Archives for category: colaborare

Se pare că treaba e mai groasă decât părea la prima vedere.

Esecul referendumului

Cică toți oamenii se pricep la fotbal și la politică.
Aiurea. Eu n-am habar despre fotbal iar foarte multă lume se pricepe mult mai mult la fotbal decât la politică.

A auzit cineva expresia ‘Eșecul Meciului’?

Hopa, se pare că ‘grosimea situației’ are accente grotești.

Esecul meciului 2

Avem de a face și cu probleme de logică a limbajului, dincolo de neînțelegerea a ceea ce este un referendum…

Referendumul, și meciul de fotbal, sunt lucruri.
OK, lucruri imaginate de om. Care țin mai degrabă de o realitate virtuală decât de una ‘fizică’. Și cu toate astea sunt cât se poate de reale. Au consecințe.

Eșecul, pe de altă parte, ține de un cu totul alt gen de realitate. De realitatea umană. Tot virtuală, și ea, numai că eșecul este subiectiv în timp ce referendumul, și meciul, sunt obiective.

Referendumul, odată organizat, iese de sub influența voinței și simțirii individuale și intră în cea a voinței și simțirii colective. Devine obiectiv.
Eșecul, în schimb, este, prin natura lui, ceva ‘partizan’. Ține de individual, de partinic.

Lucrurile nu pot avea eșecuri.

Pot fi eșecuri, într-adevăr, dar doar din perspectivă individuală. Partinică.

Un lucru există – virtual sau fizic. Atât.

Poate fi doar privit/comentat ca fiind un succes – de cei cărora le convine situația, sau ca un eșec.

Iar modul în care este privit/discutat spune foarte multe despre privitori/vorbitori.
Și despre ce au înțeles din ce au văzut.

Advertisements

Doar pentru că așa sună o „vorbă din bătrâni”?

Religia, fiecare dintre ele și toate împreună, poate fi definită în multe feluri.
Iată două variante. Atât de diferite încât par a nu avea mare lucru în comun.

Un set de credințe, promovat de elită și acceptat de mase, care oferă maselor de credincioși un oarecare confort spiritual și elitei posibilitatea de a duce masele acolo unde vor ele.

Acolo unde vor elitele, bineînțeles….

Sau

‘Religia este ceva care oferă oamenilor capacitatea de a face, împreună, lucruri imposibil de făcut de unul singur’.

David Sloan Wilson, Darwin’s Cathedral, 2002

Dacă ne îndepărtăm un pic – cu ochii minții, distanța dintre cele doua definiții e doar în capul nostru. Amândouă sunt la fel de valabile, în același timp.
Singurul lucru care contează cu adevărat este direcția în care încearcă elitele să îndrepte masele… sau, în termenii celei de a doua definiții, ce se apucă oamenii să facă împreună.

NB, elitele sunt trecătoare – chiar dacă niciodată n-au fost conștiente de chestia asta, iar însăși supraviețuirea oamenilor este influențată decisiv de ceea ce fac. Sau îngăduie să fie făcut.

Hai să discutăm și ceva practic.
„Împreună” are și o dimensiune temporală.
Ar fi de-a dreptul imposibil să ne descurcăm în prezent fără să folosim moștenirea primită de la predecesorii noștri. Și nu mă refer doar la cea materială… Cum ar fi dacă ar trebui să reinventăm, fiecare generație, roata? Sau apa caldă?

Le avem deja?
Și le prețuim atât de mult încât au devenit banale? Pentru unii dintre noi….

Se pare că la fel de banale au devenit, printre altele, Cazinoul din Constanța

34892404534_528a681928_o

și Cetatea Brașovului.
Pentru cei care nu sunt la curent, Cetatea Brașovului este închisă de vreo trei ani.

DSC_2870

Iar cei care au mai intrat susțin că cetatea e în mare suferință.

Până acum a fost vorba despre ‘moștenirea materială’.
„3.892 de şcoli şi grădiniţe NU au autorizaţie privind securitatea la incendiu” și „la nivel naţional, aproximativ 4.000 de unităţi de învăţământ nu au avize sanitare, ceea ce „înseamnă că sute de mii de elevi vor începe anul şcolar într-o clădire fără apă curentă sau potabilă, fără toalete – aproximativ 2.300 de şcoli au toalete în curte -, cu risc crescut la cutremure, cu mobilier vechi sau neadecvat actului de studiu sau chiar fără gard”

Ca să nu fie discriminare… dacă tot ne batem joc de moștenirea materială… cine s-o mai prețuiască pe cea spirituală?
Cine să-și mai aducă aminte de conceptul că noua generație trebuie pregătită pentru a prelua ștafeta? Dacă vrem măcar ca lucrurile să rămână la același nivel…

Pe de altă parte, BOR se pregătește ca pe 27 Noiembrie să sfințească Catedrala Mântuirii Neamului.
Foarte bine. În sfârșit, un proiect național dus la bun sfârșit. Ar trebui să ne mândrim cu chestia asta.
Pai da, numai că BOR – beneficiarul direct, a pus jos doar 20% din cele 102 milioane de euro cheltuite până acum pe acest proiect. Restul au venit din bugete publice. Al statului, al Bucureștiului, al sectorului 1. Și mai urmează… încă cel puțin 24 de milioane, tot de euro. Tot din bugetul public.
Adică exact din bugetul ala care ar fi trebuit să aibe grijă de ‘moștenirea materială și spirituală a țării’. De monumentele care stau să cadă și de copiii care învață în condiții insalubre.

Și uite-așa, circular, ne întoarcem la ce spuneau bătrânii…
„Să stam strâmb ca să judecăm drept!”

Adică ‘Dacă vrem să înțelegem ce e în capul unora, trebuie să ne punem în poziția lor.’
Chiar dacă e strâmbă!
Ne-ndreptăm noi după aia. Dac-om mai fi în stare, bineînțeles…

Dar, până la urmă, chiar ne interesează ce e în capul lor?
Care sunt motivele care îi mână?

Sau ne dăm odată seama că am ajuns deja pe căstăi? Adică în bălării?

Și ne apucăm, cu toții – adică „împreună”, să readucem căruța pe drumul ei firesc?

Străbunicul a fost felcer.
Undeva în Bucovina.
Străbunica se născuse într-o familie, probabil scăpătată, care facea parte din șleahta poloneză. Adică din ‘nobilimea de spadă’.
După ce a născut doi copii, pe Nela – străbunica mea – și pe Gheorghe, străbunica s-a plictisit de ‘viața la țară’ și i-a lăsat baltă pe toți trei.

Străbunicu’, cu doi copii mici, n-a avut de ales. S-a recăsătorit. Și a mai făcut doi. Pe Andrei și pe Zizi.

După care a venit războiul.
Primul, bineînțeles.
Mobilizat, străbunicul a luptat cu armele meseriei sale. A fost ‘sanitar’.
Chiar înainte de sfârșit, medicul regimentului s-a îmbolnăvit de tifos. Împreună cu mulți alții, bineînțeles. Dar nu pentru ‘alții’ a refuzat străbunicul să fie lăsat la vatră printre primii – avea deja patru copii, ci pentru comandantul său. Care îi devenise între timp prieten.
Comandantul a scăpat dar străbunicul nu. Contaminat și el de tifos. Medicul, camaradul său de arme, abia scăpat de faza acută a bolii, fusese prea slăbit pentru a-i întoarce serviciul. Iar ceilalți erau erau prea prinși de bucuria momentului.

Așa că bunica, domnișoară în toată regula – se născuse odată cu secolul, a rămas acasă. Cei doi frați mai mici nu puteau fi crescuți, mai ales atunci, de o mamă singură.

S-a măritat mai târziu, aproape de treizeci de ani.
Cu bunicul meu. Funcționar la stat.
Au avut doi copii, născuți amândoi înainte de război. Cel de-al doilea, de data asta.

După cum bine știm, în 1940 Basarabia a fost ocupată de Stalin.
Nu știu care a fost politica oficiala a statului român. Nu știu dacă conducătorii de atunci au oferit funcționarilor din administrația locală posibilitatea reală de a se retrage odată cu trupele. Și iarăși nu știu câți dintre aceștia au folosit eventuala ofertă.
La fel de ‘în ceață’ sunt cu privire la soarta celor rămași pe loc. Câți din ei or fi ajuns în Siberia…?
Tot ce știu este că după „Ostași, vă ordon: „Trece-ți Prutul!” ”, bunicii mei au fost trimiși într-o comună din județul Bălți. Să refacă administrația locală. Au trăit acolo până în 1944.

După care au fost ‘refugiați’ undeva lângă Târgu Jiu.
Bunicul era deja grav bolnav. A murit în primăvara lui 1945.

Satul în care fuseseră încartiruiți era foarte sărac.
Bunică-mea ar fi trebuit să-și crească, singură, cei doi copii dintr-o alocație de hrană – niște făină, ulei, zahăr și ceva gaz, și o sumă modică de bani pe care le primeau, ca refugiați, de la stat. Situație care nu avea cum să continue multă vreme.
Iar în satul ala, unde nu conoștea pe nimeni, nu era nimic de făcut.

Așa că bunică-mea a plecat, pe jos, până în Bucovina. Aranjase ca maică-mea și unchiul meu să primească un litru de lapte și o jumătate de păine pe zi iar gazda unde stăteau îi lăsa să culeagă ce vroiau din curte.

S-a întors după câteva luni și au plecat cu toții, cu trenul de data asta, înapoi în Bucovina.
Acolo unde bunică-mea găsise posibilitatea de a deschide un debit de tutun – asimilată fiind cu o văduvă de război. Chiar dacă bunicul nu luptase efectiv pe front, fusese ‘mobilizat pe loc’. Precum angajații de la Căile Ferate.
Numai că treaba asta nu a durat prea mult iar bunica a tot schimbat slujbele si ocupațiile.
La un moment dat cumpăra lapte de la țărani, îl punea la prins, lua smântâna de-o-parte iar din restul făcea brânză de vaci. Vindea brânza și o parte din smântână la un spital de tuberculoză, restul de smântână îl mâncau copii cu mămăligă iar cu zerul, amestecat cu tărâțe, creștea porci.
Abia după ce-am aflat povestea asta am înțeles de ce n-am văzut-o niciodată pe maică-mea mâncând mămăligă cu brânză și smântână…

Ultima slujbă pe care avut-o bunică-mea a fost aceea de administratoare a căminului unui liceu de fete. Erau ea, o bucătăreasă, un paznic bun la toate și încă două femei – care ajutau la bucătărie când era nevoie și făceau curățenie în restul timpului.
Personalul locuia în orășel iar bunică-mea în cămin. Maică-mea venise deja la facultate în București îar unchiul meu făcea o școală tehnică de construcții.

Așa că bunică-mea, rămasă fără supraveghere, s-a apucat de furat.
De la stat!
Împărțea cu colegii cele doua-trei kile de ulei/zahar/făină/biscuiți care se adunau la fiecare sfîrșit de lună.
Cu resturile de la cantină creștea porci în fundul curții. E adevărat că introducea o parte dintre ei în apoi în gestiune…
Dar nu pe toți!
Pe restul îi împărțea cu personalul iar partea ei din carne o trimitea mamei mele și unchiului meu.
Din când în când mai lua și câte o fată sau două să doarmă în camera ei. Doar cele cu ‘dosar curat’ erau acceptate ‘cu acte’ în cămin, nu toți cei considerați ‘chiaburi’ aveau tot timpul destui bani să-și țină copii în gazdă… iar bunică-mea se mulțumea cu mult mai puțin decât ‘prețul pieței’…

În 1962 a ieșit la pensie.
Până atunci, în fiecare an a avut parte de câte o ‘revizie contabilă’. Un fel de inventar mai puțin riguros.
Înainte de a primi decizia de pensionare, a fost supusă unui ‘control la sânge’. Făcut de același inspector care venise și în ultimii cinci ani.

„Doamna Ungureanu, sau dumneata ai fost proastă și n-ai luat un capăt de ață… sau eu sunt prost pentru că nu sunt în stare să-mi dau seama dacă ai furat ceva toți anii aștia!”

Tanti UE ne-a spus sa dam jos sarmele de pe stalpi.

Si noi ne-am conformat.
Uite-asa a aparut reteaua de fibra optica care transporta tot internetul si turma de canale de televiziune la care ne holbam cu totii de parca am fi hipnotizati.
Deocamdata, aceasta retea acopera doar marile bulevarde.
Si se extinde, treptat, spre ‘interior’.

Undeva pe la mijlocul lui Decembrie, a venit randul strazii Matei Voivod.
Asa ca niste Dorei vajnici au profitat de vremea frumoasa si s-au apucat sa taie un santulet prin asfalt.
Intre timp s-a stricat timpul si, incet incet, a venit Vinerea Pastelui.
Alti Dorei vajnici au descarcat, dis-de-dimineata, niste colaci de cablu optic, au adancit santuletul si s-au apucat sa pozeze cablul.
Dupa care s-au apucat sa faca niste beton. La lopata pe trotuar.
Ca sa umple santul. Mi-au explicat ca nu pot lasa cablul ‘in aer’ si ca aia cu asfaltul sunt altii…

Discutia a inceput de la hohotele mele.
Tocmai treceam pe langa ei si contrastul dintre colacul de cablu optic si Dorelul lopatand pe trotuar a fost atat de grotesc incat m-a umflat rasul.
Dorel s-a uitat lung la mine, eu mi-am plimbat privirea de la cablu la lopata lui, el s-a prins si a inceput sa rada cot la cot cu mine.
Dupa care mi-a explicat cum e treaba cu asfaltul.

Si sa nu uitam ca Dorel stie sa monteze cablu optic. Poate ca nu toti, dar macar unul din echipa stie sa lege cablurile alea intre ele. Iar treaba asta se face cu un laptop si niste scule destul de complicate.

Nu stiu ce ma face sa cred ca Doreii astia ar fi in stare sa se coordoneze mai bine singuri, fara sefii aia care ii trimit sa sape santuri inainte de Craciun si sa le umple in Vinerea Mare.

“Faptul că jurnaliștii cedează vitezei, dorinței de trafic și audiență, părăsind bunele deprinderi de verificare rezonabilă a informației, duce la distorsiuni grave ale realității și la pierderea rostului mass-media de a informa corect publicul.”
Brandusa Armanca, Argou de Jurnalisti (III), Fonfleul,
Revista 22, 2014-07-15

 

Vrand, nevrand, cand umbi pe internet esti supus unei multitudini de tentatii…
Om fiind, mai cad si eu in capcana.

Andronescu la atac

Evident ca prima reactie a fost un facepalm cat casa, urmat de o intrebare cat se poate de retorica: ‘Cum adica? Asta inseamna sa ataci ‘fara precedent’ un partid politic? Sa candidezi pentru responsabilitatea de a-l conduce?!?’

Dupa care am observat water-mark -ul… si mi-am adus aminte de epoca in care ‘maestrul’ Cristoiu era perceput ca un guru al presei romanesti din cauza tirajelor imense in care ne informa despre gainile care nasteau pui vii.

gaina cu pui vii

PS.
Cineva mi-a atras atentia asupra ‘amanuntului’ ca genul asta de articol era cunoscut in redactia EvZ sub numele de ‘fonfleu’, ceea ce mi-a mie ocazia de a adauga un motto si un citat din intelepciunea magistrului.

Maestrul fon­fleu­lui de presă, Ion Cristoiu, scria într-o rubrică din 2009 a ziarului Ring că în limbaj gaze­tă­resc „fonfleul e ştirea gogonată, fără nici o aco­perire în rea­litate, servită publicului con­su­ma­tor ca având credibilitatea unei surse si­gu­re“ și îl denunța pe Cozmin Gușă ca „fon­fleist“ periculos „de­oa­rece lansează pocnitori me­diatice atât de grav şi, mai ales, atât de misterios încât mulţi îl cred alimentat de ser­vi­ciile secrete autohtone, ba chiar şi pla­ne­ta­re.

Se pare ca fonfleistii de profesie nu se ghideaza dupa ‘corb la corb nu scoate ochii’… Ceea ce e bine. Viata noastra devine mult mai atata vreme cat se dau in git intre ei.

Nu-i asa ca auziti foarte des expresia asta? ‘Oarecum’ peiorativa?

Fix acum 51 de ani, Peter L. Berger si Thomas Luckman publicau “Construirea Sociala a Realitatii“.

Simplificand la maxim, se poate spune ca cei doi ne explica cat de profund modificam noi realitatea care ne inconjoara – si in care traim, prin simplul fapt ca discutam intre noi despre aceasta realitate.

La o a doua lectura, vom intelege si cat de determinant este modul in care purtam aceasta discutie.

Pentru inceput, avem nevoie sa sesizam diferenta dintre limbajul diplomatic si cel uzual.

Cel uzual fiind cel pe care il utilizam in mod normal. Adica cel care nu are nevoie de ‘traducere’. Cel cu ajutorul caruia spunem ‘verde-n fata’ ce avem pe inima.

Spre deosebire de limbajul uzual – adica cel explicit prin excelenta, limbajul diplomatic are mai degraba menirea de a pastra deschis canalul de comunicatie. Și abia în secundar pe aceea de a preciza o anumita pozitie.

Cele doua limbaje sunt atat de diferite datorita circumstantelor in care au evoluat.

Cel uzual este folosit de catre interlocutori familiari unul cu celalalt. Atat de familiari incat dau exact aceiasi conotatie cuvintelor folosite, stiu foarte bine ce parere au unul despre celalalt si, cel mai important, stiu cu totii ca relatia dintre ei va continua aproape indiferent de rezultatul episodului de comunicare in timpul caruia este folosit respectivul tip de limbaj.

Ei bine, aproape toti dintre noi – indiferent de nivelul de educatie, stim – chiar inconstient, sa ‘schimbam foaia’ atunci cand macar una dintre conditiile de mai sus nu mai sunt indeplinite.
Indiferent de cat de familiari suntem cu interlocutorii nostri, incercam sa dregem busuiocul atunci cand sesizam ca celalalt chiar s-a bășicat. Iar primul lucru pe care îl facem în astfel de situații este să vorbim ‘frumos’.
Ca să nu mai spun despre cât de grijuliu vorbim cu o persoană ‘de rang superior’! Asta în special atunci când soarta noastră depinde de decizia ce urmează să fie luată de acea persoană în urma dialogului pe care îl purtăm. Și câtă grijă avem ca în timpul acestui dialog să transmitem informația pe care intenționăm să o aducem la cunoștința interlocutorului nostru…. dar mai ales câtă grijă avem ca dispoziția acestuia față de persoana noastră să devină cât mai favorabilă- sau măcar să rămână neutră,… fiind dispuși, la nevoie, să sacrificăm chiar și o parte din precizia comunicării…

Până la urmă, vorbim despre două tipuri complet diferite de comunicare.
După un episod în care a fost folosit limbajul uzual, amândoi interlocutorii rămân cu informațiile schimbate cu acel prilej precum și cu sentimentul că lucrurile vor continua mai mult sau mai puțin neschimbate. Doi ‘dușmani’ vor continua să se dușmănească după fiecare schimb de invective iar doi prieteni vor ști că se pot baza unul pe celălalt chiar și după un episod de comunicare în timpul căruia au făcut mișto unul de celălalt – bineînțeles cu condiția ca miștoul să fi rămas în parametrii obișnuiți.
Ei bine, la sfârșitul unui episod de comunicare ‘diplomatică’ interlocutorii rămân cu mai puține informații și cu mai multe întrebări decât dușmano-prietenii de mai sus. Franchețea limbajului uzual îi face pe aceștia din urmă să pună preț pe informațiile vehiculate – tocmai pentru că cei doi știu la ce să se aștepte unul de la celălalt, în timp ce chiar ‘onctuozitatea’ limbajului diplomatic menține trează vigilența celor care îl folosesc. ‘Oare ce a vrut să spună cu adevărat?’ ‘Câte dintre vorbele lui au fost sincere și câte au fost spuse doar pentru a-mi face mie plăcere?’

Bine, bine… foarte interesantă ‘pregătirea asta de artilerie’… dar ce-ar fi să revii la cestiune? Care-i legătura dintre barbologia asta savantă și ‘interesele politice’ pe care te-ai pornit să contruiești colțul ăsta de realitate virtuală?

Șmecheria este că barbologia asta are sens doar dacă ambii interlocutori sunt cu adevărat conștienți despre ceea ce se întâmplă în jurul lor. Dacă amândoi interpretează la fel cuvintele care zboară dintr-o parte în alta.
Dacă unul dintre ei este setat pe modul diplomatic iar celălalt crede că episodul de comunicare face parte din cotidian… s-ar putea ca realitatea nou creată să fie atât de depărtată de cea precedentă încât să nu existe prea multă congruență între cele două…

Revenind la interesul de moment – acela de a concluziona într-un fel barbologia de astăzi, să despuiem ‘interesele politice’ de vălurile diplomatice care funcționeză ca niște perdele de fum.
Vorbind pe șleau, ‘interese politice’ este un eufemism folosit de ziariști pentru a spune, în mod politicos, “interese de partid”. Și mai precis, “interese înguste de partid”.’Profesioniștii în comunicare’ folosesc această locuțiune din nevoia de a păstra o relație funcțională cu partidele, din servilism sau, poate, pentru că ‘sună mai bine’.

Indiferent de motiv, prejudiciul adus comunității – în întregul ei, este enorm.

Repetat ad nauseam, termenul induce în conștiința populară sentimentul că politica este ‘o curvă’.
Iar când spun ‘conștiință populară’ mă refer la toată populația. Y compris întreaga clasă politică – că doar de pe malurile Senei ne-am învățat să “umblăm cu cioara vopsită”.

cioara vopsita

Oamenii de ‘rând’ s-au lăsat convinși că politica este o chestie extrem de murdară – așă că se țin departe de ea, în timp ce politicienilor – adică cei cărora nu le e frică de mizerie, li se pare din ce în ce mai normal să continue așa cum sau obișnuit deja.

Vorbeam undeva mai sus despre o lipsă de congruență. O din ce în ce mai acută lipsă de congruență.
Clasa politică este detașată de restul oamenilor. Adică realitățile în care trăiesc fiecare dintre aceste două categorii au din ce în ce mai puține lucruri în comun.

Cu toate că distanța dintre cele două realități a apărut ca urmare a ‘eforturilor’ – sau a ‘neglijenței’?, ambelor categorii de oameni…

Astazi am fost in vizita la o multinationala.

Care s-a mutat de curand intr-un sediu nou. Si destul de elegant.
Nu atat de elegant incat clientii sa-si puna problema ca banii lor ar fi aruncati pe apa sambetei ci doar atat de elegant incat sa te simti bine atunci cand te duci sa-ti platesti factura.
Sau sa intrebi una si alta.

Am ajuns pe la vreo 8 si ceva. Office hours de la 7:30. Pentru cine nu vede bine, sapte impartit la treizeci. Ora Romaniei!
Bineinteles ca eram singurul client.
Atat de singur incat atunci cand am intrat pe usa, angajatele s-au raspandit precum potarnichile…

Ajung eu la casa, care e chiar langa usa, … ma holbez la un scaun gol… si incep sa sper ca macar una dintre ‘potarnichi’ va ajunge sa se aseze pe scaunul respectiv.
Dupa vreo 15-20 de secunde se aude o voce. Din spatele unei coloane. Care se afla dincolo de ‘tejgheaua’ dintre mine si scaunul cel gol. Vocea vorbea la telefon. Ceva banal, intr-o tonalitate foarte degajat-familiara.
Trag si un un ‘buna-ziua’. Destul de apasat, in speranta ca posesoarea vocii va afla de prezenta mea.
‘Ma scuzati’ spuse vocea si, imediat dupa aceea, posesoarea se retrage inapoi dupa coloana.
Conversatia mai dureaza vreo doua minute, fara sa fie atinse cine ce subiecte arzatoare. Vreo inundatie de la vecinul de sus, vre-un copil cu rosu-n gat… nimic de genul asta.

-Vreti sa platiti factura?
-Daca oi avea ceva de platit… nu am primit nici o factura de mai mult de o luna.
-Sa ma uit… nu aveti nimic de plata, nu a fost emisa nici o factura.
-Cum vine asta?
-Nu stiu, asta intrebati alaturi, la colega mea.
-Aveti un sediu ca la Paris.
-Se poate, eu n-am fost acolo.
-Mai ramane sa va invete sa va purtati ca la Paris.
-Pai mi-am cerut scuze, nu? Vorbeam cu sefa mea!
-Cu atat mai mult ar fi trebuit sa-i spuneti ca a intrat un client si ca veti reveni dupa ce pleaca. Orice sef ar aprecia chestia asta!

Mi-am dat seama ce prostie imensa am spus chiar inainte ca ecoul vorbelor mele sa se fi stins.
“Ma scuzati” fusese rostit tare si direct in microfon. Sefa respectiva nu avea cum sa nu fi auzit….
Sa ma fi mintit casiera? Vorbea cu altcineva?

Ma duc la colega de alaturi si o intreb care e situatia.
Ma gaseste, se uita si imi confirma:
-Nu a fost emisa factura.
-Asta stiu deja de la colega dumneavoastra. As vrea sa stiu si de ce.
-Nu stiu, ma duc sa intreb.
Inainte de a apuca sa plece, fizic!, am un moment de inspiratie.
-Dupa cate stiu, ultima factura a fost facuta pe baza unui consum estimat, nu pe baza unei citiri.
Se intoarce, se mai uita un pic si:
-Aveti dreptate, indexul citit acum 10 zile este inca mai mic decat cel pe care vi l-au trecut, dupa estimare, pe factura de acum o luna si jumatate.

-Multumesc. La revedere.
-La revedere.

Ce bine e sa lucrezi la o companie, cat se poate de ‘privata’ – asta este chiar unul dintre subdomeniile ei de activitate, care exploateaza un monopol natural…

 

Peste puțin timp, vor fi 30 de ani de când a implodat lagărul comunist.

O jumătate de viață de om.

Momentul invită la reflexie. Mai există supraviețuitori în putere și încă lucizi.
În același timp, noua generație – care doar a auzit de cele întâmplate sub fostul regim, începe să preia controlul asupra unui număr din ce în ce mai mare de ‘butoane’.
O parte semnificativă dintre cei care au experimentat comunismul au dezvoltat tot felul de nostalgii iar o parte din ce în ce mai mare a ‘inocenților’ se comportă ca și cum n-ar fi înțeles nimic din toată tărășenia.

Ei bine, există două feluri de comunism.
Cel imaginat de Marx și cel experimentat de ‘argații’ lui Lenin, Mao, Castro, Pol Pot, etc.
Diferențele dintre ele sunt majore dar asemănările sunt și mai importante.

În imaginația lui Marx, comunismul urma să apară atunci când suficient de mulți dintre membrii unei societăți urmau să se prindă că erau exploatați de o minoritate.
În practică. Lenin, Mao, Castro, Pol Pot și ceilalți s-au folosit de nemulțumirea maselor pentru a rasturna ordinea socială. Și pentru a face în așa fel încât o minoritate, a lor, să acapareze toată puterea.

Cu alte cuvinte, diferența între comunismul teoretic al lui Marx și cel practic al lui Lenin & company este că la Marx apariția comunismului urma să fie mai mult sau mai puțin naturală în timp ce Lenin și gașca sa au dat dovadă de un oportunism feroce.

Asemănările mi se par mult mai importante. Tocmai pentru că oferă mult mai multe informații utile.
Pentru început, trebuie sa constatăm că imaginația lui Marx a fost suficient de mare încât să prevadă chiar și oportunismul lui Lenin. Pe undeva pe la începutul manifestului comunist, Marx îi descria pe comuniști ca fiind „avangarda clasei muncitoare” – oameni cu o conștiință socială foarte ridicată, care se pun în fruntea luptei de emancipare a proletariatului și care se sacrifică pentru binele societății în ansamblu… Și uite-așa o barba-avea…
A doua asemănare se referă la minorități.
În ambele variante, energia socială care face posibilă apariția comunismului este nemulțumirea maselor cu privire la regimul/ordinea socială instaurat de minoritatea aflată la putere înante ca noua minoritate, cea comunistă, să o detroneze pe prima.
Al treilea numitor comun, și cel mai important, este chiar energia socială despre care vorbeam în paragraful anterior. Și care nu ar fi putut fi manipulată în mod criminal de alde Lenin dacă nu ar fi existat.
Și nu ar fi existat dacă Nicolae al II-lea ar fi luat exemplu de la vărul său care statea pe tronul Angliei în loc să plece urechea la predicile lui Rasputin… Sau dacă în China ar fi avut loc, tot de sus în jos, ehivalentul chinez al revolutiei Meiji… sau dacă interese ‘obscure’ nu l-ar fi propulsat și ținut pe Batista la putere în Cuba… și așa mai departe…

Până la urmă societatea umană seamănă foarte bine cu o baterie electrică.
Fără o ‘diferență’ de potențial între cei doi poli, bateria e moartă. Nu produce nici un fel de curent. Poți să o arunci liniștit la gunoi – sau să o reciclezi, dacă ții la viitorul planetei.
Pe de altă parte, dacă diferența de potențial crește peste limitele rezonabilului relativ, curentul o ia pe scurtătură.
În loc să circule prin exteriorul bateriei, și să producă ceva constructiv – de exemplu bunăstarea majorității membrilor comunității, o ia ‘pe direct’. ‘Face scurt.’ Adică topește izolația și ‘își găsește liniștea’ mult prea devreme, înainte să producă ceva cât de cât folositor.

Cum apare acest gen de ‘supratensiune’?

Mai țineți minte „Ucenicul Vrăjitor” al lui Goethe?
Cam despre același lucru e vorba și aici. Orice electrician care se respectă știe că nu poți să depășești anumite limite. Că nu poți să concentrezi prea multă energie într-o portiune prea mică din rețea.
Din păcate, pentru ei și pentru cei care le dau crezare, ‘ucenicii vrăjitori’ nu țin cont de nimic. Toți fac niște greșeli din ce în ce mai mari. Greșeli care, la rândul lor, se acumulează și dau naștere unor noi ‘supratensiuni’.
După cum bine știm, comunismul s-a prăbușit la fel de dureros ca țarismul.
Sau ca orice altă forma de autoritarism/monopolism/autarhie.

Ei bine, până când suficient de mulți oameni – și în special dintre cei aflați la putere, nu vor înțelege că prăbușirea unei forme de autoritarism nu justifică în nici un fel existența oricărei alteia, cercul vicios va continua să se tot închidă.

“Bugetul statului nu încasează aproximativ 38% din TVA”.

In incercarea de a recupera macar o parte din acesti bani, guvernul actual incearca introducerea incasarii defalcate a acestei taxe.

Avand in vedere ca aceste lucruri sunt discutate foarte intens in acest moment, voi trece peste amanuntele ‘tehnice’, efectele asupra diverselor categorii de contribuabili si voi aminti doar en-passant ca aceiasi masura a fost incercata si de vecinii nostri bulgari. Care au renuntat foarte repede.

defalcare TVA

Cu alte cuvinte, cel mai mare perdant al situatiei este ‘teritoriul’. Judetele si localitatile. Adica exact locul unde traim noi si unde o parte dintre firme ‘fenteaza’ achitarea unei parti din sumele datorate catre fisc.

Frauda fiscala, in general, are doua ‘motoare’. Unul evident si unul care nu este, in general, luat in seama. Lacomia si lehamitea.

N-am sa insist mult asupra lacomiei. Este ‘evident’ ca daca acesta pulsiune nu ar mobiliza atat de multi dintre concetatenii nostri, lucrurile ar sta cu totul si cu totul altfel.

Am sa fac o paranteza aici pentru a sublinia ca lacomia este total diferita de nevoia de eficienta. Prima te impinge sa cauti tot felul de mijloace prin care sa eludezi legea in timp ce a doua te motiveaza sa faci lucrurile cat mai bine.
Rezultatele sunt de cu totul si cu totul alta natura. Chiar daca se masoara tot in bani.

Lehamitea este …
M-am intrerupt pentru ca nu imi gaseam cuvintele.
Cred ca cel mai potrivit este “maligna”.
In primul rand descurajeaza si in al doilea rand te impinge spre ‘nefacute’.

‘De ce sa platesc impozite daca astia tot nu fac drumurile, nu repara spitalele? Nu platesc profesorii/medicii/functionarii publici/etc./etc….’
‘Ce, eu sunt mai fraier decat X,Y,Z care lucreaza la negru/nu declara mare parte din activitate si se plimba cu gipanu’ prin mijlocul satului?’

Astea ar fi motivele ‘antreprenorilor’.

‘De ce sa insist eu sa-mi dea factura cand daca acceptand sa-mi faca lucrarea la negru ies mult mai ieftin? Ce-mi pasa mie ca el nu plateste TVA pe manopera si nici impozit pe venit daca eu raman cu o gramada de bani? Ca statul oricum nu face drumurile, nu-i plateste pe….’

‘In general’ se refera la toate impozitele si la toate tarile.
Problema este ca noi suntem printre cei mai tari la capitolul asta. Cel putin din Europa. Italia ce ne mai sufla-n ceafa…

O fi ceva care sa ne apropie?
Coruptia? In special cea de la nivel local? In materie de lucrari publice?

Fac o noua paranteza. Se pare ca in materie de coruptie la nivel cu adevarat macro suntem undeva pe linie… adica la fel de prost ca ceilalti. Nu mai rau, ba poate chiar un pic mai bine, tocmai pentru ca tranzactiile mari, cu adevarat mari, au loc in conditii ‘europene’. Adica similare cu cele incheiate in restul ‘comunitatii’.

Sa revenim la lucrarile mai mult sau mai putin publice care sunt finantate la nivel mai mult sau mai putin local.

Multa vreme s-a discutat, secretul lui Polichinelle, despre comisionul ‘perceput’ de factorul de decizie din valoarea finala a fiecarui contract incheiat intre diverse autoritati ale statului si firme private. Sau intre diverse ‘deconcentrate’ si aceleasi, de multe ori, firme private.

Ei bine, comisionul ala trebuia platit de undeva. OK, umflau ei factura finala dar parca nici unui ‘antreprenor privat’ nu-i vine sa plateasca ‘comisioane’ din dividentele care ‘i se cuvin lui’. Cu atat mai mult cu cat ‘are spate’. Pai daca a fost baiat destept si a invatat si ‘tabla impartirii’, nu doar pe cea a inmultirii…

Cu alte cuvinte, cea mai buna metoda de evitare a evaziunii fiscale este neutralizarea coruptilor.

Fac aici a treia si ultima paranteza.
‘Lupta impotriva coruptie’ e o prostie. Nu te poti lupta cu o evidenta. Coruptia este o chestie ‘naturala’. Nu e ‘buna’ dar… Nici zaharul nu e bun – pentru sanatate si in cantitati mari… dar cui nu-i place o prajitura bine facuta?
‘Lupta impotriva coruptilor’… Exprimarea asta e, intr-adevar, mai potrivita. Sufera, din pacate, de un mare defect. Daca ar fi dusa pana la capat am fi mai multi ‘inauntru’ decat afara. E vre-unul dintre noi care n-a dat o spaga? Sau n-a luat?

‘Neutralizarea coruptilor… ‘
Adica? Sa-i invelim in pungi de plastic? In chihlimbar, ca pe insecte? Ca sa nu-i poata corupe pe cei din jurul lor?
Ar fi o idee… cam imposibila, totusi.

Varianta ar fi sa-i vaccinam pe cei care trebuie sa reziste tentatiei.

Mie unuia nu mi-a placut de Basescu.
Am votat cu el ca sa nu iasa Nastase.
Apoi am votat impotriva lui cu fiecare ocazie. Atat la referendumurile de demitere cat si in favoarea lui Geoana – a doua oara cand am votat cu stanga. Prima fiind atunci cand era sa iasa Vadim.
Asa cum nu mi-a placut mie de Basescu, a fost primul – si singurul – care a pus degetul pe rana.

“Dacă vorbim de corupţie şi ea ţine de două părţi. Nu mut la nimeni responsabilitatea, dar ea trebuie împărţită şi asumată. Un funcţionar corupt nu poate fi corupt dacă nu are un partener, care să-i dea un ban. Un minister nu poate factura cu 50% mai mult dacă nu există un consultant care să valideze ce zice constructorul”

Spunea chestia asta in 2011… A mai adaugat ceva, l-am auzit cu urechile mele la televizor, dar nu reusesc sa gasesc undeva citatul. Era ceva de genul: ‘nici un ministru nu poate face ‘prostii’ daca nu sunt cativa pe langa el care sa-l ajute si daca restul nu se fac ca nu vad’.
Cam multe negatii una peste alta dar sensul e foarte clar.

O fi inteles ce efecte a avut masura luata chiar de el? Aia cu taierea salariilor primite de bugetari si plafonarea indemnizatiilor primite de parlamentari, ministri si directorii deconcentratelor/firmelor de stat? Masura care a dat bine ‘pe sticla’ dar care i-a gonit pe cei cu adevarat capabili din administratia de stat?

Tot aud justificari de tipul ‘indiferent cat le dai, tot fura’.

Perfect adevarat. Daca asta ar fi singura schimbare, ar fi inutila. Lacomia ramane principalul motiv. Atat al coruptiei cat si al evaziunii fiscale.

Numai ca lacomia poate fi tinuta in frau, daca dispare lehamitea.

Primul pas a fost facut. Lefurile au inceput a fi crescute. Incep sa devina ‘credibile’. Poti trai, cat de cat confortabil, cu banii astia. Nu mai esti nevoit sa fugi neaparat la privat. Sau sa accepti spaga ca sa-ti poti duce copilul la mare.
Acum trebuie sa facem si pasul doi.

Din tabelul cu ‘defalcarea sumelor’ rezulta foarte clar cine sunt adevaratii perdanti.

Noi. Locuitorii judetelor si ai localitatilor.

Noi suntem cei care acceptam tranzactii fara factura. De ambele parti. Noi suntem patronii – sau angajatii – care facem evaziune fiscala. Indiferent daca dam mai departe o parte din bani sau ii tinem doar pentru noi…. Pana la urma inceputul e greu… Dupa aceea, pofta vine mancand.
Noi votam autoritatile locale, lucram in cadrul administratiei locale, traim in teritoriu…

Am promis ca a treia paranteza trebuia sa fie ultima… Cine ma cred eu? Sa ma tin de promisiune?
Ca tot veni vorba despre alegeri, de unde vine o mare parte din fondurile electorale? Indiferent de cum sunt ele cheltuite…
Hai ca paranteza asta a fost scurta!

Pricepem odata ca ne furam caciula singuri?

Nu ne-au inghetat suficient urechile?

 

“Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine”

Vintila Mihailescu.

Tinerii din corporații, “care muncesc de le sar capacele”, au nevoie de țapi ispășitori pentru faptul că societatea românească avansează prea lent, iar țapii ispășitori pe care i-au găsit sunt țăranii și părinții, spune antropologul Vintilă Mihăilescu, într-un amplu interviu pentru PressOne.

In viziunea lui Mihailescu – care il citeaza pe Sorin Antohi, toate astea se intampla pentru ca ne complacem in starea de ” “bovarism cultural”. Ne visăm ceea ce nu suntem şi cădem în of şi jale pentru că nu suntem ceea ce ne-am dori, dar nu putem fi.

Ei bine, vom continua sa ‘nu fim’ atata vreme cat vom continua sa nu intelegem ca dorinta nu este, si nu a fost niciodata, suficienta.
Ca sa devenim ceea ce ne dorim trebuie, pur si simplu, sa parcurgem distanta dintre locul unde suntem si cel unde vrem sa ajungem.
Daca dormim in cizme, visand frumos, or sa ni se imputa, pana la urma, picioarele.

“– O altă temă a cărții este nevoia de miracole a societăţii românești. Se transferă ea şi în politică? Aşteaptă românii un lider providenţial?
–Ştiu la ce vă referiţi, e o întrebare pusă frecvent în sondaje, iar răspunsul este unul puternic: Da! Dar asta e o inducere a răspunsului.
Spontan, oamenii nu se gândesc la o soluţie, dar dacă li se serveşte răspunsul – Nu e aşa că vrei un tătic care să aibă grijă de tine și să te scape de belele? – Da, sigur că vreau!
Ce altceva să răspundă? În sensul ăsta, este o întrebare care induce răspunsul, iar acesta este unul general uman. În condiții de insecuritate, oricine visează la o “minune” care să-i confere siguranță și previzibilitate în viață.”

Si uite-asa am ajuns la mult mai spinoasa problema a lui ‘ce ne dorim’…

Adica ‘pornim, noi, pornim, dar incotro?’

Locul ala catre care tot vor unii sa ne porneasca… o fi bun pentru toti? Sau doar pentru cei cu ‘initiativa’?

Sa fie asta explicatia pentru numarul mare al celor care ‘au pornit’ peste granita?

Sa explice oare ‘selectia naturala inversa’ enormul numar de ‘guri deschise’ ‘ramas’ in fiecare seara in fata televizioarelor care transmit propaganda politica de ‘ambe sexe’?

Se pare ca avem mare nevoie sa-l recitim pe Eminescu. Vrem, nu vrem, ramanem ‘tributari’ – cititi articolul, ‘paturii superpuse’.
Cata vreme membrii acesteia se vor multumi sa se bata intre ei pentru cat mai multa spuza pe turta proprie in loc sa-si indeplineasca menirea inainte de a intinde mana dupa portia lor din spuza ‘nationala’…

%d bloggers like this: