Archives for category: altruism

Doar pentru că așa sună o „vorbă din bătrâni”?

Religia, fiecare dintre ele și toate împreună, poate fi definită în multe feluri.
Iată două variante. Atât de diferite încât par a nu avea mare lucru în comun.

Un set de credințe, promovat de elită și acceptat de mase, care oferă maselor de credincioși un oarecare confort spiritual și elitei posibilitatea de a duce masele acolo unde vor ele.

Acolo unde vor elitele, bineînțeles….

Sau

‘Religia este ceva care oferă oamenilor capacitatea de a face, împreună, lucruri imposibil de făcut de unul singur’.

David Sloan Wilson, Darwin’s Cathedral, 2002

Dacă ne îndepărtăm un pic – cu ochii minții, distanța dintre cele doua definiții e doar în capul nostru. Amândouă sunt la fel de valabile, în același timp.
Singurul lucru care contează cu adevărat este direcția în care încearcă elitele să îndrepte masele… sau, în termenii celei de a doua definiții, ce se apucă oamenii să facă împreună.

NB, elitele sunt trecătoare – chiar dacă niciodată n-au fost conștiente de chestia asta, iar însăși supraviețuirea oamenilor este influențată decisiv de ceea ce fac. Sau îngăduie să fie făcut.

Hai să discutăm și ceva practic.
„Împreună” are și o dimensiune temporală.
Ar fi de-a dreptul imposibil să ne descurcăm în prezent fără să folosim moștenirea primită de la predecesorii noștri. Și nu mă refer doar la cea materială… Cum ar fi dacă ar trebui să reinventăm, fiecare generație, roata? Sau apa caldă?

Le avem deja?
Și le prețuim atât de mult încât au devenit banale? Pentru unii dintre noi….

Se pare că la fel de banale au devenit, printre altele, Cazinoul din Constanța

34892404534_528a681928_o

și Cetatea Brașovului.
Pentru cei care nu sunt la curent, Cetatea Brașovului este închisă de vreo trei ani.

DSC_2870

Iar cei care au mai intrat susțin că cetatea e în mare suferință.

Până acum a fost vorba despre ‘moștenirea materială’.
„3.892 de şcoli şi grădiniţe NU au autorizaţie privind securitatea la incendiu” și „la nivel naţional, aproximativ 4.000 de unităţi de învăţământ nu au avize sanitare, ceea ce „înseamnă că sute de mii de elevi vor începe anul şcolar într-o clădire fără apă curentă sau potabilă, fără toalete – aproximativ 2.300 de şcoli au toalete în curte -, cu risc crescut la cutremure, cu mobilier vechi sau neadecvat actului de studiu sau chiar fără gard”

Ca să nu fie discriminare… dacă tot ne batem joc de moștenirea materială… cine s-o mai prețuiască pe cea spirituală?
Cine să-și mai aducă aminte de conceptul că noua generație trebuie pregătită pentru a prelua ștafeta? Dacă vrem măcar ca lucrurile să rămână la același nivel…

Pe de altă parte, BOR se pregătește ca pe 27 Noiembrie să sfințească Catedrala Mântuirii Neamului.
Foarte bine. În sfârșit, un proiect național dus la bun sfârșit. Ar trebui să ne mândrim cu chestia asta.
Pai da, numai că BOR – beneficiarul direct, a pus jos doar 20% din cele 102 milioane de euro cheltuite până acum pe acest proiect. Restul au venit din bugete publice. Al statului, al Bucureștiului, al sectorului 1. Și mai urmează… încă cel puțin 24 de milioane, tot de euro. Tot din bugetul public.
Adică exact din bugetul ala care ar fi trebuit să aibe grijă de ‘moștenirea materială și spirituală a țării’. De monumentele care stau să cadă și de copiii care învață în condiții insalubre.

Și uite-așa, circular, ne întoarcem la ce spuneau bătrânii…
„Să stam strâmb ca să judecăm drept!”

Adică ‘Dacă vrem să înțelegem ce e în capul unora, trebuie să ne punem în poziția lor.’
Chiar dacă e strâmbă!
Ne-ndreptăm noi după aia. Dac-om mai fi în stare, bineînțeles…

Dar, până la urmă, chiar ne interesează ce e în capul lor?
Care sunt motivele care îi mână?

Sau ne dăm odată seama că am ajuns deja pe căstăi? Adică în bălării?

Și ne apucăm, cu toții – adică „împreună”, să readucem căruța pe drumul ei firesc?

Advertisements

Au început cu homosexualii.
Am tăcut din gură. Pentru că nu eram homosexual.

Apoi le-au luat pe femei.
Nici femeie nu eram, așa ca am continuat să tac.

Apoi au venit după noi.
După toți ceilalți care eram diferiți de ei.

Nu mai era nimeni care să mai spună ceva.

Adaptare dupa Martin Niemoeller.

Cine sunt ei?

Sunt doi ei.
Nu-s chiar atât de diferiți, cu toate că unii sunt mulți iar ceilalți, puținii, se cred mult mai deștepți decât primii… Las-că și cei mulți se uită-n gura celor din a doua categorie de parcă s-ar aștepta să iasă de-acolo doar porumbei de-ai păcii…

Îi unește credința în puterea turmei. Cei mulți cred că dacă stau cuminți în țarc vor fi feriți de lupul cel rău iar cei puțini cred că, prin înțărcuire, mulțimea poate fi convinsă să credă orice și să asculte orbește.

Îi mai unește și o anumită ignoranță. Istorică!
Nici una dintre tabere nu reușește să-și aducă aminte că toate turmele ajung, inevitabil, la abator și că cel care taie găina cu oua de aur sfârșește prin a-și baga unghia-n gât.

I’m not going to educate you about what fractals are.
The internet is full of information, go find it. If you care, of course.

I’ll just remind you of an old saying,
‘There’s nothing new under the sun.’

As if nature doesn’t exert itself.
If something works… why invent anything new when you can adapt something which already exists?

In this sense, I somehow must admit that those who believe is God do have a point about this. Sometimes Nature seems to have been fine tuned by an engineer…

Or that engineers have learned a lot from Mother Nature?

Enough with this back slapping between the engineer in me and … whoever is at the other end of this game.

1. The ‘revolving’ principle.

Basically all matter turns around a center, is circled about or finds itself in both situations at the same time.
From the electrons which turn around the nuclei of the atoms to our Sun which spins around the center of the Milky Way.

Behind this principle lies another one.

2. The dynamic equilibrium.

Everything which exists is in a state of dynamic equilibrium.
Both internal and external.
Its components relate to each-other in such a manner as to keep that thing together while the surrounding medium exerts various influences towards that thing.
From the meager proton – whose quarks ‘cooperate’ to constitute a distinct individuality and somehow manage to remain ‘apart’ from the rest of ‘world’ despite the huge forces which keep each atomic nucleus together, to, say, a living organism – which remains alive for only as long as it conserves its ability to interact, both ways, with the environment.

I can probably identify a few more but today I’m going to mention only one more.

N. Killing your host might not be such a good idea.

Remember the fable about the Scorpion and the Frog?

‘Now you really got my attention! How on Earth are you going to spin this into your tale about fractals?!?’

When syphilis first appeared in Europe in 1495, it was an acute and extremely unpleasant disease. After only a few years it was less severe than it once was, and it changed over the next 50 years into a milder, chronic disease. The severe early symptoms may have been the result of the disease being introduced into a new host population without any resistance mechanisms, but the change in virulence is most likely to have happened because of selection favouring milder strains of the pathogen. The symptoms of the virulent early disease were both debilitating and obvious to potential sexual partners of the infected, and strains that caused less obvious or painful symptoms would have enjoyed a higher transmission rate.”

Robert J. Knell, Syphillis in Renaissance Europe…, 2004

Want some more?
How many people have you seen last winter wiping their noses? How many of them actually had the flu and how many suffered from having a benign ‘cold’.
You must have surely got my drift by now… flu kills many more people than the cold. And Ebola kills far many than the flu. And that’s why the cold viruses have far more chances of finding a host than both flu and Ebola.
On one hand, the more deadly a virus is, the less hosts are left for the next generations of viruses.
And on the other hand, the more dangerous a virus – or any other ‘parasite’, is, the more those in peril will try to do something about it.

N+1. If you can’t beat them, join them.

Now that I’ve mentioned parasites, let’s take a step further and talk about symbiosis.

“Mitochondria are rod-shaped organelles that can be considered the power generators of the cell, converting oxygen and nutrients into adenosine triphosphate (ATP). ATP is the chemical energy “currency” of the cell that powers the cell’s metabolic activities. This process is called aerobic respiration and is the reason animals breathe oxygen. Without mitochondria (singular, mitochondrion), higher animals would likely not exist because their cells would only be able to obtain energy from anaerobic respiration (in the absence of oxygen), a process much less efficient than aerobic respiration. In fact, mitochondria enable cells to produce 15 times more ATP than they could otherwise, and complex animals, like humans, need large amounts of energy in order to survive.”
The mitochondrion is different from most other organelles because it has its own circular DNA (similar to the DNA of prokaryotes) and reproduces independently of the cell in which it is found; an apparent case of endosymbiosis. Scientists hypothesize that millions of years ago small, free-living prokaryotes were engulfed, but not consumed, by larger prokaryotes, perhaps because they were able to resist the digestive enzymes of the host organism. The two organisms developed a symbiotic relationship over time, the larger organism providing the smaller with ample nutrients and the smaller organism providing ATP molecules to the larger one. Eventually, according to this view, the larger organism developed into the eukaryotic cell and the smaller organism into the mitochondrion.

Another interesting case of symbiosis is that between each of us and the flora which populates our guts and helps us to digest our ‘daily bread’.

Now, do you remember my post about viruses?
Where I mentioned that viruses are organisms which somehow penetrate into their hosts, take over the management mechanisms of said hosts and ‘convince’ them to actually manufacture the next generation of ‘invaders’.
Killing the host cell in the process, but not necessarily the whole host organism.

This being the difference between the common cold, influenza and Ebola viruses.
On one hand.

On the other hand, there’s the difference between a parasite and a symbiont.
A parasite always being a ‘nuisance’ – from the innocuous common cold to the deadly Ebola, while all symbionts bring along quite lot of added value.

‘OK, and where’s the fractal side of all this?’

How many of the politicians you know behave as parasites and how many as symbionts?
Relative to the rest of the society, of course.
How many of the business people you know behave as parasites and how many as symbionts?
How many of the working age people you know….

And do you remember about the dynamic equilibrium which is essential for survival?
Of everything? Including human societies?
Which need ‘division of labour’ and ‘free market’ in order to thrive?

Străbunicul a fost felcer.
Undeva în Bucovina.
Străbunica se născuse într-o familie, probabil scăpătată, care facea parte din șleahta poloneză. Adică din ‘nobilimea de spadă’.
După ce a născut doi copii, pe Nela – străbunica mea – și pe Gheorghe, străbunica s-a plictisit de ‘viața la țară’ și i-a lăsat baltă pe toți trei.

Străbunicu’, cu doi copii mici, n-a avut de ales. S-a recăsătorit. Și a mai făcut doi. Pe Andrei și pe Zizi.

După care a venit războiul.
Primul, bineînțeles.
Mobilizat, străbunicul a luptat cu armele meseriei sale. A fost ‘sanitar’.
Chiar înainte de sfârșit, medicul regimentului s-a îmbolnăvit de tifos. Împreună cu mulți alții, bineînțeles. Dar nu pentru ‘alții’ a refuzat străbunicul să fie lăsat la vatră printre primii – avea deja patru copii, ci pentru comandantul său. Care îi devenise între timp prieten.
Comandantul a scăpat dar străbunicul nu. Contaminat și el de tifos. Medicul, camaradul său de arme, abia scăpat de faza acută a bolii, fusese prea slăbit pentru a-i întoarce serviciul. Iar ceilalți erau erau prea prinși de bucuria momentului.

Așa că bunica, domnișoară în toată regula – se născuse odată cu secolul, a rămas acasă. Cei doi frați mai mici nu puteau fi crescuți, mai ales atunci, de o mamă singură.

S-a măritat mai târziu, aproape de treizeci de ani.
Cu bunicul meu. Funcționar la stat.
Au avut doi copii, născuți amândoi înainte de război. Cel de-al doilea, de data asta.

După cum bine știm, în 1940 Basarabia a fost ocupată de Stalin.
Nu știu care a fost politica oficiala a statului român. Nu știu dacă conducătorii de atunci au oferit funcționarilor din administrația locală posibilitatea reală de a se retrage odată cu trupele. Și iarăși nu știu câți dintre aceștia au folosit eventuala ofertă.
La fel de ‘în ceață’ sunt cu privire la soarta celor rămași pe loc. Câți din ei or fi ajuns în Siberia…?
Tot ce știu este că după „Ostași, vă ordon: „Trece-ți Prutul!” ”, bunicii mei au fost trimiși într-o comună din județul Bălți. Să refacă administrația locală. Au trăit acolo până în 1944.

După care au fost ‘refugiați’ undeva lângă Târgu Jiu.
Bunicul era deja grav bolnav. A murit în primăvara lui 1945.

Satul în care fuseseră încartiruiți era foarte sărac.
Bunică-mea ar fi trebuit să-și crească, singură, cei doi copii dintr-o alocație de hrană – niște făină, ulei, zahăr și ceva gaz, și o sumă modică de bani pe care le primeau, ca refugiați, de la stat. Situație care nu avea cum să continue multă vreme.
Iar în satul ala, unde nu conoștea pe nimeni, nu era nimic de făcut.

Așa că bunică-mea a plecat, pe jos, până în Bucovina. Aranjase ca maică-mea și unchiul meu să primească un litru de lapte și o jumătate de păine pe zi iar gazda unde stăteau îi lăsa să culeagă ce vroiau din curte.

S-a întors după câteva luni și au plecat cu toții, cu trenul de data asta, înapoi în Bucovina.
Acolo unde bunică-mea găsise posibilitatea de a deschide un debit de tutun – asimilată fiind cu o văduvă de război. Chiar dacă bunicul nu luptase efectiv pe front, fusese ‘mobilizat pe loc’. Precum angajații de la Căile Ferate.
Numai că treaba asta nu a durat prea mult iar bunica a tot schimbat slujbele si ocupațiile.
La un moment dat cumpăra lapte de la țărani, îl punea la prins, lua smântâna de-o-parte iar din restul făcea brânză de vaci. Vindea brânza și o parte din smântână la un spital de tuberculoză, restul de smântână îl mâncau copii cu mămăligă iar cu zerul, amestecat cu tărâțe, creștea porci.
Abia după ce-am aflat povestea asta am înțeles de ce n-am văzut-o niciodată pe maică-mea mâncând mămăligă cu brânză și smântână…

Ultima slujbă pe care avut-o bunică-mea a fost aceea de administratoare a căminului unui liceu de fete. Erau ea, o bucătăreasă, un paznic bun la toate și încă două femei – care ajutau la bucătărie când era nevoie și făceau curățenie în restul timpului.
Personalul locuia în orășel iar bunică-mea în cămin. Maică-mea venise deja la facultate în București îar unchiul meu făcea o școală tehnică de construcții.

Așa că bunică-mea, rămasă fără supraveghere, s-a apucat de furat.
De la stat!
Împărțea cu colegii cele doua-trei kile de ulei/zahar/făină/biscuiți care se adunau la fiecare sfîrșit de lună.
Cu resturile de la cantină creștea porci în fundul curții. E adevărat că introducea o parte dintre ei în apoi în gestiune…
Dar nu pe toți!
Pe restul îi împărțea cu personalul iar partea ei din carne o trimitea mamei mele și unchiului meu.
Din când în când mai lua și câte o fată sau două să doarmă în camera ei. Doar cele cu ‘dosar curat’ erau acceptate ‘cu acte’ în cămin, nu toți cei considerați ‘chiaburi’ aveau tot timpul destui bani să-și țină copii în gazdă… iar bunică-mea se mulțumea cu mult mai puțin decât ‘prețul pieței’…

În 1962 a ieșit la pensie.
Până atunci, în fiecare an a avut parte de câte o ‘revizie contabilă’. Un fel de inventar mai puțin riguros.
Înainte de a primi decizia de pensionare, a fost supusă unui ‘control la sânge’. Făcut de același inspector care venise și în ultimii cinci ani.

„Doamna Ungureanu, sau dumneata ai fost proastă și n-ai luat un capăt de ață… sau eu sunt prost pentru că nu sunt în stare să-mi dau seama dacă ai furat ceva toți anii aștia!”

Eu fiind, așa… un pic mai țăran, prefer să o fac ‘din mână’.
Cu cardul, într-adevăr, dar ‘din mână.’ ‘Față-n față’, care-vasăzică, nu pe internet.
Sau ‘prin’ internet?!?

Așa că m-am prezentat în fața ghișeului. Unde eram a cincea persoană la coadă.

‘Mișto. Scap repede.’

De obicei, chiar merge relativ repede.
Sunt două ghișee, la unul dai ‘nota de plată’ – pe care ai primit-o prin poștă, ai cerut-o de la un alt ghișeu sau, mai nou, ai calculat-o (estimat-o) singur.
La celălalt dai banii. Sau cardul.

După vreo cinci minute – timp în care am aflat, din afișe, că trebuie să anunți la primul ghișeu că ai de gând să plătești cu cardul și că între 12 și 12:30 casieria e în pauză, am început să reconsider situația.
Încă nu plecase nimeni. Și era deja 11:47.
Am încercat o glumă cu cel din față dar n-a mers. A râs, politicos, dar se vedea că nu are chef.
Așa că am continuat să mă uit în jur. Ajung acolo cam de două, trei ori pe an – în medie, și fac treaba asta de aproape 20. De fiecare dată descopăr chestii noi.

Situația s-a deblocat relativ repede și cel din fața mea a ajuns sa dea un teanc de hârtii la primul ghișeu.
‘Cât plătiți?’
‘Păi scrie acolo’.
‘Nu știți cât ați calculat?’
‘N-am calculat eu. O colegă de-a dumneavoastră a făcut impunerea.’
‘Trebuia să-mi dați doar ultima pagină!’

Într-un fel, chiar avea dreptate… și totuși… ‘colega’, poate într-un exces de zel, capsase la-olalta tot teancul de hârtii…

Mă rog… Îmi vine și mie rândul, spun repede că am de gând să plătesc cu cardul – toți cei din fața mea făcuseră la fel, și mă blochez.
Observ, cu stupoare, că după a nu știu câta modernizare a softului, operatoarea de la ghișeu e nevoită să introducă data la fiecare tranzacție!
10 caractere bătute aiurea la fiecare notă de plată! Chestia asta n-ar avea sens nici dacă ar fi vorba de două note de plată pe săptămână, da-poi-mite nu știu câte zeci pe oră…

‘E 12! Domnul e ultimul!’ observă, aproape triumfător, operatoarea de la primul ghișeu.
Și închide, rapid, cele două gemulețe opace care o separă de ‘lumea dezlănțuită’.
Fac un pas lateral spre stânga, pentru a ajunge să plătesc, și mă uit – cu o oarecare jenă, în spate.

Mai era o singură persoană!
O doamnă de vreo 50 și ceva de ani.
Care se uita, cu un fel de resemnare senină, la cele două gemulețe…

‘Da-ți-mi cardul!’
‘I-l arăt și gata!’
‘Aici nu merge!’
Îi dau cardul, continuând să mă uit lung la teminalul POS, pe care se vedea clar simbolul pentru contact-less.
‘Pinul!!!’

La prima vedere, atitudinea celor două casiere pare cel puțin ciudată.
Cum poți să-i închizi cuiva oblonul în nas – și să-l lași să aștepte încă o jumătate de oră, în condițiile în care putea-i să-l ‘rezolvi’ în mai puțin de un minut?
Din timpul tău, într-adevăr…
Și totuși… un minut din timpul tău față de jumătate de oră din timpul altuia…

În cele două secunde – sau cât mi-o fi trebuit să bag pinul, mi-au trecut prin cap toate schimbările pe care le observasem în ultimele cinci minute.
Aparatul cel nou de aer condiționat. Cu invertor! A cărui conexiune cu unitatea exterioară fusese trasă prin, efectiv, „prin” geam. Fusese spart colțul unui ochi de geam ca să treacă legătura de țevi și cordonul de alimentare. Gaura, ciobită, era cam de trei ori mai mare decât ar fi fost nevoie și, probabil, urmează să fie lipită cu scotch. La iarnă… Și, de fapt, oricum nu contează prea mult… Toată ‘vitrina’ e făcută din ochiuri de cornier ‘astupate’ cu câte o singură foaie de geam. Lipit cu chit din ăla roșu! Așa cum se închideau balcoanele pe vremuri…
Iar în vitrină, chiar lângă casierie, sunt câteva tomberoane de gunoi! Înăuntru!
Nu put, într-adevăr, dar au câțiva ani buni… Și își arată vârsta… cu prisosință… Am încercat să arunc o hârtie într-unul dintre ele și am rămas cu capacul în mână…

În condițiile astea… cele două casiere se poartă de-a dreptul civilizat…  cel puțin în comparație cu condițiile în care trebuie să muncească…

 

Being alive means being able to interact with the environment.

In various manners.
From the prosaic – ingesting food and… you know what I mean, to the sublime – what ever that means for each of us.

Including the ‘prosaic’,  our reactions to whatever ‘inputs’ challenge us from our exterior, a.k.a. environment, are based on what we feel. And this is valid for all living things, no matter how simple or how complex. All of us have different manners in which we get information about what’s ‘outside’ and react to what we find out.

‘Not all reactions have been born equal’…
Plants react differently from animals, insects react differently from fish, reptiles from mammals, humans differently from all others, men differently from women…

Yet there is some order in all this complexity.
Reactions can be classified into three large categories. Mechanical, learned and intentional, a.k.a. ‘self supervised’.

All of us pull our hands when we touch a red hot iron. Or at least tend to…
All of us, grown-ups, have learned to swallow the sip of too hot coffee we have carelessly took. If in public, of course…
And, sometimes, the brave among us go, ‘barehandedly’, into a burning house in order to save those inside. Knowing that they might get hurt. Knowing that fame is short lived but a scar is forever. Knowing that any attempt to save someone’s children might end up leaving some other children without at least one of their parents.

You see, the mechanical reactions are the same all over the living world. They are inbred into our own nature/DNA and are meant to help each individual to survive and thus preserve the species to which it belongs. Furthermore, the mechanical reactions are based solely on sensations, hence their ‘mechanical’ nature. A certain input elicits one, and only one, response. A hot iron elicits a drawn hand… or, at least, a huge amount of attention.

For a reaction to become ‘learned’, ‘somebody’ has to transform a sensation into a perception. To remember a past experience, to compare it with the present and to react more or less in the same manner.
Without necessarily/actually ‘thinking’ about the matter.
In fact, no brain is even needed for this.

“It isn’t an animal, a plant, or a fungus. The slime mold (Physarum polycephalum) is a strange, creeping, bloblike organism made up of one giant cell. Though it has no brain, it can learn from experience, as biologists at the Research Centre on Animal Cognition (CNRS, Université Toulouse III — Paul Sabatier) previously demonstrated. Now the same team of scientists has gone a step further, proving that a slime mold can transmit what it has learned to a fellow slime mold when the two combine.”

Credit: Audrey Dussutour (CNRS)blob learning

But, now that we’ve discovered that even some of the most simple life forms can learn – and ‘teach’, can we pretend that any of them are driven by intentions?

Or these are reserved for us, the most ‘evolved’ of the animals? The only ones not only able to ‘observe ourselves in the act of observing‘ but also able to share the observations  with their peers.

The only ones able to devise both goals and ways to attain them. The only ones – or so we like to pretend, able to imagine and compare various scenarios about the future…

Then why are we still killing each-other? Hating each-other’s guts? Take advantage of our ‘peers’, whenever we see the opportunity?

What good does any of us see in this?
Don’t we ‘see’ the harm we cause in others?
Haven’t we ‘learned’ anything from our history?

 

ganditorul

OK, this guy’s stool has four legs… nobody’s perfect…

A few days ago, while talking with a good friend of mine – Lucian Stefanescu, we convened that God has a lot in common with a chair.
Three legged, four legged… take your pick.

Let’s imagine we are part of a thought experiment.
One which allows us to travel through time.

Some ten or twenty thousand years ago, neither ‘God’ nor ‘chair’ existed at all.
The concepts, I mean.

In those times, people were just as able to sit as we are now. And they probably did it. On rocks, on logs…. which ever happened to be around when they felt the need/had the time to rest their feet….
Until somebody had the bright idea of picking up a big enough boulder, carried it to the fire and sat on it. Effectively inventing the very concept of chair.

Same thing goes for God.
I have no way in which to ascertain whether God exists outside our minds or not. Or who of our ancestors had come up with this idea. Or when.
The point being that our faith in Him has been enough for God to produce so many consequences. For our version of God to become real. To shape the very world we’ve built for ourselves.

You see, ten thousand years ago, in pitch black darkness, no one could have stumbled upon a chair while walking through the cave they called home. They could have stumbled upon rocks which happened to exist over there… but not upon any chairs.
Until some of the rocks had been used as such!
Nowadays… it’s not so unusual to trip over a chair. Even in broad daylight. Simply because we’ve build so many of them.

Same thing goes for God.
Ten thousand years ago, we didn’t have the concept yet.
Now, we have to deal with the consequences of us having already ‘killed’ Him.

 

SPOKEN

According to Britannica.com, language is “a system of conventional spoken, manual, or written symbols by means of which human beings, as members of a social group and participants in its culture, express themselves. The functions of language include communication, the expression of identity, play, imaginative expression, and emotional release.

Since we’re already dealing in conventions, I’m going to ask you to consider this:
How about we redefine language as ‘any manner in which information is transported across space and or time between two entities which have the possibility to interpret, act and or otherwise intervene on/influence the message, the situation described by the message or both at the same time’?

You’ll surely notice that the second definition is more inclusive that the first, of course. And you’ll also notice the differences. Which aren’t that dramatic, after-all…

– ‘Conventional’…
‘Classic’ languages – English, Chinese, French, Urdu, German,  etc., are more the result of ‘natural evolution’ than of any ‘straightforward’ convention… while Esperanto, the most conventional of the spoken languages, didn’t make it too far.
In this sense, the more natural languages which have evolved ‘on their own’ – without any intentional intervention from those who use it, are not that far away from the ‘classic’ languages. Birds have ‘vocal’ manners of sending distress and ‘sexual’ signals; monkeys and apes also; even social insects, ants and bees, dispose of an entire array of chemicals, sounds and gestures used to convey freshly gathered information from one individual to another.

– ‘by means of which human beings, as members of a social group and participants in its culture, express themselves’.
Really? What’s all this brouhaha about ‘expressing one’s self’? A call for help, ‘expressed’ in any way, shape or form, remains a call for help… regardless of the manner in which it has been expressed. Articulated language, Morse code, sign language or a simple sob. Same thing is valid for a warning call. Most of the times, the caller does it ‘instinctively’ and not to gain any ‘social points’ by ‘expressing’ their care for the rest of the ‘cultural community’ ‘conversant’ in the language used to make the call. The magpie in the video above is one of the exceptions, not the rule. Otherwise, the whole signaling ‘industry’ would have been abandoned long ago… due to the very evolutionary forces which have made language what it is today.

Don't cry wolf

– ‘The functions of language include…”
Isn’t this funny?!? ‘The functions of language include…’ How about ‘some of functions we, users of language, have been able to identify are… “.
Or even ‘some of the uses we’ve been able to put language to are …’?

Quite a lot of confusion… isn’t it?

But language was supposed to make things clearer, not muddier… right?

Tell that to those dogs… the ones sent chasing ghosts by the fake distress calls ‘jokingly’ (?!?) emitted by the magpie in the video at the top of my post…

So…

– ‘Spoken’ language.
Or should I call it ‘extemporaneous’? The way I see it, most ‘spoken’ language is uttered on the spur of the moment… or used to be, anyway.
Nowadays, spoken words can be carefully prepared long time in advance… even made to ‘faithfully’ mimic an impromptu message…

– ‘Written’ language.
While ‘spoken’ messages’ have been used, extemporaneously, for a huge amount of time – and not only by humans, as I mentioned earlier, ‘writing’ has been a late invention. Ours.
Or, at least, this is how we like to believe…
The most important characteristic of ‘written’ – as opposed to ‘spoken’, being ‘verba volant, scripta manent’. ‘Spoken words fly away, written words remain’!
The earliest scripts, both cuneiform and hieroglyphic, were used to ‘transport’ information through time. At first, to conserve data rather than what we currently call ‘complex information’. Inventory and ‘identity’ rather than information which may – or even has to, be interpreted in order to make sense. The early cuneiform clay tablets contained ‘cargo manifests’ and only later some of them had been used to ‘conserve’ the Story of Gilgamesh.

– ‘Operational’ language.
Aren’t you tired of that magpie yet?
Have you even watched the video?
Did you notice how the dogs reacted to the fake distress calls? For the umpteenth time, probably…
For the purposes of the present post, it doesn’t matter whether the magpie actively/conscientiously makes fun of the dogs or just acts out of some sort of an instinctive boredom… something akin to the bright spots we sometimes see when ‘confronted’ by a pitch-black environment. It also doesn’t matter whether the dogs are actually fooled every-time they go out to chase the invented fox or they do it because they experience the same kind of boredom like the one which ‘fuels’ the magpie.
For me, all that counts is the consistent manner in which the target reacts to the message transported through the use of this particular kind of language. It is this kind of consistency which determines the ‘operational’ nature of certain languages.

And now, let’s get to the ‘fun’ part.

The calls emitted by the magpie can be construed as being ‘spoken’, right?
They are of a ‘vocal’ nature, are fleeing by definition – unless someone records them using some artificial devices… yet they are also ‘operational’… since the dogs faithfully execute what they are ‘told’ to do…
Now, if we think of it, most natural languages are ‘operational’ indeed.
Ants and bees use them to direct ‘practical’ action, not to ‘express themselves’…
Calls used by most animals relate to avoiding danger, signaling food or ‘expressing’ sexual ‘desire’… and have little or no connection with anything else.
In this respect, the magpie is an exception, not the rule. And even here, the message is ‘formulated’ ‘operationally’. Simply because magpies don’t ‘know’ any other kinds (uses) of language.

We, humans, have bucked the trend only in the sense that we’ve developed kinds of languages lax enough to allow ‘thinking’.

I’m sure that all of you have noticed that when considering the pros and the cons to something you think using a language, right?
A language ‘lax’ enough to accommodate ‘what if’!

Something which doesn’t ‘fit’ in the ‘language’ used by most nursing babies to ask for more milk…

Basically, ‘doing business’ means obtaining sustenance by being useful to other people.
As opposed to hunting/picking/growing your own food, building your own shelter and using pelts to cover your back.

‘Doing business’ obviously implies trading. Raw materials are being transformed to fit the needs of the intended customers, transported to where they are needed and offered to those who might buy them.

For this process to take place, ‘business’ needs far more than entrepreneurs, customers raw material and workforce.

It needs a suitable environment.

It needs roads, markets – not only ‘stable’ but also safe, and – maybe the most important thing, it needs the right kind of ‘popular sentiment’.
For business to work as intended, people need to have faith in each-other.

Yep, faith!

Who would eat in a restaurant without trusting that the cook hadn’t spit in the soup?
Who would buy a car to drive their children to school without actually believing that the car had been built as it should have been?
Who would even drive on a two way road without believing that the drivers going in the opposite direction will stay on their side of the road?

And do you really think that German farmers of yore – who had enjoyed a relative safety while working their own land, living at the bosom of an extended family and being personally acquainted with all the members of the community,  would have gladly come to the ‘unknown’ city to become industrial workers  during Bismark’s ‘reign’ without the ‘safety net’ extended by the Chancellor?

Taxes are the manner in which we pay for all these.
But they are much more than this.
The willingness of the people to pay taxes means that they have faith that the money will be well spent. That they have faith that those in charge will spend the money wisely and that, in the end, those in charge will be held accountable.

Whenever any of the parties involved in this deal – or both at the same time, no longer trusts the other to do its part of the deal – or tries to use their position to access undue benefits… things go south. Way south.

Just as it happens in any other deal.

Lucrurile tind sa aibe o cauză ‘de suprafață’ și o alta ‘de profunzime’.
De foarte multe ori, cauza ‘de profunzime’ este manipulată de unii și/sau de alții. În situația asta, manipularea devine cauză aparentă.
Indiferent de părerile fiecaruia dintre noi despre PSD, este prea multă sărăcie în România.
Sărăcie care are multe cauze și care poate fi folosită în multe feluri.
Problema este ce facem în continuare.
Dăm vina unii pe alții pentru existența ei?
Facem mișto de cei care se află în această situație?
Creem condiții reale pentru ca cine vrea să poată ieși din sărăcie?
Sau îi lasam pe ‘maeștri’ să-și construiască în continuare capital politic pe spatele săracilor de care facem noi mișto?
Eliminarea saraciei
„Stau într-un hotel din ăla aparent modernizat si renovat, dar în care poți să simți parfumul anilor de comunism ieșind de sub fiecare placă de gresie postdecembristă. Cobor la micul dejun. Nu mi-e foame, dar aș ucide pentru o cafea.
E frig. Azi s-a făcut răcoare. Pe terasă e un grup mare de copii veniți în tabără. Probabil sunt de pe undeva dintr-un orăsel mic de provincie, dar mai mult ca sigur sunt săraci. Mă uit la ei cum se bucură mâncând crenvuști din ăia trași în folie de plastic și cum chicotesc fericiți când își întind pe pâine un maglavais maro care seamănă a nutella. Doar seamănă. Nu le pasă, sunt fericiți.
Profesorii care au grijă de ei sunt la fel de săraci, dar asta nu mai e o noutate în România zilelor noastre. Nu-mi cereți să vă spun de unde știu că-s săraci, sărăcia se simte din cele mai mărunte gesturi, din șlapii de plastic ordinar, păstrați special pentru „la mare”, din bluzele de trening ponosite, din tot.
Din boxe se aude tare despacito. Îmi beau cafeaua și mă gândesc trist că asta-i România reală. Săracă și sărăcită, cu oameni care abia-și mai duc zilele și copii care se bucură la niște crenvurști de plastic.
Iar imbecilul ăla le-a cerut scuze pușcăriașilor.
Mihai Vasilescu
lucrul bine facut
Și pentru că domnul de la Transavia ne sugerează că dormim în cizme, să ne aducem aminte că ne-am mai trezit odată.
Doar pe jumătate… L-am lăsat să continue… De trei ori…. După ce o luase razna pe arătură….
romania trezestete
%d bloggers like this: