Archives for category: ce alegeri facem

1916, 7 noiembrie. Mihai Șora vedea, pentru prima dată, lumina zilei.
2019, 6 octombrie. Astăzi, la aproape 103 ani de la fericitul eveniment, aude înjurături.

Emag, un magazin online, s-a gândit să-și facă un pic de reclamă. Așa, înainte de sărbători…
Și pentru că subiectul zilei este ‘libertatea’ – noi ne luăm ‘rația de libertate‘ tocmai atunci când restul Europei taie porcul, Robert Tiderle – Papaya Advertising, a pus la cale un clip in care Mihai Șora citește un text despre cât de liberi am fost cu toții între 1948 și 1989.
Concluzia lui Șora fiind „În anul în care România împlinește 30 de ani de libertate, am învățat că ea nu trebuie doar câștigată. Ea trebuie păstrată. Și cum altfel o putem păstra, dacă nu bucurându-ne de ea în fiecare zi?”
Și pentru că nimic nu este gratis, emag ne aduce aminte că „ Ai libertatea să comanzi ce vrei, de unde vrei și să alegi ce-ți place din milioane de produse din mii de categorii. etc., etc., etc., …

Ei da, numai că…
Noi ne pregătim și de schimbat guvernul!
Iar unii dintre noi au nevoie, ca de aer, de ‘rating’.

Așa că pune-te, frate române, pe comentat.

Am să fac o pauză și, pentru cei care nu știu despre ce e vorba, voi puncta câteva repere din biografia lui Șora.
– 1938. Primește o bursă de la Institul Francez din Bucuresti și pleacă în Franța, la doctorat.
– În timpul războiului, intră în Rezistența Franceză și aderă la partidul comunist francez.
– 1948. Se intoarce în Romania in. Și rămâne aici. De voie, de nevoie… în funcție de sursa de informație găsită de pe net.
– 1948 – 1989. Îndeplinește diverse funcții. La ministerul de externe condus de Ana Pauker, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, la Editura Enciclopedică.
– 1990. Este numit ministru al învățământului în primul guvern Roman. Își dă demisia după mineriada din 13-15 Iunie.
– 1990 – 2019 Contribuie la fondarea Grupului pentru Dialog Social și ia poziții tranșante pentru promovarea democrației.

Dan Andronic descrie foarte pertinent perioada 1948-1989 din viața lui Mihai Șora:

„În primul rând vreau să spun că nu susțin nici un moment că Mihai Șora a fost vreun torționar comunist.
Dar nici nu trebuie văzut ca un dizident.”

Și-atunci?
De ce i se scoate pe nas ‘trecutul comunist’ de câte ori îndrăznește să deschidă gura?
Lui Rațiu i s-a reproșat că ‘n-a mâncat salam cu soia’. Șora e cam pe aceiași parte a baricadei cu Rațiu. El a mâncat salam cu soia. Și tot nu e bine…

„Starea Libertății”

Pentru cei care nu sunt foarte la curent – scuze pentru exprimarea bolovănoasă, face parte din culoarea locală, „Starea libertății” e un fel de vlog transmis la o televiziune. Nu mai știu care și, sincer să fiu, nici nu mă interesează.
‘Apăsați’ linkul de mai sus și ‘delectați-vă’. Dragoș Pătraru predă o adevărată lecție. Despre cum poți da, ‘imparțial’ – vorba lui Caragiale, în toți și din toate direcțiile. Și despre cum, de dragul ratingului, te poți transforma în ‘persoană ușoară’. Adică în curvă media. Spunând, cât se poate de convingător – urmăriți frazarea și gestica, nimic. Absolut nimic. Adică ceva ce poate fi interpretat de fiecare așa cum vrea. De fiecare dintre cei care are răbdare să se uite la așa ceva…

Subiectul putea fi tratat în fel și chip.
‘Tragedia intelectualului prins între război și dictatura comunistă.’
‘Iată de ce a supraviețuit comunismul atât de mult. Au fost prea puțini intelectualii care au avut curaj să i se opună cu adevărat.’
Și câte și mai câte…

Dar nu. Noi – Pătraru nu e singur iar cei ca el au suficient de multă audiență încât să-i dea înainte, preferăm să transformăm totul în derizoriu. În miștocăreală de prost gust.

Până la urmă, care e deosebirea dintre Șora și Iliescu?
Amândoi cu școală. Chiar dacă făcută în locuri diferite…
Nici unul nu a dus-o foarte rău în comunism. Chiar dacă unul mult mai bine decât celălalt…
Amândoi au ocupat funcții înalte după revoluție. Chiar daca unul nu s-a lasat dus în ispită iar celalalt nu s-a lasat dus de-acolo…

Iliescu a fost consecvent iar Șora a cotit-o la un moment dat?
Putem să spunem și așa…

Șora a învățat din greșeli? Și a avut curajul să-și afirme public noua credință?

Fiecare înțelege ce poate. Și ce vrea, bineînțeles.

Advertisements

A plumber fixes a bathroom sink

“România se va confrunta în curând cu un dezastru demografic din cauza dezechilibrelor grave de pe piața muncii. Abia ieșiți de pe băncile liceului tot mai mulți tineri optează pentru diverse forme de șomaj deghizate sub meserii ca „DJ” sau „fotograf” evitând meseriile care le-ar putea aduce respectul comunității, cum ar fi cea de instalator sau electrician. 
„Nu știm exact care sunt cauzele acestui fenomen. Ori părinții sunt foarte bogați și atunci își permit să întrețină un DJ sau un fotograf în casă, ori pur și simplu nu vor să muncească. Sau poate o fi vorba de o nouă paradigmă, în care românilor nu le mai plac banii, considerând că câștigă suficient din cerșit”, a explicat socilogul Decebal Popescu. “

‘Evitand meseriile care le-ar putea aduce respectul comunitatii’…

Respect care poate fi masurat, facil, prin observarea imaginii de care se bucura meseriasii in media romaneasca.
Adica prin observarea imaginii de care se bucura Dorel. Inclusiv cel din fografia de mai sus.

“”Dorel” de Calarasi a asfaltat o balta…..
primarul Daniel Ștefan Drăgulin a dat o dispoziție viceprimarului Viorel Ivanciu de a identifica, împreună cu conducerea SPPSV, măsurile disciplinare care se impun. În acest moment se poartă discuții cu privire la ceea ce s-a întâmplat.

Vom reveni cu prezentarea acestor măsuri disciplinare și dorim sa punctăm faptul că ceea ce s-a întâmplat nu caracterizează întregul colectiv al Serviciului Public Pavaje Spații Verzi”, a transmis Primăria Municipiului Călărași.”

 

“Muncitorul de la Drumuri a fost filmat în timp ce turna asfalt fierbinte direct în gorpile (sic) pline cu apă pe drumul dintre Craiova şi Calafat. Nu a fost deranjat nici măcar o secundă că afară ploua, iar în bălţi apa ajungea până la gleznă.
UPDATE Bogdan Bratu, şeful Direcţiei de Drumuri şi Poduri Craiova, au
(sic) precizat că angajaţii care au turnat asfalat în gropile pline cu apă au fost sancţionaţi. Imaginile cu „Dorel“ în timp ce turna asfalt încins în gropile pline cu apă au ajuns imediat pe internet. Oamenii au declarat că nu este normal să fie executată o lucrare în astfel de condiţii. „Câtă precizie la aruncarea banilor publici pe fereastră“, a scris…”

 

Si asa mai departe…

Si ce erau sa faca Doreii astia?
Sa le spuna ei sefilor lor ca ploua? Ca din birou nu se vede?
Sa nu iasa pe teren pana nu se usuca baltile? Daca foaia de lucru pe ziua respectiva le spune ca asta au de facut? Chiar daca ploua de trei zile?
Gura copiilor lor nu trebuie ‘sa manance si ea ceva’?

journalism-101-if-someone-says-its-raining-another-person-36442457

Traducere ‘dupa ureche’:

‘Draga jurnalistule incepator,
Atunci cand unul spune ca afara ploua iar altul spune ca e uscat, treaba ta nu este sa-i citezi pe amandoi. Treaba ta este sa te uiti dracului pe geam si sa vezi care este adevarul!’

‘Nu stim exact care sunt cauzele acestui fenomen. O posibila explicatie este ca cei care mai inteleg ceva din ce se intampla dincolo de fereastra au ramas atat de putini incat adevarul a devenit aproape imposibil de decelat.’

De vreo treizeci de ani tot discutam despre ‘moștenirea lui Ceaușescu’.
Ce-a dărâmat, ce-a construit, cum a plătit datoriile – lăsându-ne pe noi în foame și în frig.

De multe ori discuțiile astea se termină cu ‘aștia nu sunt în stare nici măcar să întrețină tot ce a construit Ceaușescu, darămite să continue’!

Ei bine, eu cred că suntem într-o eroare mare cât casa.
Cât Casa Poporului….

Ceaușescu n-a construit nimic.
N-a construit – și nici n-a dărâmat, nimic!
Noi am făcut toate astea.

Că el dădea câte o ‘indicație’…
Acea ‘indicație’ trecea întâi pe la CSP – unde devenea ‘indicator de plan’, apoi pe la ministerul economiei… și abia după aceea ajungea ‘pe teren’. Unde era pusă ‘în practică’.
Iar toate aceste operațiuni erau îndeplinite de noi. De ‘Oamenii Muncii’. De la ‘orașe și sate’.
Ceaușescu n-a dărâmat, cu mâna lui, nici o biserică și nici un sat. N-a construit nici un apartament și nici o fabrică. N-a scris nici o filă de plan și nici un borderou de materiale. N-a semnat nici o dispoziție de plata, internă sau externă.
Toate astea au fost făcute de noi.

Că am ascultat de el…. Asta-i altă chestie!
Că n-am fost în stare să-l contrazicem atunci când o lua razna… Și asta e tot ‘altă chestie’. Că s-a înconjurat el de oameni din ce în ce mai ‘ascultători’… și n-a mai fost cine să-l mai contrazică… până când situația devenise atât de ‘groasă’ încât chiar și cei mai ‘disciplinați’ și-au dat seama că ‘purceaua era moarta-n coteț’ și l-au ‘lăsat din brațe’… astea sunt deja istorie….

Dar mai rămăsese ceva!
Ceva unde contribuția lui Ceaușescu fusese cu adevărat consistentă.
Unde Ceaușescu dusese mai departe un început de tradiție – ‘Titulesciană’.
De fapt, ăsta a fost singurul domeniu în care Ceaușescu – și România, în ansamblu, a avut un real succes.

Standingul internațional!

Relativa independență față de URSS, relativa apropiere față de spațiul Euro-Atlantic, relația bună cu statele ne-aliniate, statutul de mediator între Israel și lumea arabă….
Aceasta fiind, de fapt, și singura ‘punte de legătură’ dintre regimul ceaușist și cel post-comunist.
Așa am fost acceptați în NATO și cooptați in UE.
Ai cărei președinți ‘rotativi’ suntem în momentul de față…

Cum de ne-om fi ales noi tocmai momentul asta pentru a irosi și ultimul lucru bun ‘moștenit de la Ceaușescu’?!?


Undeva în Romania….

Unul dintre motivele pentru care l-am împușcat pe Ceaușescu a fost ‘distrugerea satului românesc și a tradițiilor sale’.
Foarte mulți dintre copiii țaranilor care au refuzat atunci să-și părăsească rosturile s-au risipit acum în cele 4 zări ale pămîntului….
Și nu neapărat din cauza ‘mizeriei’. Cei de-aici aveau antenă de satelit!

„Dacă nu vii la vot, doi bărbați vor putea adopta copilul tău!”

Vrei să eviți asta?

Crește-ți singur copilul! Nu-l abandona în brațele statului.

Ia tu acasă un copil dacă nu vrei să ca acesta să fie crescut de cineva în care nu ai încredere! 20 000 dintre cele 57 000 de suflete aflate în grija statului stau la grămadă în orfelinate.

 

 

Au început cu homosexualii.
Am tăcut din gură. Pentru că nu eram homosexual.

Apoi le-au luat pe femei.
Nici femeie nu eram, așa ca am continuat să tac.

Apoi au venit după noi.
După toți ceilalți care eram diferiți de ei.

Nu mai era nimeni care să mai spună ceva.

Adaptare dupa Martin Niemoeller.

Cine sunt ei?

Sunt doi ei.
Nu-s chiar atât de diferiți, cu toate că unii sunt mulți iar ceilalți, puținii, se cred mult mai deștepți decât primii… Las-că și cei mulți se uită-n gura celor din a doua categorie de parcă s-ar aștepta să iasă de-acolo doar porumbei de-ai păcii…

Îi unește credința în puterea turmei. Cei mulți cred că dacă stau cuminți în țarc vor fi feriți de lupul cel rău iar cei puțini cred că, prin înțărcuire, mulțimea poate fi convinsă să credă orice și să asculte orbește.

Îi mai unește și o anumită ignoranță. Istorică!
Nici una dintre tabere nu reușește să-și aducă aminte că toate turmele ajung, inevitabil, la abator și că cel care taie găina cu oua de aur sfârșește prin a-și baga unghia-n gât.

Străbunicul a fost felcer.
Undeva în Bucovina.
Străbunica se născuse într-o familie, probabil scăpătată, care facea parte din șleahta poloneză. Adică din ‘nobilimea de spadă’.
După ce a născut doi copii, pe Nela – străbunica mea – și pe Gheorghe, străbunica s-a plictisit de ‘viața la țară’ și i-a lăsat baltă pe toți trei.

Străbunicu’, cu doi copii mici, n-a avut de ales. S-a recăsătorit. Și a mai făcut doi. Pe Andrei și pe Zizi.

După care a venit războiul.
Primul, bineînțeles.
Mobilizat, străbunicul a luptat cu armele meseriei sale. A fost ‘sanitar’.
Chiar înainte de sfârșit, medicul regimentului s-a îmbolnăvit de tifos. Împreună cu mulți alții, bineînțeles. Dar nu pentru ‘alții’ a refuzat străbunicul să fie lăsat la vatră printre primii – avea deja patru copii, ci pentru comandantul său. Care îi devenise între timp prieten.
Comandantul a scăpat dar străbunicul nu. Contaminat și el de tifos. Medicul, camaradul său de arme, abia scăpat de faza acută a bolii, fusese prea slăbit pentru a-i întoarce serviciul. Iar ceilalți erau erau prea prinși de bucuria momentului.

Așa că bunica, domnișoară în toată regula – se născuse odată cu secolul, a rămas acasă. Cei doi frați mai mici nu puteau fi crescuți, mai ales atunci, de o mamă singură.

S-a măritat mai târziu, aproape de treizeci de ani.
Cu bunicul meu. Funcționar la stat.
Au avut doi copii, născuți amândoi înainte de război. Cel de-al doilea, de data asta.

După cum bine știm, în 1940 Basarabia a fost ocupată de Stalin.
Nu știu care a fost politica oficiala a statului român. Nu știu dacă conducătorii de atunci au oferit funcționarilor din administrația locală posibilitatea reală de a se retrage odată cu trupele. Și iarăși nu știu câți dintre aceștia au folosit eventuala ofertă.
La fel de ‘în ceață’ sunt cu privire la soarta celor rămași pe loc. Câți din ei or fi ajuns în Siberia…?
Tot ce știu este că după „Ostași, vă ordon: „Trece-ți Prutul!” ”, bunicii mei au fost trimiși într-o comună din județul Bălți. Să refacă administrația locală. Au trăit acolo până în 1944.

După care au fost ‘refugiați’ undeva lângă Târgu Jiu.
Bunicul era deja grav bolnav. A murit în primăvara lui 1945.

Satul în care fuseseră încartiruiți era foarte sărac.
Bunică-mea ar fi trebuit să-și crească, singură, cei doi copii dintr-o alocație de hrană – niște făină, ulei, zahăr și ceva gaz, și o sumă modică de bani pe care le primeau, ca refugiați, de la stat. Situație care nu avea cum să continue multă vreme.
Iar în satul ala, unde nu conoștea pe nimeni, nu era nimic de făcut.

Așa că bunică-mea a plecat, pe jos, până în Bucovina. Aranjase ca maică-mea și unchiul meu să primească un litru de lapte și o jumătate de păine pe zi iar gazda unde stăteau îi lăsa să culeagă ce vroiau din curte.

S-a întors după câteva luni și au plecat cu toții, cu trenul de data asta, înapoi în Bucovina.
Acolo unde bunică-mea găsise posibilitatea de a deschide un debit de tutun – asimilată fiind cu o văduvă de război. Chiar dacă bunicul nu luptase efectiv pe front, fusese ‘mobilizat pe loc’. Precum angajații de la Căile Ferate.
Numai că treaba asta nu a durat prea mult iar bunica a tot schimbat slujbele si ocupațiile.
La un moment dat cumpăra lapte de la țărani, îl punea la prins, lua smântâna de-o-parte iar din restul făcea brânză de vaci. Vindea brânza și o parte din smântână la un spital de tuberculoză, restul de smântână îl mâncau copii cu mămăligă iar cu zerul, amestecat cu tărâțe, creștea porci.
Abia după ce-am aflat povestea asta am înțeles de ce n-am văzut-o niciodată pe maică-mea mâncând mămăligă cu brânză și smântână…

Ultima slujbă pe care avut-o bunică-mea a fost aceea de administratoare a căminului unui liceu de fete. Erau ea, o bucătăreasă, un paznic bun la toate și încă două femei – care ajutau la bucătărie când era nevoie și făceau curățenie în restul timpului.
Personalul locuia în orășel iar bunică-mea în cămin. Maică-mea venise deja la facultate în București îar unchiul meu făcea o școală tehnică de construcții.

Așa că bunică-mea, rămasă fără supraveghere, s-a apucat de furat.
De la stat!
Împărțea cu colegii cele doua-trei kile de ulei/zahar/făină/biscuiți care se adunau la fiecare sfîrșit de lună.
Cu resturile de la cantină creștea porci în fundul curții. E adevărat că introducea o parte dintre ei în apoi în gestiune…
Dar nu pe toți!
Pe restul îi împărțea cu personalul iar partea ei din carne o trimitea mamei mele și unchiului meu.
Din când în când mai lua și câte o fată sau două să doarmă în camera ei. Doar cele cu ‘dosar curat’ erau acceptate ‘cu acte’ în cămin, nu toți cei considerați ‘chiaburi’ aveau tot timpul destui bani să-și țină copii în gazdă… iar bunică-mea se mulțumea cu mult mai puțin decât ‘prețul pieței’…

În 1962 a ieșit la pensie.
Până atunci, în fiecare an a avut parte de câte o ‘revizie contabilă’. Un fel de inventar mai puțin riguros.
Înainte de a primi decizia de pensionare, a fost supusă unui ‘control la sânge’. Făcut de același inspector care venise și în ultimii cinci ani.

„Doamna Ungureanu, sau dumneata ai fost proastă și n-ai luat un capăt de ață… sau eu sunt prost pentru că nu sunt în stare să-mi dau seama dacă ai furat ceva toți anii aștia!”

Lucrurile tind sa aibe o cauză ‘de suprafață’ și o alta ‘de profunzime’.
De foarte multe ori, cauza ‘de profunzime’ este manipulată de unii și/sau de alții. În situația asta, manipularea devine cauză aparentă.
Indiferent de părerile fiecaruia dintre noi despre PSD, este prea multă sărăcie în România.
Sărăcie care are multe cauze și care poate fi folosită în multe feluri.
Problema este ce facem în continuare.
Dăm vina unii pe alții pentru existența ei?
Facem mișto de cei care se află în această situație?
Creem condiții reale pentru ca cine vrea să poată ieși din sărăcie?
Sau îi lasam pe ‘maeștri’ să-și construiască în continuare capital politic pe spatele săracilor de care facem noi mișto?
Eliminarea saraciei
„Stau într-un hotel din ăla aparent modernizat si renovat, dar în care poți să simți parfumul anilor de comunism ieșind de sub fiecare placă de gresie postdecembristă. Cobor la micul dejun. Nu mi-e foame, dar aș ucide pentru o cafea.
E frig. Azi s-a făcut răcoare. Pe terasă e un grup mare de copii veniți în tabără. Probabil sunt de pe undeva dintr-un orăsel mic de provincie, dar mai mult ca sigur sunt săraci. Mă uit la ei cum se bucură mâncând crenvuști din ăia trași în folie de plastic și cum chicotesc fericiți când își întind pe pâine un maglavais maro care seamănă a nutella. Doar seamănă. Nu le pasă, sunt fericiți.
Profesorii care au grijă de ei sunt la fel de săraci, dar asta nu mai e o noutate în România zilelor noastre. Nu-mi cereți să vă spun de unde știu că-s săraci, sărăcia se simte din cele mai mărunte gesturi, din șlapii de plastic ordinar, păstrați special pentru „la mare”, din bluzele de trening ponosite, din tot.
Din boxe se aude tare despacito. Îmi beau cafeaua și mă gândesc trist că asta-i România reală. Săracă și sărăcită, cu oameni care abia-și mai duc zilele și copii care se bucură la niște crenvurști de plastic.
Iar imbecilul ăla le-a cerut scuze pușcăriașilor.
Mihai Vasilescu
lucrul bine facut
Și pentru că domnul de la Transavia ne sugerează că dormim în cizme, să ne aducem aminte că ne-am mai trezit odată.
Doar pe jumătate… L-am lăsat să continue… De trei ori…. După ce o luase razna pe arătură….
romania trezestete

Enciclopedia Britannică susține că Magna Charta ar fi fost doar un fel de ‘pubertate’ a conceptului de habeas corpus și că ‘rudimente’ ale acestuia fuseseră deja formalizate înainte de 1215.

The origins of the writ cannot be stated with certainty. Before the Magna Carta (1215) a variety of writs performed some of the functions of habeas corpus. During the Middle Ages habeas corpus was employed to bring cases from inferior tribunals into the king’s courts.”

Să le luăm pe rând.

Pentru ‘civili’, „Habeas corpus” – „Aduceți corpul inculpatului în fața instanței” în latină, înseamnă două lucruri.
– Cei care au puterea ‘fizică’ să rețină pe cineva au nevoie de autorizație din partea unui judecător pentru a face acestu lucru ȘI
– Că persoana care urmează să fie reținută trebuie să fie prezentată instanței înainte ca această autorizație să fie emisă.

Pantru ‘analiști’, subiectul este mult mai generos.

Unde?

Varianta relativ modernă a conceptului a apărut și a evoluat, aproape fără întreruperi, în Anglia.
Țara a cărui rege mitic, Arthur Pendragon, a construit o Masă Rotundă pentru a le demonstra ‘supușilor’ (?!?) săi că nu se consideră superiorul lor ci doar ‘Primul Dintre Egali’.
Și, în același timp, țara care a (re)definit, aproape de una singură, cam toate cutumele a ceea ce este cunoscut acum sub numele de ‘civilizație euro-atlantică’. Și asta indiferent de ce cred celelalte țări europene.

Pe ce bază?

Re-ul din paranteza de mai sus se referă la evidența faptului că, de la un moment dat încolo, englezii au reluat niște concepte din Antichitatea mai ales grecească precum și la amănuntul că civilizația euro-atlantică se bazează în foarte mare măsură pe idei care curg firesc din credința iudeo-creștină.
Habeas corpus însuși provine direct din credința că oamenii trebuie să se trateze între ei în mod egal – tocmai pentru că au fost creați după ‘același chip și aceiași asemănare’. Și, mai mult decât atât, din credința că oamenii trebuie să se trateze între ei cu respect pentru că acel chip după care au fost creați era de natură divină.

Ce efecte a avut?

Spuneam mai sus că Anglia a pus bazele civilizației euro-atlantice moderne. Faptul că a făcut acest lucru în paralel cu dezvoltarea și punerea în practică a conceptului de habeas corpus sugereză că s-ar putea să existe o corelație între aceste două dezvoltări. Un cerc virtuos, ca să mă exprim mai simplu.
Faptul că fiecare spațiu cultural care a reușit să importe, și să adapteze specificului său, conceptul de habeas corpus  a înflorit din punct de vedere civilizațional dă o oarecare credibilitate acestei ipoteze, nu-i așa?

Ce mă roade pe mine?

Orice lucru poate fi abuzat. Indiferent de cât de bun o fi.
Iar dacă nu mă credeți… încercați să mâncați 30 de mici și/sau 30 savarine… puteți să alegeți ce variantă vă place mai mult că tot o să vi se facă rău dacă le mâncați suficient de repede.
La fel s-a întâmplat și cu idea de ‘corectitudine politică’. De la ‘hai să scoatem din uz cuvintele care au fost folosite pentru a-i jigni pe ceilalți’ am ajuns la tot felul de aberații.
Exemple? Am scos ‘cioara’ din vocabular. Și foarte bine am făcut, numai că unii vor acum să-l scoată și pe ‘țigan’ în afara legii… Ce-o urmeze? O să le spunem ‘nemților’ ca sunt ‘Deutsch’?
Mai vreți? Cică limba română ar fi ‘romanică’. Adică de origine latină, nu ‘francină’! Și atunci de ce se supără doamnele noastre când li se spune că sunt muieri? De ce li se pare, unora dintre ele, că franțuzitul ‘femeie’ e mai elevat?

E o deosebire între numărul de mici pe care îl poate mânca fiecare dintre noi și sensul cuvintelor? Primul ține mai degrabă de biologia fiecărui individ iar al doilea de interacțiunile dintre cei care folosesc cuvintele?

Aha…

Păi nu s-o fi întâmplând cam același lucru și când e vorba de ‘drepturi’?
Indiferent de cât de divine or fi ele, noi suntem cei care le punem în practică.
Noi suntem cei care am construit – sau încercăm să ne racordăm la, civilizația euro-atlantică.
Poate că ar fi cazul să înțelegem că cercurile se pot învârti și invers. Că orice abuz de drept poate transforma un cerc oricât de virtuos într-unul vicios.

De la 1 Ianuarie până pe 15 Februarie 2018 Statele Unite au deja fost martorele a 18 incidente armate petrecute în școli, 8 dintre ele soldate cu morți sau răniți.
Să existe oare vreo corelație între dreptul de a poseda arme de foc – înscris în Constituția Americană, și numarul de decese prin împușcare?
Nici o armă nu poate omorî de una singură? Adică oamenii sunt cei care fac legătura dintre (numărul de) arme și victime? Și tot oamenii sunt cei care hotărăsc în ce condiții poate fi exercitat dreptul de a poseda arme? Dreptul, nu obligația…

De ce?

Și, mă rog, ‘de ce ne tot batem capul cu drepturile astea? Le respectăm și gata!’

Și ce ne facem când drepturile se bat cap în cap?
Când dreptul de a avea armă se bate cap în cap cu dreptul de a trăi? Cât mai întreg la trup și în suflet? Ce-o fi fost în inima părinților care își trimiseseră copiii la vreuna dintre cele 18 școali din America? Ce-o fi în inima celor care mai au copii în toate școlile din America?
Când dreptul de a ne exprima opiniile se bate cap în cap cu dreptul la demnitate individuală?
Când habeas corpus, adică exact dreptul la libertate și demnitate individuală a celor acuzați de autoritățile publice de săvârșirea unor fapte de natură penală, se bate cap în cap cu dreptul celorlalți la o viață normală? Cu dreptul celorlalti de a nu fi furați, violați sau uciși? Indiferent cum?

Quadratura cercului sau despre cum să faci din rahat bici.

Spuneam mai sus că e foarte ușor să transformi un cerc virtuos într-unul vicios și că sensul în care se învârtesc cercurile este dat de rezultanta interacțiunilor dintre oamenii care le pun în mișcare.
Acoperirea spuselor mele poate fi găsită în orice carte de istorie…

Ne trezim și noi odată?

treziti-va ma

 

Tocmai ce am gasit chestia asta in mail:

“Morala ZEN

Un cal deprimat se tolaneste pe jos si nu mai vrea pentru nimic in
lume sa se ridice.
Stapanul disperat, nereusind sa-l convinga sa se ridice, cheama
veterinarul. Acesta sosi imediat, examineaza animalul si zice:
– Aaaa, e foarte grav, singura solutie sunt aceste pastile pe care i
le vei da cateva zile; daca nu reactioneaza, trebuie eutanasiat.
Porcul a auzit totul si fuge la cal:
– Ridica-te, altfel se sfarseste rau !!!
Dar calul nu reactioneaza si da incapatanat din cap.
A doua zi, veterinarul vine din nou sa vada efectul pilulelor:
– Nu reactioneaza, mai asteptam o zi, dar cred ca nu sunt sperante!
Porcul, auzind tot, fuge din nou la cal:
– Trebuie sa te scoli, altfel vei pati mari necazuri !
Dar calul, nimic!
A treia zi, constatand lipsa progreselor, veterinarul ii cere stapanului:
– Du-te dupa carabina, a venit timpul sa-l scapam pe bietul animal de chinuri !
Porcul fuge disperat la cal:
– Trebuie sa reactionezi, e ultima ocazie, te rog, astia sunt gata sa
te omoare !!!
Calul se ridica, se scutura, face cateva miscari de dans, o ia la fuga
in galop si sare cateva obstacole.
Stapanul, care tinea mult la calul sau,foarte fericit ii spune veterinarului:
– Multumesc mult, esti un medic minunat, ai facut un miracol !!!
Trebuie neaparat sa sarbatorim evenimentul ! Haide sa taiem porcul si
sa facem o masa mare !!!

 

Morala Zen: Vezi-ti de treburile tale !!!”

Mi s-a parut a fi o poveste foarte interesanta.
Sugereaza, in subliminal, ca porcul ala era crescut ‘de frumusete’!
In realitate, porcii se taie la o anumita greutate. Sau cand se imbolnavesc.
Nu cred ca cineva ar taia un porc de dimensiuni nepotrivite pentru a sarbatori insanatosirea unui cal bolnav… poate a unui copil…
Iar daca tot ajunsese la dimensiunea potrivita pentru taiere… ‘intamplarea’ ca mai intai l-a salvat pe cal nu face altceva decat sa-l inobileze pe porc… si in nici un caz nu i-a scurtat viata cu mai mult de cateva zile!

%d bloggers like this: