Archives for category: an electoral

Digi24.ro a retransmis „De ce trag clopotele Mitică

Lucian Pintilie ne-a tras încă o dată de mânecă:

– Cât mai aveți de gând să organizați baluri mascate de la care să plecați prin noroaie?
Când o să pricepeți ca bătaia de joc o fi distractivă dar îi distruge atât pe cei care o practică cât și pe cei care se hăhăie cu gura până la urechi, scuzându-se ‘da’ ce-am facut nene, eu doar m-am uitat la cum se ceartă aștia’ ?

– Păi nu vezi, fraiere, că-n-timp ce tu the hlizești la ăștia, tovarășii lor îndoaie vinul cu apă și-ți pun cretă în pâine ca să-ți pară mai albă? Cum îi încurajezi tu pe cei care-și văd de treabă dacă toată atenția ta e acaparată de scălâmbăielile ăstora?

Advertisements

Din când în când, realitatea de zi cu zi are prostul obicei să ne dea cu firma-n cap.

Atunci chiar și cei mai individualiști dintre noi realizează că nici măcar ‘jmecherii’ nu se pot apăra singuri în toate situațiile.

În momentele astea în ne aducem aminte, ‘jmecheri’ și oameni de rând, de ‘protecția statului’.

Astea sunt momentele in care începem să reproșăm.
Polițistului de la 112 că nu a fost profesionist. Și nici măcar empatic.
Celor de la putere faptul că un astfel de incapabil a fost angajat pe un post de o asemenea importanță.
Și tuturor celorlalți ‘intermediari’ că nu și-au făcut ‘datoria’.

Tot astea sunt și momentele în care realizăm că, totuși, în administrația de stat sigur mai sunt măcar câțiva care știu ce fac. Pentru că altfel ar fi chiar și mai rău!

Mai realizăm ceva. Măcar unii dintre noi. Că „Statul Român trebuie resetat!

Perfect de acord.
Numai că, înainte de a ne apuca de treabă, avem nevoie să înțelegem cum am ajuns aici.
Ca nu cumva să ne întoarcem înapoi…

Nu e vorba doar de vinovății individuale. Și nici măcar de grup.
Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis… partide… toți aștia sunt, într-adevăr, parte din problemă. Fiecare dintre ei au făcut câte ceva… mai bine, mai rău… Fiecare dintre ei au fost, la rândul lor, factori de decizie. Au avut ocazia să facă. Să-și pună pecetea pe mersul lucrurilor. Să ‘facă diferența’

Acum am ajuns la concluzia că nici unul dintre ei nu a făcut destul.
Situația actuală sugerează, cu putere, același lucru.

Dar noi, aștialalți, ce-am făcut?

Când aud că ‘statul nu-și face datoria’ mi se aprind beculețele de alarmă.
Și încep să urlu… în sinea mea!

Da’ cine populează statul ăsta?!?

Niște omuleți verzi, veniți de pe Marte?

Când te duci la primărie, mai ales într-o localitate mai mică, nu constați, cu ‘stupoare’, că-l cunoști pe cel de la ‘ghișeu’? Că d-aia ți-e ușor să-i dai ‘atenția’….?
Știm, cu toții, care sunt mecanismele prin care ‘slugile numite politic’ ajung să ocupe prea multe dintre pozițiile de la stat.
Avem, cu toții, rude și prieteni printre profesioniștii care rezistă încă în structurile de stat. Care ne tot povestesc ce se întâmplă pe-acolo.

Și cu toate că știm atâtea, dormim în cizme.
Până când nepoatele noastre sunt omorâte.

Abia atunci întelegem, încă odată, că suntem la voia întâmplării.

O furtună din senin. I se pune vre-unui nebun pata noi. Vine molima. Sau războiul.

Ce bine-ar fi dacă statul ar funcționa cum trebuie… Dacă toate cunoștințele – și poate chiar rudele, noastre ar face ce trebuie și atunci când sunt angajate la stat. Așa cum ne place să credem că facem noi, aștia din ‘privat’.

Dacă n-am fi dormit… dacă n-am fi lăsat pe toți neisprăviții aștia să ni se urce-n cârcă… dacă am fi ascultat poveștile profesioniștilor…

… dacă n-am fi dat șpaga aia atunci …

In social nu se poate vorbi despre cauze directe. Doar despre circumstanțe. Și despre presiuni sociale, bineînțeles.

Au trecut aproape 4 ani de la demisia guvernului Ponta. Adică de la catastrofa din clubul Colectiv. Care a avut loc pe fondul unei atitudini cât se poate de ‘relaxată’ a autorităților competente cu privire la respectarea normelor de siguranță la incendiu. Care ‘relaxare’ face parte din atmosfera de ‘merge și așa’ pe care o respirăm de la naștere.

Atunci, Ponta și-a dat demisia. Să fi fost vorba despre un calcul politic… al lui, al celor care ‘dirijau’ partidul… în orice caz, gestul a avut o aparență de normalitate.

‘Astăzi’ avem de a face cu o crimă dublă. Una dintre acuzațiile aduse suspectului este aceea de „trafic de persoane în vederea exploatării sexuale”.
Aici e o problemă. Că un individ o ia razna și omoară pe cineva… e o nenorocire. Care ține de psihologie. Că un număr de indivizi fac apel la serviciile unor prostituate… iarăși ține tot de psihologie. Că un număr suficient de mare de indivizi cumpără atâta ‘carne vie’ de la ‘distribuitori’ încât fenomenul să devină o ‘afacere’… asta deja ține de sociolgie. Chiar dacă fiecare dintre indivizii implicați – clienți, furnizori și, eventual, un anumit număr dintre victime, au probleme de natura psihologică faptul ca fenomenul are loc în ‘mijlocul’ societății îi conferă acestuia o nouă dimensiune.
Dimensiune care pune pe același palier cele două tragedii.

Nepăsarea este acea dimensiune a psihicului nostru social care a dat naștere atât circumstanțelor pentru incendiul din clubul Colectiv cât și relativei indiferențe cu care tratăm cazurile de ‘trafic de persoane în vederea exploatării sexuale’.

Problemele de genul ăsta nu pot fi rezolvate doar prin schimbarea ‘formei’. ‘Vrem o țară ca afară’ nu este suficient.
Adoptarea celui mai ‘progresist’ cod legislativ poate fi un pas înainte doar cu condiția internalizării normelor conținute acolo. Degeaba introducem noi ‘castrarea chimică’ atâta vreme cât prea mulți dintre bărbați se consideră superiori femeilor și prea multe dintre femei sunt învățate – direct sau indirect, prin exemplul familial, să lase capul jos.

„Îmi povestea cineva de la o corporație din București, din “bula care respectă femeia”, despre un teambuilding la care s-a pus următoarea întrebare: “O femeie care venea noaptea de la amantul ei este omorâtă, pe stradă. Cine e vinovat? Femeia, amantul sau criminalul?”. Ei bine, răspunsul vehement al uneia dintre participantele la teambuilding a fost “Femeia, evident. Ce căuta noaptea, pe stradă, ce-i trebuia amant? Trebuia să fie acasă, lângă soț și copii”.”

Ce educație – și ce exemplu personal, ofera ‘participanta’ de mai sus eventualilor săi copii?

 

În “bula care respectă femeia”, tot femeia e vinovată” Simona Tache, 18 Ianuarie 2019

Cum batjocorește justiția fetele de 10 ani violate. Procuror și judecător: «Victima s-a îmbrăcat sumar și a consimțit actele sexuale»!” Mirela Neag, Adriana Oprea, Cătălin Tolontan și Răzvan Luțac, 17 Ianuarie 2019

„Apar detalii halucinante din dosarul “minore și droguri pentru polițiști”, în care un comisar de la Serviciul de Acțiuni Speciale din IPJ Bacău a fost arestat preventiv.

Dosarul instrumentat de DIICOT ar putea să zdruncine nume importante din poliția băcăuană, în condiţiile în care clubul clandestin, mascat într-un depozit de bulion, se afla chiar lângă sediul Poliţiei – transmite corespondenta Europa FM, Claudia Toader.”

BACĂU: Detalii halucinante din dosarul “droguri şi minore pentru polițiști””, Europa FM, 2 Aprilie 2019

 

 

Clorinarea apei este cea mai ieftină metodă de a reduce încărcarea microbiologică a apei. În același timp, prezența clorului în apa care intră în contact cu organismul uman este periculoasă pentru acesta. Mai ales atunci când sunt depășite anumite limite.

Un anumit număr de locuitori ai Bucureștiului au sesizat că apa care curge ziele astea la robinet miroase prea tare a clor.

Ministrul sănătății, om politic, le-a recomandat să nu mai folosească apa de la rețea. Să n-o mai bea și să nu se mai spele cu ea. ‘Nu este periculoasă pentru un om normal dar poate produce neplăceri persoanelor cu anumite sensibilități’.

O persoană suspusă în ierarhia furnizorului de apă potabilă – firmă cât se poate de privată, a dat asigurări că apa este cât se poate de potabilă și că prezența clorului este tocmai dovada eforturilor făcute de compania pe care o reprezintă pentru asigurarea potabilității apei furnizate.
După care a atras atenția asupra faptului că ei, ApaNova, au fost cei care au atras atenția ‘Apelor Române’ – regia de stat care furnizează apa brută către ApaNova, că ‘materia primă’ care intră în stațiile de epurare are foarte foarte mult amoniu – ceea ce impune folosirea unei mari cantități de clor.

Această situație a împărțit populația Bucureștiului în mai multe categorii.

Unii au băut apă plată și s-au spălat cu apă din puț.
Sau nu s-au mai spălat.
Alții au fost nevoiți să se spele cu apă de la robinet pentru că…
Sau au fost chiar nevoiți să bea apă de la robinet. Pentru că…

Și când o să dispară clorul din apă?

Încărcătura suplimentară de amoniu ar proveni din topirea bruscă a zăpezii. Ceea ce ar fi produs ‘spălarea’ terenurilor agricole de pe malurile Argeșului și ale Dâmboviței. Spălare care ar fi antrenat gunoi de grajd, azotat de amoniu și uree din îngrășăminte, alte gunoaie, etc., etc.,…
Când s-o termina de topit zăpada asta….

Dar nu toată apa cu care este alimentat Bucureștiul provine din Argeș și/sau Dâmbovița. Mai sunt forajele și încă câteva alte surse.
Mai scumpe însă. Nu e același lucru să lași Argeșul să-ți intre în stație sau să pompezi apa freatică de la o adâncime de 150 m…

Și uite-așa începi să te gandești la diferențele dintre o întreprindere privată și o companie de interes public.

Compania privată – tocmai pentru că acționarii ei pretind un anumit profit din partea administratorilor, va încerca să genereze măcar acel profit. Și, abia în subsidiar, va avea grijă doar de siguranța – nu și de confortul, mai ales când are monopol pe piața respectivă, celor cărora le furnizează apa.

Compania de interes public – controlată de politicienii aflați la putere în respectivul moment, va avea grijă – măcar declarativ, o foarte mare grijă față de confortul votanților și doar o preocupare secundară față de eficiența economică a demersului.

Asta în ipoteza – nerealist de optimistă, că atât ‘privații’ cât și ‘politicienii’ sunt oameni rezonabili. Care nu fură exagerat, care nu mint cu nerușinare…

Și-atunci?

Ce facem? Bem toți apă plată? Tot timpul? Și cum ne spălăm?

Dar care ar fi variantele?

Prima alternativă ar fi inlocuirea clorinării cu ozonificarea.
Să vorbesc românește?!?
Tehnologia folosită acum în București implică amestecarea unei anumite cantități de clor în apă. Care clor este dozat în funcție de încărcarea microbiologică a apei și care, în final, sterilizeaza respectiva apă.
Dezavantaje? Mirosul, clorul este toxic în sine iar combinațiile sale chimice cu alte substanțe dizolvate în apă sau întâlnite pe conducte pot fi și mai toxice.
Avantaje? Prețul și, mai ales, remanența! Adică acea cantitate minusculă de clor care rămâne în apă până în ‘ultima clipă’. Până când paharul cu apă ajunge la buzele noastre. Și care omoară agenții patogeni ajunși în apă, după ce aceasta a părăsit stația de epurare. Atunci când se tot peticesc conductele…
Ozonificarea – adică sterilizarea apei brute cu ajutorul ozonului, o forma foarte activă de oxigen, este cel puțin la fel de eficientă ca clorinarea, puțin mai scumpă, nu lasă nici un fel de miros, nu produce nici un fel de compuși toxici. Și nu usucă pielea după ce faci duș. Dar acționează doar în interiorul stației de tratare. Orice mizerie ‘cade’ în apă după ce aceasta a pornit pe conductă către robinetele noastre… acolo ajunge… O gasim ‘intactă’ în paharele noastre.

Asta înseamnă că dacă am vrea să trecem la ozonificare ar trebui să începem prin a aduce rețeaua de apă la niște parametri rezonabili de fiabilitate…
Cu ce bani?
Orice investitor privat ‘cere’ un profit. Care profit crește foarte mult costurile.
Din bani publici? Proveniți din majorarea taxelor? Orice majorarea ar duce la creșterea costurilor politice. Ca să nu mai vorbim de neîncrederea publicului în capacitatea administrației publice de a gestiona ‘banul cetățeanului’…

Ne-nvârtim într-un cerc vicios?
Nu vrem să plătim nici costurile bănești și nici pe cele politice?
Pentru ca nu mai avem încredere?
În nimic și în nimeni?

Și-atunci ce facem?
Ne săpăm fiecare câte un puț? Degeaba… apa din primii 20 de metri nu mai e potabilă iar mai jos e atât de scump ca nu mai merită. Și, oricum, ai nevoie de autorizație.
Ne lăsăm să murim de sete?

Și totuși… cercul ăsta vicios continuă să se învârtă doar pentru că ne furăm singuri căciulile… Unii fură/mint crezând că nu-i vede nimeni iar ceilalți se fac că nu văd… de lene. Asta într-o parte. În partea cealaltă … e invers. Fură unii dintre cei care se făceau că nu văd și închid ochii unii dintre cei care se știu deja cu musca pe căciulă…

O mai ținem mult?
Nu ni s-a facut sete încă?
Sau măcar un pic de scărbă?
De noi înșine?


Se pare că treaba e mai groasă decât părea la prima vedere.

Esecul referendumului

Cică toți oamenii se pricep la fotbal și la politică.
Aiurea. Eu n-am habar despre fotbal iar foarte multă lume se pricepe mult mai mult la fotbal decât la politică.

A auzit cineva expresia ‘Eșecul Meciului’?

Hopa, se pare că ‘grosimea situației’ are accente grotești.

Esecul meciului 2

Avem de a face și cu probleme de logică a limbajului, dincolo de neînțelegerea a ceea ce este un referendum…

Referendumul, și meciul de fotbal, sunt lucruri.
OK, lucruri imaginate de om. Care țin mai degrabă de o realitate virtuală decât de una ‘fizică’. Și cu toate astea sunt cât se poate de reale. Au consecințe.

Eșecul, pe de altă parte, ține de un cu totul alt gen de realitate. De realitatea umană. Tot virtuală, și ea, numai că eșecul este subiectiv în timp ce referendumul, și meciul, sunt obiective.

Referendumul, odată organizat, iese de sub influența voinței și simțirii individuale și intră în cea a voinței și simțirii colective. Devine obiectiv.
Eșecul, în schimb, este, prin natura lui, ceva ‘partizan’. Ține de individual, de partinic.

Lucrurile nu pot avea eșecuri.

Pot fi eșecuri, într-adevăr, dar doar din perspectivă individuală. Partinică.

Un lucru există – virtual sau fizic. Atât.

Poate fi doar privit/comentat ca fiind un succes – de cei cărora le convine situația, sau ca un eșec.

Iar modul în care este privit/discutat spune foarte multe despre privitori/vorbitori.
Și despre ce au înțeles din ce au văzut.

– Du-te mă la vot!

– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.

– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?

– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!

Precum toate celelalte zicale, și aceasta are cel puțin două înțelesuri.

Unul direct, ‘orice regulă este întărită de fiecare dată atunci când este sancționată încălcarea ei.’

Și cel implicit. ‘Orice comportament aflat în afara regulii slăbește regula și pregătește cadrul pentru schimbarea acesteia’. Adică favorizeaza apariția unei noi reguli.

Ei bine, toate astea au, evident, consecințe.

Regulile, toate, stau la baza funcționarii organismelor sociale.
Care organisme sociale sunt forme de organizare prin care membrii lor – adică noi oamenii, încercă să-și maximizeze șansele de supraviețuire. Și, dacă se poate, bunăstarea.

Istoria demonstrează, cu asupra de măsură, că de cele mai mari șanse de supraviețuire, precum și de cea mai ridicată calitate a vieții, se bucură acei indivizi care trăiesc în societăți cu adevărat democratice.

Cu toate acestea, în absolut toate societățile – inclusiv în cele democratice, există indivizi care încearcă – din prostie, din credința că astfel le va fi lor mai bine sau din amandouă cauzele simultan, să promoveze idei de natură totalitaristă.

Pe cale de consecință, supraviețuirea – și bunăstarea majorității membrilor, acolo unde este cazul, societăților depinde de capacitatea membrilor de a-și înfrânge frica și de a ‘reaminti’ ‘excepțiilor’ cât de esențială este respectarea ‘regulii benefice’.

Și care este ‘regula benefică’?

Respectul reciproc. De acolo pleacă totul.

De fiecare dată când supraviețuirea individuală devine mai importantă decât respectul, incliv cel de sine, iar această atitudine devine regulă/virtute socială – ‘capul plecat, sabia nu-l taie’, se va găsi câte cineva care, în disprețul tuturor regulilor de bun simț, să se pună în ‘fruntea bucatelor’.

 

 

Pentru cei care au reusit sa-si conserve suficienta naivitate, politica este o activitate care trebuie facuta ‘in echipa’.

In conditiile astea, ‘lupta politica’ ar trebui sa fie un oximoron…  adica o figura de stil.

Din pacate, cei care si-au pierdut naivitatea (virginitatatea?) politica au renuntat la ‘fineturile de salon’ si au introdus conceptul de ‘Real Politik’.
Initial in relatiile internationale.
Mai apoi, pe usa din dos, si in politica interna.

Cu ce consecinte?

Pe vremea cand Bismark se apucase sa ‘cizeleze’ conceptul de Real Politik, mantra relatiilor internationale era ‘divide et impera’. ‘Cauta orice fisura in pozitia adversarului, insinueaza-te si fa tot ce este necesar pentru a ajunge in pozitia dominanta’.

Daca politica ‘naiva’ se bazeaza pe convingerea partenerilor de discutie, politica ‘reala’ este doar despre atingerea rezultatului dorit.
Politicienii ‘naivi’ se aseaza la masa pentru a incerca sa afle parerea partenerilor de discutie inainte de a negocia o eventuala solutie. Una cat mai larg acceptabila.
Politicienii ‘realisti’ utilizeaza orice mijloace pentru a-si indeplini in cat mai mare masura obiectivul. Stabilit deja, inainte de orice consultare cu ceilalti membri ai comunitatii care urmeaza sa sufere consecintele atingerii respectivului obiectiv.

Unii dintre politicienii a caror ‘naivitate’ a fost ‘stirbita’ de contactul repetat cu realitatea sociala ajung sa fie dispusi a utiliza manipularea ca unealta politica. Mai ascund o parte din adevar, promit un pic mai mult decat stiu ca pot duce la indeplinire… dar pastreaza macar aparentele.

‘Realistii’ puri si duri sunt mult mai directi. Ard puntile. Darama fatadele. Aici nu mai poate fi vorba despre manipulare. Cuvantul ‘lupta’ nu mai este privit ca o figura de stil.

‘Lupta politica’ coboara in ring. Sau, mai bine spus, agora intreaga devine un ring.
Iar situatia devine ‘care pe care’.

Spre desfatarea ‘realistilor’ de dincolo de granite. Care abia asteapta ca cei cei ‘dinauntru’ sa se ia cu adevarat la bataie pentru a aplica, din-afara, principiul de la care a inceput totul.

Divide et impera.

“Faptul că jurnaliștii cedează vitezei, dorinței de trafic și audiență, părăsind bunele deprinderi de verificare rezonabilă a informației, duce la distorsiuni grave ale realității și la pierderea rostului mass-media de a informa corect publicul.”
Brandusa Armanca, Argou de Jurnalisti (III), Fonfleul,
Revista 22, 2014-07-15

 

Vrand, nevrand, cand umbi pe internet esti supus unei multitudini de tentatii…
Om fiind, mai cad si eu in capcana.

Andronescu la atac

Evident ca prima reactie a fost un facepalm cat casa, urmat de o intrebare cat se poate de retorica: ‘Cum adica? Asta inseamna sa ataci ‘fara precedent’ un partid politic? Sa candidezi pentru responsabilitatea de a-l conduce?!?’

Dupa care am observat water-mark -ul… si mi-am adus aminte de epoca in care ‘maestrul’ Cristoiu era perceput ca un guru al presei romanesti din cauza tirajelor imense in care ne informa despre gainile care nasteau pui vii.

gaina cu pui vii

PS.
Cineva mi-a atras atentia asupra ‘amanuntului’ ca genul asta de articol era cunoscut in redactia EvZ sub numele de ‘fonfleu’, ceea ce mi-a mie ocazia de a adauga un motto si un citat din intelepciunea magistrului.

Maestrul fon­fleu­lui de presă, Ion Cristoiu, scria într-o rubrică din 2009 a ziarului Ring că în limbaj gaze­tă­resc „fonfleul e ştirea gogonată, fără nici o aco­perire în rea­litate, servită publicului con­su­ma­tor ca având credibilitatea unei surse si­gu­re“ și îl denunța pe Cozmin Gușă ca „fon­fleist“ periculos „de­oa­rece lansează pocnitori me­diatice atât de grav şi, mai ales, atât de misterios încât mulţi îl cred alimentat de ser­vi­ciile secrete autohtone, ba chiar şi pla­ne­ta­re.

Se pare ca fonfleistii de profesie nu se ghideaza dupa ‘corb la corb nu scoate ochii’… Ceea ce e bine. Viata noastra devine mult mai atata vreme cat se dau in git intre ei.

Enciclopedia Britannică susține că Magna Charta ar fi fost doar un fel de ‘pubertate’ a conceptului de habeas corpus și că ‘rudimente’ ale acestuia fuseseră deja formalizate înainte de 1215.

The origins of the writ cannot be stated with certainty. Before the Magna Carta (1215) a variety of writs performed some of the functions of habeas corpus. During the Middle Ages habeas corpus was employed to bring cases from inferior tribunals into the king’s courts.”

Să le luăm pe rând.

Pentru ‘civili’, „Habeas corpus” – „Aduceți corpul inculpatului în fața instanței” în latină, înseamnă două lucruri.
– Cei care au puterea ‘fizică’ să rețină pe cineva au nevoie de autorizație din partea unui judecător pentru a face acestu lucru ȘI
– Că persoana care urmează să fie reținută trebuie să fie prezentată instanței înainte ca această autorizație să fie emisă.

Pantru ‘analiști’, subiectul este mult mai generos.

Unde?

Varianta relativ modernă a conceptului a apărut și a evoluat, aproape fără întreruperi, în Anglia.
Țara a cărui rege mitic, Arthur Pendragon, a construit o Masă Rotundă pentru a le demonstra ‘supușilor’ (?!?) săi că nu se consideră superiorul lor ci doar ‘Primul Dintre Egali’.
Și, în același timp, țara care a (re)definit, aproape de una singură, cam toate cutumele a ceea ce este cunoscut acum sub numele de ‘civilizație euro-atlantică’. Și asta indiferent de ce cred celelalte țări europene.

Pe ce bază?

Re-ul din paranteza de mai sus se referă la evidența faptului că, de la un moment dat încolo, englezii au reluat niște concepte din Antichitatea mai ales grecească precum și la amănuntul că civilizația euro-atlantică se bazează în foarte mare măsură pe idei care curg firesc din credința iudeo-creștină.
Habeas corpus însuși provine direct din credința că oamenii trebuie să se trateze între ei în mod egal – tocmai pentru că au fost creați după ‘același chip și aceiași asemănare’. Și, mai mult decât atât, din credința că oamenii trebuie să se trateze între ei cu respect pentru că acel chip după care au fost creați era de natură divină.

Ce efecte a avut?

Spuneam mai sus că Anglia a pus bazele civilizației euro-atlantice moderne. Faptul că a făcut acest lucru în paralel cu dezvoltarea și punerea în practică a conceptului de habeas corpus sugereză că s-ar putea să existe o corelație între aceste două dezvoltări. Un cerc virtuos, ca să mă exprim mai simplu.
Faptul că fiecare spațiu cultural care a reușit să importe, și să adapteze specificului său, conceptul de habeas corpus  a înflorit din punct de vedere civilizațional dă o oarecare credibilitate acestei ipoteze, nu-i așa?

Ce mă roade pe mine?

Orice lucru poate fi abuzat. Indiferent de cât de bun o fi.
Iar dacă nu mă credeți… încercați să mâncați 30 de mici și/sau 30 savarine… puteți să alegeți ce variantă vă place mai mult că tot o să vi se facă rău dacă le mâncați suficient de repede.
La fel s-a întâmplat și cu idea de ‘corectitudine politică’. De la ‘hai să scoatem din uz cuvintele care au fost folosite pentru a-i jigni pe ceilalți’ am ajuns la tot felul de aberații.
Exemple? Am scos ‘cioara’ din vocabular. Și foarte bine am făcut, numai că unii vor acum să-l scoată și pe ‘țigan’ în afara legii… Ce-o urmeze? O să le spunem ‘nemților’ ca sunt ‘Deutsch’?
Mai vreți? Cică limba română ar fi ‘romanică’. Adică de origine latină, nu ‘francină’! Și atunci de ce se supără doamnele noastre când li se spune că sunt muieri? De ce li se pare, unora dintre ele, că franțuzitul ‘femeie’ e mai elevat?

E o deosebire între numărul de mici pe care îl poate mânca fiecare dintre noi și sensul cuvintelor? Primul ține mai degrabă de biologia fiecărui individ iar al doilea de interacțiunile dintre cei care folosesc cuvintele?

Aha…

Păi nu s-o fi întâmplând cam același lucru și când e vorba de ‘drepturi’?
Indiferent de cât de divine or fi ele, noi suntem cei care le punem în practică.
Noi suntem cei care am construit – sau încercăm să ne racordăm la, civilizația euro-atlantică.
Poate că ar fi cazul să înțelegem că cercurile se pot învârti și invers. Că orice abuz de drept poate transforma un cerc oricât de virtuos într-unul vicios.

De la 1 Ianuarie până pe 15 Februarie 2018 Statele Unite au deja fost martorele a 18 incidente armate petrecute în școli, 8 dintre ele soldate cu morți sau răniți.
Să existe oare vreo corelație între dreptul de a poseda arme de foc – înscris în Constituția Americană, și numarul de decese prin împușcare?
Nici o armă nu poate omorî de una singură? Adică oamenii sunt cei care fac legătura dintre (numărul de) arme și victime? Și tot oamenii sunt cei care hotărăsc în ce condiții poate fi exercitat dreptul de a poseda arme? Dreptul, nu obligația…

De ce?

Și, mă rog, ‘de ce ne tot batem capul cu drepturile astea? Le respectăm și gata!’

Și ce ne facem când drepturile se bat cap în cap?
Când dreptul de a avea armă se bate cap în cap cu dreptul de a trăi? Cât mai întreg la trup și în suflet? Ce-o fi fost în inima părinților care își trimiseseră copiii la vreuna dintre cele 18 școali din America? Ce-o fi în inima celor care mai au copii în toate școlile din America?
Când dreptul de a ne exprima opiniile se bate cap în cap cu dreptul la demnitate individuală?
Când habeas corpus, adică exact dreptul la libertate și demnitate individuală a celor acuzați de autoritățile publice de săvârșirea unor fapte de natură penală, se bate cap în cap cu dreptul celorlalți la o viață normală? Cu dreptul celorlalti de a nu fi furați, violați sau uciși? Indiferent cum?

Quadratura cercului sau despre cum să faci din rahat bici.

Spuneam mai sus că e foarte ușor să transformi un cerc virtuos într-unul vicios și că sensul în care se învârtesc cercurile este dat de rezultanta interacțiunilor dintre oamenii care le pun în mișcare.
Acoperirea spuselor mele poate fi găsită în orice carte de istorie…

Ne trezim și noi odată?

treziti-va ma

 

%d bloggers like this: