Archives for category: alegerile pe care le facem

Ieri, intr-un context, a venit vorba despre ‘inteligenta laterala‘.
Contextul a ‘facut’ in asa fel incat discutia nu s-a referit la continutul notiunii ci la mecanismele prin care fiecare dintre noi pierdem din capacitatea de a gandi lateral pe masura ce suntem ‘imersati’ (mai mult sau mai putin fortat) intr-o anumita cultura/civilizatie. Adica pe masura ce suntem ‘educati’/socializati.
Recapituland schimbul de idei – am acest prost obicei, mi-am dat seama ca asupra gandirii noastre mai actioneaza cel putin inca un set de limitari. Introdus de scopul pe care il avem atunci cand ‘flexam’ creierul.
Gandim intr-un anume fel atunci cand incercam sa intelegem ceva si destul de altfel atunci cand scopul nostru este sa obtinem ceva palpabil dintr-o anumita situatie data.

Intamplarea a facut ca azi dimineata sa dau peste un interesant articol scris de Vlad Petreanu. Stiu, nu exista coincidente, legaturile dintre diversele evenimente apar doar in mintile noastre.
Cu conditia sa avem suficiente informatii despre fiecare dintre evenimentele intre care sesizam/insailam legaturi….

prezenta la vot

http://www.petreanu.ro, Data viitoare, voteaza!

Articolul, foarte bine argumentat, demonstreaza “că atunci când nu votezi nu înseamnă că nu-ți exprimi nici o opțiune, ci că, dimpotrivă, dai mai multă greutate partidului care ia cele mai multe voturi. Nu votezi în semn de protest, ca să te excluzi din sistem? Bravo, sistemul își freacă mâinile de bucurie că încă n-ai priceput cum stă de fapt treaba.

Cu discutia despre inteligenta laterala inca proaspata in minte – repet, coincidentele exista doar in masura in care ne gandim la ele, pe baza informatiilor care ne ajung la cunostinta si in functie de interesele pe care le avem in momentul respectiv, m-am intrebat imediat ‘si, de fapt, cum sta treaba?’

Depinde…

Evident, de ce vrea fiecare dintre noi.
Sa castige alegerile?
Sa traiasca ‘mai bine’?
Sa inteleaga ce se intampla in jurul lui?

Iar fiecare dintre variantele de mai sus are subvariantele ei…

Ce sunt dispus sa fac pentru a castiga alegerile? Cat de ‘disperat’ sunt – adica ce consecinte pot decurge, pentru mine personal si/sau pentru grupul de interese din care fac parte, din rezultatul acestor alegeri? Ce conscinte sunt dispus sa accept, mai ales pentru ceilalti, ca urmare a deciziilor pe care urmeaza sa le iau eu – inainte si dupa alegeri? Ce inseamna si cat conteaza pentru mine caracterul democratic al procesului electoral? Ce inseamna democratia?

Cine sa traiasca mai bine? Eu si da-i dracului pe ceilalti? Eu impreuna cu ceilalti? Care, si cati, dintre ceilalti? Cat ma astept sa dureze aceasta ‘bunastare’?

Si la ce-o sa-mi foloseasca intelegerea asta? O sa mai scriu inca o postare pe blog? O sa aplic ce am inteles pentru a-mi creste sansele de castig? Electoral? Pecuniar? Una o conditioneza pe cealalta?  De alta natura?

Mi-ar trebui un raft intreg de biblioteca pentru a raspunde tututor acestor intrebari.
Si cam prea multe cicluri electorale…

Asa ca o voi lua pe scurtatura.
Imi voi pune tichia de eseist, abandonand orice pretentie ‘monografica’.
Voi pune pe masa doar opinia mea.

Da, vreau sa traiesc mai bine.
Cat de bine pot, cat de mult voi putea. Eu si tot neamul meu.
Asta este scopul incercarii mele de a intelege ce se intampla.

OK, si cu democratia cum ramane?

Care dintre democratii?

Democratia ‘turnir’? Unde cei interesati se ‘impauneaza’, mai mult sau mai putin fara rusine, in fata unui grup de ‘fete mari’ – dintre care doar foarte putine chiar nu pricep ce se intampla? Care ‘fete mari’ urmeaza a avea posibilitatea – ‘curat democratica, Coane Fanica’, de a alege care dintre concurenti sa fie ‘violatorul’ “lor” pentru urmatoarea perioada?

Sau democratia cu adevarat participativa? Adica acolo unde cel mai important episod al ciclului electoral este schimbul deschis de idei care are loc inaintea procesului de vot? Unde ‘cel ales’ se straduie cu onestitate sa duca la bun sfarsit ce a fost pus sa faca pentru toti membrii comunitatii? Si unde toti acesti comunarzi – nu doar opozitia, stau cu ochii pe alesul “lor” ca pe butelie? Nu atat pentru ca nu ar avea incredere in el ci pentru ca toti stim ca orice om, oricat de bine intentionat, este supus greselii?

Si cum tot acest demers a pornit de la prezenta/absenta de la vot, mai voi intoarce la ea.
Experimentam deja consecintele mentionate de Vlad Petreanu.
Din pacate, mai sunt si altele. Foarte vizibile, doar ca nu ne uitam la ele.

“Cum dracu au putut sa faca o asemenea prostie?”

De cate ori v-ati pus aceasta intrebare atunci cand cei aflati la putere au facut cate o gogomanie? Una atat de evidenta incat se vede cu ochiul liber?

De cele mai multe ori, cei care au votat ‘cu puterea’ gasesc scuze celor pe care i-au ales: ‘nu si-au dat seama’, ‘factori externi’, ‘nu intelegem noi’….
De la fel de multe ori, cei care care au votat ‘impotriva’ si cei care nu au votat deloc dar sunt afectati negativ de ‘gogomanie’ cauta explicatii cat mai ‘corozive’: ‘vor sa-si scape lor pielea’, ‘ca sa-si umple buzunarele’, ‘nu le pasa ce se va intampla maine, tot ce-i intereseaza este sa se imbuibe ei astazi’… si asa mai departe…

De cele mai multe ori, deciziile guvernantilor sunt influentate de toti – sau de foarte multi dintre, factorii enumerati mai sus.
Si de inca unul, care actioneaza cu atat mai puternic cu cat prezenta la vot a fost mai redusa la ultimele alegeri. Impresia guvernantilor ca nu vor trebui sa dea socoteala cu privire la efectele guvernarii lor.

Pai ce altceva sa inteleaga guvernantii, indiferent care dintre ei vor iesi din urne, in conditiile in care foarte putine dintre ‘fetele mari’ se ostenesc macar sa se deplaseze pana la cabina de vot?
Evident, ca respectivelor ‘fete mari’ nu prea le pasa de catre cine vor fi ‘violate’. Ca s-au impacat cu soarta…

Si atunci de s-ar purta ‘violatorii’ cu manusi?
Repet, oricare ar fi acestia!

Pentru ca asa ar fi frumos?
Pentru ca este evident, oricui a avut ochii deschisi atunci cand a citit manualele de istorie din liceu, ca toate greselile guvernantilor ajung la scadenta? Mai devreme sau mai tarziu?

Pai daca stiti toate chestiile astea, de nu iesiti la vot? Manca-v-as eu sufletelul vostru…

Zilele astea am mai invatat o smecherie. Cica nu e bine sa termini un text chiar in punctul culminant al expunerii… da-le cititorilor posibilitatea sa-si revina putin inainte de a se intoarce la ‘cealalta’ realitate…

“Toate sistemele de guvernare sufera de o problema recurenta. Puterea atrage personalitatile patologice. Nu este vorba atat despre efectul corupator al puterii cat despre faptul ca puterea are un efect de magnet asupra celor coruptibili. Pentru astfel de oameni exercitiul ‘violentei’ are efectul unui drog. Un drog care da foarte repede dependenta.” Frank Herbert, Chapterhouse Dune, Missionaria Protectiva.

Si, pana la urma, asta e rolul democratiei. Sa ofere ‘fetelor mari’ ocazia sa-si spuna, macar din cand in cand, parerea despre cat de ‘betivani’ au devenit ‘violatorii’.

Advertisements

Cica pe lumea asta sunt doua feluri de legi.

Cele care formalizeaza realitatea de pe teren.
Legea gravitatiei, de exemplu.
Sau Codul Penal. Societatile care respecta un cod penal bine pus la punct o duc mult mai bine decat cele ai caror membri isi fura caciulile intre ei.

Si legile care incearca sa adapteze realitatea la dorintele celor ce pot sa le emita. Nu are nici o importanta daca legile respective sunt adoptate democratic – legea anti-fumat, de exemplu, sau impuse de un autocrat – codul civil al lui Napoleon.

Legile

‘Optimizare fiscala’ este o caciula foarte mare.
Sub ea poate fi ascuns orice.
Bineinteles ca toti oamenii normali la cap isi planifica afacerile in asa fel incat sa obtina cat mai mult profit.
Diferentele apar din metodele folosite pentru a obtine acest profit. Unele dintre aceste metode sunt atat legale cat si morale, altele legale dar amorale sau chiar atat ilegale cat si imorale.
Practica sugereaza, cat se poate de puternic, ca pietele sunt cu atat mai fragile cu cat accepta mai multa imoralitate.
Ne e mult mai usor sa intelegem cat de periculoasa e acceptarea ilegalitatii – tuturor ne e frica de talhari.
Ne e mult mai greu sa intelegem ca ‘hotii’ care se folosesc de imoralitate in loc de violenta sunt mult mai periculosi decat talharii. Tocmai pentru ca nu ne e frica de ei. Ni se pare ca suntem suficient de smecheri incat sa ne pazim singuri de excroci iar chestia asta ne da un fel de mana libera sa incercam sa-i pacalim noi pe altii.
Nu facem altceva decat sa ne furam singuri caciula. Aia optimizata fiscal.
Conceptul asta, de contract mai mult sau mai putin implicit intre membrii unei comunitati/societati, pleaca de la premiza – prea putin mentionata – ca marea majoritate a celor in cauza au aceiasi ‘tinta’.
Ca singura lor neintelegere se refera la traseu si nu la destinatie.
Chiar si democratiile, pentru a ramane autentice, au nevoie de aceiasi situatie.
Nu poti supune votului democratic mai mult decat ruta traseului – adica modalitatea prin care dorintele populatiei sa fie indeplinite. ‘Destinatia’ trebuie sa fie cunoscuta dinainte.
Conceptul in sine a aparut simultan in Anglia si in Franta, undeva prin secolul XVIII. Chiar daca unele variante incercau mai degraba sa justifice rolul monarhiei/conducatorului (Hobbes) iar altele sa puna in evidenta drepturile cetatenilor (Locke si J.J. Rouseau) toate plecau de la premiza ca rationalitatea partilor care interactioneaza in societate le impune acestora sa se uneasca si sa delege puterea executiva catre guvern.
Daca e sa judecam dupa efecte, totul a decurs cat se poate de bine.
Tarile unde a aparut ideea, impreuna cu cele care au adoptat-o si au pus-o in aplicare in mod onest, sunt cele mai dezvoltate din lume iar populatiile lor se bucura de cel mai inalt standard de viata din istoria umanitatii.
Si totusi.
Se pare ca unora li s-a urcat succesul la cap.
Prima chestie care a inceput sa ‘dispara in ceata’ a fost ‘unitatea’. Acum este in plina erodare chiar increderea in procesul de guvernare, in timp ce respectul fata de guverne/guvernanti a devenit o vorba goala.
Peste procesul de erodare, devenit deja istoric, se suprapune in prezent ‘lupta’ dintre generatii.
Iar discutia nu mai este despre ‘traseu’ ci despre ‘unde vrem sa ajungem’.
Daca pana nu demult tinerii voiau ‘mai repede’ iar batranii ‘stai asa ca nu e graba’, in prezent generatiile vor cu totul si cu totul alte chestii.
Jumatate din generatia ‘matura’ e multumita cu starea actuala si vrea sa o conserve – fara sa fie prea tare interesata de consecintele pastrarii ei, iar jumatatea cealalta moare de foame si sta cu mana intinsa la generatia tanara.
Care nici ea nu e mai breaza. Jumatate dintre ei nu stiu ce vor sa faca cu vietile lor – dar pretind sa traiasca mai bine decat cei de dinainte, iar jumatatea cealalta e atat de suparata pe predecesori incat chiar i-ar lasa sa moara de foame.
Pai cum sa mai negociezi traseul autobuzului daca pasagerii vor sa ajunga in locuri diametral opuse?
Iar daca soferul mai si fura din benzina, in timp ce o parte din pasageri se fac ca nu vad…. sau chiar il ajuta…
Mai tineti minte ca cei care imaginat conceptul de contract social si-au bazat intreaga constructia pe rationalitatea umana?

Cineva, probabil taică-miu, a uitat televizorul deschis în sufragerie.
Când am trecut pe acolo, am observat chestia de mai sus, cu majuscule, defilând pe ‘burtieră’.
Am schimbat imediat postul!
Televizorul, fără să fie chiar nou, merge perfect.
Ce rost are să risc?
Dacă, prin excepție, de data asta chiar au dreptate?
El ce vină are?

Și de ce ar trebui să mătur eu cioburile?
Doar pentru că unii au crezut că, de data asta, ‘Or să se țină de cuvânt! Uite ce program bun au!’?!?

Peste puțin timp, vor fi 30 de ani de când a implodat lagărul comunist.

O jumătate de viață de om.

Momentul invită la reflexie. Mai există supraviețuitori în putere și încă lucizi.
În același timp, noua generație – care doar a auzit de cele întâmplate sub fostul regim, începe să preia controlul asupra unui număr din ce în ce mai mare de ‘butoane’.
O parte semnificativă dintre cei care au experimentat comunismul au dezvoltat tot felul de nostalgii iar o parte din ce în ce mai mare a ‘inocenților’ se comportă ca și cum n-ar fi înțeles nimic din toată tărășenia.

Ei bine, există două feluri de comunism.
Cel imaginat de Marx și cel experimentat de ‘argații’ lui Lenin, Mao, Castro, Pol Pot, etc.
Diferențele dintre ele sunt majore dar asemănările sunt și mai importante.

În imaginația lui Marx, comunismul urma să apară atunci când suficient de mulți dintre membrii unei societăți urmau să se prindă că erau exploatați de o minoritate.
În practică. Lenin, Mao, Castro, Pol Pot și ceilalți s-au folosit de nemulțumirea maselor pentru a rasturna ordinea socială. Și pentru a face în așa fel încât o minoritate, a lor, să acapareze toată puterea.

Cu alte cuvinte, diferența între comunismul teoretic al lui Marx și cel practic al lui Lenin & company este că la Marx apariția comunismului urma să fie mai mult sau mai puțin naturală în timp ce Lenin și gașca sa au dat dovadă de un oportunism feroce.

Asemănările mi se par mult mai importante. Tocmai pentru că oferă mult mai multe informații utile.
Pentru început, trebuie sa constatăm că imaginația lui Marx a fost suficient de mare încât să prevadă chiar și oportunismul lui Lenin. Pe undeva pe la începutul manifestului comunist, Marx îi descria pe comuniști ca fiind „avangarda clasei muncitoare” – oameni cu o conștiință socială foarte ridicată, care se pun în fruntea luptei de emancipare a proletariatului și care se sacrifică pentru binele societății în ansamblu… Și uite-așa o barba-avea…
A doua asemănare se referă la minorități.
În ambele variante, energia socială care face posibilă apariția comunismului este nemulțumirea maselor cu privire la regimul/ordinea socială instaurat de minoritatea aflată la putere înante ca noua minoritate, cea comunistă, să o detroneze pe prima.
Al treilea numitor comun, și cel mai important, este chiar energia socială despre care vorbeam în paragraful anterior. Și care nu ar fi putut fi manipulată în mod criminal de alde Lenin dacă nu ar fi existat.
Și nu ar fi existat dacă Nicolae al II-lea ar fi luat exemplu de la vărul său care statea pe tronul Angliei în loc să plece urechea la predicile lui Rasputin… Sau dacă în China ar fi avut loc, tot de sus în jos, ehivalentul chinez al revolutiei Meiji… sau dacă interese ‘obscure’ nu l-ar fi propulsat și ținut pe Batista la putere în Cuba… și așa mai departe…

Până la urmă societatea umană seamănă foarte bine cu o baterie electrică.
Fără o ‘diferență’ de potențial între cei doi poli, bateria e moartă. Nu produce nici un fel de curent. Poți să o arunci liniștit la gunoi – sau să o reciclezi, dacă ții la viitorul planetei.
Pe de altă parte, dacă diferența de potențial crește peste limitele rezonabilului relativ, curentul o ia pe scurtătură.
În loc să circule prin exteriorul bateriei, și să producă ceva constructiv – de exemplu bunăstarea majorității membrilor comunității, o ia ‘pe direct’. ‘Face scurt.’ Adică topește izolația și ‘își găsește liniștea’ mult prea devreme, înainte să producă ceva cât de cât folositor.

Cum apare acest gen de ‘supratensiune’?

Mai țineți minte „Ucenicul Vrăjitor” al lui Goethe?
Cam despre același lucru e vorba și aici. Orice electrician care se respectă știe că nu poți să depășești anumite limite. Că nu poți să concentrezi prea multă energie într-o portiune prea mică din rețea.
Din păcate, pentru ei și pentru cei care le dau crezare, ‘ucenicii vrăjitori’ nu țin cont de nimic. Toți fac niște greșeli din ce în ce mai mari. Greșeli care, la rândul lor, se acumulează și dau naștere unor noi ‘supratensiuni’.
După cum bine știm, comunismul s-a prăbușit la fel de dureros ca țarismul.
Sau ca orice altă forma de autoritarism/monopolism/autarhie.

Ei bine, până când suficient de mulți oameni – și în special dintre cei aflați la putere, nu vor înțelege că prăbușirea unei forme de autoritarism nu justifică în nici un fel existența oricărei alteia, cercul vicios va continua să se tot închidă.

Mi-am adus aminte de versificația asta facilă în contextul unei discuții pe FB despre noul  drept al femeilor din Arabia Saudită.
Pentru cei care nu știu încă, de-abia de-acum încolo femeile saudite vor avea dreptul de a conduce autoturisme. Decretul a fost semnat de regele Salman acum cateva zile.
Una dintre participantele la dezbaterea ad-hoc a făcut observația:
‘Situația de acolo nu e chiar atât de groaznică precum pare. Homosexualitatea de exemplu. Cel puțin cea masculină. Într-o țară în care un bărbat se însoară abia după 30 de ani și asta doar dacă reușește să strângă suficienți bani pentru a plăti zestrea miresei și a-l convinge pe socru că are din ce să-și întrețină nevasta, nu se miră nimeni atunci când doi tineri se mai ajută între ei. Nimeni nu întoarce capul când vede doi bărbați mergând de mână pe stradă dar, în același timp, nimănui nu i-ar trece vreodată prin cap să anunțe public că are de gând să rămână pe veci la această opțiune. Și cu atât mai puțin să facă acest gen de declarație ‘cu mândrie’, împreună cu alte câteva sute, sau mii, de oameni care flutură steaguri în culoarea curcubeului.’

Am auzit strofele astea înainte de 1975.
Pe vremea când in România era valabil articolul 200 din Codul Penal, conform căruia relațiile sexuale între doi parteneri de același sex erau pedepsite cu închisoarea, indiferent de orice alte considerente. Merită menționat faptul că și Codul Penal din 1936 pedepsea „actele de inversiune sexuala savârșite între bărbați sau între femei, dacă provoacă scandal public cu închisoarea de la șase luni la doi ani”.
Tot aici trebuie amintit si Paragraful 175 care prevedea că „Actul sexual împotriva naturii, petrecut între persoane de sex masculin sau între ființe umane și animale, se pedepsește cu închisoarea; la aceasta se poate adăuga pierderea drepturilor civile” (Codul Penal german din 1871 rămas în vigoare și în Codul Penal al Germaniei Federale pâna în 1969). Lesbienele nu au fost incluse în acest paragraf, ele fiind asimilate femeilor cu “comportament antisocial”, din care făceau parte și prostituatele. Pe baza acestui paragraf peste 100.000 de homosexuali au fost trimiși în lagărele de concentrare naziste”

Ei bine, în condițiile alea, atunci când nu doar actul în sine era pedepsit cu închisoarea ci și “propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârșite în același scop”, noi recitam în spatele blocului, cu inocența pubertății – nu experimentasem încă acțiunea de a fute, în nici un fel, și nici nu stiam că ‘în cur’ era ilegal:

„Un cuc pe-o rămurea cânta:
Ce-i pasă lumii din-prejur
Că fut normal
Sau fut în cur?
Ce-i pula lor?!?
E pula mea,
Ce pula mea!”

Bineînțeles că pe noi ne atrăgea prilejul de a rosti cuvinte pe care nu le foloseam în mod obișnuit. Știam noi vag ce era aia a fute – și că vom face și noi cândva chestia asta, numai că deocamdată partea interesantă era să articulăm cuvintele ‘interzise’.
Să facem altceva decât era ‘normal’.

După relativ puțin timp, ne-am potolit.
Acum, că am trecut de 50 ani – și nici unul din gașcă, cel puțin din câte știu eu, nu a rămas virgin dar nici nu a trecut ‘de partea cealaltă’, abia dacă ne mai aducem aminte de versurile astea. Și în nici un caz nu le cântăm între noi, așa cum făceam în copilărie.

Un lucru ne-a rămas totuși.
Unii dintre noi am învățat că nu e bine sa ne băgăm nasurile în treburile altora.
Și că întreaga societate merge mai bine când cei care o compun se respectă între ei chiar și atunci când nu împărtășesc exact aceleași obiceiuri.

chiar aici în țara ta, tot ți-o fură cineva!”

Din când în când, îmi iau aparatele în cârcă și mai mișun prin București.

Câteodată am noroc, întâlnesc ceva care chiar merită și fac câteva poze.

Azi dimineață eram în apropierea Mânăstirii Radu Vodă.

În rând cu blocurile dintre Radu-Vodă și cheiul gârlei se află biserica Bucur Ciobanu.

DSC_0083

Pe care nu o vazusem până atunci. Trec rar pe acolo, nu prea le am pe astea cu religia … și cu atât mai puțin cu cea organizată…. nu conteaza.

Bisericile mă atrag din alte motive. Eleganța arhitectonică, istoria…  trăirile, sentimentele și speranțele credincioșilor agățate parcă de fiecare dintre cărămizi…
Fără să împărtașesc credința care îi animă pe majoritatea oamenilor care trec – sau au trecut – pe-acolo, intru totuși într-un fel de comuniune cu ei.

Am urcat mai întâi la Radu Vodă. Am admirat eleganta clădirilor,

DSC_6671

DSC_6673

DSC_6677

migala neostentativă cu care e îngrijită curtea,

DSC_6674

DSC_6681

îngeniozitatea cu care a fost amenajat locul pentru lumânări…

DSC_6675

Chiar daca nu va vine a crede, acesta este rolul constructiei albe din fotografia de mai sus.

În timp ce o admiram mi-am adus aminte de bunica mea. Nela.

Bunicul, Gheorghe, a murit in ’45. De boală. În refugiu. Erau moldoveni, lucrau în administrația de stat și înainte ca sovieticii să intre în Iași, mare parte dintre functionari au fost retrași de guvernul Antonescu și trimiși în restul țării. Bunicul și bunica, cu  maică-mea și cu unchiul Vasile, au ajuns la Târgul Cărbunești. Undeva lângă Târgu Jiu.
Stateau în gazdă, primeau o leafă de mizerie – erau ‘supranumerari’, și un oarecare ajutor în alimente. Ulei, făină, zahăr, gaz de lampă… chestii din astea…
Moartea bunicului nu a fost o surpriză. Era bolnav de ceva vreme, condiții pentru a fi îngrijit nu erau… Surpriza a venit abia atunci când bunica s-a dus la preotul din sat și l-a rugat să-i înmormânteze bărbatul.
‘Taxa de înmormantare este atât, groparilor le dai atât, trebuie să aduci nu mai țin minte câte prosoape și cozonaci, colivă….’
‘Părinte, grâu de colivă am – că am strâns din timp, două prosoape iau din casă, dar bani și cozonac n-am de unde.’
‘Nu știu, descurcă-te. Nu e treaba mea.’

Bunică-mea era o femeie care nu se lăsa cu una, cu două.
În satul vecin era încartirută o unitate de pompieri, venită tot din Moldova.
S-a dus până acolo, pe jos, și i-a povestit colonelului ce și cum.
Acesta l-a rugat pe preotul unității să se ocupe el și i-a pus la dispoziție, de la popotă, o colivă și căte ceva pentru pomană. Nu mai stau să povestesc că preotul local a fost foarte supărat și că ar fi vrut să oprească ceremonia – de parcă cimitirul ar fi fost al lui. Nici că cei cățiva pompieri veniți să sape groapa și să facă ce mai era de făcut erau să… Ce mai contează…
Cert este că de atunci bunică-mea n-a prea mai avut de a face cu biserica.
Se ruga în fiecare seară, m-a dus și m-a botezat… dar nu s-a mai spovedit niciodată.
Mi-a explicat despre Dumnezeu – fără să insiste prea mult, m-a învățat Tatăl Nostru… când am fost suficient de mare mi-a povestit și cum a fost cu înmormântarea bunicului…
Și mi-a mai spus ceva. Că oamenii au suflet. Că sufletele care ‘trec dincolo’ se simt singure, cel puțin la început. Indiferent de locul unde ajung.
Și că atunci cănd cineva își aduce aminte de ele, și aprinde o lumânare, simt o alinare care le mai ostoiește singurătatea.

Bunică-mea era o femeie extrem de înțeleaptă. Făcuse doar 6 clase, înainte de primul război mondial, dar citise enorm. Mai ales după cel de-al doilea. Și în special după ce ieșise la pensie. Adică odată cu mine. După ce începuse să nu mai vadă bine. îi povesteam eu. Romane polițiste, cu Winnetou, mai apoi SF, cum a ajuns omul pe Lună, despre Darwin, Pasteur, Einstein… Iar ea îmi povestea despre oameni. Cum se comportă ei in diverse situații. Despre cum ‘afli’ cu adevărat pe cineva abia atunci cănd ai nevoie de ajutor.
Când te simți singur, de exemplu.
De aceea aprind, când și când, câte o lumânare.
Pentru sufletul ei. Si pentru celelalte suflete de care mi-e dor.

După ce am coborăt de la Radu Vodă am intrat la Bucur Ciobanu. Mi s-a părut mai potrivit să aprind lumânarea aici. Mai aproape de felul meu. Și, mai ales, mai aproape de simplitatea generoasă si atotcuprinzătoare a bunicii mele.
În pridvorul bisericii era o femeie, cu naframă, care pregătea niște flori penru altar.
Mi-am scos pălăria, am spus ‘bună ziua’, mi-a răspuns, am intrat….
Odată înăuntru, am observat stranele. Sunt dincolo de frumoase.
O rază de lumină se strecura pe ușă și învelea una dintre ele într-un fel de aura. Am pus un genunchi jos – doar așa putem să obțin unghiul de care aveam nevoie, și am ridicat unul dintre aparate la ochi.
Cu celălalt am observat-o pe femeia de la intrare care părea că vrea să intre. Tot ce povestesc eu aici se intâmpla la nici trei metri de ușă – toată biserica dacă are șapte sau opt. Am lăsat aparatul jos și i-am făcut semn să treacă.
„Puteți să faceți poze cu telefonul, dacă vreți. Dar nu cu aparatele astea, sunt profesionale. Așa a spus părintele.”
„Dacă așa a spus părintele…”
M-am ridicat, i-am întins un leu, am luat doua lumânări.
Mi-a dat o cutie cu chibrituri… am adus-o înapoi…

Dacă vreti să vedeți stranele – și merită efortul, trebuie să vă duceți pănă acolo.

“Bugetul statului nu încasează aproximativ 38% din TVA”.

In incercarea de a recupera macar o parte din acesti bani, guvernul actual incearca introducerea incasarii defalcate a acestei taxe.

Avand in vedere ca aceste lucruri sunt discutate foarte intens in acest moment, voi trece peste amanuntele ‘tehnice’, efectele asupra diverselor categorii de contribuabili si voi aminti doar en-passant ca aceiasi masura a fost incercata si de vecinii nostri bulgari. Care au renuntat foarte repede.

defalcare TVA

Cu alte cuvinte, cel mai mare perdant al situatiei este ‘teritoriul’. Judetele si localitatile. Adica exact locul unde traim noi si unde o parte dintre firme ‘fenteaza’ achitarea unei parti din sumele datorate catre fisc.

Frauda fiscala, in general, are doua ‘motoare’. Unul evident si unul care nu este, in general, luat in seama. Lacomia si lehamitea.

N-am sa insist mult asupra lacomiei. Este ‘evident’ ca daca acesta pulsiune nu ar mobiliza atat de multi dintre concetatenii nostri, lucrurile ar sta cu totul si cu totul altfel.

Am sa fac o paranteza aici pentru a sublinia ca lacomia este total diferita de nevoia de eficienta. Prima te impinge sa cauti tot felul de mijloace prin care sa eludezi legea in timp ce a doua te motiveaza sa faci lucrurile cat mai bine.
Rezultatele sunt de cu totul si cu totul alta natura. Chiar daca se masoara tot in bani.

Lehamitea este …
M-am intrerupt pentru ca nu imi gaseam cuvintele.
Cred ca cel mai potrivit este “maligna”.
In primul rand descurajeaza si in al doilea rand te impinge spre ‘nefacute’.

‘De ce sa platesc impozite daca astia tot nu fac drumurile, nu repara spitalele? Nu platesc profesorii/medicii/functionarii publici/etc./etc….’
‘Ce, eu sunt mai fraier decat X,Y,Z care lucreaza la negru/nu declara mare parte din activitate si se plimba cu gipanu’ prin mijlocul satului?’

Astea ar fi motivele ‘antreprenorilor’.

‘De ce sa insist eu sa-mi dea factura cand daca acceptand sa-mi faca lucrarea la negru ies mult mai ieftin? Ce-mi pasa mie ca el nu plateste TVA pe manopera si nici impozit pe venit daca eu raman cu o gramada de bani? Ca statul oricum nu face drumurile, nu-i plateste pe….’

‘In general’ se refera la toate impozitele si la toate tarile.
Problema este ca noi suntem printre cei mai tari la capitolul asta. Cel putin din Europa. Italia ce ne mai sufla-n ceafa…

O fi ceva care sa ne apropie?
Coruptia? In special cea de la nivel local? In materie de lucrari publice?

Fac o noua paranteza. Se pare ca in materie de coruptie la nivel cu adevarat macro suntem undeva pe linie… adica la fel de prost ca ceilalti. Nu mai rau, ba poate chiar un pic mai bine, tocmai pentru ca tranzactiile mari, cu adevarat mari, au loc in conditii ‘europene’. Adica similare cu cele incheiate in restul ‘comunitatii’.

Sa revenim la lucrarile mai mult sau mai putin publice care sunt finantate la nivel mai mult sau mai putin local.

Multa vreme s-a discutat, secretul lui Polichinelle, despre comisionul ‘perceput’ de factorul de decizie din valoarea finala a fiecarui contract incheiat intre diverse autoritati ale statului si firme private. Sau intre diverse ‘deconcentrate’ si aceleasi, de multe ori, firme private.

Ei bine, comisionul ala trebuia platit de undeva. OK, umflau ei factura finala dar parca nici unui ‘antreprenor privat’ nu-i vine sa plateasca ‘comisioane’ din dividentele care ‘i se cuvin lui’. Cu atat mai mult cu cat ‘are spate’. Pai daca a fost baiat destept si a invatat si ‘tabla impartirii’, nu doar pe cea a inmultirii…

Cu alte cuvinte, cea mai buna metoda de evitare a evaziunii fiscale este neutralizarea coruptilor.

Fac aici a treia si ultima paranteza.
‘Lupta impotriva coruptie’ e o prostie. Nu te poti lupta cu o evidenta. Coruptia este o chestie ‘naturala’. Nu e ‘buna’ dar… Nici zaharul nu e bun – pentru sanatate si in cantitati mari… dar cui nu-i place o prajitura bine facuta?
‘Lupta impotriva coruptilor’… Exprimarea asta e, intr-adevar, mai potrivita. Sufera, din pacate, de un mare defect. Daca ar fi dusa pana la capat am fi mai multi ‘inauntru’ decat afara. E vre-unul dintre noi care n-a dat o spaga? Sau n-a luat?

‘Neutralizarea coruptilor… ‘
Adica? Sa-i invelim in pungi de plastic? In chihlimbar, ca pe insecte? Ca sa nu-i poata corupe pe cei din jurul lor?
Ar fi o idee… cam imposibila, totusi.

Varianta ar fi sa-i vaccinam pe cei care trebuie sa reziste tentatiei.

Mie unuia nu mi-a placut de Basescu.
Am votat cu el ca sa nu iasa Nastase.
Apoi am votat impotriva lui cu fiecare ocazie. Atat la referendumurile de demitere cat si in favoarea lui Geoana – a doua oara cand am votat cu stanga. Prima fiind atunci cand era sa iasa Vadim.
Asa cum nu mi-a placut mie de Basescu, a fost primul – si singurul – care a pus degetul pe rana.

“Dacă vorbim de corupţie şi ea ţine de două părţi. Nu mut la nimeni responsabilitatea, dar ea trebuie împărţită şi asumată. Un funcţionar corupt nu poate fi corupt dacă nu are un partener, care să-i dea un ban. Un minister nu poate factura cu 50% mai mult dacă nu există un consultant care să valideze ce zice constructorul”

Spunea chestia asta in 2011… A mai adaugat ceva, l-am auzit cu urechile mele la televizor, dar nu reusesc sa gasesc undeva citatul. Era ceva de genul: ‘nici un ministru nu poate face ‘prostii’ daca nu sunt cativa pe langa el care sa-l ajute si daca restul nu se fac ca nu vad’.
Cam multe negatii una peste alta dar sensul e foarte clar.

O fi inteles ce efecte a avut masura luata chiar de el? Aia cu taierea salariilor primite de bugetari si plafonarea indemnizatiilor primite de parlamentari, ministri si directorii deconcentratelor/firmelor de stat? Masura care a dat bine ‘pe sticla’ dar care i-a gonit pe cei cu adevarat capabili din administratia de stat?

Tot aud justificari de tipul ‘indiferent cat le dai, tot fura’.

Perfect adevarat. Daca asta ar fi singura schimbare, ar fi inutila. Lacomia ramane principalul motiv. Atat al coruptiei cat si al evaziunii fiscale.

Numai ca lacomia poate fi tinuta in frau, daca dispare lehamitea.

Primul pas a fost facut. Lefurile au inceput a fi crescute. Incep sa devina ‘credibile’. Poti trai, cat de cat confortabil, cu banii astia. Nu mai esti nevoit sa fugi neaparat la privat. Sau sa accepti spaga ca sa-ti poti duce copilul la mare.
Acum trebuie sa facem si pasul doi.

Din tabelul cu ‘defalcarea sumelor’ rezulta foarte clar cine sunt adevaratii perdanti.

Noi. Locuitorii judetelor si ai localitatilor.

Noi suntem cei care acceptam tranzactii fara factura. De ambele parti. Noi suntem patronii – sau angajatii – care facem evaziune fiscala. Indiferent daca dam mai departe o parte din bani sau ii tinem doar pentru noi…. Pana la urma inceputul e greu… Dupa aceea, pofta vine mancand.
Noi votam autoritatile locale, lucram in cadrul administratiei locale, traim in teritoriu…

Am promis ca a treia paranteza trebuia sa fie ultima… Cine ma cred eu? Sa ma tin de promisiune?
Ca tot veni vorba despre alegeri, de unde vine o mare parte din fondurile electorale? Indiferent de cum sunt ele cheltuite…
Hai ca paranteza asta a fost scurta!

Pricepem odata ca ne furam caciula singuri?

Nu ne-au inghetat suficient urechile?

 

Postarea anterioara a starnit reactii foarte variate, care au venit pe mai multe canale.
De la “Rieu, un manelist putin mai cizelat” pana la “no, n-am priceput”.

Am asteptat pana acum cu explicatiile de natura ‘tehnica’ pur si simplu din curiozitate.
Fiecare om gandeste in felul lui si are propriile pareri. Era absolut normal ca unii dintre cei care se apleaca asupra randurilor mele – si le multumesc pentru asta, sa nu inteleaga exact ce am vrut sa spun.
Am vrut sa vad ce vor face in situatia asta.
Spre bucuria mea, unii dintre acestia au reactionat.

Sa revenim la obiect.
Maneaua este ‘un fel’ de muzica populara turceasca. Echivalenta cumva cu doina, sarba, hora…
Din punct de vedere muzical, e cu ‘forma fixa’, similar cu bluessul. Asta face ca
atat manelele cat si bluesurile sa fie foarte usor de recunoscut.
Una peste alta este vorba despre niste muzica creata mai ales pentru ca cei care o canta sa castige, usor, niste bani. De fapt, genul asta de oameni canta orice, daca au public.
Rieu face cam acelasi lucru, plecand de la muzica simfonica/clasica.
Cu alte cuvinte, atat manelistii cat si alde Rieu sunt ‘facili’
Ei ne ofera o foarte buna ocazie de a ne pacali singuri.

Si aici e problema.

Problema care dateaza de ceva vreme.
Am fost nevoit sa merg pana la Bellu cu cateva zile in urma.
Nu sunt foarte familiar cu acel loc si, oricum, am ajuns undeva unde nu mai fusesem.

DSC_54282017 Memento mori

%d bloggers like this: