Archives for category: alegerile pe care le facem

Pentru foarte multi dintre noi, 23 August are o valoare cel putin ambigua.

In orasele mari erau organizate manifestatii, la care oamenii muncii erau dusi cu forta si obligati sa ia parte la tot felul de ‘coregrafii’. Cu placute, cu steaguri…iar cei care se bucurau de increderea partidului primeau sarcini cu adevarat importante! Li se incredinta cate un portret al preaiubitului fiu al intregului popor…. Deh, slugarnicia se plateste…

Apropo de ‘prea-iubitul fiu…’ ‘Elementele dusmanoase’ pretindeau ca mama sa ar fi avut o moralitate cel putin indoielnica… altfel cum ar fi fost Ceasca ‘fiu al intregului popor’? Sa trecem peste… Gura lumii, sloboda… Sloboda, sloboda… sa fi spus eu bancul asta intr-o companie nepotrivita pe vremea ‘cealalta’… as fi avut mari sanse sa capat ceva ‘domiciliu obligatoriu’… si nu la Slobozia…

Pe de alta parte, eu nu prea sunt calificat sa vorbesc despre manifestatii din astea.
Am purtat barba de cum am terminat armata – aveam ‘botul imblanit’ chiar si pe livretul militar, nu ma ‘solicitau’ la ‘actiuni’… ‘tovarasul’ nu agreea ‘pilozitatile faciale’… asa ca barbosii erau sfatuiti insistent sa se barbiereasca. Iar daca nu pricepeau erau tinuti la fereala.

Sa recapitulam. Teoretic, era o sarbatoare populara. Clasa muncitoare primea o zi libera.
Practic, multi dintre ei o petreceau marsaluind sub un soare arzator… purtand in carca niste pancarte mincinoase… si fiind obligati sa strige niste  lozinci in care nu mai credea nimeni… Iar asta nu doar in ziua respectiva. Faceau si cateva repetitii pregatitoare… Ca de, totul trebuia sa fie perfect!

Si, de fapt, aproape nimeni nu mai stia cu adevarat ce se intamplase in 1944.
Nu ca le-ar mai fi pasat prea multora dintre ei …

Lipsa de inter5es nu provenea neaparat din defetism sau din descurajare. Aveau si astea contributia lor, nimic de spus, numai ca sursa nepasarii era in alta parte.

Propaganda oficiala se batea cap in cap cu memoria colectiva iar acest conflict producea confuzie.

Termenul tehnic este ‘disonanta cognitiva’.
Fenomen cu consecinte dramatice, mai ales la nivel social.
Un individ pus intr-o astfel de situatie are trei variante. Pur si simplu nascoceste o naratiune care sa rezolve conflictul in favoarea sa, se mentine intr-un echilibru precar dar pe care nu vrea sa-l paraseasca pentru asta ar insemna sa se scufunde cu totul in pacat sau, pur si simplu, innebuneste.

Nu pricepeti mare lucru?
La vreo cativa ani dupa ce comunismul fusese instaurat in urma unei operatiuni care a imbinat forta bruta cu inselatoria abjecta, liderii momentului au dorit sa anihileze orice potentiala dizidenta. Cu alte cuvinte, ‘opozantii’ – adica cei care nu pricepusera de buna voie, urmau sa fie ‘reeducati’.

“Împreună cu alţi câţiva deţinuţi dispuşi la compromisuri pentru eliberarea înainte de termen, manevraţi de înalţi oficiali din Securitate cu complicitatea administraţiei penitenciarului, Ţurcanu a condus ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „experimentul” ori „fenomenul” Piteşti, în fapt torturarea continuă şi fără limite a altor deţinuţi politici pentru un dublu scop: smulgerea unor informaţii suplimentare despre activitatea împotriva regimului înainte de arestarea lor şi anihilarea fizică şi morală a victimelor, odată cu compromiterea lor.

Cum se proceda? După o perioadă de câteva luni de înfometare şi restricţii severe (de cele mai multe ori, inclusiv vorbitul era interzis, în timp ce insultarea şi lovirea de către gardieni erau locuri comune), un grup de deţinuţi era transferat într-o celulă în care găsea alţi condamnaţi. Noii sosiţi erau primiţi cu căldură şi prietenie, uneori transferurile fiind astfel realizate încât în cameră se reuneau membri ai aceluiaşi lot, foşti colegi de facultate ori prieteni. Plăcut surprinşi de atmosfera de relaxare din noua celulă, studenţii începeau să discute între ei despre studii, familie, prieteni sau despre activitatea anticomunistă care i-a adus în închisoare. Fraternitatea dura până când şeful camerei (Ţurcanu de cele mai multe ori) dădea un semnal scurt, fizic ori verbal: „Pe ei!”

Deodată, vechii ocupanţi ai celulei scoteau din locuri ascunse bâte, scânduri şi alte obiecte contondente şi se aruncau cu o violenţă greu de imaginat asupra celor cu care discutaseră amical până cu câteva momente înainte. Deşi şocul pentru victime era paralizant, bătaia colectivă putea dura câteva ore bune, fără să mai conteze cu ce şi unde se lovea: la cap, pe spate, în ceafă, în organe, nicio zonă nu era scutită, până când victimele zăceau într-o baltă de sânge. Violenţa acestei prime agresiuni neaşteptate era atât de mare, încât agresorii înşişi erau şocaţi, după cum a mărturisit Maximilian Sobolevschi: „s-a desfăşurat într-un mod îngrozitor, fiind bătuţi de la orele 7 dim[ineaţa] până la 15 în continuu cu pari, ciomege, curele, până la epuizare. În urma aceste bătăi au căzut 3 deţinuţi în nesimţire stând mai multe zile iar restul învineţiţi pe tot corpul. Pot spune că de o astfel de bătaie nici nu am auzit în viaţa mea, ea petrecându-se într-un mod bestial”.

În acest moment victimelor li se explica motivul pentru care au fost supuse violenţelor, şeful de cameră ţinând un mic discurs cu privire la necesitatea „reeducării” în spirit comunist, ceea ce presupunea denunţarea tuturor acţiunilor întreprinse împotriva regimului şi renunţarea la vechea lor mentalitate, responsabilă pentru situaţia lor de condamnaţi politic, în opinia agresorilor. Dacă acest discurs era încă destul de vag, următoarele solicitări din partea agresorilor aveau să lămurească pe toată lumea că nu era vorba nicidecum de o schimbare de mentalitate, de o adaptare benevolă la regulile noii societăţi, ci de lucruri mult mai abjecte: turnătorie, tortură continuă, blasfemie şi compromitere.

Primul lucru care li se cerea victimelor pentru a demonstra că nu mai sunt ostile regimului era să ofere declaraţii verbale şi scrise cu privire la întreaga lor activitate politică de până la arestare, insistând pe acţiunile anticomuniste şi pe cei cu care au activat. În fapt, li se cerea un supliment de anchetă, întrucât regimul ştia foarte bine că mulţi dintre cei deja condamnaţi tăinuiseră în cercetări multe persoane şi fapte. Cei mai mulţi refuzau să vorbească, conştienţii fiind că orice nume declarat putea conduce la arestarea respectivului, astfel că urmau alte reprize de torturi, atât individuale, cât şi colective. Erau schingiuiţi şi cei care denunţau doar parte din informaţiile deţinute, neconcordanţele fiind sesizate prin confruntarea cu declaraţiile celorlalţi sau prin cunoştinţele pe care agresorii le aveau despre cei torturaţi din perioada de relaxare de dinaintea începerii violenţelor. Victimele realizau astfel că prietenia şi căldura cu care fuseseră întâmpinaţi erau simulate, având doar rolul de a îi face să vorbească despre activitatea lor din libertate.
Dincolo de torturile fizice (bătăi la tălpi, la fese, călcatul în picioare, lovituri în stomac ori organe, statul în diferite poziţii fixe zile întregi, fără posibilitatea de se mişca etc.), şi celelalte episoade ale zilei constituiau prilej de chinuire a victimelor. Astfel, mesele erau servite fie prin turnarea mâncării fierbinţi pe gât, fie obligând victimele să se aşeze în patru labe, cu mâinile la spate, şi să se folosească doar de gură, ba uneori să şi guiţe ca porcii. Scoaterea „la program” (adică la toaletă) se făcea în grabă maximă o dată pe zi, iar cine nu apuca să îşi facă nevoile, era nevoit să şi le facă mai târziu în celulă, în gamelele din care mâncau, fără să aibă dreptul să le arunce ori să spele gamela, astfel că unii deţinuţi îşi îngurgitau fecalele de bună voie, pentru a putea primi mâncare. Dormitul era şi el un chin, victimele fiind obligate să stea în pat întinse pe spate, cu pătura până la piept şi mâinile deasupra păturii, ca să nu poată să se sinucidă. Dacă vreunul adormea şi se mişca în somn, plantoanele care stăteau de gardă peste noapte îi loveau violent cu ciomagul, ceea ce, coroborat cu tensiunea strânsă în timpul zilei în urma bătăilor, făcea somnul imposibil pentru mulţi dintre deţinuţi. Alţii nu au fost lăsaţi să doarmă în mod intenţionat timp de câteva zile, ajungându-se până la zece, cincisprezece în cazurile extreme, pentru a-i doborî fizic. La un moment dat a fost introdusă o nouă metodă de tortură – statul în poziţie fixă, care presupunea aşezarea în fund, cu mâinile pe genunchi şi privirea aţintită la vârful picioarelor timp de săptămâni întregi. La orice tresărire, deţinuţii erau loviţi cu bâta, însă după zile întregi de stat în aceeaşi poziţie fixă, mulţi dintre ei preferau (şi chiar căutau) să fie loviţi, pentru că astfel aveau posibilitatea de a se mişca măcar câţiva centimetri. 

Schingiuirile durau între câteva zile şi câteva luni, în funcţie de celulele în care erau aplicate (unele fiind mai mici, erau mai puţine victime), dar şi de momentul în care aveau loc, întrucât au existat momente de apogeu a violenţelor, după cum au existat şi perioade uşor mai liniştite. Bătăile continuau până când deţinuţii acceptau să ofere informaţiile cerute, la început verbal şefului de cameră, apoi în scris, într-o cameră special amenajată în acest scop (de notat că hârtia şi instrumentele de scris erau strict interzise în închisoare, însă agresorii nu sufereau de pe urma acestei restricţii). Ca o umilinţă în plus, din motive bine calculate, victimele erau obligate să aşterne informaţiile sub forma unor denunţuri benevole, pentru a da impresia colaborării cu regimul. Formula standard era „Subsemnatul… deţinut, în urma unui proces de gândire pe care mi l-am făcut singur, am ajuns la concluzia că am fost necinstit în declaraţiile mele date la anchetă în faţa Securităţii şi ţin din proprie iniţiativă să aduc la cunoştinţă următoarele”.”

Cred ca ati inteles mecanismul. Pentru a putea supravietui trebuia sa te ‘dai cu ei’, calcandu-ti in picioare insasi demnitatea ta de om. Sau iti asumai niste riscuri enorme. Ei bine, foarte multi dintre cei care alegeau supravietuirea – iar pentru asta trebuiau sa treaca de partea tortionarilor, isi modificau ‘setul de valori’. Ajungeau sa creada ca victimele, adica si ei insisi, erau cei vinovati pentru ce li se intampla. Foarte putini au reusit sa-si mentina o farama de luciditate in interior – in timp ce exteriorul lor se comporta dupa cum li se ordona, iar foarte multi au inebunit pur si simplu.

Trebuie sa fac o paranteza aici si sa ma intreb daca nu cumva adevaratii nebuni au fost cei care au reusit sa-si pastreze luciditatea atunci cand asistau la ororile pe care le savarseau ei insisi… dar asta e alta problema…

Ce vreau sa spun este ca trecerea printr-o astfel de experienta – atunci cand stii ca ce esti obligat sa executi/crezi nu este bine dar, in acelasi timp, sa nu poti face nimic pentru a aduce lucrurile pe fagasul normal, transforma pe cei mai multi dintre noi in niste umbre ale celor care am fost. Sau am fi putut sa fim…

E adevarat ca lucrurile mai depind si de intensitatea trairilor. Precum si de forta fiecaruia dintre cei in cauza.

Textul citat este o parte din descrierea facuta “experimentului Pitesti”, gasita pe site-ul cu acelasi nume. Ororile, pana la urma repudiate chiar de conducerea PCR, au fost comise intre 1948 si 1952.
Ei bine, fenomenul de disociere cognitiva – cel pe care se bazeaza de fapt ‘reeducarea’ de tip ‘Pitesti’ a fost descris abia in 1957 de Leon Festinger.

Si atunci, de unde au stiut tortionarii de la Pitesti – si cei care le-au dat mana libera, cum sa organizeze intregul ‘experiment’?

Bon, acum ca ne-am lamurit care e treaba cu disonanta cognitiva la nivel individual, sa vedem ce legatura este intre toata tarasenia asta si 23 August.

In scoala generala am facut istoria cu Bucataru. Asa il chema, de meserie era chiar profesor. Unul foarte bun!
Nu mai tin minte ce scria in manualul de atunci dar stiu ca profesorul Bucataru ne-a explicat, foarte exact si fara nici o urma de dizidenta sau de provocare, cum s-au desfasurat lucrurile. Pana la urma chiar asistase in direct la intreaga desfasurare. Avea vreo 20 de ani pe vremea aia… Chiar daca nu statuse ‘in primul rand’, nu avea cum sa nu tina minte lucrurile importante.

Dupa aceea, in cursul diversele sesiuni de invatamant politic la care am fost obligat sa iau parte, am fost ‘victima’ constantului  proces de intoxicare la care era supusa intreaga societate. Pe deasupra, in fiecare an – pe toate canalele media, ni se sublinia ‘rolul hotarator indeplinit de eroicul partid in momentele de apriga cumpana’…

Ei bine, memoria colectiva era depozitara unei versiuni cu totul si cu totul diferita fata ce cea care ne era prezentata ad nauseam.
Poporul tinea minte, de la radio, discursul tinut de Regele Mihai.
Stia ca acesta, la doar 23 de ani, avusese curajul sa-l destuie, privindu-l direct in ochi, pe  autointitulatul “conducator al statului” – un maresal de 62 de ani.
Acelasi popor fusese de fata atunci cand comunistii au falsificat alegerile din ’46, l-au alungat pe rege in ’47 si pe proprietari din casele lor in ’48. Si cand au fost manati, cu mitralierele, sa se inscrie in CAP-uri.

Tot aceluiasi popor i s-a povestit apoi o cu totul si cu totul alta versiune a lucrurilor. Despre cum comunistii au condus lupta anti nazista, despre cum acestia ar fi eliberat Romania, despre cat de bine era sub ‘inteleapta conducere a eroicului partid, in frunte cu…’

Sa nu te strici de cap?
In mod colectiv?
Si asta cu atat mai mult cu cat o serie intreaga de ‘personalitati’ trecusera, cu arme si bagaje, de partea noilor ciocoi? N-am sa ma apuc acum sa trec in revista… cititi si voi Capcanele Istoriei a lui Lucian Boia.

Revin cu intrebarea de mai sus. De unde au stiut comunistii sa confiste ziua de 23 August inca din ’45, ’46 daca Festinger a descris disocierea cognitiva abia in ’57?
Cum de au uitat aproape toti intelectualii evocati in cartea lui Boia de rolul atribuit ‘paturii superpuse’ de catre inaintasul lor, Mihai Eminescu? O fi zbarcit-o el cand vorbea despre ‘bulgaroii cu ceafa groasa’ si despre ‘venituri’ numai ca pe asta cu ‘patura superpusa’ a nimerit-o foarte bine!
Si exact asta era menirea intelectualilor – inclusiv a celor cu preocupari politice.
Sa rezolve disonantele cognitive, nu sa le adanceasca.

Sa ne conduca pe noi spre ‘lumina’, nu sa ne abandoneze prada celui ‘viclean’.

Da, stiu, aberatiile comise de legionari in numele aceluiasi ideal de perfectiune nu aveau cum sa ajute.
Da, numai ca si aberatiile legionarilor au purtat girul unor intelectuali…

Si atunci? Ne mai miram ca poporul nu mai stie ‘cu cine sa voteze’?

Ne revenim si noi odata?
Cica toamna se numara bobocii… din punctul asta de vedere 23 August e bine pus in calendar!

“Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine”

Vintila Mihailescu.

Tinerii din corporații, “care muncesc de le sar capacele”, au nevoie de țapi ispășitori pentru faptul că societatea românească avansează prea lent, iar țapii ispășitori pe care i-au găsit sunt țăranii și părinții, spune antropologul Vintilă Mihăilescu, într-un amplu interviu pentru PressOne.

In viziunea lui Mihailescu – care il citeaza pe Sorin Antohi, toate astea se intampla pentru ca ne complacem in starea de ” “bovarism cultural”. Ne visăm ceea ce nu suntem şi cădem în of şi jale pentru că nu suntem ceea ce ne-am dori, dar nu putem fi.

Ei bine, vom continua sa ‘nu fim’ atata vreme cat vom continua sa nu intelegem ca dorinta nu este, si nu a fost niciodata, suficienta.
Ca sa devenim ceea ce ne dorim trebuie, pur si simplu, sa parcurgem distanta dintre locul unde suntem si cel unde vrem sa ajungem.
Daca dormim in cizme, visand frumos, or sa ni se imputa, pana la urma, picioarele.

“– O altă temă a cărții este nevoia de miracole a societăţii românești. Se transferă ea şi în politică? Aşteaptă românii un lider providenţial?
–Ştiu la ce vă referiţi, e o întrebare pusă frecvent în sondaje, iar răspunsul este unul puternic: Da! Dar asta e o inducere a răspunsului.
Spontan, oamenii nu se gândesc la o soluţie, dar dacă li se serveşte răspunsul – Nu e aşa că vrei un tătic care să aibă grijă de tine și să te scape de belele? – Da, sigur că vreau!
Ce altceva să răspundă? În sensul ăsta, este o întrebare care induce răspunsul, iar acesta este unul general uman. În condiții de insecuritate, oricine visează la o “minune” care să-i confere siguranță și previzibilitate în viață.”

Si uite-asa am ajuns la mult mai spinoasa problema a lui ‘ce ne dorim’…

Adica ‘pornim, noi, pornim, dar incotro?’

Locul ala catre care tot vor unii sa ne porneasca… o fi bun pentru toti? Sau doar pentru cei cu ‘initiativa’?

Sa fie asta explicatia pentru numarul mare al celor care ‘au pornit’ peste granita?

Sa explice oare ‘selectia naturala inversa’ enormul numar de ‘guri deschise’ ‘ramas’ in fiecare seara in fata televizioarelor care transmit propaganda politica de ‘ambe sexe’?

Se pare ca avem mare nevoie sa-l recitim pe Eminescu. Vrem, nu vrem, ramanem ‘tributari’ – cititi articolul, ‘paturii superpuse’.
Cata vreme membrii acesteia se vor multumi sa se bata intre ei pentru cat mai multa spuza pe turta proprie in loc sa-si indeplineasca menirea inainte de a intinde mana dupa portia lor din spuza ‘nationala’…

Aici se aplica doua principii. ‘Sunt prea sarac pentru a cumpara lucruri ieftine’ si ‘nu-i nebun cine cere ci e prost cine da fara sa deschida ochii’.
Pe vremea lui Iliescu, ‘sarac si cinstit’, i-am platit prost pe politicieni si ne-am ales cu lepre. Pentru ca marea majoritate a celor cat de cat capabili au ales sa mearga in economia privata pentru ca acolo nu depindeau de ‘spaga’. Iar de unde nu-i… nici macar Dumnezeu nu cere.
Pe vremea lui Basescu, am taiat cu 25% veniturile celor din varful piramidei. Ca de, era criza.
Intorcand pe dos zicala cu nebunul si cu prostul, ar trebui sa ne intrebam cine sunt nebunii (prostii?!?) care se lasa platiti mizerabil, in conditiile in care – daca ar fi capabili!!!, in economia privata ar primi mult mai mult pentru o prestatie echivalenta?
Sa ne gandim doar la bugetul Bucurestiului.
1 miliard (1 000 000 000) de euro pe an.
Venitul primarului care gestioneaza acest buget?
20 000 de euro pe an!
Care consiliu de administratie al unei companii cu un turnover de 1 miliard de euro e atat de inconstient incat sa-si ‘compenseze’ CEO-ul cu 20 000 pe an?
Cu alte cuvinte, vom avea politicieni cat de cat capabili abia dupa ce vom incepe sa-i platim decent.
Daca suma totala ni se pare prea mare… putem lua exemplu de la Macron.
Grupam comunele in municipalitati rurale si ne vom putea permite sa ‘angajam’ niste primari mai de Doamne-ajuta, grupam judetele cate doua-trei si se va intampla acelasi lucru, reducem numarul de senatori la 100 si de deputati la 250 si vom avea suficienti bani sa le dam pentru a-si angaja niste consilieri care sa stie cate ceva… si asa mai departe…
 
Iar dupa aia va trebui sa stam cu ochii pe ei ca pe butelie.
Diferenta dintre stat si privat fiind ca la privat patronul sta tot timpul cu ochii pe tine.
Ei bine, noi suntem patronii lor!
Daca-i vrem performanti, atunci trebuie sa-i alegem cu grija, sa-i platim decent si sa-i tragem de maneca atunci cand incep sa picoteasca.
Altfel, indiferent de cu cat de putin ii vom plati, vom fi in postura prostului caruia ii sar banii din buzunar fara sa stie pe ce se duc.
orientare sexuala

“Încă un SCANDAL SEXUAL în Biserică. ÎNALT PRELAT BOR, decăzut din rang din cauza ORIENTĂRII sexuale”

Fiecare dintre noi incearca sa se ‘adaposteasca’ la intersectia dintre trei realitati.

Una ‘exterioara’ noua, cea pe care alde Marx o numea “obiectiva” – adica existand in afara constiintelor noastre.
O a doua, existand in constiintele fiecaruia dintre noi – si diferita atat de cea ‘obiectiva’ cat si de fiecare dintre cele care vietuiesc in constiintele contemporanilor nostri. Aceasta realitate, ‘virtuala’, este, la randul ei, constituita din doua niveluri distincte. Unul ‘perceput’ – adica ce pricepem fiecare dintre noi din ceea ce se intampla in jurul fiecaruia dintre noi, si cel ‘dorit’ – adica imaginea pe care o ticluim, fiecare dintre noi, despre ‘cum ar trebui sa fie’.
Si o a treia, rezultanta, ‘cu voie sau fara voie’, a eforturilor noastre colective de a transforma realitatea ‘perceputa’ in cea ‘dorita’.

Este evident ca aceste trei niveluri pot functiona ca un cerc virtuos – si mare parte din istoria omenirii este un foarte elocvent exemplu in acest sens, sau unul vicios.
Ganditi-va la momentele de criza, aparent inexplicabile, care au punctat ‘marsul catre progresul omenirii’.
Debutul primului razboi mondial, de exemplu.

Si ce legatura are scandalul sexual din BOR cu toata chestia asta?

Cu diferenta dintre cercul virtuos si cel vicios?

Cu vreo 150 de ani in urma, Eminescu formula teoria ‘paturii superpuse’.
‘Destinul unei comunitati/natiuni este determinat de comportamentul celor chemati sa fie liantul ei social’.
A celor a caror treaba este sa faca in asa fel incat respectivul grup de oameni sa colaboreze.
Sa actioneze ca o natiune.
Sa nu cumva sa decada la stadiul de gloata amorfa.

‘Proprietarii de teren agricol’ din vremea lui Eminescu au fost intre timp inlocuiti de intreprinzatorii de astazi dar rolul lor a ramas acelasi. Atata timp cat acestia isi vad de treaba, economia reuseste sa ‘dea de mancare’ tuturor. Daca ‘latifundiarii’ ‘pleaca la Paris’ si ii lasa pe arendasi sa-si bata joc atat de teren cat si de tarani – sau atunci cand intreprinzatorii autentici sunt sufocati de ‘speculanti’, tara gafaie sub ‘botnita’ ‘ciocoilor vechi si noi’.
‘Invatatorii’ – adica cei chemati sa asigure o anumita coerenta in modul in care membrii unei comunitati se raporteaza la realitatea ‘obiectiva’, pot, si ei, sa fie preocupati de menirea lor sau, din pacate, se pot lasa orbiti de modernul ‘interesul poarta fesul’.
Politicienii, cei care ar trebui sa ajute diversele parti ale societatii sa se imbine in mod armonios, pot alege sa isi indeplineasca menirea. Sau pot fugi cu darul strans la nunta, lasandu-si mireasa cu ochii-n soare – si cu un maldar de vase murdare in brate. Sau, si mai rau, cu burta la gura.

Cam asa si cu ‘inaltii nostri prelati’…
Si mai e o chestie pe care nu reusesc sa o pricep.
Din cate stiu eu, de la o anumita ‘inaltime’ in sus, se presupune ca acestia ar trebui sa lase in urma orice preocupare de natura sexuala…
Si atunci, ce importanta mai are “orientarea” lor?!?

Sau oi fi eu cel a cui realitate ‘virtuala’ este complet disjunsa de cea ‘obiectiva’ a momentului…

Liderul unei coalitii politice, venita la putere in urma unor alegeri generale, nu poate deveni prim-ministru din cauza unei ‘tehnicalitati’ – a fost condamnat penal. Pentru niste chestii legate de desfasurarea unui proces electoral.
Asa ca ‘scoate din palarie’ un relativ necunoscut.
Colegii sai de coalitie il confirma pe ‘necunoscut’ in functia de prim-ministru si il numesc pe condamnatul penal in pozitia de presedinte al Camerei Deputatilor.

‘Necunoscutul’ da o ordonanta de urgenta care ar fi atenuat cateva dintre problemele pe care inca le mai are in justitie seful sau de partid. Ordonanta starneste mania populara – exprimata prin vehemente demonstratii de strada, si este, intr-un sfarsit, retrasa prin intermediul unei alte ordonante de urgenta.

‘Reforma’ in justitie este reluata, printr-o initiativa parlamentara. In paralel cu tentativa de punere in practica a programului de guvernare.

Dupa aproximativ 6 luni, principalul partid al coalitiei – cel din randurile caruia fac parte atat liderul coalitiei cat si premierul, face o evaluare a activitatii guvernului.
Ajunge la concluzia ca acesta “n-a mers rau. Doar binisor.” Asa ca i-au retras sprijinul politic. Aproape toti ministrii au demisionat, in afara de premier si inca unul sau doi.
Coalitia nu a mai avut ce face si a trebuit sa depuna motiune de cenzura. Impotriva primului ministru numit chiar de ei. Care a incercat din rasputeri sa-si apere pozitia, inclusiv aratand ca are in vedere interesele superioare ale propriului partid cat si comportamentul pretins duplicitar al liderului coalitiei.
Membrii coalitiei au votat disciplinat in timp ce opozitia s-a abtinut sistematic.
Coalitia a obtinut cu 8 voturi mai multe ar fi avut neaparata nevoie si guvernul – sau mai bine spus, primul ministru, a fost destituit.

Concluzie.
Este clar ca liderul coalitiei a reusit sa isi mentina controlul asupra membrilor de rand ai coalitiei.

Intrebari.
Daca la prima incercare coalitia a reusit sa numeasca doar un guvern care sa mearga ‘binisor’ dar insuficient de bine, de unde vor gasi o alta garnitura care sa performeze ‘suficient de satisfacator’?
Daca vor reusi, se vor intreba de ce au pierdut primele 6 luni?
Daca nu vor reusi, vor mai incerca si o a treia varianta?

Update.
Dupa trecerea motiunii de cenzura, douazeci dintre ministrii demisionari si-au retras demisiile…

“În cererea de retragere a demisiei, foştii miniştri ai Guvernului Grindeanu au precizat că recurgerea la acest act a fost o formă de protest faţă de şeful lor direct.”

Democratia este o ‘boala’ care se raspandeste pe trei cai.

Generatie spontanee: Atena, spatiul cultural iudaic, Asia Centrala – vezi Kurultai si Loya Jirga, Scandinavia.
Aculturatie: cel mai impresionant exemplu este India, locul in care democratia a fost adoptata, de buna voie, cu un real entuziasm.
Experiment: toate locurile unde acest sistem politic a fost instaurat ca urmare a unor revolutii sau a incercarilor liderilor autoritari inca la putere de a-si salva tronurile. De la Revolutia Franceza pana la incercarile avortate ale dinastiei Qing  de a moderniza China si, bineinteles, neuitand futilitatea eforturilor lui Nicolae al doilea de a introduce parlamentarismul in Rusia.

Democratia romaneasca face parte din a treia categorie.

Regulamentele Organice au fost introduse ‘din-afara’ iar hotaririle adoptate de catre adunarile organizate ‘sub egida’ lor trebuiau ‘validate’ de Domnul aflat la putere in momentul respectiv.
Divanurile ad-hoc au fost organizate de militantii pro-unionisti si au putut avea loc tocmai datorita schimbarilor majore de pe scena politica europeana.
Bicameralismul a fost introdus de Cuza, odata cu infiintarea ‘adunarii ponderatrice‘ (Senatul) – gandita a fi o contrapondere a Adunarii elective.

Dar cea mai interesanta particularitate a sistemului electoral romanesc a fost cea introdusa de Carol I: “ „guvernul făcea parlamentul”. Sistemul era următorul: regele destituia guvernul şi numea un altul, apoi dizolva parlamentul şi anunţa organizarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat. Guvernul proceda la destituirea vechilor autorităţi locale (primari, prefecţi) şi numirea unor oameni de încredere aparţinând partidului instalat la putere; noile autorităţi acţionau pentru asigurarea victoriei electorale a guvernului. Prin acest sistem, parlamentarii îşi datorau în cea mai mare parte mandatul acţiunii guvernamentale. Vechea butadă a lui P.P. Carp: „Majestate, daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul”, a fost în bună măsură o realitate şi după 1918.

Din punct de vedere teoretic se poate argumenta ca acest mod de a face lucrurile era doar o continuare a adunarilor boieresti care confirmau urcarea pe tron a unui pretendent ‘de os domnesc‘. Din punct de vedere practic, metoda a conferit o anumita functionalitate sistemului numai ca a constituit si un precedent pentru ce avea sa se intample dupa caderea comunismului.

Un alt moment interesant din evolutia parlamentarismului romanesc a fost proclamarea de catre Carol al II-a a Constitutiei din 27 Februarie 1938:  “puterea legislativă se exercita de Rege prin Reprezentanţa naţională constituită din Adunarea deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legilor aparţinea Regelui iar interpretarea lor se făcea numai de către puterea legiuitoare. Cu toate acestea, prin excepţie, şi adunările aveau drept de iniţiativă legislativă, propunând legi în interesul obştesc al statului, fără a se preciza şi înţelesul concret al sintagmei de „interes obştesc”. Tot regele avea în competenţă sancţionarea şi promulgarea legilor cu precizarea că în lumina art. 31 din Constituţie putea refuza sancţiunea.

Sa ne mai miram de rezultatele obtinute?
De usurinta cu care adeptii legiunii au reusit sa ‘suceasca’ chiar si mintile luminate ale unor Mircea Eliade, Petre Tutea si Bartolomeu Anania?
De relativul ‘entuziasm’ cu care o parte destul de mare din populatia romaneasca a intampinat comunismul exportat de sovietici?

Si uite-asa ne-am trezit in 1991 cu o constitutie care prevedea ca rolul presedintelui sa fie acela de mediator “între puterile statului, precum și între stat și societate” Cu alte cuvinte prima constitutie postcomunista a Romaniei scotea statul in afara societatii si il vedea pe presedintele tarii ca tronand undeva deasupra amandorura… Inca nu s-a schimbat nimic in domeniul asta…
Aceiasi constitutie prevedea, si acest aspect este inca valabil, capacitatea guvernului de a legifera in mod direct. Prin ordonante de urgenta, prin asumarea raspunderii…

Sa admitem ca primul rege, Carol I, a avut nevoie de acea pervertire a democratiei pentru ca organismul politic romanesc nu avusese timp sa ajunga la maturitate.

OK, au trecut 150 de ani de atunci… Ne vine si noua mintea la cap?

Eminescu ne-a explicat foarte clar cum e cu ‘patura suprapusa’.
‘Daca cei ca caror menire este sa asigure buna functionare a societatii nu isi fac datoria, intreaga societate va avea de suferit. Inclusiv cei responsabili de aceasta situatie’.
Carol al II-lea ne-a demonstrat ca intotdeauna atunci cand responsabilii politici ‘dorm in cizme’ se gaseste cate un oportunist care sa ‘dea cu mucii-n fasole’.

Repet intrebarea. Cu diacritice.

Ne vine și nouă, odată, mintea la cap?

Actualele contorsiuni din viata politica romaneasca par a fi desprinse dintr-o culegere de proverbe.

La loc de cinste fiind, bineinteles, cel din titlu!

Numai ca proverbul asta, cel putin pentru mine, este mai degraba o invitatie la meditatie decat un indemn.

‘Cat de important trebuie sa fie pentru tine sa treci puntea aia daca accepti perspectiva de a ramane, odata ajuns dincolo, brat la brat cu Uciga-l Toaca? Ca doar nu-ti inchipui ca dupa ce te va fi trecut puntea iti va spune “pa si-un praz verde”…’

Capitalismul nu are nici o legatura cu goana dupa profit…
Capitalismul este un sistem economic care se bazeaza pe incredere si respect reciproc intre partile contractuale iar goana dupa profit este o aberatie aparuta atunci cand prea multi dintre cei aflati in piata isi pierd busola.
In capitalismul autentic profitul este unul dintre indicatorii ca o ‘intreprindere’ se afla pe drumul cel bun.
In cazul ‘goanei dupa profit’, acesta devine unicul tel urmarit de ‘alergatori’.
Diferenta dintre cele doua situatii este data de atitudinea dominanta in piata, la un moment dat.
Sa nu cumva sa le confundam intre ele. Asemanarea este doar iluzorie.
In cazul unui organism biologic, placerea resimtita de acesta este un semnal ca lucrurile sunt pe calea cea buna.
Hrana este cea potrivita, temperatura ambianta este buna, tocmai si-a potolit setea… Orgasmul, placerea suprema, este ‘rasplata’ pentru perpetuarea speciei…
Pe de alta parte, indivizii care ‘vaneaza’ placerea cu orice pret incep sa experimenteze consecinte neplacute. Obezitate, cheltuieli exagerate la bordel, par in palma, consum de droguri…

“La botezul oricarui copil ortodox exista un anume moment solemn, cand parintii si nasii copilului se intorc cu spatele spre altar, iar preotul ii intreaba de trei ori:
– V-ati lepadat de Satana?
Si tot de trei ori, parintii si nasii raspund:
– Ne-am lepadat de Satana.
Dar la botezul acelui copil. botez ce a avut loc la Manastirea Sinaia si la care a participat, pe langa familiile copilului si ale nasilor, cam toata conducerea PNL, cand preotul a intrebat a treia oara:
– V-ati lepadat de Satana?
Din grupul liberal s-a auzit o voce:
– Am incercat la referendum, parinte, dar nu am reusit.
Momentul de ras care a urmat a detensionat intreaga atmosfera solemna instaurata de oficierea ritualului. Insusi inaltul prelat s-a intors cu spatele catre noi si i-am observat umerii zgaltaiti de spasmele rasului ce nu a mai putut fi stapanit.
Si de atunci, de cate ori particip la vreun botez, cand aud intrebarea ‘v-ati lepadat de Satana?’ m-a umfla rasul.
Dar si tristetea, amintindu-mi de … “Satana, cel ce pe toata lumea o inseala.” (Apocalipsa, 12/9)”

Dan Radu Rusanu,
Mai sunt judecatori la Berlin,
2017, Editura Rao, Bucuresti.

In realitate, Satana este doar un prilej, nimic altceva decat o ‘oportunitate’!
Tot ce face el este sa puna la cale ‘contextul’ in care noi ne inselam de zor unii pe altii…

Cateodata, Aghiuta se intrece pe el insusi si ne arata unde am gresit:

“Mai mult, corupţia dintr-o ţară ţine atât de stat, cât şi de mediul privat, a spus Băsescu, explicând că un funcţionar nu poate fi corupt dacă nu există cineva care să dea mită, la fel cum un minister nu poate plăti cu 50% mai mult pentru un contract dacă nu există un consultant care să facă o expertiză în acest sens.
“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată”, a susţinut preşedintele Băsescu. El a subliniat că asumarea responsabilităţii trebuie făcută de ambele părţi.
Ca o soluţie la lipsa competivităţii din mediul administrativ, şeful statului a spus că până când nu vot fi instaurate criterii de carieră, el precizând că un preşedinte poate să ceară, dar că important este ce decid partidele, care nu pot renunţa la numirile pe criterii politice.

Si nici macar nu conteaza daca ‘atentionarea’ reprezinta un fel de spovedanie sau este facuta in bataie de joc…

Singurul lucru cu adevarat important pentru cei care se afla in aceasta situatie – simplu botez sau nevoia de a intoarce o tara intreaga catre ‘adevarata fata a lucrurilor’, este ca acestia sa inteleaga ‘logosul’ momentului, chiar daca celui care ‘tine slujba’ i se ‘zgaltaie umerii de ras’.

Altfel… dupa cum bine a observat si Radu Rusanu, ‘mai sunt judecatori’… la Berlin!

Iar pana acolo te mananca ‘sfintii’.

”Astăzi avem peste 4,4 milioane de cetăţeni români în aceste comunităţi (din diaspora – n.r.) şi anul trecut pentru prima dată, conform statisticilor Eurostat, s-au născut mai mulţi copii în diaspora decât în România. Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România – ţara de origine, care este echilibrul exact între dorinţa normală de perfecţionare, de continuare a unei cariere atât în România cât şi în celelalte state membre ale Uniunii Europene”, a declarat ministrul pentru Românii de Pretutindeni, Andreea Păstîrnac.

Dupa o singura zi au inceput sa curga contestantiile.

Foarte multe canale media au cerut lamuriri de la Eurostat. Acesta a raspuns ca statisticile pe 2016 nu au fost centralizate inca si ca cele mai noi de care dispune sunt cele din 2015.
Altii s-au apucat sa cotrobaie ei prin internet.

Eurostat publica aici date privind nascutii vii in strainatate, unde in dreptul Romaniei apar 281.000 de nou-nascuti. Asta in timp ce datele INS confirma ca in tara, in 2016 s-au nascut 189.783 de romani. Numai ca cei 281.000 de nou- nascuti romani in strainatate reprezinta un stoc (mai exact numarul de nou nascutii vii dintr-o mama avand cetatenia romana de-a lungul unei perioade mai lungi) si nu nou-nascutii din 2016, cum eronat a “citit” ministrul aceste date.

Linkul invocat de Hotnews deschide tabelul de mai jos,

800px-foreign-born_population_by_country_of_birth2c_1_january_2015_28c2b929_yb16

sub titlul “File:Foreign-born population by country of birth, 1 January 2015 (¹) YB16.png
Mai pe romaneste, “Populația cetățenilor născuți în străinătate în funcție de țara de origine, 1 ianuarie 2015 (1)

Recunosc ca si mie mi-a luat cam mult pana am inteles despre ce e vorba aici, cu toate ca stiu ceva engleza. Si oarecare statistica – sunt inginer, ce dracu!

M-au salvat belgienii… cum e foarte greu de crezut ca 16% dintre belgieni au ales sa-si nasca copiii in afara tarii lor rezulta ca avem de a face cu o cu totul si cu totul alta chestie.
Pe romaneste se intelege un pic mai bine, cu toate ca si aici e cam neclar.
Numerele din tabel se refera la locuitorii tarii respective care s-au nascut in afara tarii despre care este vorba. In alt stat membru UE, cifre absolute si procentaj din populatia tarii (coloanele 3 si 4), sau in afara Comunitatii Europene (coloanele 5 si 6).

Nici o legatura cu copii nascuti de mame romance aflate peste granita….

Sa trecem peste, revenind la afirmatiile doamnei Pastarnac.

Si daca are dreptate?
OK, o fi citat niste cifre pe care nu ar fi trebuit sa le stie inca – de unde si dezmintirea ‘oblica’ data de Eurostat.
Pe care le-o fi citit precum cei de la Hotnews si n-o fi inteles mare lucru (“Potrivit Eurostat în anul 2015 s-au născut 197491 de copii vii în România, adică o rată a natalității de 10 la 1000. Un astfel de număr de noi născuți raportat la 4,4 milioane ar reprezenta o rată de aproape 45 la 1000, ceea ce ar plasa Diaspora românească alături de țări ca Niger sau Mali, cu cea mai mare natalitate din lume.“)

Dar daca a inteles, totusi, esentialul?
Si anume ca diaspora romaneasca a avut o rata a natalitatii mai mare in 2016 decat populatia ramasa in tara?

Pe romaneste, nu cumva romanii plecati peste hotare au facut, proportional si nu neaparat in cifre absolute, mai multi copii decat cei ramasi acasa?

Pentru a putea trage niste concluzii cu adevarat relevante ar trebui sa avem date mult mai clare decat am fost in stare sa ‘minez’ eu.
La o prima evaluare nici nu ar fi de necrezut, pana la urma transa de varsta a celor plecati la munca este cea potrivita atat pentru a incepe o noua viata cat si pentru a da nastere uneia noi…

Si tocmai aici se ascunde ‘capcaunul’.

Daca afirmatiile doamnei Pastarnac, indiferent de cat de stangace, sunt adevarate, atunci situatia e ‘albastra’. Ar insemna ca cei plecati afara au mai multa incredere in viitor decat cei ramasi acasa.

S-or mai intoarce vreodata?

Dupa vehementa cu care s-au manifestat cand a fost vorba de alegerile prezidentiale s-ar spune ca da. Dupa cati bani au trimis in tara… inca le pasa de ceea ce se intampla aici.

In principiu, ar fi trei lucruri care sa indemne la eventuala intoarcere.

Perspectiva iesirii la pensie, pierderea locului de munca/imbolnavirea unuia dintre membrii familiei, dorinta de a oferi copiilor posibilitatea de a-si pastra limba natala si traditiile.

Luand in calcul starea actuala a Romaniei, cati dintre noi – cei care traim aici, ne-am intoarce intr-una dintre cele trei situatii?

Asta sa fie motivul pentru care problema a fost ridicata in cadrul unei “dezbateri privind politicile pentru tineret“?
Si-au dat seama, macar unii dintre ei, ca daca o mai tinem mult asa, in curand majoritatea romanilor vor fi prea batrani, sau prea descurajati, sa mai stinga macar lumina?

 

“Saracia noastra ne omoara,
De atîta mars ne doare splina,
Cine iese ultimul din tara
E rugat sa stinga si lumina.

Noi mereu le-am suportat pe toate,
Duca-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plina libertate,
Cea mai mare sa devina ura?”

Adrian Paunescu,
Cine iese ultimul din tara?

 

%d bloggers like this: