Archives for category: alegerile pe care le facem

sondaj

Care a fost primul gând  care v-a trecut prin minte după ce ați terminat de  citit textul de mai sus?

Este vorba despre homosexuali?

Este vorba despre ‘homofobi’?

Este vorba despre o manipulare de-a dreptul genială!

Ce-o mai fi vrând și ăsta cu sondajul lui?!?

Loc de dat cu părerea proprie: ….

PS. Am pus homofobi in ‘scare-marks’ pentru ca termenul este impropriu.
Homofobia este, precum triscaidecafobia, o tulburare pshică. O anomalie.
Ura/disprețul față de homosexuali este altceva.
Cu toate că amândouă sunt puse, la gramadă, sub aceiași pălărie.

Advertisements

Primul lucru pe care îl facem atunci când devenim conștienți este să observăm cât de diferiți suntem, fiecare dintre noi, de toți cei care ne înconjoară.

A doua fază este cea a judecăților de valoare.
‘Sunt mai bun/prost (din diverse puncte de vedere) decât cei din jurul meu’.

Apoi urmează înțelegerea.
‘Indiferent de cât de bun mă cred, niciodată nu voi putea face față de unul singur tuturor problemelor cu care mă voi confrunta’.

Această înțelegere poate fi o binecuvântare sau un blestem.
Totul depinde de modul în care am trecut de cea de a doua fază.
Aici s-au întâmplat două lucruri. Simultan și în strânsă interdependență. Ne-am făcut o părere despre noi înșine și ne-am cam găsit locul în societate. Nici unul dintre ele nu este bătut în cuie pentru totdeauna dar punctul de plecare își va păstra o foarte puternică influență pentru foarte mult timp.

Tot acum ne-am încropit și o oarecare părere despre ceilalți. Despre ceea ce se numește alteritate. Tocmai această părere ne va influența hotărâtor destinul.

A venit momentul să precizez că niciuna dintre aceste faze nu se termină niciodată cu adevărat. Cât suntem vii, bineînțeles.

Conștiința se largește/adâncește tot timpul, părerile pe care le avem despre noi și lume evoluează continuu iar înțelegerea noastră despre ce se întâmplă în jur/cu noi este în perpetuă transformare.

Fiecare dintre aceste trei faze fiind sub o dublă determinare. Individuală și socială.
Fiecare dintre noi are particularitățile sale iar fiecare grup social din care s-a întâmplat să facem parte are caracteristicile sale. Culturale și nu numai.
Ei bine, prima și cea de a treia etapă sunt influențate mai puternic de dimensiunea individuală a fenomenului în timp ce a doua are o componentă socială puțin mai importantă față de primele două.

Acum, după această extrem de sumară trecere în revistă, să vedem cum e cu disprețul.
Ne-am făcut o părere, despre noi și ceilalți, influențați fiind de părerile celorlalți despre noi.
Ne-am găsit locul în societate. Definit, în foarte mare parte, tot ca urmare a recțiilor celorlalți la prezența și acțiunile noastre.
Toată această experiență de viață a produs și o mare cantitate de emoție.
Cei mai mulți dintre noi, ‘normalii’, avem o părere amestecată. Atât despre noi înșine și despre grupul din care facem parte cât și despre celelalte grupuri cu care am venit vreodată în contact. Direct sau indirect.
Ni se pare că fiecare dintre noi avem calități și defecte. Iar cei mai mulți dintre noi cred, despre ei înșiși, că sunt mai degrabă buni decât răi. Tot așa, avem o părere relativ bună despre grupul din care facem parte și una din ce în ce mai proastă despre fiecare dintre celelalte. Cu cât un grup este mai departe, cultural vorbind, față de grupul în care ne simțim bine, cu atât mai proastă va tinde să fie părerea noastră despre acel grup.

Suficient de proastă pentru a-i disprețui pe membrii acelui grup? Individual și colectiv?

Totul depinde de istoria interacțiunilor pe care le-am avut cu membrii respectivelor grupuri ȘI de rezultatul la care am ajuns în cea de a treia fază de dezvoltare a conștiinței.

Problema este că, indiferent de modul în care s-a instalat, disprețul devine foarte repede reciproc și distructiv.

Calitatea colaborării dintre doi oameni/două grupuri depinde în mod esențial de părerea pe care o au fiecare dintre cele două părți despre cealaltă.
Atunci când ești tratat cu dispreț, vei avea tendința să disprețuiești la rândul tău. Indiferent de câtă nevoie ai de celălalt.

Toate religiile care au supraviețuit promovează iubirea dintre membrii congregațiilor respective. Ba chiar, unele dintre ele, și respectul reciproc dintre congregații.

Oameni fiind, mulți dintre noi spun una și fac alta.

Cad în păcatul disprețului. Uită tocmai învățătura care asigurat supraviețuirea societăților în care s-au născut și în care s-au dezvoltat.

În care au învățat să disprețuiască?
În care au fost învățați să disprețuiască?
Tocmai de către o parte dintre cei despre care se presupune că ar fi trebuit să știe că disprețul este sinucigaș?

Anumiți activiști politici și-au adus aminte că „dacă nu votezi, nu exiști”.

Ceea ce este perfect adevărat.
Pentru alegerile ‘normale’!
Locale, legislative, prezidențiale, pentru Parlamentul European….
In situația de mai sus, orice absență este un vot în alb dat întregii clase politice.

„Dați-i înainte că pe mine chiar nu mă interesează ce faceți voi acolo. Și voi accepta, cu ochii închiși, orice vă trece vouă prin cap.”

La referendum, la orice referendum, chestia e un pic diferită.
Din cauza pragului. Daca nu vin suficient de mulți oameni la vot, rezultă că subiectul nu este suficient de interesant pentru cetățeni așa că lucrurile vor fi lăsate așa cum erau și pănă atunci.
Cu alte cuvinte, la cele mai multe dintre referendumuri, absența echivalează cu un vot negativ.

„Nu mi-ați stârnit interesul. Ați ridicat o flamură mincinoasă!”

La referendumul ăsta, în mod special, absența devine o necesitate.
De data asta, însuși actul de a vota – indiferent cum, denotă că respectivul cetățean a acceptat deja principiul că drepturile omului pot fi reduse prin vot.

Referendumul acesta reprezintă, pur și simplu, o întoarcere în timp.

Cineva spunea că drepturile omului nu se votează iar altcineva îi replica că toate drepturile au fost înființate prin vot.
Amândoi au dreptate. Drepturile omului au fost, peste tot, confirmate prin vot. Al cetațenilor, al parlamentarilor… nici nu contează. Confirmarea drepturilor a fost, într-adevăr, un demers politic și democratic.

A le restrânge, chiar dacă tot prin vot, este extrem de periculos.

După îngustarea definiției cu privire la familie vor urma dreptul de a face avort, de a da divorț, de a  ‘glumi cu cele sfinte’, egalitatea femeii cu bărbatul, dreptul la vot al femeilor … iar lista poate fi prelungită până la infinit.

Educația pe care am primit-o, adică toată istoria pe care am citit-o până acum, mă obligă să stau acasă. Și să sper că mai puțin de o treime din electorat va considera că este normal să se bage în viețile concetățenilor lor.
Folosind cabina de vot pe post de scurtătură.

Pentru varii și foarte numeroase motive, o parte dintre noi se pregatește de referendum.

N-am de gând să fac un proces de intenție. E mult mai greu să înțelegi ce se întâmplă în capetele unor oameni decât să estimezi posibilele efecte ale faptelor acestora. Care sunt, până la urmă, consecințe directe ale convingerilor respectivilor.

Obiectul referendumului este precizarea conceptului de familie.
Se pare că viața a luat-o înaintea limbajului iar înțelesul atribuit acestui cuvânt de către o parte dintre noi a devenit mai larg decât sunt dispuși să accepte o altă parte dintre contemporanii noștri.
După referendum vom ști precis câți dintre noi vor fi considerat subiectul suficient de important pentru a ieși la vot, câți dintre noi sunt atât de deranjați de lărgirea conceptului încât să dorească limitarea sa prin mijloace constituționale și …

Și vom mai afla ceva.
Câți dintre noi s-au lăsat duși de val suficient de departe de mal încât au fost prinși de curentul de fund. Fără nici un joc de cuvinte. Curentul de fund este ceva real. Dacă nu ești atent te trage în larg, te obosește și…

Referendumul este un instrument cât se poate de democratic. Cu ajutorul său pot fi evaluate destul de precis atât opinia populației cu privire la un anumit subiect cât și gradul de interes al oamenilor cu privire la subiectul respectiv
Democrația, la rândul ei, este una dintre metodele prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor.

Cealaltă metodă prin care grupurile de oameni iau decizii cu privire la soarta lor fiind autoritarismul. De orice nuanță.
Acesta presupune ca un număr suficient de mare dintre membrii grupului să se constituie – implicit sau explicit, în supuși. Dictatori potențiali se găsesc pe toate drumurile.
Așa că de fiecare dată când vor fi suficient de mulți oameni dispuși la ascultare se va găsi câte un dictator care să pună șaua pe spinările lor.
Cu condiția ca cei care înțeleg ce se întâmplă să doarmă pe ei. De lene sau din oricare alt motiv.

La rândul ei, democrația presupune și ea ceva.
Convingerea, implicită sau explicită, a suficient de multora dintre membrii grupului, că oamenii – toți, sunt egali în drepturi. ȘI onești.
Egalitatea fără onestitate nu face doi bani. Degeaba ne considerăm egali în drepturi dacă legea de bază care guvernează interacțiunea dintre noi este ‘legea junglei’. Dacă suntem dispusi să acceptăm ca cel mai ‘puternic’ să ia ‘tot’. Dacă nu suntem conștienți cu adevărat că nici unul dintre noi nu s-ar putea ‘descurca’ de unul singur.
Care e ăla care ar putea supraviețui pe o insulă pustie mai mult de două săptămâni? Chiar dacă ar avea la dispoziție toată tehnologia din ziua de azi… Știe vre-unul dintre noi să o folosească pe toată… Și ce-ar face la bătrânețe? Sau dacă și-ar rupe un deget? Un picior?

La asta se referă onestitatea despre care vorbeam mai devreme. La puterea de a recunoaște, fiecare atunci când se uită în oglinda sufletului său, că nici unul dintre noi nu este de neînlocuit. Că nici unul dintre noi nu poate face singur nimic. Că nici unul dintre noi nu le știe pe toate.
Că de fiecare dată când vre-unul dintre noi s-a dat rotund – și ceilalți au fost suficient de ‘leneși’ încât să nu reacționeze, lucrurile au degenerat.
Au trecut mai puțin de 30 de ani de când abia am scăpat de dictatură, nu avem voie să uităm chestiile astea.

Onestitatea despre care vorbeam mai devreme a  produs – prin ‘operaționalizare’, ‘drepturile omului’.
Convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi se manifestă din punct de vedere practic prin câteva ‘drepturi’. Dreptul fiecăruia dintre noi de a trăi, de a dispune de proprietatea proprie, de a-și exprima liber opinia – inclusiv prin vot.

Ei bine, „convingerea populară că oamenii sunt egali în drepturi” a evoluat în timp.

La început erau ‘egali între ei’ doar boierii. Adică proprietarii de pământ.
Apoi egalitatea a fost extinsă asupra tuturor bărbaților peste o anumită vârstă.
Mai târziu a fost lărgită ca să încapă și femeile. Ba chiar și cei din ‘alte nații’.

Iar fiecare dintre aceste ‘extinderi’ ale egalității au fost confirmate, democratic, prin vot.
Indiferent că a fost vorba despre referendum sau alegeri obișnuite, fiecare dintre aceste drepturi a apărut, și apoi confirmat, ca urmare a unui proces democratic.

Exact aceasta este capcana care se cască, cât se poate de larg și de adânc, în spatele referendului pentru precizarea noțiunii de familie.

Limitele reduc libertatea. Adică drepturile pe care le avem fiecare dintre noi.
Și e normal să fie așa. Fiecare dintre noi avem dreptul la viață dar eu nu am dreptul de a trăi furând ficatul altcuiva. Fiecare dintre noi avem dreptul la exprimarea opiniei proprii dar nu avem dreptul de a jigni în stânga și în dreapta. Chiar și dreptul de proprietate – fundamental pentru unii dintre noi, are anumite limite. De bun simț de alfel. Trebuie să permitem accesul pompierilor pe proprietatea noastră atunci când aceștia vin să stingă casa vecinului… de exemplu…

Orice definiție este, prin definiție, o limitare. Cu cât mai strictă, cu atât mai limitativă.
Limitarea conceptului de ‘familie’ la ‘uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie’ introduce doua distorsiuni în evoluția lucrurilor.
Restabilește o ierarhie între soți – bărbatul este menționat primul, și frustrează pe toți ceilalți care se consideră a fi parte dintr-o familie. Membrii familiilor monoparentale ar fi doar primul exemplu care imi vine in minte. Și ce se întâmplă cu soțul supraviețuitor, mai ales în lipsa copiilor? Mai face acesta parte din familia socrilor săi?
M-am întins prea departe? Nu despre genul ăsta de famile este vorba?
Din păcate, asta este problema cu limitele… încurcă foarte mult și, tocmai de aceea, trebuie ridicate foarte repede atunci când ne dăm seama că deranjează bunul mers al societății.

Uite și una dintre limitele procesului democratic. Nu este perfect.
Istoria a demonstrat că unele dintre deciziile adoptate într-un mod considerat a fi fost democratic nu au fost deloc adecvate.
Cel mai bun exemplu ar fi procesul electoral prin care poporul german i-a oferit lui Hitler o majoritate, cei drept relativă, în Reichstag.
Cu toate că acesta declarase foarte clar ca avea intenția de a restrânge dramatic o serie de drepturi ale unor categorii largi de oameni.

Tocmai de aceea se spune că „drepturile nu se votează”.
Ele doar au fost certificate, odată pentru totdeauna, prin vot.
A accepta principiul că un drept poate fi restrâns prin vot denaturează însuși conceptul de democrație.
Introduce, pe ușa din dos, conceptul că un grup de oameni – majoritatea, poate reduce drepturile altui grup de oameni – aflat, la un moment dat, în minoritate.

Cum ar fi, de exemplu, ca bătrânii să stabilească, prin vot democratic, că dreptul lor la viață este mai important decât dreptul copiilor la educație?
Nu explicit… doar prin intermediul cifrelor. Stabilind că bugetul asigurărilor de sănătate trebuie să fie de două ori mai mare decât cel al educației? Nu știu dacă nu cumva ăsta este deja raportul între cele două bugete dar sunt sigur că ați înțeles ce vreau să spun.

Sau cum ar fi ca cei care au absolvit 8 clase – o largă majoritate, să restrângă – tot ca urmare a unui proces democratic, dreptul la vot al celor considerați a fi ‘prea proști ca să voteze’?

 

Doar pentru că așa sună o „vorbă din bătrâni”?

Religia, fiecare dintre ele și toate împreună, poate fi definită în multe feluri.
Iată două variante. Atât de diferite încât par a nu avea mare lucru în comun.

Un set de credințe, promovat de elită și acceptat de mase, care oferă maselor de credincioși un oarecare confort spiritual și elitei posibilitatea de a duce masele acolo unde vor ele.

Acolo unde vor elitele, bineînțeles….

Sau

‘Religia este ceva care oferă oamenilor capacitatea de a face, împreună, lucruri imposibil de făcut de unul singur’.

David Sloan Wilson, Darwin’s Cathedral, 2002

Dacă ne îndepărtăm un pic – cu ochii minții, distanța dintre cele doua definiții e doar în capul nostru. Amândouă sunt la fel de valabile, în același timp.
Singurul lucru care contează cu adevărat este direcția în care încearcă elitele să îndrepte masele… sau, în termenii celei de a doua definiții, ce se apucă oamenii să facă împreună.

NB, elitele sunt trecătoare – chiar dacă niciodată n-au fost conștiente de chestia asta, iar însăși supraviețuirea oamenilor este influențată decisiv de ceea ce fac. Sau îngăduie să fie făcut.

Hai să discutăm și ceva practic.
„Împreună” are și o dimensiune temporală.
Ar fi de-a dreptul imposibil să ne descurcăm în prezent fără să folosim moștenirea primită de la predecesorii noștri. Și nu mă refer doar la cea materială… Cum ar fi dacă ar trebui să reinventăm, fiecare generație, roata? Sau apa caldă?

Le avem deja?
Și le prețuim atât de mult încât au devenit banale? Pentru unii dintre noi….

Se pare că la fel de banale au devenit, printre altele, Cazinoul din Constanța

34892404534_528a681928_o

și Cetatea Brașovului.
Pentru cei care nu sunt la curent, Cetatea Brașovului este închisă de vreo trei ani.

DSC_2870

Iar cei care au mai intrat susțin că cetatea e în mare suferință.

Până acum a fost vorba despre ‘moștenirea materială’.
„3.892 de şcoli şi grădiniţe NU au autorizaţie privind securitatea la incendiu” și „la nivel naţional, aproximativ 4.000 de unităţi de învăţământ nu au avize sanitare, ceea ce „înseamnă că sute de mii de elevi vor începe anul şcolar într-o clădire fără apă curentă sau potabilă, fără toalete – aproximativ 2.300 de şcoli au toalete în curte -, cu risc crescut la cutremure, cu mobilier vechi sau neadecvat actului de studiu sau chiar fără gard”

Ca să nu fie discriminare… dacă tot ne batem joc de moștenirea materială… cine s-o mai prețuiască pe cea spirituală?
Cine să-și mai aducă aminte de conceptul că noua generație trebuie pregătită pentru a prelua ștafeta? Dacă vrem măcar ca lucrurile să rămână la același nivel…

Pe de altă parte, BOR se pregătește ca pe 27 Noiembrie să sfințească Catedrala Mântuirii Neamului.
Foarte bine. În sfârșit, un proiect național dus la bun sfârșit. Ar trebui să ne mândrim cu chestia asta.
Pai da, numai că BOR – beneficiarul direct, a pus jos doar 20% din cele 102 milioane de euro cheltuite până acum pe acest proiect. Restul au venit din bugete publice. Al statului, al Bucureștiului, al sectorului 1. Și mai urmează… încă cel puțin 24 de milioane, tot de euro. Tot din bugetul public.
Adică exact din bugetul ala care ar fi trebuit să aibe grijă de ‘moștenirea materială și spirituală a țării’. De monumentele care stau să cadă și de copiii care învață în condiții insalubre.

Și uite-așa, circular, ne întoarcem la ce spuneau bătrânii…
„Să stam strâmb ca să judecăm drept!”

Adică ‘Dacă vrem să înțelegem ce e în capul unora, trebuie să ne punem în poziția lor.’
Chiar dacă e strâmbă!
Ne-ndreptăm noi după aia. Dac-om mai fi în stare, bineînțeles…

Dar, până la urmă, chiar ne interesează ce e în capul lor?
Care sunt motivele care îi mână?

Sau ne dăm odată seama că am ajuns deja pe căstăi? Adică în bălării?

Și ne apucăm, cu toții – adică „împreună”, să readucem căruța pe drumul ei firesc?

Un bunicuț simpatic care participă, din când în când, la proteste antiguvernamentale.

Ce-l face deosebit?

Doctoratul obținut în Franța, cu vreo 70 de ani în urmă?
Calitatea de membru al Partidului Comunist Francez, din aceiași perioadă?
Întoarcerea în Romania deja comunistă?
Colaborarea cu regimul? Unii susțin chiar că Șora ar fi fost, la un moment dat, mâna dreapta a Anei Pauker…
Prezenta în primul guvern Roman? De unde și-a dat demisia în semn de protest împotriva folosirea minerilor pentru curățirea Pieței Universității?
Calitatea de membru al Academiei Române? Cu cât prestigiu o mai avea aceasta, după ce a primit în rândurile ei pe vestita savantă de renume mondial…

Sau faptul ca Șora, și alții ca el, sunt dovada vie a evidenței că te poți vindeca de comunism?

Iar asta îi lasă fără nici un fel de scuză pe cei care….

M-a mâncat undeva și m-am uitat vreo cinci minute la un ‘telejurnal’.

Se uita taică-miu la Antena 3 și, stând de vorbă cu el, mi-am aruncat și eu ochii pe ecran.
Cu ocazia asta mi-am dat seama de ce o întreagă echipă de șoc de la Romprest mătura azi dimineață, cu foarte mare ‘aplecare’, prin spatele Universității.

La Sala Palatului era mare congres extraordinar. Unde urma să vină și doamna primar general…

Ei bine, imaginea din cauza căreia m-am hotărît să investesc cinci minute din viața mea în ‘știrile Antena 3’ a fost aceea a unei doamne destul de respectabile ca vârstă – undeva peste 55 de ani, și care, după cum arăta, nu prea se potrivește cu idea de protest spontan împotriva guvernului. Ca să nu vină cu mâna goală, adusese cu dânsa, și o ținea hotărâtă deasupra capului, o hârtie pe care era, scris de mână, textul din titlu.
Dacă hârtia aia ar fi fost printată, sau măcar daca ar fi fost ‘montată’ pe ceva pregătit din vreme, mai că m-aș fi gândit la ‘Soros’. Așa, mâzgâlită rapid cu pixul…
Am continuat să mă uit, sperând în orb că voi înțelege ce a făcut-o pe gospodina cu pricina să ia parte la un ‘protest neautorizat’ tocmai împotriva celor care abia i-au mărit pensia.

Speranța a fost deșartă.
Atenția mi-a fost deturnată de mesajele care defilau obsedant pe ‘burtieră’.

„BREAKING NEWS”
„DRAGNEA ANUNȚ BOMBĂ DESPRE SERVICIILE SECRETE”
„RĂSTURNARE DE SITUAȚIE ÎN LUPTA DIN PSD”
„MANEVRE ASCUNSE, ULTIMELE NEGOCIERI”

Asta în timp ce imaginile, unele dintre ele foarte atrăgătoare din punct de vedere grafic, nu spun, de fapt, nimic iar pe canalul audio vine un șir cuvinte aranjate într-o limbă de lemn și care mai mult ascund decât comunică.

În mai puțin de două minute am început să mă simt frustrat. Inițial nu am înțeles de la ce mi se trăgea. Apoi frustrarea a crescut exponențial.

Cu vreo câțiva ani în urmă m-am întors pe băncile școlii și ‘am făcut sociologia’.
Una dintre materii trata modul în care trebuie construită o campanie de promovare a unui produs. Cum să stârnești interesul potențialilor ‘consumatori’, cum să-i faci sa-și dorească respectivul produs, cum să crești ‘tensiunea așteptării’ și alte asemenea ‘amănunte tehnice’.
Ei bine, am recunoscut toate aceste ‘trucuri’ în modul în care sunt structurate emisiunile de știri. Și nu doar cele de la Antena 3.

Și care e problema? Televiziunile trăiesc din reclamă, așa că au nevoie de cât mai multă audiență, audiență pe care o fidelizează și ei așa cum o fac toți ceilalți operatori economici…
Cu alte cuvinte, televiziunile de știri transformă informația într-un produs oferit pentru consum. Și nișat pe diferite sectoare de piață.

O fi bine?

Vă place situația în care suntem?

Fără să vrea, cei care ‘operaționalizează’ aceste televiziuni de știri au contribuit la această stare de lucruri?

Pentru simplul fapt că marea majoritate a cetățenilor – adică cei care decid prin vot soarta noastră, a tuturor, nu știu să filtreze aceste ‘știri’?

Pur și simplu, aceștia nici măcar nu au habar despre ce li se întâmplă.
Tot ce simt ei este frustrarea care incepe se acumuleze din momentul cand citesc, pe burtieră, despre ‘marea revelație’ care ‘sta sa urmeze’ și care se accentueaza atunci cand revelația mult promisă se dovedește a fi un mare fâs.

Și uite-așa, din patru-n patru ani, cetățeanul turmentat – fără ghilimele, se prezintă la vot într-o stare de agitație frustrată și cunoscând doar felia de realitate pe care a primit-o, sub formă de „produs”, de la televiziunea de știri la care se întâmplă să se uite.

Indiferent care o fi aceasta.

Acum înțelegeți de ce m-a impresionat mesajul pe care încearcă ‘gospodina’ să ni-l trimită?

Să vă readuc aminte că în limbile slavice „gospodină” înseamnă „doamnă”?

„Doamnă”, nu ‘tovarășă’!

Ieri, intr-un context, a venit vorba despre ‘inteligenta laterala‘.
Contextul a ‘facut’ in asa fel incat discutia nu s-a referit la continutul notiunii ci la mecanismele prin care fiecare dintre noi pierdem din capacitatea de a gandi lateral pe masura ce suntem ‘imersati’ (mai mult sau mai putin fortat) intr-o anumita cultura/civilizatie. Adica pe masura ce suntem ‘educati’/socializati.
Recapituland schimbul de idei – am acest prost obicei, mi-am dat seama ca asupra gandirii noastre mai actioneaza cel putin inca un set de limitari. Introdus de scopul pe care il avem atunci cand ‘flexam’ creierul.
Gandim intr-un anume fel atunci cand incercam sa intelegem ceva si destul de altfel atunci cand scopul nostru este sa obtinem ceva palpabil dintr-o anumita situatie data.

Intamplarea a facut ca azi dimineata sa dau peste un interesant articol scris de Vlad Petreanu. Stiu, nu exista coincidente, legaturile dintre diversele evenimente apar doar in mintile noastre.
Cu conditia sa avem suficiente informatii despre fiecare dintre evenimentele intre care sesizam/insailam legaturi….

prezenta la vot

http://www.petreanu.ro, Data viitoare, voteaza!

Articolul, foarte bine argumentat, demonstreaza “că atunci când nu votezi nu înseamnă că nu-ți exprimi nici o opțiune, ci că, dimpotrivă, dai mai multă greutate partidului care ia cele mai multe voturi. Nu votezi în semn de protest, ca să te excluzi din sistem? Bravo, sistemul își freacă mâinile de bucurie că încă n-ai priceput cum stă de fapt treaba.

Cu discutia despre inteligenta laterala inca proaspata in minte – repet, coincidentele exista doar in masura in care ne gandim la ele, pe baza informatiilor care ne ajung la cunostinta si in functie de interesele pe care le avem in momentul respectiv, m-am intrebat imediat ‘si, de fapt, cum sta treaba?’

Depinde…

Evident, de ce vrea fiecare dintre noi.
Sa castige alegerile?
Sa traiasca ‘mai bine’?
Sa inteleaga ce se intampla in jurul lui?

Iar fiecare dintre variantele de mai sus are subvariantele ei…

Ce sunt dispus sa fac pentru a castiga alegerile? Cat de ‘disperat’ sunt – adica ce consecinte pot decurge, pentru mine personal si/sau pentru grupul de interese din care fac parte, din rezultatul acestor alegeri? Ce conscinte sunt dispus sa accept, mai ales pentru ceilalti, ca urmare a deciziilor pe care urmeaza sa le iau eu – inainte si dupa alegeri? Ce inseamna si cat conteaza pentru mine caracterul democratic al procesului electoral? Ce inseamna democratia?

Cine sa traiasca mai bine? Eu si da-i dracului pe ceilalti? Eu impreuna cu ceilalti? Care, si cati, dintre ceilalti? Cat ma astept sa dureze aceasta ‘bunastare’?

Si la ce-o sa-mi foloseasca intelegerea asta? O sa mai scriu inca o postare pe blog? O sa aplic ce am inteles pentru a-mi creste sansele de castig? Electoral? Pecuniar? Una o conditioneza pe cealalta?  De alta natura?

Mi-ar trebui un raft intreg de biblioteca pentru a raspunde tututor acestor intrebari.
Si cam prea multe cicluri electorale…

Asa ca o voi lua pe scurtatura.
Imi voi pune tichia de eseist, abandonand orice pretentie ‘monografica’.
Voi pune pe masa doar opinia mea.

Da, vreau sa traiesc mai bine.
Cat de bine pot, cat de mult voi putea. Eu si tot neamul meu.
Asta este scopul incercarii mele de a intelege ce se intampla.

OK, si cu democratia cum ramane?

Care dintre democratii?

Democratia ‘turnir’? Unde cei interesati se ‘impauneaza’, mai mult sau mai putin fara rusine, in fata unui grup de ‘fete mari’ – dintre care doar foarte putine chiar nu pricep ce se intampla? Care ‘fete mari’ urmeaza a avea posibilitatea – ‘curat democratica, Coane Fanica’, de a alege care dintre concurenti sa fie ‘violatorul’ “lor” pentru urmatoarea perioada?

Sau democratia cu adevarat participativa? Adica acolo unde cel mai important episod al ciclului electoral este schimbul deschis de idei care are loc inaintea procesului de vot? Unde ‘cel ales’ se straduie cu onestitate sa duca la bun sfarsit ce a fost pus sa faca pentru toti membrii comunitatii? Si unde toti acesti comunarzi – nu doar opozitia, stau cu ochii pe alesul “lor” ca pe butelie? Nu atat pentru ca nu ar avea incredere in el ci pentru ca toti stim ca orice om, oricat de bine intentionat, este supus greselii?

Si cum tot acest demers a pornit de la prezenta/absenta de la vot, mai voi intoarce la ea.
Experimentam deja consecintele mentionate de Vlad Petreanu.
Din pacate, mai sunt si altele. Foarte vizibile, doar ca nu ne uitam la ele.

“Cum dracu au putut sa faca o asemenea prostie?”

De cate ori v-ati pus aceasta intrebare atunci cand cei aflati la putere au facut cate o gogomanie? Una atat de evidenta incat se vede cu ochiul liber?

De cele mai multe ori, cei care au votat ‘cu puterea’ gasesc scuze celor pe care i-au ales: ‘nu si-au dat seama’, ‘factori externi’, ‘nu intelegem noi’….
De la fel de multe ori, cei care care au votat ‘impotriva’ si cei care nu au votat deloc dar sunt afectati negativ de ‘gogomanie’ cauta explicatii cat mai ‘corozive’: ‘vor sa-si scape lor pielea’, ‘ca sa-si umple buzunarele’, ‘nu le pasa ce se va intampla maine, tot ce-i intereseaza este sa se imbuibe ei astazi’… si asa mai departe…

De cele mai multe ori, deciziile guvernantilor sunt influentate de toti – sau de foarte multi dintre, factorii enumerati mai sus.
Si de inca unul, care actioneaza cu atat mai puternic cu cat prezenta la vot a fost mai redusa la ultimele alegeri. Impresia guvernantilor ca nu vor trebui sa dea socoteala cu privire la efectele guvernarii lor.

Pai ce altceva sa inteleaga guvernantii, indiferent care dintre ei vor iesi din urne, in conditiile in care foarte putine dintre ‘fetele mari’ se ostenesc macar sa se deplaseze pana la cabina de vot?
Evident, ca respectivelor ‘fete mari’ nu prea le pasa de catre cine vor fi ‘violate’. Ca s-au impacat cu soarta…

Si atunci de s-ar purta ‘violatorii’ cu manusi?
Repet, oricare ar fi acestia!

Pentru ca asa ar fi frumos?
Pentru ca este evident, oricui a avut ochii deschisi atunci cand a citit manualele de istorie din liceu, ca toate greselile guvernantilor ajung la scadenta? Mai devreme sau mai tarziu?

Pai daca stiti toate chestiile astea, de nu iesiti la vot? Manca-v-as eu sufletelul vostru…

Zilele astea am mai invatat o smecherie. Cica nu e bine sa termini un text chiar in punctul culminant al expunerii… da-le cititorilor posibilitatea sa-si revina putin inainte de a se intoarce la ‘cealalta’ realitate…

“Toate sistemele de guvernare sufera de o problema recurenta. Puterea atrage personalitatile patologice. Nu este vorba atat despre efectul corupator al puterii cat despre faptul ca puterea are un efect de magnet asupra celor coruptibili. Pentru astfel de oameni exercitiul ‘violentei’ are efectul unui drog. Un drog care da foarte repede dependenta.” Frank Herbert, Chapterhouse Dune, Missionaria Protectiva.

Si, pana la urma, asta e rolul democratiei. Sa ofere ‘fetelor mari’ ocazia sa-si spuna, macar din cand in cand, parerea despre cat de ‘betivani’ au devenit ‘violatorii’.

Cica pe lumea asta sunt doua feluri de legi.

Cele care formalizeaza realitatea de pe teren.
Legea gravitatiei, de exemplu.
Sau Codul Penal. Societatile care respecta un cod penal bine pus la punct o duc mult mai bine decat cele ai caror membri isi fura caciulile intre ei.

Si legile care incearca sa adapteze realitatea la dorintele celor ce pot sa le emita. Nu are nici o importanta daca legile respective sunt adoptate democratic – legea anti-fumat, de exemplu, sau impuse de un autocrat – codul civil al lui Napoleon.

Legile

‘Optimizare fiscala’ este o caciula foarte mare.
Sub ea poate fi ascuns orice.
Bineinteles ca toti oamenii normali la cap isi planifica afacerile in asa fel incat sa obtina cat mai mult profit.
Diferentele apar din metodele folosite pentru a obtine acest profit. Unele dintre aceste metode sunt atat legale cat si morale, altele legale dar amorale sau chiar atat ilegale cat si imorale.
Practica sugereaza, cat se poate de puternic, ca pietele sunt cu atat mai fragile cu cat accepta mai multa imoralitate.
Ne e mult mai usor sa intelegem cat de periculoasa e acceptarea ilegalitatii – tuturor ne e frica de talhari.
Ne e mult mai greu sa intelegem ca ‘hotii’ care se folosesc de imoralitate in loc de violenta sunt mult mai periculosi decat talharii. Tocmai pentru ca nu ne e frica de ei. Ni se pare ca suntem suficient de smecheri incat sa ne pazim singuri de excroci iar chestia asta ne da un fel de mana libera sa incercam sa-i pacalim noi pe altii.
Nu facem altceva decat sa ne furam singuri caciula. Aia optimizata fiscal.
%d bloggers like this: