Archives for category: banii ca scop

Clorinarea apei este cea mai ieftină metodă de a reduce încărcarea microbiologică a apei. În același timp, prezența clorului în apa care intră în contact cu organismul uman este periculoasă pentru acesta. Mai ales atunci când sunt depășite anumite limite.

Un anumit număr de locuitori ai Bucureștiului au sesizat că apa care curge ziele astea la robinet miroase prea tare a clor.

Ministrul sănătății, om politic, le-a recomandat să nu mai folosească apa de la rețea. Să n-o mai bea și să nu se mai spele cu ea. ‘Nu este periculoasă pentru un om normal dar poate produce neplăceri persoanelor cu anumite sensibilități’.

O persoană suspusă în ierarhia furnizorului de apă potabilă – firmă cât se poate de privată, a dat asigurări că apa este cât se poate de potabilă și că prezența clorului este tocmai dovada eforturilor făcute de compania pe care o reprezintă pentru asigurarea potabilității apei furnizate.
După care a atras atenția asupra faptului că ei, ApaNova, au fost cei care au atras atenția ‘Apelor Române’ – regia de stat care furnizează apa brută către ApaNova, că ‘materia primă’ care intră în stațiile de epurare are foarte foarte mult amoniu – ceea ce impune folosirea unei mari cantități de clor.

Această situație a împărțit populația Bucureștiului în mai multe categorii.

Unii au băut apă plată și s-au spălat cu apă din puț.
Sau nu s-au mai spălat.
Alții au fost nevoiți să se spele cu apă de la robinet pentru că…
Sau au fost chiar nevoiți să bea apă de la robinet. Pentru că…

Și când o să dispară clorul din apă?

Încărcătura suplimentară de amoniu ar proveni din topirea bruscă a zăpezii. Ceea ce ar fi produs ‘spălarea’ terenurilor agricole de pe malurile Argeșului și ale Dâmboviței. Spălare care ar fi antrenat gunoi de grajd, azotat de amoniu și uree din îngrășăminte, alte gunoaie, etc., etc.,…
Când s-o termina de topit zăpada asta….

Dar nu toată apa cu care este alimentat Bucureștiul provine din Argeș și/sau Dâmbovița. Mai sunt forajele și încă câteva alte surse.
Mai scumpe însă. Nu e același lucru să lași Argeșul să-ți intre în stație sau să pompezi apa freatică de la o adâncime de 150 m…

Și uite-așa începi să te gandești la diferențele dintre o întreprindere privată și o companie de interes public.

Compania privată – tocmai pentru că acționarii ei pretind un anumit profit din partea administratorilor, va încerca să genereze măcar acel profit. Și, abia în subsidiar, va avea grijă doar de siguranța – nu și de confortul, mai ales când are monopol pe piața respectivă, celor cărora le furnizează apa.

Compania de interes public – controlată de politicienii aflați la putere în respectivul moment, va avea grijă – măcar declarativ, o foarte mare grijă față de confortul votanților și doar o preocupare secundară față de eficiența economică a demersului.

Asta în ipoteza – nerealist de optimistă, că atât ‘privații’ cât și ‘politicienii’ sunt oameni rezonabili. Care nu fură exagerat, care nu mint cu nerușinare…

Și-atunci?

Ce facem? Bem toți apă plată? Tot timpul? Și cum ne spălăm?

Dar care ar fi variantele?

Prima alternativă ar fi inlocuirea clorinării cu ozonificarea.
Să vorbesc românește?!?
Tehnologia folosită acum în București implică amestecarea unei anumite cantități de clor în apă. Care clor este dozat în funcție de încărcarea microbiologică a apei și care, în final, sterilizeaza respectiva apă.
Dezavantaje? Mirosul, clorul este toxic în sine iar combinațiile sale chimice cu alte substanțe dizolvate în apă sau întâlnite pe conducte pot fi și mai toxice.
Avantaje? Prețul și, mai ales, remanența! Adică acea cantitate minusculă de clor care rămâne în apă până în ‘ultima clipă’. Până când paharul cu apă ajunge la buzele noastre. Și care omoară agenții patogeni ajunși în apă, după ce aceasta a părăsit stația de epurare. Atunci când se tot peticesc conductele…
Ozonificarea – adică sterilizarea apei brute cu ajutorul ozonului, o forma foarte activă de oxigen, este cel puțin la fel de eficientă ca clorinarea, puțin mai scumpă, nu lasă nici un fel de miros, nu produce nici un fel de compuși toxici. Și nu usucă pielea după ce faci duș. Dar acționează doar în interiorul stației de tratare. Orice mizerie ‘cade’ în apă după ce aceasta a pornit pe conductă către robinetele noastre… acolo ajunge… O gasim ‘intactă’ în paharele noastre.

Asta înseamnă că dacă am vrea să trecem la ozonificare ar trebui să începem prin a aduce rețeaua de apă la niște parametri rezonabili de fiabilitate…
Cu ce bani?
Orice investitor privat ‘cere’ un profit. Care profit crește foarte mult costurile.
Din bani publici? Proveniți din majorarea taxelor? Orice majorarea ar duce la creșterea costurilor politice. Ca să nu mai vorbim de neîncrederea publicului în capacitatea administrației publice de a gestiona ‘banul cetățeanului’…

Ne-nvârtim într-un cerc vicios?
Nu vrem să plătim nici costurile bănești și nici pe cele politice?
Pentru ca nu mai avem încredere?
În nimic și în nimeni?

Și-atunci ce facem?
Ne săpăm fiecare câte un puț? Degeaba… apa din primii 20 de metri nu mai e potabilă iar mai jos e atât de scump ca nu mai merită. Și, oricum, ai nevoie de autorizație.
Ne lăsăm să murim de sete?

Și totuși… cercul ăsta vicios continuă să se învârtă doar pentru că ne furăm singuri căciulile… Unii fură/mint crezând că nu-i vede nimeni iar ceilalți se fac că nu văd… de lene. Asta într-o parte. În partea cealaltă … e invers. Fură unii dintre cei care se făceau că nu văd și închid ochii unii dintre cei care se știu deja cu musca pe căciulă…

O mai ținem mult?
Nu ni s-a facut sete încă?
Sau măcar un pic de scărbă?
De noi înșine?


Advertisements
Lucrurile tind sa aibe o cauză ‘de suprafață’ și o alta ‘de profunzime’.
De foarte multe ori, cauza ‘de profunzime’ este manipulată de unii și/sau de alții. În situația asta, manipularea devine cauză aparentă.
Indiferent de părerile fiecaruia dintre noi despre PSD, este prea multă sărăcie în România.
Sărăcie care are multe cauze și care poate fi folosită în multe feluri.
Problema este ce facem în continuare.
Dăm vina unii pe alții pentru existența ei?
Facem mișto de cei care se află în această situație?
Creem condiții reale pentru ca cine vrea să poată ieși din sărăcie?
Sau îi lasam pe ‘maeștri’ să-și construiască în continuare capital politic pe spatele săracilor de care facem noi mișto?
Eliminarea saraciei
„Stau într-un hotel din ăla aparent modernizat si renovat, dar în care poți să simți parfumul anilor de comunism ieșind de sub fiecare placă de gresie postdecembristă. Cobor la micul dejun. Nu mi-e foame, dar aș ucide pentru o cafea.
E frig. Azi s-a făcut răcoare. Pe terasă e un grup mare de copii veniți în tabără. Probabil sunt de pe undeva dintr-un orăsel mic de provincie, dar mai mult ca sigur sunt săraci. Mă uit la ei cum se bucură mâncând crenvuști din ăia trași în folie de plastic și cum chicotesc fericiți când își întind pe pâine un maglavais maro care seamănă a nutella. Doar seamănă. Nu le pasă, sunt fericiți.
Profesorii care au grijă de ei sunt la fel de săraci, dar asta nu mai e o noutate în România zilelor noastre. Nu-mi cereți să vă spun de unde știu că-s săraci, sărăcia se simte din cele mai mărunte gesturi, din șlapii de plastic ordinar, păstrați special pentru „la mare”, din bluzele de trening ponosite, din tot.
Din boxe se aude tare despacito. Îmi beau cafeaua și mă gândesc trist că asta-i România reală. Săracă și sărăcită, cu oameni care abia-și mai duc zilele și copii care se bucură la niște crenvurști de plastic.
Iar imbecilul ăla le-a cerut scuze pușcăriașilor.
Mihai Vasilescu
lucrul bine facut
Și pentru că domnul de la Transavia ne sugerează că dormim în cizme, să ne aducem aminte că ne-am mai trezit odată.
Doar pe jumătate… L-am lăsat să continue… De trei ori…. După ce o luase razna pe arătură….
romania trezestete

Avertisment.
Acest text a fost scris la repezeală, în urma provocării primite din partea prietenului meu Lucian Ștefănescu.
Lipsa coerenței în argumentație și abundența de scurtături se datorează exclusiv nerăbdarii mele.
Promit că voi reveni.

Mai țineți minte regulile idioate care ‘guvernau’ comerțul socialist de stat pe vremea Odiosului?

„Cine nu papă bătăturică nu capătă ochișor!”

Suntem, de fapt, în aceiași situație.

Ruxandra Lungu – nu știu cine e, am dat de blogul ei încercând să găsesc textul bancului de pe vremuri, ne atrage atenția că ‘avantajele’ de care se bucură cei din vestul Europei vin la pachet cu ‘partea neplăcută a lucrurilor’:

„Noi, cei din Est am vrut sa traim ca in Vest. Pe scurt, democratie, pluripartidism, economie de piata, stat de drept, libertate de asociere, de deplasare si de exprimare. Libertatea de a bea Cola si a vorbi din fundul pamantului la telefonul mobil. Atunci, sa incetam cu vaicarerile ipocrite. Sa incetam sa ne aratam surprinsi ca toate aceste libertati au venit insotite si de alte bonus-uri: somaj, droguri, coruptie la cel mai inalt nivel, polarizare sociala, cipuri subcutanate (vin si ele!), politicieni-caricatura, personaje gen Magda Ciumac si sexy-porno-diverse fete care tin pagina 1 a ziarelor si a emisiunilor TV.”

Din păcate, situația e mult mai gravă de atât.
Chiar și ‘pendula’  după care își potrivea ceasurile întreaga lume liberă a început să bată într-o dungă și să-și pună căruțele în cerc.
În două cercuri separate, ca să fiu mai precis. Iar cei care se adăpostesc în interiorul fiecăruia dintre cercuri refuză cu obstinație să asculte ce spun cei din cealaltă tabără.

Am să folosesc un citat din Sorin Cucerai pentru a aduce nivelul discuției într-o zonă care să permită un schimb real de idei:

„Acea parte a stângii care se consideră, simultan, progresistă și anticapitalistă e la fel de toxică pentru un regim democratic ca acea parte a dreptei care se consideră simultan pro-business și conservatoare din punct de vedere social.”

Dacă-mi permiteți licența poetică, mă voi aventura să compar fraza de mai sus cu un haiku. Reușește să condenseze aproape toate confuziile cu care ne confruntăm în momentul de față.

– ‘Progresismul’ militant al unora dintre cei de stânga,
– Încercarea de a demola capitalismul fără a avea o alternativă măcar cât de cât plauzibilă,
– Convingerea unora – din ambele tabere, că democrația și capitalismul sunt două chestii diferite,
– Convingerea altora – de dată foarte recentă, că business-ul ar putea supraviețui atunci când toți ceilalți – ‘consumatorii’ tratați regește până nu demult, sunt reduși la mizerie – și eventual ținuți pe linia de plutire cu ajutorul unui „venit minim garantat”,
– Militantismul – total contra naturii, din ce în ce mai vehement al neo-conservatorilor…

Să le luăm pe rând.

Progresul este o chestie reală.
Chiar dacă unii se întreabă ‘Ce le-or fi trebuit strămoșilor noștri să se apuce de agricultură, în condițiile în care aveau nevoie de doar 17 ore de muncă pe săptămână pentru a aduna suficientă mâncare și de încă 19 ore pe săptămână pentru muncile gospodărești, în condițiile în care acum petrecem 40 de ore pe săptămână la scârbici și încă 36 de ore dereticând prin casă?
Am să folosesc legea talionului și le voi răspunde acestor anti-progresiști cu o întrebare în oglindă: ‘Câți dintre voi sunteți dispuși să vă bucurați de condițiile de viață cu care se desfată cei 10 000 de Ju/’hoansi care mai viețuiesc de-o parte și de alta a graniței dintre Namibia și Botswana?’ NB, cei mai mulți dintre noi se referă la oamenii aceștia folosind apelativul de ‘boșimani’. Sau ‘hotentoți’.
Realitatea progresului nu poate justifica însă, indiferent chiar de eventuala generozitate a activistului progresist, pretenția acestuia de a ști el ce este mai bine pentru mine. Cu atât mai puțin  aroganța unora dintre ei de a-mi băga mie pe gât, cu forța, varianta lor de progres.
Noi, ăștia din estul fost comunist al Europei, ar trebui să înțelegem foarte ușor chestia asta. Comunismul nu a fost nimic altceva decât instrumentalizarea pretenției arogante a unora că știu ei mai bine decât toți ceilalți ce este cel mai potrivit pentru întreaga societate.
Este mai puțin important, în faza asta a discuției, că această aroganță are rădăcini multimilenare. Ar trebui să fie suficiente suferințele produse de experimentarea ei pe scară largă.

Alternativele la capitalism pe care le-a inventariat Sorin Cucerai sunt mercantilismul și socialismul industrial. Pot fi găsite argumente de ordin intelectual pentru amândouă. Nu am loc să le demontez acum. Prima mea profesie fiind aceea de inginer am să invoc un argument de natură practică. Amândouă au eșuat. E adevărat că mercantilismul a reprezentat o treaptă în evoluția Europei de Vest și că socialismul industrial a fost o scurtătură prin care Uniunea Sovietică a trecut de la un feudalism primitiv la un fel de contemporaneitate dar…
Toată discuția asta îmi aduce aminte de stigătul de luptă cu care își îmbărbăta Spartacus tovarășii de suferință: ‘Trăiască feudalismul, viitorul luminos al omenirii!’ O fi fost, … pentru ei. Noi ce facem, să o luam de la început? Și cât de mult avem de gând să ne întoarcem – vezi faza cu ‘de ce ne-am apucat de agricultură’?

Am să sar, deocamdată, peste simbioza dintre capitalism și democrație – cuiul lui Pepelea, după părerea mea, și-am să mă ocup de chestiile relativ ușoare de la sfărșitul enumerării.

Penultima chestie este elucidată magistral chiar de Sorin Cucerai.
La fel de toxice sunt stânga anticapitalistă și neprogresistă/antiprogresistă, dreapta anticapitalistă și antiprogresistă sau dreapta pro-business (nu pro-market, ci pro-business).”
Cuvintele cheie fiind aici, evident, „nu pro-market, ci pro-business”.
Acuma, dacă ne scărpinăm un pic în creștetul capului, „pro-business” este un oximoron.
Cum adică business fără piață?
Cui o să mai vândă ceva business-manii (sic) aștia după ce toți ceilalți vor fi reduși la starea de lumpen-proletariat?
Ar fi vorba, de fapt, de un socialism industrial cu altă față – nici asta umană, bineînțeles. Socialismul industrial de sorginte sovietică era o economie planificată de la centru sub pretextul expertizei materialist științifice și dialectice de origine marxistă în timp ce ‘capitalismul pro-business’ este o concepție economică unde planificarea monopolistă – adică la fel de centralizată precum cea socialistă, este justificată prin eficiența financiară. Adică o întoarcere la mercantilismul 2.0 de care vorbea Sorin Cucerai…

Cu militantismul unora dintre conservatori… nu cred că are rost să vă bat prea tare la cap. Suntem în aceiași situație ca în cea a militantismului progresist.
Fără conservatori am lua-o pe arătură la prima curbă a istoriei. Fără progresiști am ajunge să se-mpută locul sub noi.
Câtă vreme moderații din cele două curente au reușit să țină deschise căile de comunicare dintre cele două grupuri, societatea, ca întreg, a continuat să evoleze.
Când militanții ‘progresiști’ au reușit să rupă echilibrul, societatea a luat-o atat de repede (înainte ?!?) încât unii dintre membrii ei au fost descăpățînați în piața Bastiliei sau au putrezit prin Gulaguri în timp ce majoritatea s-au trezit înnămoliți dincolo de marginea drumului. De unde au trebuit să fie scoși de aceia dintre conservatori care reușiseră să-și păstreze mintea limpede.
Când militanții conservatori au reușit să rupă echilibrul… societatea s-a oprit atât de brusc încât ‘inerția’ (concetățenilor) a permis ca unii dintre membrii ei să fie mânați în lagăre de concentrare sau să fie ‘dispăruți‘ fără urmă prin pampasul argentinian.

Și iată-ne ajunși la ‘cuiul lui Pepelea’…
Se poate capitalism fără democrație? Dar democrație fără capitalism?

NU! și NU!

Nu sunt profesor și nu suntem la cursuri așa că am să o iau de-a dreptul.

Capitalismul și democrația sunt cele două fețe ale celei mai prețioase monede batute vreodată de către oameni.

Monedă ‘metalică’ și nu bancnotă tipărită. Cunoscătorii știu la ce mă refer.

Și dacă valoarea unei monede de aur este și ea mai degrabă convențională decât reală – aurul, în sine, nu este o chestie prea folositoare, aliajul din care este bătută moneda la care mă refer acum este pur și simplu neprețuit!

Capitalismul și democrația ‘ascund’ între ele un amestec bine dozat de încredere și respect reciproc între membrii societății care le folosește.

Petru ca doua părți să intre, de bună voie, într-o ‘Relație de Producție Capitalistă’ – adică să încheie un contract, este absolut necesar ca fiecare dintre cele două părți să aibă încredere că cealaltă parte își va îndeplini obligația contractuală pe care și-a asumat-o. Și, dar numai în subsidiar, că se va bucura de protecția statului dacă cealaltă parte va încerca să-i tragă țeapă.

Iar e cazul să ne scărpinăm în cap. Și să observăm că încrederea în intervenția neutră a statului este expresia respectului reciproc dintre membrii societății.
Până la urmă, la asta se reduce contractul social, implicit, în care devenim parte – cu voie sau fără voie, atunci când suntem născuți într-o țară democratică.

Piua! Poate că nu e locul dar… e blogul meu! Scriu ce vreau în el.
‘Se spune’ că „m-am născut” sau „s-a născut”.
Pe bune?
Care dintre noi ‘s-a născut’ singur? Pe sine se?!?

Să revenim.
Contractul ăsta social are sens doar dacă măcar o majoritate funcțională dintre cei implicați se simt egali în drepturi între ei. Atena Antică a funcționat ca un organism (auto) condus democratic chiar dacă doar unii dintre bărbații ei erau considerați cetățeni cu drepturi depline. Și a prosperat, ca democrație, până când Platon s-a apucat să propovăduiască că unii dintre fii ei trebuie în mod necesar să se bucure de mai mult respect din partea ‘vulgului’ decât toți ceilalți din Agora. Că doar pentru asta au fost crescuți și educați.

Ce definiție perfectă, chiar dacă avant la lettre, pentru aristocrația feudală… cea care considera că efectiv merită, individual și în grup, să stea în fruntea bucatelor…

Am să trec în viteză peste amănuntul că aristocrația europeană era, prin excelență, de confesiune creștină. Convinsă până în măduva oaselor că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Că TOȚI oamenii au fost creați după același chip și aceiași asemănare a aceluiași Dumnezeu.
Deci, frați fiind – între ei și, în același timp, cu supușii lor, s-au luat la bătaie. S-au pus în fruntea supușilor lor și s-au luat la omor.
Că doar așa scrie în Biblie.

Si Cain a zis catre Abel, fratele sau: “Sa iesim la camp!” Si a fost ca’n timp ce erau ei pe camp, Cain s’a aruncat asupra lui Abel, fratele sau, si l-a omorat”.

De unde importanța respectului reciproc, necondiționat, dintre membrii oricărei societăți care se dorește a fi democratică.

M-am lăbărțat cam mult.
Ce vroiam să spun este că piața liberă descrisă de Adam Smith este esențială atât pentru eficiența comerțului cât și pentru cea a politicii.
N-am să intru în explicații de natură psiho-socială ci am să vă provoc să cautați în istorie un singur caz de imperiu care a supraviețuit în mod ‘sustenabil’ și un singur monopol care a reușit să facă același lucru.

De unde și diferența despre care vorbea Sorin Cucerai dintre capitaliștii pro-market și cei pro-business.
De unde și imposibilitatea unei societăți să supraviețuiască democratic în absența unui dialog real între membrii săi.

Și cum nu poate exista libertate reală – atât individuală cât și socială, într-o societate ai cărei membri nu se respectă între ei și nu au încredere unul în celălalt… iar atât comerțul cât și dialogul au nevoie de agenți liberi…

“Una dintre cele mai savuroase legende urbane ale Capitalei este legata de un hotel celebru in orasul de pe malurile Dambovitei. Dupa cum ati ghicit este vorba despre hotelul Cismigiu, despre care se spune ca ar fi bantuit de o tanara domnisoara!”

Pe bune?!?

Cineva cade în puțul liftului, moare singură după ce timp de trei ore a strigat zadarnic după ajutor iar amintirea ei ajunge să fie considerată ‘una dintre cele mai savuroase legende urbane ale Capitalei’?

Păi nu ne merităm soarta?
Și ziarele pe care le cumpărăm?

“Bugetul statului nu încasează aproximativ 38% din TVA”.

In incercarea de a recupera macar o parte din acesti bani, guvernul actual incearca introducerea incasarii defalcate a acestei taxe.

Avand in vedere ca aceste lucruri sunt discutate foarte intens in acest moment, voi trece peste amanuntele ‘tehnice’, efectele asupra diverselor categorii de contribuabili si voi aminti doar en-passant ca aceiasi masura a fost incercata si de vecinii nostri bulgari. Care au renuntat foarte repede.

defalcare TVA

Cu alte cuvinte, cel mai mare perdant al situatiei este ‘teritoriul’. Judetele si localitatile. Adica exact locul unde traim noi si unde o parte dintre firme ‘fenteaza’ achitarea unei parti din sumele datorate catre fisc.

Frauda fiscala, in general, are doua ‘motoare’. Unul evident si unul care nu este, in general, luat in seama. Lacomia si lehamitea.

N-am sa insist mult asupra lacomiei. Este ‘evident’ ca daca acesta pulsiune nu ar mobiliza atat de multi dintre concetatenii nostri, lucrurile ar sta cu totul si cu totul altfel.

Am sa fac o paranteza aici pentru a sublinia ca lacomia este total diferita de nevoia de eficienta. Prima te impinge sa cauti tot felul de mijloace prin care sa eludezi legea in timp ce a doua te motiveaza sa faci lucrurile cat mai bine.
Rezultatele sunt de cu totul si cu totul alta natura. Chiar daca se masoara tot in bani.

Lehamitea este …
M-am intrerupt pentru ca nu imi gaseam cuvintele.
Cred ca cel mai potrivit este “maligna”.
In primul rand descurajeaza si in al doilea rand te impinge spre ‘nefacute’.

‘De ce sa platesc impozite daca astia tot nu fac drumurile, nu repara spitalele? Nu platesc profesorii/medicii/functionarii publici/etc./etc….’
‘Ce, eu sunt mai fraier decat X,Y,Z care lucreaza la negru/nu declara mare parte din activitate si se plimba cu gipanu’ prin mijlocul satului?’

Astea ar fi motivele ‘antreprenorilor’.

‘De ce sa insist eu sa-mi dea factura cand daca acceptand sa-mi faca lucrarea la negru ies mult mai ieftin? Ce-mi pasa mie ca el nu plateste TVA pe manopera si nici impozit pe venit daca eu raman cu o gramada de bani? Ca statul oricum nu face drumurile, nu-i plateste pe….’

‘In general’ se refera la toate impozitele si la toate tarile.
Problema este ca noi suntem printre cei mai tari la capitolul asta. Cel putin din Europa. Italia ce ne mai sufla-n ceafa…

O fi ceva care sa ne apropie?
Coruptia? In special cea de la nivel local? In materie de lucrari publice?

Fac o noua paranteza. Se pare ca in materie de coruptie la nivel cu adevarat macro suntem undeva pe linie… adica la fel de prost ca ceilalti. Nu mai rau, ba poate chiar un pic mai bine, tocmai pentru ca tranzactiile mari, cu adevarat mari, au loc in conditii ‘europene’. Adica similare cu cele incheiate in restul ‘comunitatii’.

Sa revenim la lucrarile mai mult sau mai putin publice care sunt finantate la nivel mai mult sau mai putin local.

Multa vreme s-a discutat, secretul lui Polichinelle, despre comisionul ‘perceput’ de factorul de decizie din valoarea finala a fiecarui contract incheiat intre diverse autoritati ale statului si firme private. Sau intre diverse ‘deconcentrate’ si aceleasi, de multe ori, firme private.

Ei bine, comisionul ala trebuia platit de undeva. OK, umflau ei factura finala dar parca nici unui ‘antreprenor privat’ nu-i vine sa plateasca ‘comisioane’ din dividentele care ‘i se cuvin lui’. Cu atat mai mult cu cat ‘are spate’. Pai daca a fost baiat destept si a invatat si ‘tabla impartirii’, nu doar pe cea a inmultirii…

Cu alte cuvinte, cea mai buna metoda de evitare a evaziunii fiscale este neutralizarea coruptilor.

Fac aici a treia si ultima paranteza.
‘Lupta impotriva coruptie’ e o prostie. Nu te poti lupta cu o evidenta. Coruptia este o chestie ‘naturala’. Nu e ‘buna’ dar… Nici zaharul nu e bun – pentru sanatate si in cantitati mari… dar cui nu-i place o prajitura bine facuta?
‘Lupta impotriva coruptilor’… Exprimarea asta e, intr-adevar, mai potrivita. Sufera, din pacate, de un mare defect. Daca ar fi dusa pana la capat am fi mai multi ‘inauntru’ decat afara. E vre-unul dintre noi care n-a dat o spaga? Sau n-a luat?

‘Neutralizarea coruptilor… ‘
Adica? Sa-i invelim in pungi de plastic? In chihlimbar, ca pe insecte? Ca sa nu-i poata corupe pe cei din jurul lor?
Ar fi o idee… cam imposibila, totusi.

Varianta ar fi sa-i vaccinam pe cei care trebuie sa reziste tentatiei.

Mie unuia nu mi-a placut de Basescu.
Am votat cu el ca sa nu iasa Nastase.
Apoi am votat impotriva lui cu fiecare ocazie. Atat la referendumurile de demitere cat si in favoarea lui Geoana – a doua oara cand am votat cu stanga. Prima fiind atunci cand era sa iasa Vadim.
Asa cum nu mi-a placut mie de Basescu, a fost primul – si singurul – care a pus degetul pe rana.

“Dacă vorbim de corupţie şi ea ţine de două părţi. Nu mut la nimeni responsabilitatea, dar ea trebuie împărţită şi asumată. Un funcţionar corupt nu poate fi corupt dacă nu are un partener, care să-i dea un ban. Un minister nu poate factura cu 50% mai mult dacă nu există un consultant care să valideze ce zice constructorul”

Spunea chestia asta in 2011… A mai adaugat ceva, l-am auzit cu urechile mele la televizor, dar nu reusesc sa gasesc undeva citatul. Era ceva de genul: ‘nici un ministru nu poate face ‘prostii’ daca nu sunt cativa pe langa el care sa-l ajute si daca restul nu se fac ca nu vad’.
Cam multe negatii una peste alta dar sensul e foarte clar.

O fi inteles ce efecte a avut masura luata chiar de el? Aia cu taierea salariilor primite de bugetari si plafonarea indemnizatiilor primite de parlamentari, ministri si directorii deconcentratelor/firmelor de stat? Masura care a dat bine ‘pe sticla’ dar care i-a gonit pe cei cu adevarat capabili din administratia de stat?

Tot aud justificari de tipul ‘indiferent cat le dai, tot fura’.

Perfect adevarat. Daca asta ar fi singura schimbare, ar fi inutila. Lacomia ramane principalul motiv. Atat al coruptiei cat si al evaziunii fiscale.

Numai ca lacomia poate fi tinuta in frau, daca dispare lehamitea.

Primul pas a fost facut. Lefurile au inceput a fi crescute. Incep sa devina ‘credibile’. Poti trai, cat de cat confortabil, cu banii astia. Nu mai esti nevoit sa fugi neaparat la privat. Sau sa accepti spaga ca sa-ti poti duce copilul la mare.
Acum trebuie sa facem si pasul doi.

Din tabelul cu ‘defalcarea sumelor’ rezulta foarte clar cine sunt adevaratii perdanti.

Noi. Locuitorii judetelor si ai localitatilor.

Noi suntem cei care acceptam tranzactii fara factura. De ambele parti. Noi suntem patronii – sau angajatii – care facem evaziune fiscala. Indiferent daca dam mai departe o parte din bani sau ii tinem doar pentru noi…. Pana la urma inceputul e greu… Dupa aceea, pofta vine mancand.
Noi votam autoritatile locale, lucram in cadrul administratiei locale, traim in teritoriu…

Am promis ca a treia paranteza trebuia sa fie ultima… Cine ma cred eu? Sa ma tin de promisiune?
Ca tot veni vorba despre alegeri, de unde vine o mare parte din fondurile electorale? Indiferent de cum sunt ele cheltuite…
Hai ca paranteza asta a fost scurta!

Pricepem odata ca ne furam caciula singuri?

Nu ne-au inghetat suficient urechile?

 

salarii preoti

E o chestie foarte interesanta aici.
Asistenta medicala este platita prin intermediul unor taxe speciale, care se bazeaza pe principiul solidaritatii sociale. Daca nu platesti taxele alea, adult in putere fiind, beneficiezi doar de asistenta de urgenta. Teoretic, daca esti ‘liber profesionist’, poti chiar alege sa nu platesti aceste taxe, asumandu-ti riscurile.
Invatamantul obligatoriu si gratuit, cel care transforma populatiile aflate ‘sub vremi’ in natiuni capabile sa-si croiasca singure viitorul, este finantat de la bugetul de stat. Dupa cum este si firesc. Intreaga comunitate isi pregateste, impreuna, viitorul.
Asistenta ‘spirituala’ este, si ea, platita direct de la buget.
Cu alte cuvinte nu poti alege sa nu dai, sub o forma sau alta, niste bani catre ‘culte’. Indiferent de convingerile tale religioase. Sau de lipsa ta de convingeri in sensul asta.
In situatia asta, nu stiu sa existe multe asezari omenesti, din Romania, fara macar o biserica si multe biserici fara preoti.
Exista, in schimb, foarte multe comune fara medici si foarte multe scoli cu prea putini profesori calificati.
Sa inteleg ca ne pregatim, cu preponderenta si indiferent de convingerile fiecaruia dintre noi, pentru lumea de apoi?
Capitalismul nu are nici o legatura cu goana dupa profit…
Capitalismul este un sistem economic care se bazeaza pe incredere si respect reciproc intre partile contractuale iar goana dupa profit este o aberatie aparuta atunci cand prea multi dintre cei aflati in piata isi pierd busola.
In capitalismul autentic profitul este unul dintre indicatorii ca o ‘intreprindere’ se afla pe drumul cel bun.
In cazul ‘goanei dupa profit’, acesta devine unicul tel urmarit de ‘alergatori’.
Diferenta dintre cele doua situatii este data de atitudinea dominanta in piata, la un moment dat.
Sa nu cumva sa le confundam intre ele. Asemanarea este doar iluzorie.
In cazul unui organism biologic, placerea resimtita de acesta este un semnal ca lucrurile sunt pe calea cea buna.
Hrana este cea potrivita, temperatura ambianta este buna, tocmai si-a potolit setea… Orgasmul, placerea suprema, este ‘rasplata’ pentru perpetuarea speciei…
Pe de alta parte, indivizii care ‘vaneaza’ placerea cu orice pret incep sa experimenteze consecinte neplacute. Obezitate, cheltuieli exagerate la bordel, par in palma, consum de droguri…

Teoria clasica sustine ca piata cu adevarat libera este singura care reuseste sa ramana in echilibru pe termen nelimitat.

Tot aceasta teorie mai sustine ca orice interventie a statului pune in pericol libertatea pietei si, inevitabil, introduce dezechilibre.

Sa vedem ce se intampla pe o piata reala. A Travatanului, de exemplu.

Pentru cine nu stie, acesta este un medicament – niste picaturi – pentru glaucom. Recent substanta activa, Travoprost, a fost certificata de catre FDA si ca un adjuvant al cresterii parului. Pot certifica ambele proprietati. Glaucomul nu a progresat de cand folosesc aceasta substanta, genele aproape ca mi s-au dublat ca lungime iar barba a inceput sa mi se ridice pe obraz pana aproape sub ochi – partea neagra.

Selfie

In realitate nici o piata, si cu atat mai putin cea a medicamentelor, nu este cu adevarat libera. Influenta statelor se manifesta sub diverse forme.
Medicamentele incep prin a fi protejate de un patent. O chestie foarte normala de altfel. Fara existenta patentelor nimeni nu s-ar mai chinui sa cerceteze si sa dezvolte ceva.

Pe de alta parte, la adapostul patentelor unele dintre firme isi maximizeaza profitul, dincolo de orice ratiune de natura ‘economica’. Pentru ca pot.

Iar patentele sunt ‘aparate’ de catre stat.

Numai ca interventia statului nu se opreste aici.

Chiar si statele cele mai (neo) liberale – cum ar fi America, de exemplu – preiau o parte din costurile asistentei medicale, macar pentru o sectiune din populatie. Pentru cei peste 65 de ani si pentru copii, de exemplu, in SUA. Din postura de cel mai mare cumparator de medicamente statul devine in felul acesta si cel care ‘da tonul’ pe piata, in afara de protector, prin intermediul patentelor si a reglementarilor de acces po piata, a producatorilor deja consacrati.

Sa vedem cum functioneaza chestia asta in Romania.
Aici statul negociaza, pe baza unor legi, cu marii distribuitori de medicamente.
Pe de o parte in calitate de cumparator (Casa de Asigurari suporta medicamentele din spitale precum si compensatia) si pe de alta in calitate de ‘protector al populatiei’.
Iar legea, de fapt o hotarare de guvern, prevede ca pretul medicamentelor vandute in Romania sa fie la nivelul cel mai de jos practicat in cateva dintre tarile din restul Comunitatii Europene.
O hotarare cat se poate de logica. Avand veniturile cele mai mici pe cap de locuitor din Comunitate ar fi imoral sa platim mai mult decat platesc cei mai bogati decat noi.

Plecand, totusi, de la premiza ca producatorul/distribuitorul obtine un oarece profit din toata chestia asta.

Ei bine, din momentul asta lucrurile se complica rau de tot.
S-ar putea ca producatorul/distibuitorul respectiv sa nu scoata profit pe piata luata ca referinta dar sa continue sa o aprovizioneze din motive de marketing. Care s-ar putea sa nu fie valabile si in Romania.
Ar mai fi posibil si ca productia sa fie impartita in doua fabrici, cu costuri diferite. Iar producatorului sa ii convina mai mult sa inchida una dintre ele si sa nu mai aprovizioneze una dintre pietele cu pret minim.

Colac peste pupaza apare si fenomenul ‘exportului paralel’.
La nivelul anului 2015 20% din medicamentele importate in Romania – la preturi ‘negociate’ (in jos) de catre stat au fost reexportate catre alte tari din Comunitatea Europeana
. Presand, tot in jos, preturile de pe acele piete si scazand cu atat mai mult ‘entuziasmul’ marilor producatori/distribuitori de a mai livra unele dintre aceste medicamente pe piata din Romania. O rezolvare de urgenta/temporara a fost blocarea reexportului pentru unele substante dar asta este doar un ‘paleativ’.

Si pentru ca toate astea nu erau suficiente, pe masa Presedintelui Iohannis asteapta sa fie promulgata o lege prin care Parlamentul a permis oricarei farmacii din Romania sa exporta in restul comunitatii medicamente cumparate, la preturi mici, de pe piata interna.

Hai sa facem o ‘recapitulare’.

Principiul ‘Pietei Libere’ este extrem de valabil. Atunci cand poate fi aplicat in mod real acesta da rezultatele scontate.
Dar daca nu poate fi aplicat in integralitatea sa – si in cazul medicamentelor se pare ca ar fi chiar imposibil – atunci hai sa reglementam pana la capat!

Daca ne oprim la jumatatea drumului, si cu un picior in aer, am ajuns intr-o situatie ‘mai rea’ decat la inceput!

Adica am incalcat insusi principiul de baza de la care incepe medicina.

Primum non noccere. In primul rand sa nu strici ‘mai rau’.

Banuiesc ca ati inteles deja ca pe piata romaneasca nu se mai gaseste Travatan.
Am gasit un inlocuitor, Bondulc, numai ca are alti excipienti – adica substantele puse pe langa substanta de baza.
E mai ieftin, intr-adevar, dar de ce sa schimb ceva cu care pana acum mi-a mers bine?
Si nu e vorba despre o crema pentru bataturi…

Si inca ceva.
Cum or putea dormi noaptea cei care fac specula cu medicamente?
Pana la urma nu e acelasi lucru sa vinzi, la preturi babane, parfumuri unor cucoane de lux sau sa te imbogatesti luand medicamentele ieftine din noptiera saracilor pentru a le vinde unora care, de fapt, le-ar putea cumpara si la preturi putin mai mari!
Cat priveste intrebarea ‘de ce ni se pare normal ca medicamentele sa fie considerate, de majoritatea celor implicati, o “marfa” ca toate celelalte?’… ce sa mai vorbim…

PS. Cu cativa ani in urma, atunci cand am aflat ca am glaucom – boala care trebuie tratata pana in ‘ultima clipa’ – m-am intrebat ‘si ce dracu’ o sa fac daca incepe un razboi?’
Uite ca obsesia generalizata pentru bani – la care contribuim, de fapt, cu totii – poate produce ‘neplaceri’ si in absenta unui razboi ‘cald’.

sf_filofteia_w180

Nascuta la inceputul veacului al XIII in Tarnovo – capitala imperiului romano-bulgar condus de fratii Petru si Asan.

Mama sa, despre care se crede ca ar fi fost de origine romana, moare pe vremea cand viitoarea sfanta era copila, dar nu inainte de a o invata pe fiica ei “dragostea de Dumnezeu si de aproa­pele, faptele de milostenie, rugaciunile si postul si alte virtuti care trebuie sa impodobeasca sufletul unui adevarat crestin

Dupa moartea mamei sale, Filofteia continua sa locuiasca in casa tatalui sau – care s-a recasatorit relativ repede – si sa se comporte asa cum a invatat de la mama sa: “traind mai mult pentru Hristos si pentru cei aflati in suferinta.

Comportament care se pare ca a iritat-o pe mama cea vitrega, ba chiar si pe tatal fetei: “acesta a urmarit-o ca sa vada ce face cu mancarea pe care trebuia sa i-o aduca la camp. Incredintandu-se ca o dadea celor lipsiti, s-a infuriat atat de tare, incat a scos securea pe care o purta la brau si a aruncat-o asupra fetei. A ranit-o grav la un picior, incat dupa putina vreme si-a dat sufletul in mana Ziditorului a toata faptura.

Filofteia ajunge sa fie considerata sfanta iar moastele sale, pentru a nu fi profanate de turcii care au ocupat Tarnovo, au fost adapostite la biserica Sf. Nicolae din Curtea de Arges.

In scurt timp Sfanta Filofteia devine “o adevarata ocrotitoare a Tarii Romanesti“.

Daca stai bine sa te gandesti chiar se potriveste.
O sfanta ucisa de chiar tatal ei – si nu de pagani, ca de obicei – din cauza zgarceniei – si nu din motive ‘religioase’, ca de obicei – ajunge sa fie considerata ocrotitoarea unei tari ai carei copii sunt lasati de izbeliste prin orfelinate, parasiti de parintii plecati la munca in strainatate si dispretuiti de guvernanti.

In realitate suntem cu totii vinovati de destinul copiiilor nostri.

NB, astazi este 7 Noiembrie, ziua in care este “pomenita” sfanta Filofteia.
A doua zi dupa Sf. Nicolae.

 

WP_20160613_12_03_45_Pro

Mi-am dus nevasta la gara.
Nu va bucurati degeaba, se intoarce. A plecat in delegatie.

Trebuie sa ajunga la Miercurea Ciuc.
Trenul catre acea destinatie pleaca, cel putin cel de la 12:15, de la peronul 13.
Vagonul 7 era oprit in dreptul gaurii pe care o aveti in fata.

De unde si intrebarile care urmeaza.

Toata Gara de Nord e in halul asta sau peronul 13 e pastrat special pentru unguri?

Si care o fi fost desteptul care a pus genul asta de paviment acolo unde fiecare al doilea trecator taraste dupa el o valiza pe roti?

WP_20160613_12_04_00_Pro

Sa nu uit. Daca vi se face sete in Gara de Nord duceti-va la supermarketul de langa casele de bilete. E singurul loc unde au mai multe feluri de apa – la chioscuri exista doar Dorna – si unde flaconul de juma de litru costa 2 lei, ca in restul orasului. La chioscuri e cu 50% mai scump.

%d bloggers like this: