, Peleaga, are putin peste 2500 de metri.
Fiecare dintre ei urcase deja nu stiu cate virfuri de cel putin doua ori mai inalte.
Erau insotiti de tatii lor, si ei oameni ai muntelui cu ‘vechi state de plata’.
Cu toata experienta lor, intreg grupul a fost surprins de o avalansa. 7 oameni au ajuns in prapastie. Doi dintre ei, cei mai tineri, au fost coborati de pe munte cu picioarele inainte.

Toate acestea au starnit o vie emotie.

Si comentarii acerbe pe net.

“Copiii nu sunt trofee. Şi nici nu trebuie să le obţină ca să le gâdile orgoliul părinţilor.

E drept că nu e doar vina lor că s-a ajuns aici. Este vina noastră, a tuturor, care îi ridicăm în slăvi şi îi glorificăm, fără să ne gândim la riscuri. E adevărat că primii care trebuie să facă asta sunt părinţii. Dar dacă ei sunt prea orbi ca să facă asta, atunci noi măcar n-ar trebui să îi încurajăm. Şi nu e vorba de alpinism. E vorba de orice, de sport, de şcoală, de olimpiade. De presiunea disperată pusă asupra copiilor care trebuie să îşi depăşească părinţii. De competiţia constantă la care îi supunem. Mai întâi noi, comparându-i cu cei din jur. Apoi toţi ceilalţi, care fac exact acelaşi lucru.

Da, e bine să încurajezi copilul să se autodepăşească, să vrea mai mult. Dar tu eşti obligat să îi asiguri integritatea fizică şi psihică.

Iar eu prefer să am un copil mediocru, dar sănătos şi fericit decât unul care doboară recorduri dar moare înainte de vreme.”

Avem de a face aici, suprapuse, cele trei tare ale lumii moderne.

Obsesia pentru maximizarea rezultatului, spiritul de competitie dus dincolo de limita rezonabilui si credinta ca nimic nu poate fi mai presus de concluzia la care am ajuns in urma unui proces de gandire, presupus ‘rational’.

Cel mai tare am fost impresionat de convingerea mamei de mai sus ca preferinta ei pentru un copil viu, fie el si mediocru, are precedenta in fata dorintelor copilului.
Cum o putea fi fericit un copil a carui datorie primordiala este sa ramana, cu orice pret, ‘sanatos’? Bine, extrema cealalta este si ea cel putin la fel de imposibila – un copil, la fel ca toti ceilalti oameni, trebuie sa fie viu pentru a se putea bucura. De orice.

De unde si intrebarea care nu imi da pace de cand am terminat de citit articolul.
Care o fi diferenta intre a impinge un copil pe crestele muntilor si a-l tine legat de fusta mamei?

De unde vine siguranta noastra atunci e vorba despre viitorul copiilor nostri?

Si de unde obsesia asta a noastra pentru ‘recorduri’?
Fata, Dor Geta Popescu, la 13 ani avea deja “8 recorduri mondiale de vârstă, la alpinism de altitudine” iar baiatul, Erik Gulacsi, “a stabilit un nou record european de vârstă când a atins vârful Aconcagua (6.962 metri), la doar 12 ani“. In Ianuarie 2017.

Cristina Bazavan ne indeamna sa nu ne mai miram cand au loc astfel de tragedii daca ne bucuram ‘copios’ atunci cand protagonistii lor stabilesc recordurile. E de-a dreptul schizofrenic sa te miri de rezultate atunci cand incurajezi nefirescul.

Cu asta am ajuns la actiunea in sine.
La doborarea de recorduri ca scop in viata.

Practica, montana dar nu numai, ne-a demonstrat de prea multe ori ca daca vanezi recorduri, ajungi – mai devreme sau mai tarziu, in prapastie.
Singura metoda sa supravietuiesti in domenii de genul asta este sa ‘lasi recordurile sa vina la tine’.
Adica sa faci ce-ti place, pastrand siguranta, a ta si a celorlalti, pe primul plan.
Daca vin, recordurile, bine. Daca nu… macar ai fost acolo – cat mai aproape ‘de varf’, te-ai intors si acum ai ce povesti.
Si nu, nu cred ca a sta acasa, conform principiului ‘sa nu te pui in calea primejdiei’, e o solutie care se potriveste tuturor. Unora li s-ar putea usca sufletul. De Dor.

Totul tine, de fapt, de capacitatea fiecaruia dintre noi de a-si gasi echilibrul. Pe creasta muntelui, intre dorinta de ocrotire a puiului si mandria parinteasca, intre credinta ca le stim pe toate si adevarul ca nu stim, de fapt, mare lucru.

Si, pentru a putea face asta – asa cum frumos spunea Cristina Bazavan, ne-ar ajuta foarte mult “sa ne odihnim putin mintile si sufletele“.

 

%d bloggers like this: