Archives for category: cadre mentale

dragnea tariceanu

Tocmai ce m-am impiedicat de articolul asta pe Facebook.

Imediat mi-am adus aminte de intrebarea adresata de Basescu contracandidatului sau Nastase:

“Mai, Adriane, ce blestem o fi pe poporul asta de a ajuns pana la urma sa aleaga intre doi fosti comunisti?”

Sa fie oare vorba despre blestemul urnei de vot?

In fata careia nu reusim odata sa ne urnim “de sub poala lui Tatuca”?

Adica de sub “obișnuința … de a ‘cauta lumină’ la instanțe percepute a fi superioare nouă“?
Sa renuntam odata la “siguranța pe care multi dintre noi o simt atunci când ‘la cârma lucrurilor’ se află o figură paternă care promite rezolvarea tuturor problemelor și care dă impresia că îi pasă“?

In ce alt mod poate fi explicat cum de “Iliescu a fost ales cu atât entuziasm în 1990 și mai ales cum de a fost reales în 2000 după ce Constantinescu a interpretat o cu totul și cu totul altă partitură“?
Sau “alegerea ‘popularului’ Băsescu în fata ‘apretaților’ Năstase și Geoană“?

Uite ca nici de data asta ‘nu s-a putut’…

Teoria clasica sustine ca piata cu adevarat libera este singura care reuseste sa ramana in echilibru pe termen nelimitat.

Tot aceasta teorie mai sustine ca orice interventie a statului pune in pericol libertatea pietei si, inevitabil, introduce dezechilibre.

Sa vedem ce se intampla pe o piata reala. A Travatanului, de exemplu.

Pentru cine nu stie, acesta este un medicament – niste picaturi – pentru glaucom. Recent substanta activa, Travoprost, a fost certificata de catre FDA si ca un adjuvant al cresterii parului. Pot certifica ambele proprietati. Glaucomul nu a progresat de cand folosesc aceasta substanta, genele aproape ca mi s-au dublat ca lungime iar barba a inceput sa mi se ridice pe obraz pana aproape sub ochi – partea neagra.

Selfie

In realitate nici o piata, si cu atat mai putin cea a medicamentelor, nu este cu adevarat libera. Influenta statelor se manifesta sub diverse forme.
Medicamentele incep prin a fi protejate de un patent. O chestie foarte normala de altfel. Fara existenta patentelor nimeni nu s-ar mai chinui sa cerceteze si sa dezvolte ceva.

Pe de alta parte, la adapostul patentelor unele dintre firme isi maximizeaza profitul, dincolo de orice ratiune de natura ‘economica’. Pentru ca pot.

Iar patentele sunt ‘aparate’ de catre stat.

Numai ca interventia statului nu se opreste aici.

Chiar si statele cele mai (neo) liberale – cum ar fi America, de exemplu – preiau o parte din costurile asistentei medicale, macar pentru o sectiune din populatie. Pentru cei peste 65 de ani si pentru copii, de exemplu, in SUA. Din postura de cel mai mare cumparator de medicamente statul devine in felul acesta si cel care ‘da tonul’ pe piata, in afara de protector, prin intermediul patentelor si a reglementarilor de acces po piata, a producatorilor deja consacrati.

Sa vedem cum functioneaza chestia asta in Romania.
Aici statul negociaza, pe baza unor legi, cu marii distribuitori de medicamente.
Pe de o parte in calitate de cumparator (Casa de Asigurari suporta medicamentele din spitale precum si compensatia) si pe de alta in calitate de ‘protector al populatiei’.
Iar legea, de fapt o hotarare de guvern, prevede ca pretul medicamentelor vandute in Romania sa fie la nivelul cel mai de jos practicat in cateva dintre tarile din restul Comunitatii Europene.
O hotarare cat se poate de logica. Avand veniturile cele mai mici pe cap de locuitor din Comunitate ar fi imoral sa platim mai mult decat platesc cei mai bogati decat noi.

Plecand, totusi, de la premiza ca producatorul/distribuitorul obtine un oarece profit din toata chestia asta.

Ei bine, din momentul asta lucrurile se complica rau de tot.
S-ar putea ca producatorul/distibuitorul respectiv sa nu scoata profit pe piata luata ca referinta dar sa continue sa o aprovizioneze din motive de marketing. Care s-ar putea sa nu fie valabile si in Romania.
Ar mai fi posibil si ca productia sa fie impartita in doua fabrici, cu costuri diferite. Iar producatorului sa ii convina mai mult sa inchida una dintre ele si sa nu mai aprovizioneze una dintre pietele cu pret minim.

Colac peste pupaza apare si fenomenul ‘exportului paralel’.
La nivelul anului 2015 20% din medicamentele importate in Romania – la preturi ‘negociate’ (in jos) de catre stat au fost reexportate catre alte tari din Comunitatea Europeana
. Presand, tot in jos, preturile de pe acele piete si scazand cu atat mai mult ‘entuziasmul’ marilor producatori/distribuitori de a mai livra unele dintre aceste medicamente pe piata din Romania. O rezolvare de urgenta/temporara a fost blocarea reexportului pentru unele substante dar asta este doar un ‘paleativ’.

Si pentru ca toate astea nu erau suficiente, pe masa Presedintelui Iohannis asteapta sa fie promulgata o lege prin care Parlamentul a permis oricarei farmacii din Romania sa exporta in restul comunitatii medicamente cumparate, la preturi mici, de pe piata interna.

Hai sa facem o ‘recapitulare’.

Principiul ‘Pietei Libere’ este extrem de valabil. Atunci cand poate fi aplicat in mod real acesta da rezultatele scontate.
Dar daca nu poate fi aplicat in integralitatea sa – si in cazul medicamentelor se pare ca ar fi chiar imposibil – atunci hai sa reglementam pana la capat!

Daca ne oprim la jumatatea drumului, si cu un picior in aer, am ajuns intr-o situatie ‘mai rea’ decat la inceput!

Adica am incalcat insusi principiul de baza de la care incepe medicina.

Primum non noccere. In primul rand sa nu strici ‘mai rau’.

Banuiesc ca ati inteles deja ca pe piata romaneasca nu se mai gaseste Travatan.
Am gasit un inlocuitor, Bondulc, numai ca are alti excipienti – adica substantele puse pe langa substanta de baza.
E mai ieftin, intr-adevar, dar de ce sa schimb ceva cu care pana acum mi-a mers bine?
Si nu e vorba despre o crema pentru bataturi…

Si inca ceva.
Cum or putea dormi noaptea cei care fac specula cu medicamente?
Pana la urma nu e acelasi lucru sa vinzi, la preturi babane, parfumuri unor cucoane de lux sau sa te imbogatesti luand medicamentele ieftine din noptiera saracilor pentru a le vinde unora care, de fapt, le-ar putea cumpara si la preturi putin mai mari!
Cat priveste intrebarea ‘de ce ni se pare normal ca medicamentele sa fie considerate, de majoritatea celor implicati, o “marfa” ca toate celelalte?’… ce sa mai vorbim…

PS. Cu cativa ani in urma, atunci cand am aflat ca am glaucom – boala care trebuie tratata pana in ‘ultima clipa’ – m-am intrebat ‘si ce dracu’ o sa fac daca incepe un razboi?’
Uite ca obsesia generalizata pentru bani – la care contribuim, de fapt, cu totii – poate produce ‘neplaceri’ si in absenta unui razboi ‘cald’.

„Imaginează-ți că te numești Luca Străjescu și ești personajul care colectează cotele țăranilor pentru stat din fragmentul extras din romanul „Moromeții” de Marin Preda.

Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunți calitatea de element dușmănos a lui Ilie Moromete, pe care ai constatat-o când ai fost să colectezi de la el cota”.

Fiecare lucru care iese de pe buzele noastre are o dublă încărcatura semantică.
Primul iese în evidență sensul pe care îl atribuim noi, în mod voit și conștient, spuselor noastre.
În spatele acestuia vine, de la sine – și câteodată divulgând mult mai mult decât am vrea noi să dezvăluim, mai ales atunci când vorbim ‘cu pasiune’, un fel de ‘destăinure’. Pentru un observator atent, și care se poate detașa emoțional de situația în cauză, modul în care ne raportăm la o problemă punctuală relevă foarte mult din starea în care ne aflăm în momentul respectiv. Ce ne procupă, cât de emotivi suntem, cât de maturi în gândire… amanunte de genul ăsta…

Iar analiza de mai sus poate fi făcută atât la nivel individual cât și la nivel social.

Duminica trecută a avut loc faza judeană a Olimpiadei de Limba si Literatura Româna. Unul dintre subiecte, valorând un sfert din punctajul întregii lucrări, a fost ‘raportul scris’ către ‘conducerea de partid’ cu privire la „calitatea de element dușmanos a lui Ilie Moromete”.

Reacțiile apărute, mai ales în presă, spun foarte multe despre tensiunea și dezbinarea care ne macină. Și despre cât de tabloidizată a devenit presa.

SUBIECT HALUCINANT LA OLIMPIADA DE ROMÂNĂ ÎN REPUBLICA LUI ZDREANȚĂ: Un denunț ca în anii 50

Tragi-comedie la români. Şefii învăţământului din Prahova le-au cerut elevilor „să-l denunţe“ pe Ilie Moromete

Cu MOROMETE la DNA: Personajele din Marin Preda fac DENUNȚURI la Olimpiada de Română

Eu unul m-am plictisit deja de senzaționalismul ieftin al titlurilor.

OK, este important să discutăm, serios, despre importanța parchetelor în funcționarea statului și despre rolul cetățeanului ‘activ’ – fără de care parchetele nu ar putea să își îndeplinească funcția socială.

Numai că aici nu avem de a face cu vre-un denunț.
Cu un denunț normal, care își are locul său în orice țară care funcționează cât de cât.

Aici era vorba, de fapt, despre redactarea unui „raport” de ‘poliție politică’.
Cel care a formulat subiectul a fost foarte clar în această privință.
„Raportul” era adresat „conducerii de partid” iar el trebuia să se refere la „calitatea de element dușmanos” al persoanei ‘scoase în evidență’.

Nimeni dintre cei care și-au manifestat, vehement, indignarea nu a făcut această diferență.
După cum nu a făcut-o nici măcar vre-unul dintre dintre oficialii care au încercat să explice situația.

Trebuie să fac o paranteză aici. „Nimeni” de mai sus sună foarte dur. Este o formulare care se apropie foarte tare de cele folosite în presa ‘de can-can’. Ar fi fost mai potrivit ‘nu am găsit vre-o reacție, publicată în presă, din partea societății civile sau a Ministerului Învățământului, care să fi scos în evidență, suficient de precis, acest aspect al problemei’.

Să revenim.
Chiar atât de polarizată să fi devenit societatea noastră?

‘Denunțul’, ca instituție, să fi devenit, pentru majoritatea ‘vocală’ dintre noi, doar o armă politică? Doar un mijloc de răzbunare?

NB Se pare că rezultatele concrete ale învățământului românesc nu sunt chiar atât de ‘groaznice’ precum vor unii să le prezinte.
Probabil că dacă acești copii erau crescuți într-un spirit aliniat cu o sumă de valori, unii dintre ei ar fi ieșit din sală, ca o formă de protest. Ar fi spus că este un subiect care descalifică concursul la care participă, că este un subiect care nu îi încurajează ca elevi și ca personalitate. Probabil, s-ar fi putut ca profesorii care supraveghează să fi făcut un gest de protest, ar fi putut să conteste concursul și să ceară reluarea lui peste o săptămână, cu alte subiecte adecvate. Dar noi nu creștem în școală oameni care se uită critic la ceea ce se întâmplă. Întrebarea este „ce competențe validezi prin acest concurs la olimpiadă?”. Adecvarea la un comportament indezirabil într-o societate democratică? Ceea ce eu trebuie să văd la un absolvent sunt niște comportamente de bun cetățean. Dacă am considerat că valoarea pe care școala trebuie să o formeze este să construiască cetățeni apți să își folosească creativitatea, o calitate valoroasă, ca să scrie delațiuni inventate, înseamnă că lucrurile sunt grave atât în cazul persoanelor care au gândit acest subiect, cât și pentru sistem.

Copiii noștrii, sau măcar unii dintre ei, au înțeles despre ce era vorba.

Subiectele au fost imprevizibile pentru că, de obicei, cam asta înseamnă olimpiada la română. Oricât ai încerca să studiezi din manual sau din program va fi mereu ceva la care nu te vei aştepta. Ar fi o ipocrizie să zic: vai, ce uşoare au fost subiectele. Sincer, mi-au dat de gândit. Mi s-au părut problematice, dar, totodată, şi interesante pentru că până acum nu am mai avut subiecte care să ne propună o astfel de incursiune în trecut şi o transpunere. Efectiv, o parte neagră a istoriei noastre şi din câte am înţeles, au fost destul de controversate subiectele, dar mie mi s-au părut provocatoareIonela Neagoe, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Nicolae Grigorescu din Câmpina, declarație dată pentru Mediafax și consemnată de Laura Petrescu

Teoretic, și practic, o societate democratică este mult mai flexibilă față de una condusă în mod autocratic.

Bine, în realitate avem de a face cu un proces de optimizare derulat în timp.
Pe termen scurt, a existat întotdeauna tentația ‘concentrării pe rezultat’. Aproape toți dictatorii au fost, aparent, foarte eficienți – cel puțin pe termen scurt.
Din păcate, cei mai mulți dintre ei – eficienți sau neeficienți, fără deosebire, și-au dus, până la urmă, ‘turma’ către dezastru.
Excepțiile – Singapore si Coreea de Sud, pot fi numărate pe degetele de la o mână. Și nici măcar aici dictatura nu s-a terminat chiar ‘pașnic’. Coreea de Sud încă trage ponoasele anilor aceia iar Singapore a rămas, în mare măsură, un stat foarte centralizat.

Același lucru este valabil și pentru partide.

Cei care l-au urmat pe Hitler au sfarsit prin a fi judecati la Nurnberg.
Cei care l-au urmat pe Zelea Codreanu au sfarsit prin a fi fugariti de urmașii lor in ale totalitarismului, comuniștii.

Aceștia, la rândul lor, s-au împărțit în mai multe facțiuni.
Unii n-au înțeles nimic și au rămas împietriți în proiect. Cei care au sudat porțile fabricilor în 22 Decembrie 1989. De exemplu.
Alții s-au prins că nu mai ține și au cotit-o cu prima ocazie. Înțelegerea lor cu privire la cele întâmplate pe vremea comunismului se pare că a fost incompletă de vreme ce s-au regrupat in FSN – și, mai apoi, s-au splitat în FDSN(astazi PSD) și FSN (astazi PDL, fuzionat in PNL). Eu bănuiesc că membrii de rând ai acestor partide pur și simplu au continuat ce au fost condiționați, pe vremea UTC-ului, să considere a fi normal.
Iar liderii lor au crezut că vor fi mai ‘jmecheri’ decât Dej/Ceaușescu și că vor reuși să evite greșelile acestora, menținând totuși un stil de conducere cât se poate de centralizat.

A mai fost o categorie, care a dispărut foarte repede.
Cei care au înțeles cu adevărat fenomenul sau care s-au rușinat pur și simplu de rezultatul ‘muncii de partid’. Care și-au cerut scuze pentru ce-au făcut – măcar în fața oglinzii, și și-au văzut de viața lor.

Constatăm acum rezultatele lipsei de flexibilitate din politica românească.

Stilul centralist și centralizator de conducere practicat de mai toate partidele politice a produs o segregare a populației. Prea mulți dintre oameni nu au încredere în politicieni dar nici nu vor să intre în politică pentru că au ajuns să perceapă orice participare ca pe o înregimentare. Ceea ce, în codițiile de acum, nu este foarte departe de adevăr. Iar acest lucru este relevat foarte bine de către prezența din ce în ce mai scăzută la vot
Iar prea mulți dintre cei care intră o fac fie pentru oarece foloase fie pentru că efectiv le place să facă parte dintr-o organizație semnificativă.

Același stil centralist a produs niște organizații de partid aproape incapabile să se înnoiască singure. Demisiile ‘de onoare’ sunt extrem de puține iar marea majoritate a demiterilor sunt comandate de la centru.
Și uite așa am ajuns în situația în care liderii sunt schimbați abia atunci când încep să fie  anchetați în justiție.

Cum ar fi oare să învățăm și noi odată ce înseamnă aia democrație internă de partid?
Lideri care se dau singuri la o parte atunci când greșesc -știind că nu vor fi aruncați la gunoi?
Organizații care să fie în stare să își dea seama atunci când liderii lor o iau razna? Și nu doar să își dea seama ci să și adopte măsurile necesare?

Nu de alta, chiar organizațiile însele sunt acum în pericol…

Dis de dimineață, în hală la Obor, o ‘babă PSD-istă’ le povestea unor vânzătoare impresii de la manifestația împotriva lui Iohannis.
Vânzătoarele, cu vreo 25 de ani mai tinere dar mult mai puțin ‘hotarâte’, i-au promis totuși ‘sprijin moral’.
Rămași între noi, le cunosc de cel puțin 5 ani și glumim de fiecare dată când cumpar de acolo, am continuat discuția. Prima pe teme politice, în toți anii ăștia. Foarte repede a devenit clar că ele nu se uită niciodată la știri și că se informează doar din ‘gură în gură’. Cu toate astea știau câte case are Iohannis și li se părea extrem de ciudat ‘cum de a putut el să strângă 6 case din meditații?’. ‘Sigur a mai făcut și altceva’. Adică ‘ceva necurat!’

Pe de altă parte au fost foarte receptive la observația mea ‘Păi da, dar pe el nu l-au prins încă!’
‘Da, aveți dreptate’, a spus una dintre ele. ‘Hoțul neprins, negustor cinstit’, a recunoscut ‘precupeața’.

De unde și nedumerirea care face obiectul postării de astăzi.

Segmentul +60ani a votat masiv cu Năstase 4 case și împotriva lui Iohannis 6 case.
Care să fie explicația?

Să fi fost OK să ai 4 case dar prea mult să te lăcomești la 6?

Au învățat între timp să nu mai accepte nici măcar un pic de corupție?
Ce bine ar fi…

Aș explora totuși și alte variante.

În primul rând trebuie să ținem cont de faptul că această categorie de oameni depinde în mod hotărâtor de ‘bunăvoința’ statului.
Și de ‘amănuntul’ că dinspre dreapta vin tot felul de mesaje cel puțin amestecate. De la ‘statul nu are de unde să dea pensii mai mari’ până la ‘voi l-ați făcut pe Iliescu președinte, acum tăceți odată din gură’.

Numai că astea două sunt insuficiente. Mai este ceva.

„Bogatul nu crede săracului” dar nici invers.

Oamenii de rând știu foarte bine ce este acela un profesor de liceu. Aproape toți au avut copii și au plătit meditații. Dacă nu ei, atunci măcar prietenii și/sau cunoscuții lor.
Nu e chiar același lucru ca un instalator sau un zugrav, dar tot cam pe-acolo. Un meseriaș ceva mai spălat.
Idea că un astfel de om – nu foarte diferit de ei, până la urmă, poate să ‘strângă’ 6 case e un fel de afront personal.
‘Dacă el a putut înseamnă că eu am fost un prost toată viața. Trebuie că a făcut el ceva necurat, altfel n-ar fi reușit!’

Năstase, pe de altă parte, a fost văzut cu totul altfel.
Ceea ce Iliescu îi reproșa ca fiind ‘aroganță’ a fost perceput ca ‘prestanță’.
Impresie întărită de abilitatea lui Năstase de a vorbi foarte elegant și, în același timp, suficient de inteligibil.
Pe cînd maniera oarecum ‘didactică’ folosită de către ‘sas’ îi indispune pe câte unii. ‘Ce ne tot dă asta lecții?’
Trecând la lucrurile care ‘nu se văd’, destul de mulți dintre oamenii din acest segment de vârstă nu prea înțeleg ei foarte bine cu ce se ocupă, și mai ales ce venituri are, un profesor universitar. Sau un ministru. Fie el și prim.
Pentru că Năstase așa a intrat în conștiința populară. Ca ministru de externe – care a repurtat câteva succese destul de notabile, ca prim-ministru pe vremea căruia lucrurile au mers – din punctul lor de vedere, destul de bine și, în tot acest timp, ca profesor universitar și om de cultură.
Oamenilor nu li s-a mai părut chiar atât de exagerat ca cineva cu o asemenea ‘statură’ să aibe 4 case. Sau, în orice caz, nu chiar atăt de greu de acceptat din punct de vedere emoțional.

OK, și dacă am ajuns la concluzia asta… acuma ce?

Păi hai să începem prin a nu le mai ‘înjura’ atâta pe ‘babele PSD-iste’. Nu de alta ci pentru că asta este echivalent cu a-l ‘înjura’ pe Iohannis pentru cele 6 case. Nu știm cum le-a agonisit – deocamdată e încă ‘negustor cinstit’, așa că ar fi mai normal să îl lăsăm în pace până ce situația va fi lămurită de cei ‘în temă’.
Tot așa nu e cazul să-i ‘înjurăm’ pe cei care au o părere diferită față de a noastră. Putem să fim în dezacord cu ei dar dacă vrem să asculte argumentele noastre am face mai bine să îi tratam cu respect, nu cu ironie sau chiar cu dispreț.

Abia după ce vom fi învățat să ne respectăm cu adevărat unii pe ceilalți, din ce în ce mai mulți dintre noi vor avea curajul de a încerca să își depășească condiția.

Și va înceta să li se pară ciudat ca unul dintre ei să aibă 4 sau chiar 6 case.
Dar vor veghea ca acestea să fi fost agonisite cinstit.

Acuma, dupa ce ‘Cumintenia Pamantului‘ s-a dus pe apa Sambetei, aveam nevoie de alte subiecte pentru a ne certa intre noi.

monument-monstru-din-bucuresti-body-image-1470818106-size_1000

Cam așa ar putea să arate monumentul din Piața Alba Iulia din București. Captură foto de site-ul sculptorului Ioan Bolborea.

 

Teoria si practica democratiei prevad, la unison, un schimb constant de informatie intre membrii comunitatii care practica acesta metoda de gestiune a treburilor publice.

in mod absolut normal, calitatea deciziilor adoptate, dmocratic, depinde in mod esential de onestitatea cu care sunt puse ‘pe piata’ informatiile care stau la baza acestor decizii.

Putem aborda subiectul in cheie ‘umoristica’:
“Poate ai văzut zilele astea pe Facebook că a circulat un filmuleț cu o nouă construcție care ar trebui făcută în Piața Alba Iulia din Capitală și care se cheamă „Monumentul Marii Uniri”. De fapt, va fi o sferă, mai exact o semisferă înaltă de 18 metri, ornată de sus până jos cu omuleți din bronz care țin mâinile întinse și se ating ca într-un fel de horă țărănească.
N-ai înțeles genialitatea ideii și mesajul pentru posteritate al viitorului monument? E clar: ești „zero la cultură”, ca și mine de altfel, după cum mi-a spus maestrul Ioan Bolborea, autorul operei.
Și, atenție, eu nici măcar nu am îndrăznit să-i spun că nu-mi place, ci doar că, deocamdată, nu am nicio părere. Hai să-ți explic acum ce este cu Monumentul Marii Uniri și ce șanse sunt chiar să se materializeze, fix în buricul Bucureștiului. (“Tot ce trebuie să știi despre sfera-monstru de 18 metri care poate ajunge în centrul Capitalei“)

“Pro-festivista”:
“Monumentul „Marea Unire” a trecut prin diverse transformări, artistul Ioan Bolborea căutând mereu perfecţiunea. După opt ani, din momentul în care  câştigat concursul organizat la nivel naţional, de la o lucrare în linii drepte, dure, monumentul „Marea Unire” s-a transformat într-o sferă, simbolul perfecţiunii şi, acum, al uniunii.” (“Monumentul Marii Uniri, de la Bucureşti, o lucrare de care România are nevoie“)

Sau chiar “Negationist-fundamentalista”:
“Brâncuşiul de serviciu de astăzi pare a fi domnul Ioan Bolborea. Iar propagandistul asiduu al său ar fi domnul Pavel Şuşară.
În Piaţa Alba Iulia a Bucureştilor, după monstruozităţile din faţa Teatrului Naţional, se pregăteşte o altă belea.
Care se pare că-i şi gata. Doar s-o pună acolo. O să fie sacrificată şi parcarea aceea generoasă de-acolo, când se va băga acolo meteoritul ăsta în formă de cozonac, garnisit cu serii de omuleţi, veniţi parcă dintr-o invazie cosmică?” (“Brancusiul de Serviciu“)

Din fericire, si spre disperarea ‘spin-doctorilor‘ care se dau peste cap incercand sa ne abureasca, calitatea acelor decizii – care determina in mod esential calitatea vietii noastre – depinde si de grija cu care noi, cei chemati sa adoptam, prin vot, acele decizii, analizam toate aceste mesaje – aruncate ca niste petarde in spatiul public de catre ‘specialistii in comunicare’ (a.k.a spin doctors) angajati de fiecare dintre taberele ‘concurente’.

Ca spin-doctorii nu prea isi dau seama ca atunci cand ne pacalesc pe noi isi taie si ei crengile de sub picioare… e treaba lor.
Ca noi ne uitam de parca am fi hipnotizati la toate circariile astea… e treaba noastra!

Tocmai mi-am adus aminte de un banc de pe vremea cealalta.

Cica Stalin se duce in vizita la un colhoz.
Se organizeza mare adunare populara in piata satului.
Stalin le vorbeste oamenilor despre greutatile pe care trebuie sa le rabde in timpul constuctiei socialismului pentru a se putea bucura mai apoi de binefacerile viitoare a comunismului.
Lumea aplauda frenetic.
Adunarea se incheie, Stalin – inconjurat de oameni, se indreapta spre masina.
Cand tocmai se pregatea sa se urce, o babushka din multime il roaga:
‘Iosif Visarionovici, eu sunt o baba proasta. N-am prea inteles care e deosebirea intre socialism si comunism. Mai explica-ne o data, sa putem pricepe si noi, taranii!”Uite bab-o. Capitalismul e ca praful asta de pe ulita iar comunismul e precum masina asta confortabila in care urmeaza sa ma urc eu acum. Iar socialismul e cum sunt eu acum, cu un picior in praf si altul in masina. Ai priceput?’
‘Acum am priceput maica, cum sa nu pricep daca ne-ai explicat atat de limpede.
Da’ mai am o intrebare. Mult o sa mai stam noi craciti asa?’

Cam asta ma intreb si eu.

Ne mai uitam mult in gurile astora sau incepem sa ne vedem si noi de treburile noastre?

NB.
Asta nu inseamna ca ar trebui sa nu mai citim nimic sau sa nu ne mai uitam la televizor.
Ar insemna sa ne orbim singuri. Tot ce trebuie sa facem este sa fim cu adevarat atenti atunci cand ne uitam la ceva.
Si, mai ales, sa gandim cu capetele noastre. Daca mai inghitim mult, si pe nemestecate, ce tot incearca astia sa ne bage pe gat, o sa ne ‘trezim’ abia la taiere. Precum gastele indopate.

turkey-taleb

Pentru sociologi, ‘religia’ este modul in care se aglutineaza ‘instinctul social’.
Sau, altfel spus, modul in care se manifesta ‘gravitatia’ care ii tine impreuna pe locuitorii unui anumit teritoriu – cunoscut de catre acestia sub numele de ‘tara’.

Din punct de vedere practic ritualurile prin care se manifesta fiecare dintre aceste ‘religii’ au importanta doar pentru cei care le savarsesc. Pentru sociologii despre care vorbeam la inceput, este mult mai important daca respectiva religie isi indeplineste menirea sau nu.

Cu alte cuvinte masura in care locuitorii unei tari se comporta ca niste ‘compatrioti’ sau ca niste oameni aflati intamplator intr-un acelasi tren.
Acolo unde trebuie sa se suporte unul pe altul o anumita perioada.
Cateva ore atunci cand vorbim despre un tren ‘clasic’ sau o viata intreaga…. Prea putin conteaza durata !

Singurul lucru important cu adevarat este modul in care ne comportam unul cu celalalt.
Si, in functie de asta, ce fel de viata ne facem unul altuia.

PS. Tocmai am terminat de citit un articol despre “Colectiv”.

Ziua in care mi s-a acrit de religia voastra!” de Ciprian Pardau.

cumintenia-pamantului

Foto: Mediafax

Ne-a fost oferita, din indiferent ce motive, ocazia de a achizitiona o bucata de piatra.

Unii o considera o valoroasa opera de arta.
O parte dintre acestia cred, in plus, ca aceast ‘bolovan’ este, s-au ca macar ar putea deveni, si un simbol national.

Pe de alta parte, clasa politica din Romania este intr-o campanie electorala permanenta.
De frica vre-unui potential ‘castig de imagine’ contabilizat in dreptul uneia dintre gruparile politice, cealalta tabara a initiat o campanie de denigrare a initiativei.

Ca tot suntem si o natie de carcotasi s-au gasit si un numar suficient de ‘sceptici de meserie’ care sa ‘achieseze’ la indoielile colportate asiduu pe cele mai diverse ‘canale’ de comunicare.

Acum, la spartul targului, nu ne mai ramane decat sa interpretam ceea ce s-a intamplat.

Eu unul vad chestia asta ca pe un fel de referendum.
Numai ca, din pacate, ceea ce incepuse ca un prilej de coagulare in jurul unei simbol national – unul fara conotatii etnice dar cu larga recunoastere internationala – a esuat in derizoriu.

Cu alte cuvinte ne-am cam facut-o cu maiinile noastre.
Din nou.

Da, craca de sub picioare nu se taie cu fierăstrăul ci cu grație.
Cu multă grație și cu joc de gleznă.

Găsesc azi dimineață pe FB un ‘reportaj’ sui-generis.
Într-un microbuz Satu-Mare – Cluj-Napoca cățiva călători se laudă cu isprăvile lor.

O doamnă ‘respectabilă’ povestește unei cunoștințe cu care nu s-a mai întălnit demult cum și câtă șpagă a dat medicului psihiatru care scos-o (doar?) atât de nebună încât să poată ieși la pensie înainte de termen iar un tânăr plin de ‘energie’ îi relatează unui prieten că era atât de beat când a ‘luat sala’ încât polițistul care îl supraveghea – și care fusese „arvunit” doar să-i șoptească răspunsurile corecte – a fost nevoit să ‘ia problema în mână’ și să apese el însuși  tastele calculatorului. (La ‘traseu’, tânărul nostru nu ar mai fi avut nevoie de ajutor, conducea deja ‘printre sate’ de câțiva anișori, tot cu complicitatea poliției).

OK, și de ce vă plictisesc eu cu toate astea? Fiecare dintre noi știe cel puțin câteva povești echivalente, nimic de aici nu reprezintă vreo noutate… Nici măcar relatarea amănuntului că restul călătorilor, spectatori fără vină ai spovedaniilor ad-hoc, dădeau din cap aprobator/amuzați – sau poate doar plictisiți, aici depindem exclusiv de starea de spirit și de punctul de vedere al ‘raportorului’…

Ei bine, partea interesantă abia acum începe.
Sau, mai bine spus, prima frază cu adevărat semnificativă din articolul respectiv – care, de fapt, nu era ‘reportaj’ ci o filipică masochistă la adresa noastră, a tuturor – este abia antepenultima:

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor, pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant și captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow, cu rare evadări absolut întâmplătoare la al treilea nivel.”

Ei bine, de mult nu am mai fost în prezența unei atât de intense combinații de semi-doctism agresiv cu un defetism atât de coroziv încât, dacă ar fi fost autentic, ar fi dizolvat demult ‘flaconul’ în care este purtat prin lume.

Dar asta nu e totul.

„Talpa țării e inimaginabil de nespălată și perforată purulent de cuiele ruginite pe care și le bate singură, iar modelul Dragnea, infractorul condamnat definitiv care continuă să își taie felii din ciolanul național, este, din perspectiva majorității, doar un ”băeat dăștept, care se descurcă, fiindcă e bazat, frățioare!” Corupția nu este o problemă națională, decât în măsura în care indivizii de la etajul de jos îi invidiază pe marii bandiți ai poporului și doresc doar să le ia locul și să le preia avantajele abuziv acordate.”

Acuma, că m-am calmat – nici nu știți cât de mult te liniștește efortul de a scrie cu diacritice dacă nu faci chestia asta în mod curent, să o luăm metodic.

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor”.
Așa o fi, n-am date cu care să contrazic această afirmație. Și, de fapt, nici nu știu vre-un alt popor (de ‘filozofi’) unde să existe o ‘minoritate mai mare de 10%’ care să fie „preocupată” de chestii din astea ‘eterice’. Nota bene, vorbesc aici de oamenii „preocupați” și nu de cei care respectă, în mod normal, în viața de zi cu zi, normele de morală general acceptate de comunitatea din care fac parte.

„… pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant … ”

Hait!
Prima mea reacție a fost să-mi iau valiza și pașaportul și să mă îndrept, în pas vioi, către primul punct de trecere al frontierei – cel de la Aeroportul Internațional Otopeni.
Noroc că am mai avut răbdare să citesc și ultima frază – „În ziua când o să aflați că am plecat definitiv de aici, vă veți aminti poate de acest articol și veți înțelege de ce.” – de unde mi-am dat seama că situația nu e încă chiar atât de ‘groasă’ – dacă nici Doru Șupeală, autorul acestor rânduri nu a plecat încă… pot să termin mai întâi ce am început să scriu…

Și totuși!
Așa putred și ignorant cum e ‘corpul asta majoritar’, am reușit să supraviețuim unor condiții geo-politice nu foarte prielnice și unor tentative destul de bine organizate de a fi furați cu țară cu tot.
Nici macar nu am pus botul la tentativele de a fi învrajbiți unul împotriva celuilalt, pe indiferent ce motive.

S-ar putea ca explicația, și soluția, să fie în altă parte.

Toată lumea, înclusiv ‘ignoranții’ din corpul majoritar, stie ca Mihai Eminescu a fost un poet de geniu. Puțini știu, si din păcate printre ignoranții în domeniu se numără foarte mulți dintre ‘minoritarii’ ce se bat cu cărămida cinstei in piept, că Eminescu a fost și un foarte pătrunzător sociolog. Dincolo de exagerările sale ‘poetice’, teoria lui cu privire la ‘patura superpusă’ și la rolul pe care aceasta îl joacă în cadrul ‘statului organic’ precede cu câteva decenii bune teoria echivalentă a lui Pareto cu privire la circulația elitelor precum și teoria complementară a lui Maslow, cea cu privire la ierarhia nevoilor umane – invocată de altfel și de Doru Șupeală.

Coborând cu picioarele pe pământ, aici unde ‘corpul majoritar, putred, ignorant și „captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow”‘ este nevoit să ‘se descurce’, constatăm că situația este mult mai nuanțată decât ne este prezentată de către manicheiști (masochiști?).

‘Majoritarii cei putrezi’ se revoltă periodic – de fiecare dată când le ajunge cuțitul la os.
Fizic, ca în Decembrie ’89, sau atunci când nu mai pot suporta fariseismul celor aflați, temporar, în ‘fruntea bucatelor’ – așa cum s-a întâmplat după tragedia de la Colectiv.
După care se întorc ‘liniștiți’ la casele lor, punându-și, pentru a câta oară?, speranța în ‘noua patură superpusă’ – ‘poate că de data asta…’

Poate că o fi vorba aici de o oarecare doză de naivitate.
Cu siguranță că este vorba și de o mare doză de oportunism. Prea mulți dintre noi – inclusiv foarte mulți dintre cei ‘5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor’ care sunt preocupați de moralitate și onestitate – își calcă pe inimă atunci când se simt la ananghie și copiază comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.

Și uite-așa, cătinel, am reușit să punem degetul pe rană.

„…comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.”

Șpaga, de exemplu, este comportament aberant doar atunci când o dai – sau o iei – ca să te îmbogațești.
Frizerii, profesorii, și chiar doctorii, care nu ar putea să traiască decent fără ‘suplimentele’ care le sunt oferite benevol de către cei care beneficiază de serviciile lor se comportă de-a dreptul normal. Acțiunile lor sunt justificate atât de ‘piramida’ lui Maslow – după cum bine, dar incomplet, arăta Doru Șupeală – precum și de ‘obiceiul pământului’ – norma socială dominantă în societate, normă exemplificată și promovată, de facto, de chiar pătura super-pusă.

‘Păi dacă toți șmecherii ăia de la televizor fac chestii din astea tot timpul, de ce n-aș face și eu?’

Iar ‘șmecherii aia de la televizor’ nu sunt doar ‘clienții’ DNA-ului.

Cei care se duc la biserică știu ca preoții își cumpără parohiile, cei care iau parte, oricât de tangențial, la o campanie electorală știu ca lucrurile nu sunt chiar atât de curate pe cât ar trebui să fie iar oamenii care trăiesc în viața reală știu că și printre cei care predică ‘abstinența premaritală’ mai sunt câte unii care ‘calcă alături’:

“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată”, a susţinut preşedintele Băsescu. El a subliniat că asumarea responsabilităţii trebuie făcută de ambele părţi.

Și atunci?
De ce să dăm vina exclusiv pe ‘corpul majoritar’? Care, în fond, se comportă cât se poate de ‘rațional’. Dau șpagă doar atunci când este absolută nevoie, fură mai ales de la ‘stat’ și în nici un caz tot timpul…. Până la urmă marea majoritate, chiar și cei mai ‘hoți’ dintre noi, respectăm cea mai mare parte a normelor, aproape tot timpul.
Nu prea aduce chiar a ‘putreziciune ignorantă’…

O fi mai ușor să dăm vina pe ‘ceilalți’ – indiferent de cât de mulți or fi ei, cel puțin atâta vreme cât rămân ‘ignoranți cu privire la ce le punem cârcă’ – numai că acțiunea asta are rezultate foarte limitate. Ne simțim noi eliberați de responsabilitate și atât.
Iar cand ‘ignoranții’ vor pricepe ce le-am pus în cârcă s-ar putea ca eforturile noastre să devină contraproductive, dacă nu chiar sinucigașe de-adreptul.

Problemele noastre iși vor găsi rezolvarea abia atunci când vom înțelege întreaga semnificație a proverbului despre ‘peștele care se-mpute de la cap dar se curață de la coadă’.
La pești e simplu. Iei un cuțit și îi cureți. Dacă merită. Sau îi arunci, dacă sunt prea ‘împuțiți’ ca să mai merite efortul.
Când avem de a face cu o întreagă societate, chestia devine mult mai complicată.

Cel care își asumă cuțitul, și care pretinde că vrea să facă curățenie, face parte, și el, din acea societate. Până nu își asumă contribuția lui la starea în care se află întregul organism nu merită încrederea celorlalți.

Câtă vreme va incerca să paseze celorlalți întrega răspundere pentru ce s-a întâmplat până atunci e clar cum are de gând să folosească cuțitul, dacă acesta va ajunge vreo-data pe mâna lui.

Atenție!
Asta nu însemnă că acel cuțit trebuie încredințat primului care își pune cenușă în cap!
Penitența este o condiție necesară dar nici pe departe suficientă.
Pentru asta avem la dispoziție partea a doua a proverbului, cea referitoare la ‘coadă’.
OK, ai greșit, ți-ai recunoscut partea de vină, ți-ai cerut scuze și acum vrei să participi la efortul de curățire a obștii. Foarte bine!

Dar ai făcut mai întăi ordine la tine în batătură?
Ai pus lucrurile la loc, așa cum erau înainte de a fi căzut tu ‘în greșeală’?

tariceanu permis 1

tariceanu permis 2

Foarte interesanta chestia asta.
De vreo cateva zile ‘o anumita parte’ a ‘opiniei publice’ e ocupata sa il injure pe Tariceanu:

‘De ce nu stai ba la coada?!?’

Pai de asta avem nevoie noi? De un presedinte de Senat care sa stea la coada?
Daca ar fi sa judecam dupa rezultatele obtinute de presedintele care se ducea la mall cu Loganul personal – si dupa aia confisca telefoane de la tiganci imputite‘ – poate ca ar fi cazul sa o lasam mai moale cu ‘populismele’ astea.

N-ar fi mai bine sa-i intrebam pe toti presedintii astia, de Senat, de Tara, de bloc… s.a.m.d.:

‘De ce mai este nevoie sa stam la coada in secolul XXI?’

Aud?!?

PS. Pana nu demult personajele atat de marete nici macar nu se deplasau atunci cand aveau de rezolvat chestii din astea marunte. Se ocupau altii si veneau cu carnetul in dinti.
Tariceanu s-a dus pana acolo si a intrat prin spate. Mie unuia mi se pare un progres.
Dar daca ni s-a pus pata pe el…

%d bloggers like this: