Archives for category: Alegeri

Foarte multi si-au adus aminte de Olivia Steer.

olivia Steer ciudata

Steer îl citează pe controversatul politician Ninel Peia care afirmă că infestarea cu rujeolă “s-a făcut artificial şi intenționat de către agenţi cu dublă comandă”.
“Un fapt este clar: de la începutul anului, s-au descoperit circa 4.000 de cazuri de rujeolă, din care 17 s-au finalizat, tragic, cu moartea bolnavilor. Totuşi, în ce stat European se mai înregistrează o epidemie de proporţiile astea? Niciunde! Informaţiile mele spun că infestarea s-a făcut ARTIFICIAL şi INTENŢIONAT de către agenţi cu dublă comandă, agenţi dubli, cum li se mai spune. La Arad şi Nădlac se îmbonlăvesc copiii dar peste graniţă la Nagylak, Mako sau Szeged nici unul? Şi ungurii au grad de vaccinare mai mic cu 10% decât românii. Valul de rujeolă a generat ceea ce se şi intenţiona: un val de emoţie uriaş care ar împinge opinia publică la acceptarea rapidă şi fără mari dezbateri a Legii vaccinării”, a scris Olivia Steer pe Facebook, potrivit Antena 3.

Acelasi lucru se intampla in Statele Unite. Si acolo se manifesta o oarecare reticenta impotriva vaccinarii si, la fel ca in Romania, au re-inceput sa apara focare de infectie.

MeaslesIncrease2

Toata chestia asta seamana foarte bine cu o vanatoare de vrajitoare.

In loc sa ne concentram pe cauza reala ale imbolnavirilor – neincrederea unora dintre parinti, ii acuzam pe cei care – cu naivitate, din dorinta de a-si face publicitate sau orice combinatie din amandoua, vorbesc mult despre lucruri pe care le inteleg pe jumatate.

Da, exista o legatura extrem de stransa, si extrem de evidenta, intre neincrederea in vaccinuri si campaniile de presa desfasurate de anti-vaxxeri.

Partea proasta este ca toate atacurile ad-hominem la adresa anti-vaxxerilor sunt, de fapt, atacuri indreptate direct impotriva gandirii de tip stiintific.

Stupoare?!?

Sa o luam metodic.

Cunoasterea de tip stiintific se bazeaza pe ipoteze emise de cei care pun la indoiala consensul valabil la un moment dat si verificate de ‘colegii de breasla’ ai celor care au formulat acele ipoteze.
Daca respectivii colegi sunt de acord cu ipotezele analizate acestea devin teorii ‘acceptate de lumea stiintifica’.
Si ‘asteapta linistite’ ca niste alti ‘cârtitori’ sa le puna la indoiala si sa formuleze noi ipoteze, care, la randul lor, vor fi puse ‘in discutie publica’.
Iar tot acest proces se desfasoara, cel putin teoretic, intr-o atmosfera de transparenta si respect reciproc. Doate datele disponibile sunt puse pe masa si intre cercetatorii care se verifica unii pe ceilalti exista relatii de colegialitate. Repet, aici este vorba de teorie, locusul acela unde sunt evaluate doar ideile, nu si oamenii care le promoveaza.

Privind dintr-un anumit punct de vedere, cei ca Olivia Steer sunt un fel de ‘fluieratori in biserica’. Li se pare ca un lucru nu este la locul lui si atrag atentia celorlati asupra acelei ‘neregularitati’.
S-ar putea sa se insele – cum credem noi, cei care ne-am vaccinat copiii, ca este cazul anti-vaxxerilor.
Sau s-ar putea ca o cat de mica portiune din informatia vehiculata in jurul acestui subiect sa fie, totusi, valabila.

Si uite-asa ajungem la povestea cu Pastorul si Lupul… aia in care Pastorul se tot plictisea si, din cand in cand, striga ‘Lupul’. Iar satenii ii sareau in ajutor… numai ca lupul nu venise… Si asta pana cand satenii s-au plictisit la randul lor… si nu s-au mai dus… numai ca de data aia Lupul venise….

In varianta povestita copiilor, Satenii il ajuta pe Pastor sa adune, a doua zi, animalele ramase iar acesta intelege, in sfarsit, morala povestii… numai ca asta este doar o fabula…

In lumea reala trebuie sa sarim de fiecare data cand cineva striga ‘A venit Lupul’.

Nu de alta, ci doar pentru ca sunt oile noastre in joc! Iar pastorul ala este angajatul nostru. Adica este responsabilitatea noastra sa alegem un pastor responsabil, nu unul care sa-si bata joc de noi….
Iar daca un trecator ‘are vedenii’ si striga degeaba… asta e. Ghinion. Ne gandim la cate pagube ar fi putut face Lupul daca ar fi venit cu adevarat si mergem mai departe…
Singura situatie in care am putea sa-l pedepsim pe cel care tras alarma aiurea ar fi aceea in care ar fi evident ca a facut-o ca sa isi bata joc de noi. Altfel, daca pedeapsa e nejustificata, sau prea mare, acelasi om – sau oricare altii, ar putea intoarce capul si s-ar putea preface ca n-au vazut nimic. De ce sa-si riste ei fundul pentru ‘oile comunitatii’?
Daca Lupul pe care il vad in momentul asta ‘se razgandeste’ si nu-i asteapta pe Sateni?
Sau daca e ‘inteles cu primarul’, acesta ii conduce pe Sateni pe cai intortocheate si pana ajung la locul faptei Lupul are timp sa-si ascunda urmele? Nu mai bine sa se faca ca nu vede, avand in vedere experienta predecesorilor sai?

Bine, bine, asta facem cu oile… ce ne facem cu pojarul?
Nu de alta, ne mor copiii pana termini tu povestea cu oile…

Pai ce sa facem, cumparam vaccin!

In America, locul ala unde spuneam ca a inceput miscarea anti-vaxxer, parintii carora le vine mintea la cap au de unde sa cumpere o fiola de vaccin! Aici … mai greu…
Trecand peste amanuntul ca noi, toti, platim niste impozite. Din care ar trebui cumparate inclusiv vaccinurile care sa ne apere, pe noi si pe copiii nostri, de tot felul de boli…

Chiar credeti ca mama bebelusului cu care am inceput articolul stie macar cine e Olivia Steer? Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca acum 16 ani, cand ar fi trebuit sa fi fost vaccinata ea, mama, nu vorbea nimeni despre aiureli din astea…

Si nu, nu sunt de acord nici cu vaccinarea obligatorie!
Avem medici, ei trebuie sa decida daca un copil poate sau nu sa fie vaccinat. Pe semnatura si responsabilitatea lor!
Vrei sa-ti duci copilul la scoala? Scoti de la medic o adevarinta ca acel copil a fost vaccinat. Sau ca nu a putut fi inca vaccinat din cauzele 1, 2, 3 … consemnate precis, cu data, in fisa medicala a copilului si cu angajamentul ca, pe masura ce acele cauze vor inceta, copilul va fi imunizat de indata ce se va putea.
Altfel… tine-l taica acasa… sa te intrebe pe tine ce si cum cand s-o face mai mare, nu sa-l imbolnaveasca pe al meu pentru ca ai tu gargauni in cap…

Si lasati-o pe Steer in plata Domnului… cu cat o bagati mai mult in seama, cu atat mai multe trasnai o sa spuna…

Cum or fi reusind astia sa ne indrepte pe tot felul de piste false…
Sau ne-o facem cu mana noastra?
Dupa principiul ‘tara arde si baba se piaptana’…

NB. “Pojar” asta inseamna, de fapt.
“Incendiu”!
Iar ‘incendiul neincrederii generalizate’ nu poate fi stins atacandu-i, la persoana, pe cei care au curajul (inconstienta?) de a-si exprima sentimentele cu voce tare…
Ar fi similar cu a-i biciui pe canarii dusi in mina atunci cand gâfâie din cauza monoxidului de carbon acumulat in galerii…
Singurul remediu este redescoperirea respectului reciproc.
Intre medic si pacient, intre politician si alegator, intre specialist si profan, intre politicieni, intre specialisti, intre profani…

PS
Acum au inceput sa se cearte pe ambulante, pe asta cu vaccinarea au lasat-o deoparte…

Da, craca de sub picioare nu se taie cu fierăstrăul ci cu grație.
Cu multă grație și cu joc de gleznă.

Găsesc azi dimineață pe FB un ‘reportaj’ sui-generis.
Într-un microbuz Satu-Mare – Cluj-Napoca cățiva călători se laudă cu isprăvile lor.

O doamnă ‘respectabilă’ povestește unei cunoștințe cu care nu s-a mai întălnit demult cum și câtă șpagă a dat medicului psihiatru care scos-o (doar?) atât de nebună încât să poată ieși la pensie înainte de termen iar un tânăr plin de ‘energie’ îi relatează unui prieten că era atât de beat când a ‘luat sala’ încât polițistul care îl supraveghea – și care fusese „arvunit” doar să-i șoptească răspunsurile corecte – a fost nevoit să ‘ia problema în mână’ și să apese el însuși  tastele calculatorului. (La ‘traseu’, tânărul nostru nu ar mai fi avut nevoie de ajutor, conducea deja ‘printre sate’ de câțiva anișori, tot cu complicitatea poliției).

OK, și de ce vă plictisesc eu cu toate astea? Fiecare dintre noi știe cel puțin câteva povești echivalente, nimic de aici nu reprezintă vreo noutate… Nici măcar relatarea amănuntului că restul călătorilor, spectatori fără vină ai spovedaniilor ad-hoc, dădeau din cap aprobator/amuzați – sau poate doar plictisiți, aici depindem exclusiv de starea de spirit și de punctul de vedere al ‘raportorului’…

Ei bine, partea interesantă abia acum începe.
Sau, mai bine spus, prima frază cu adevărat semnificativă din articolul respectiv – care, de fapt, nu era ‘reportaj’ ci o filipică masochistă la adresa noastră, a tuturor – este abia antepenultima:

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor, pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant și captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow, cu rare evadări absolut întâmplătoare la al treilea nivel.”

Ei bine, de mult nu am mai fost în prezența unei atât de intense combinații de semi-doctism agresiv cu un defetism atât de coroziv încât, dacă ar fi fost autentic, ar fi dizolvat demult ‘flaconul’ în care este purtat prin lume.

Dar asta nu e totul.

„Talpa țării e inimaginabil de nespălată și perforată purulent de cuiele ruginite pe care și le bate singură, iar modelul Dragnea, infractorul condamnat definitiv care continuă să își taie felii din ciolanul național, este, din perspectiva majorității, doar un ”băeat dăștept, care se descurcă, fiindcă e bazat, frățioare!” Corupția nu este o problemă națională, decât în măsura în care indivizii de la etajul de jos îi invidiază pe marii bandiți ai poporului și doresc doar să le ia locul și să le preia avantajele abuziv acordate.”

Acuma, că m-am calmat – nici nu știți cât de mult te liniștește efortul de a scrie cu diacritice dacă nu faci chestia asta în mod curent, să o luăm metodic.

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor”.
Așa o fi, n-am date cu care să contrazic această afirmație. Și, de fapt, nici nu știu vre-un alt popor (de ‘filozofi’) unde să existe o ‘minoritate mai mare de 10%’ care să fie „preocupată” de chestii din astea ‘eterice’. Nota bene, vorbesc aici de oamenii „preocupați” și nu de cei care respectă, în mod normal, în viața de zi cu zi, normele de morală general acceptate de comunitatea din care fac parte.

„… pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant … ”

Hait!
Prima mea reacție a fost să-mi iau valiza și pașaportul și să mă îndrept, în pas vioi, către primul punct de trecere al frontierei – cel de la Aeroportul Internațional Otopeni.
Noroc că am mai avut răbdare să citesc și ultima frază – „În ziua când o să aflați că am plecat definitiv de aici, vă veți aminti poate de acest articol și veți înțelege de ce.” – de unde mi-am dat seama că situația nu e încă chiar atât de ‘groasă’ – dacă nici Doru Șupeală, autorul acestor rânduri nu a plecat încă… pot să termin mai întâi ce am început să scriu…

Și totuși!
Așa putred și ignorant cum e ‘corpul asta majoritar’, am reușit să supraviețuim unor condiții geo-politice nu foarte prielnice și unor tentative destul de bine organizate de a fi furați cu țară cu tot.
Nici macar nu am pus botul la tentativele de a fi învrajbiți unul împotriva celuilalt, pe indiferent ce motive.

S-ar putea ca explicația, și soluția, să fie în altă parte.

Toată lumea, înclusiv ‘ignoranții’ din corpul majoritar, stie ca Mihai Eminescu a fost un poet de geniu. Puțini știu, si din păcate printre ignoranții în domeniu se numără foarte mulți dintre ‘minoritarii’ ce se bat cu cărămida cinstei in piept, că Eminescu a fost și un foarte pătrunzător sociolog. Dincolo de exagerările sale ‘poetice’, teoria lui cu privire la ‘patura superpusă’ și la rolul pe care aceasta îl joacă în cadrul ‘statului organic’ precede cu câteva decenii bune teoria echivalentă a lui Pareto cu privire la circulația elitelor precum și teoria complementară a lui Maslow, cea cu privire la ierarhia nevoilor umane – invocată de altfel și de Doru Șupeală.

Coborând cu picioarele pe pământ, aici unde ‘corpul majoritar, putred, ignorant și „captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow”‘ este nevoit să ‘se descurce’, constatăm că situația este mult mai nuanțată decât ne este prezentată de către manicheiști (masochiști?).

‘Majoritarii cei putrezi’ se revoltă periodic – de fiecare dată când le ajunge cuțitul la os.
Fizic, ca în Decembrie ’89, sau atunci când nu mai pot suporta fariseismul celor aflați, temporar, în ‘fruntea bucatelor’ – așa cum s-a întâmplat după tragedia de la Colectiv.
După care se întorc ‘liniștiți’ la casele lor, punându-și, pentru a câta oară?, speranța în ‘noua patură superpusă’ – ‘poate că de data asta…’

Poate că o fi vorba aici de o oarecare doză de naivitate.
Cu siguranță că este vorba și de o mare doză de oportunism. Prea mulți dintre noi – inclusiv foarte mulți dintre cei ‘5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor’ care sunt preocupați de moralitate și onestitate – își calcă pe inimă atunci când se simt la ananghie și copiază comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.

Și uite-așa, cătinel, am reușit să punem degetul pe rană.

„…comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.”

Șpaga, de exemplu, este comportament aberant doar atunci când o dai – sau o iei – ca să te îmbogațești.
Frizerii, profesorii, și chiar doctorii, care nu ar putea să traiască decent fără ‘suplimentele’ care le sunt oferite benevol de către cei care beneficiază de serviciile lor se comportă de-a dreptul normal. Acțiunile lor sunt justificate atât de ‘piramida’ lui Maslow – după cum bine, dar incomplet, arăta Doru Șupeală – precum și de ‘obiceiul pământului’ – norma socială dominantă în societate, normă exemplificată și promovată, de facto, de chiar pătura super-pusă.

‘Păi dacă toți șmecherii ăia de la televizor fac chestii din astea tot timpul, de ce n-aș face și eu?’

Iar ‘șmecherii aia de la televizor’ nu sunt doar ‘clienții’ DNA-ului.

Cei care se duc la biserică știu ca preoții își cumpără parohiile, cei care iau parte, oricât de tangențial, la o campanie electorală știu ca lucrurile nu sunt chiar atât de curate pe cât ar trebui să fie iar oamenii care trăiesc în viața reală știu că și printre cei care predică ‘abstinența premaritală’ mai sunt câte unii care ‘calcă alături’:

“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată”, a susţinut preşedintele Băsescu. El a subliniat că asumarea responsabilităţii trebuie făcută de ambele părţi.

Și atunci?
De ce să dăm vina exclusiv pe ‘corpul majoritar’? Care, în fond, se comportă cât se poate de ‘rațional’. Dau șpagă doar atunci când este absolută nevoie, fură mai ales de la ‘stat’ și în nici un caz tot timpul…. Până la urmă marea majoritate, chiar și cei mai ‘hoți’ dintre noi, respectăm cea mai mare parte a normelor, aproape tot timpul.
Nu prea aduce chiar a ‘putreziciune ignorantă’…

O fi mai ușor să dăm vina pe ‘ceilalți’ – indiferent de cât de mulți or fi ei, cel puțin atâta vreme cât rămân ‘ignoranți cu privire la ce le punem cârcă’ – numai că acțiunea asta are rezultate foarte limitate. Ne simțim noi eliberați de responsabilitate și atât.
Iar cand ‘ignoranții’ vor pricepe ce le-am pus în cârcă s-ar putea ca eforturile noastre să devină contraproductive, dacă nu chiar sinucigașe de-adreptul.

Problemele noastre iși vor găsi rezolvarea abia atunci când vom înțelege întreaga semnificație a proverbului despre ‘peștele care se-mpute de la cap dar se curață de la coadă’.
La pești e simplu. Iei un cuțit și îi cureți. Dacă merită. Sau îi arunci, dacă sunt prea ‘împuțiți’ ca să mai merite efortul.
Când avem de a face cu o întreagă societate, chestia devine mult mai complicată.

Cel care își asumă cuțitul, și care pretinde că vrea să facă curățenie, face parte, și el, din acea societate. Până nu își asumă contribuția lui la starea în care se află întregul organism nu merită încrederea celorlalți.

Câtă vreme va incerca să paseze celorlalți întrega răspundere pentru ce s-a întâmplat până atunci e clar cum are de gând să folosească cuțitul, dacă acesta va ajunge vreo-data pe mâna lui.

Atenție!
Asta nu însemnă că acel cuțit trebuie încredințat primului care își pune cenușă în cap!
Penitența este o condiție necesară dar nici pe departe suficientă.
Pentru asta avem la dispoziție partea a doua a proverbului, cea referitoare la ‘coadă’.
OK, ai greșit, ți-ai recunoscut partea de vină, ți-ai cerut scuze și acum vrei să participi la efortul de curățire a obștii. Foarte bine!

Dar ai făcut mai întăi ordine la tine în batătură?
Ai pus lucrurile la loc, așa cum erau înainte de a fi căzut tu ‘în greșeală’?

potrivit pentru prim ministru

“Ion Iliescu a declarat pentru Digi 24 ca Dragnea ar putea sa fie premier din toamna, ca urmare a rezultatelor obtinute de PSD in alegerile locale. Potrivit acestuia, Dragnea ar avea “toate calitatile necesare” iar condamnarea sa nu reprezinta un impediment.”

Pe 22 Aprilie 2016 Liviu Dragnea, presedinte al PSD, a fost condamnat, definitiv, pentru frauda electorala. Este, in continuare, presedinte al partidului sau.

Pe 6 Iulie Curtea Constitutionala a determinat ca o lege aflata in vigoare din 2004, 393/2004 cu privire la Statutul Alesilor Locali, este neconstitutionala.

“O singură decizie am luat astăzi, în unanimitate, aceea de a admite sesizarea preşedintelui cu privire la legea 393/2004, pe care am declarat-o în totalitate neconstituţională. Am avut în vedere că s-a creat un regim discriminatoriu şi că soluţia pe care a ales-o Parlamentul ar fi deturnat scopul legiuitorului, acela de a apăra integritatea, responsabilitatea funcţiei de ales local.
Suspendarea este tot o formă de executare a pedepsei. S-ar fi creat inechităţi”, a declarat Valer Dorneanu, preşedintele interimar al Curţii Constituţionale.”
“Judecătorii argumentează că, dacă aleşilor locali condamnaţi cu suspendare nu le-ar înceta mandatul, acest lucru ar echivala „cu un privilegiu creat acestora, împrejurare care este de natură să nesocotească prevederile art.16 alin.(1), (2) şi (3) din Constituţie”.”
“Decizia CCR vine după ce preşedintele Klaus Iohannis a sesizat Curtea Constituţională cu privire la legea statutului aleşilor locali, votată de Parlament, care prevede că cei care au fost condamnaţi cu suspendare pentru fapte de corupţie nu îşi pierd mandatul.”
“Noua opţiune a legiuitorului este conjuncturală, nu ia în considerare un interes social real şi vine în contradicţie cu valorile sociale ocrotite prin lege. În opinia noastră, a permite unei persoane care a adus atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală şi cu privire la care instanţa a considerat că prezintă un pericol social să continue exercitarea mandatului de ales local nu este de natură să asigure exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice în coordonatele statului de drept”, se arată în sesizarea înaintată CCR.

Tot pe 6 Iulie 2016, Gabriela Vranceanu Firea, proaspat aleasa primar al Capitalei – cea de a doua functie in stat ca legitimitate democratica, dupa numarul de voturi exprimate pentru alegerea persoanei care ocupa aceasta functie – a afirmat: Liviu Dragnea, presedintele PSD, ar fi “foarte potrivit” pentru a fi prim-ministru, iar condamnarea acestuia la doi ani de inchisoare cu suspendare nu a fost insotita si de o interdictie de a ocupa aceasta functie

Teoreticienii naivi, adica cei care – la indemnul lui Max Weber, construiesc ideal tipuri despre cum ar trebui sa decurga procesul politic plecand de la ce pare sa functioneze in democratiile avansate si incercand sa evite greselile facute de acestea, pornesc de la premisa ca politica este o activitate umana care se bazeaza pe trei piloni.

Interesul obstei pentru ceea ce i se intampla.
Respectul reciproc dintre membrii acesteia.
Constientizarea de catre membrii comunitatii ca aceasta are cel putin un scop comun – ‘supravietuirea’, si ca atingerea macar a acestui tel necesita cooperarea intregii comunitati.

Simpla enumerare a acestor principii sugereaza ca, in ciuda aparentei naivitati, aici nu este vorba despre ‘vanare de vant’.

Daca obstea nu este, cu adevarat, interesata de soarta ei atunci fraiele destinului sunt preluate, mai devreme sau mai tarziu, de tot felul de impostori care vor cauta sa-si ‘traga spuza pe turta proprie’ fara sa le pese de ceea ce se intampla in jurul lor.

Daca partile constitutive ale angrenajului democratic – plecand de la premisa ca discutam despre o societate democratica, principiile raman valabile pentru orice fel de aranjament – adica indivizii si gruparile de indivizi – partidele politice si celelalte organizatii para-politice – nu se respecta intre ele atunci colaborarea dintre ele nu este reala. Daca partile aflate in dialog democratic nu sunt absolut convinse ca ‘celalalt’ voteaza cu buna credinta si fara ‘scopuri ulterioare’ atunci democratia este retrogradata la ‘domnia gloatei’.
In locul unei discutii rationale, cu toate argumentele pe masa, vom asista la o multitudine de incercari de manipulare, in care vor fi folosite toate instrumentele de marketing politic aflate la dispozitia partilor.

Daca suficient de multi dintre membrii unui grup social inteleg ca scopul lor comun este, in primul rand, supravietuirea comunitatii ca mediu in interiorul caruia fiecare dintre membri pot sa se apropie cat mai mult de realizarea potentialului propriu atunci acestia vor putea sa isi coordoneze in mod eficient actiunile iar ‘supravietuirea’, si chiar prosperitatea, grupului va depinde doar de intensitatea eforturilor depuse de membri si de cat de mult ‘noroc’ au acestia.
Daca prea multi dintre membrii grupului nu inteleg importanta acestei colaborari, eforturile indivizilor se ‘decupleaza’ iar comunitatea, dupa ce o perioada continua sa functioneze in virtutea inertiei, incepe sa se dizolve. Situatie descrisa de Durkheim folosind conceptul de anomie.

Revenind la situatia de la care am plecat trebuie sa aduc in discutie conceptul de ‘stat de drept’.
De fapt acesta sintetizeaza toate cele trei principii pe care le-am mentionat mai sus.
Pentru ca statul de drept sa functioneze cu adevarat este nevoie ca cei interesati de buna lui functionare sa depuna eforturile necesare pentru ca acest lucru sa se intample.
Pentru ca un stat sa poata fi ‘de drept’ este nevoie ca toti membrii sai sa fie egali in fata legii si sa o respecte. Adica sa se respecte intre ei, indiferent de ranguri si pozitii sociale.
Pentru ca un stat de drept sa ramana asa, adica de drept, e nevoie ca indivizii care il compun sa colaboreze in mod onest, nu ca unii sa se cocoate in spinarea celorlalti iar acestia sa se resemneze, tacuti.

Si acum, ca ‘pregatirea de artilerie’ s-a terminat, sa revenim la oile noastre.
Adica la viitorul prim ministru al tarii.

Din faptul ca PSD-ul a facut zid in jurul presedintelui sau rezulta ca marea majoritate a partidului considera condamnarea acestuia ca fiind cel putin nedreapta. Sau chiar o imixtiune abuziva a justitiei in viata politica.

Sa acceptam, de dragul discutiei, aceasta ipoteza.

Nu ma voi intreba, retoric, care este contributia acestui partid la starea – presupus jalnica, daca s-a putut preta la asa ceva – a justitiei. Asta avand in vedere ca PSD a fost la putere, singur sau in coalitie, pe fata sau ‘din umbra’, timp de 18 ani din ultimii 26. Voi pleca de la premisa ca noua echipa reprezinta altceva decat ‘vechiul FSN’. Chiar daca amendamentele aduse legii 393/2004 (PSD-ul este in majoritate in actualul parlament) si pozitia inca semnificativa ocupata de Ion Iliescu in partid sugereaza o oarecare continuitate.

Voi pune alte intrebari.
Cum va putea noul prim-ministru sa aduca justita pe calea cea dreapta din postura de condamnat, fie si cu suspendare?
Cum va fi reprezentata Romania de un prim ministru condamnat, cu suspendare, la negocierile legate de intrarea in Spatiul Schengen? Negocieri in timpul carora, cel putin pana acum, ni s-a tot aratat o pisica care avea forma unui raport MCV chiar pe tema functionarii justitiei in Romania.
Este trasa de par concluzia ca PSD-ul pune interesele membrilor sai mai presus de cele ale tarii in ansamblu? Chiar si in ipoteza ca Dragnea ar fi fost condamnat din ‘greseala’…?

Doar in matematica doua minusuri dau, si doar in anumite conditii, ‘cu plus’. In viata de zi cu zi repetarea unor greseli nu face decat sa ne adanceasca pe calea pierzaniei.

Din pacate starea de spirit conform careia partidele politice reprezinta ‘grupuri de interese’ si nu echipe care incearca sa atinga, pe cai diferite, acelasi tel – bunastarea a cat mai multi dintre membrii comunitatii nationale – este dominanta in intreaga societate. Si nu numai in Romania.

In 2014 electoratul roman s-a dus la vot insufletit, in mare masura, de nevoia de a scapa de coruptie. Si uite asa a fost ales Iohannis. Ca sa nu iasa Ponta – despre care se vehiculau tot felul de informatii, inclusiv cea despre teza sa de doctorat – si nu atat pentru ca lumea ar fi avut vreo parere extraordinar de buna despre Iohannis.

In 2015 o multime furioasa l-a alungat  din Palatul Victoriei pe acelasi Ponta – ramas prim ministru cu toate ca pierduse alegerile,  sub sloganul “Coruptia Ucide!”. Nemultumirea populara, care ajunsese la un nivel greu de gestionat, daduse in foc din cauza tragediei de la Colectiv. De fapt aceasta tragedie fusese un fel de pretext, daca ea nu ar fi avut loc nemultumirea generalizata si-ar fi gasit alt motiv pentru a rabufni.

In iunie 2016 alegerile locale consemneaza patru premiere pentru Romania:

O femeie este aleasa ca primar al capitalei.
PSD-ul castiga toate primariile din Bucuresti.
Interesul alegatorilor scade dramatic, mai ales in randul tinerilor si in special in capitala.
Mai multi candidati condamnati sau anchetati pentru coruptie sunt realesi in functii. Printre ei se numara Catalin Chereches, aflat in arest preventiv, care a fost votat de 70.28% dintre baimarenii care au iesit la urne.

Mircea Toplean concluzioneaza (avant la lettre), in Blogary.ro, ca Romania sufera de o prea mare toleranta la coruptie.
Cred ca familiarizarea cu practica indelungata a coruptiei ne-a facut pe noi romanii extrem de toleranti la ideea de coruptie. Suntem aproape incapabili sa ne indignam sincer in fata coruptilor (dosare penale ale politicienilor, doctorate plagiate ale unor oameni iubiti si votati de tot poporul etc.). Cand mergem la spital sau avem de-a face cu vreun hop administrativ, dam noi insine spaga.
Adrian Papahagi, si mai realist (?!?), ne spune verde-n-fata: “Prefer ca România să fie condusă de pişicheri corupţi. Vanghelie e de o mie de ori preferabil lui Mungiu: incultura lor esentiala este aceeasi, doar gradul de alfabetizare difera. Vanghelie macar e mai tolerant si mai simpatic.

Acuma, daca e s-o spunem pe-a dreapta, toate astea au fost prevestite de excelentul eseu “Istoria si Mitologia Exceptionalismului Coruptiei Romanesti”, prezentat de Adrian Severin la conferinta organizata de Fundatia Europeana Nicolae Titulescu pe 26 noiembrie 2011:

“Sancţionată atât de regula morală cât şi de drept, corupţia nu are o definiţie legală ci numai aplicaţii legale (mită, trafic de influenţă, abuz în serviciu, înşelăciune etc.). Cum dreptul (în special cel penal) necesită precizie, lipsa unei definiţii legale a corupţiei ca atare, pune problema relaţiei între drept şi morală.”

Pai?

Intelectualii, in afara ca nu se inteleg cu privire la ‘relatia intre drept si morala’, se gratuleaza intre ei folosind termeni de tipul “monstru de aroganta, intoleranta si ideologie tampa“.
O parte dintre politicieni fura iar alta parte declara sus si tare ca ‘nu se mai poate cu coruptia asta’: ”Bucureştenii au vorbit şi au vorbit clar ! Noi, PNL, suntem de vină, nu alţii! Una am spus şi alta am făcut! Noi am iniţiat criteriile de integritate şi am sfârşit prin a defila cu persoane «penale», noi am susţinut cotele de gen şi am fost primii care am renunţat la ele, noi am stabilit reguli pentru desemnarea candidaţilor, dar am luat deciziile în funcţie de interesele şi sforile trase de unii şi de alţii. NOI nu am fost consecvenţi!
La randul ei, o mare parte din presa trateaza fenomenul in termeni de ‘coruptia lor’, ca si cum rolul ei ar fi mai degraba sa apere/promoveze interese de partid si nu sa informeze, cat se poate de onest, pe Maria Sa Cetateanul. Ba, mai mult, atunci cand este anchetat cineva din tabara ‘proprie’, de multe ori anchetatorii insisi ajung sa fie acuzati ca ar avea motivatii politice.

Nu ca nu ar fi si unii care or avea.

Dar asa cum in cazul acuzatilor functioneaza, sau mai bine spus ar trebui sa functioneze, prezumtia de nevinovatie, tot asa ar trebui sa functioneze si avertismentul “Fiat justitia, ruat caelum”.

In sensul sau mai larg.
‘Aveti grija sa se faca cu adevarat dreptate pentru ca altfel vi se va prabusi cerul in cap’.

Iar asta e valabil pentru noi toti. Cata vreme coruptia ‘noastra’ va fi socotita acceptabila/scuzabila si doar coruptia ‘lor’ va fi aratata vehement cu degetul nu vom reusi sa urnim carul din loc.

2-capsunari

Abia ce a fost promulgata legea votului prin corespondenta ca au si inceput sa umble pe net tot felul de mesaje care exprima nemultumirea unora dintre cei ce au ramas sa manance ‘salam cu soia’ fata de posibilitatea ca si cei care ‘au fugit’ sa isi exprime optiunile in ceea ce priveste viitorul Romaniei.

O parte dintre argumente, bineinteles ca mult mai frumos ambalate decat am facut-o eu, se regasesc intr-un articol aparut nu demult in Deutsche Welle si datorat lui Horatiu Pepine: Votul de la distanta si natiunea extrateritoriala”.
Cele mai uzuale dintre ele sunt grupate in doua categorii.
Una de natura ‘tehnica’ – cica nu se poate asigura confidentialitatea votului si certitudinea ca cel care exercita votul este chiar persoana care ar avea dreptul sa o faca.
Si o alta de natura morala – ce treaba are ‘el’, de acolo, sa ne hotarasca ‘noua’ destinul. Aici.

Cu alte cuvinte ‘tehnicienii’ se opun idei de vot prin corespondenta, sau chiar electronic, pentru ca s-ar putea ca unii sa ‘vanda’ buletinele de vot. Sau sa accepte ca cineva sa li se uite peste umar atunci cand voteaza.
Teoretic au dreptate.
Practic e echivalent cu a banui ca o proportie semnificativa din electorat ar fi dispusa sa faca asa ceva. Se poate, cine stie…
Totusi nu prea imi vine a crede ca o operatiune care ar aduna un numar semnificativ de voturi in felul asta ar ramane ne-sesizata.

In ceea ce priveste argumentul moral… Aici treburile sunt putin mai complicate. “Cei care s-au exprimat într-o formă sau alta, par să ignore faptul că numai românii au pretenția de a vota masiv din țări străine. Toți ceilalți europeni fie se întorc acasă în ziua votului, fie își vor fi pierdut între timp dreptul de vot.”
Prima natiune moderna care a (re)introdus ideea de democratie in Europa a fost Anglia iar principiul care a stat la baza demersului a fost ca regele sa nu poata impune impozite fara acceptul celor care urmeaza sa le plateasca. Acest principiu continua sa functioneze si in zilele noastre. Se organizeaza alegeri locale – care determina cum vor fi cheltuite taxele stranse la nivel local, alegeri nationale – guvern si taxe la nivel national, ba chiar si alegeri pentru Parlamentul European.
Ei bine, exista o tendinta prin vestul continentului ca la nivel local sa voteze toti cei care au resedinta intr-o anumita localitate, fara sa conteze cetatenia. Locuiesti legal, adica platesti taxe, in localitatea respectiva? Votezi. Si gata.
Largind putin perspectiva nu putem sa nu observam ca marea majoritate a Romanilor care ‘au pretentia de a vota masiv din tari straine’ au o stransa legatura cu tara. Au proprietati aici – si platesc taxe pentru ele, trimit gramezi de bani rudelor ramase in tara, vin aici de doua, trei ori pe an… Foarte multi dintre ei chiar planuiesc sa se intoarca pentru a-si cheltui aici pensiile pe care  le vor primi ‘de-acolo’.
In situatia asta ‘pretentia’ lor nu mai pare chiar atat de exagerata…

Iar toata discutia cade in derizoriu in momentul in care intelegem ca tot razboiul asta se poarta pentru 2 locuri in Senat si 4 in Camera.

Sau poate ca tocmai de asta a fost starnit tot ‘scandalul’ asta? Ca sa nu se prinda oamenii ca legea este foarte frumoasa dar ca de fapt nu are mare importanta cate voturi vor fi exprimate in afara granitelor atunci cand vine vorba despre alegerile parlamentare?

„Să faci haz de necaz” a fost din-totdeauna metoda preferată a românilor de a trece peste hopurile vieții.

Reapariția bancurilor politice are o dublă semnificație.
Pe de o parte faptul că oamenii au probleme – dar asta nu este nici o noutate – precum și „amanuntul” că s-au cam prins cine sunt măcar o parte dintre vinovați.

Bancul ăsta, pe care abia ce l-am găsit in mail, spune multe în acest sens:

Inceputul anului scolar, intr-un liceu din America, diriginta le prezinta clasei un nou coleg: Sakiro Suzuki din Japonia.
Incepe ora:
– Sa vedem, cine stie cel mai mult despre istoria Americii. Cine a
zis: ‘Libertate sau moarte!’?
Tacere de mormant in clasa, numai Suzuki ridica mana:
– Patrick Henry 1775 Philadelphia.
– Bravo Suzuki, si cine a zis: ‘Tara este poporul, de aceea poporul nu poate sa moara.”?
Suzuki:
– Abraham Lincoln 1863 Washington.
Diriginta se uita peste clasa si zice:
– Mi-e rusine pentru voi, Suzuki vine din Japonia si stie mai multe despre America decat voi!
Din spate se aude o voce:
– Pupa-ma-n cur Japp imputit!
– Cine a zis? intreaba diriginta.
Suzuki se ridica si zice:
– Generalul McArthur 1942 la Guadalcanal, si Lee Iacocca 1982 la sedinta actionarilor Chrysler.
In clasa iarasi liniste, numai din spate se aude iara:
– Imi vine sa vomit!
Diriginta striga:
– Cine a fost nemernicul?
Suzuki:
– George Bush senior catre Tanaka ministru japonez, in timpul unei mese de serviciu, Tokio 1991.
Un elev se ridica si zice:
– Suge-mi-o!
Diriginta crizata:
– De ajuns!
Cine a fost impertinentul?
Suzuki:
– Bill Clinton catre Monica Lewinsky, 1997 Washington, Casa Alba, Biroul Oval.
Inca un elev se ridica si zice:
– Suzuki asta e un rahat mare!

Suzuki:
– Valentino Rossi 2002 Brazilia Superbike GP.
In clasa e un haos total, diriginta lesina, se deschide usa si intra directorul:
– O adunatura de idioti mai mari ca voi n-am vazut in viata mea!
Suzuki:
– Traian Basescu catre Gheorghe Ialomiteanu, ministru de finante, la o noua sedinta de rectificare a bugetului si de creare a noi impozite, Bucuresti ianuarie 2011

Ieri seară, după votul prin care Parlamentul a refuzat să ceară anchetarea lui Ponta, unul dintre invitații de la România TV (?!?) susținea că: “La ora actuală cel mai bun prim ministru pentru România ar fi Traian Băsescu.”

În paralel, Cosmin Prelipceanu îl intreaba pe Vasile Dâncu: ‘Nu cumva Iohannis este perceput, chiar de către unii dintre susținătorii săi, că nu face destul pentru a determina demisia/demiterea lui Ponta?’
Dâncu îi explică cu foarte mult calm că Iohannis se păstrează strict în interiorul limitelor constituționale ale mandatului său și că nu încearcă de fel să se transforme într-un ‘președinte jucător’, precum predecesorul sau.

Primul lucru care mi-a venit în minte a fost ‘nevoia de Tătuca’, obișnuința multora dintre noi de a ‘cauta lumină’ la instanțe percepute a fi superioare nouă. Siguranța pe care multi dintre noi o simt atunci când ‘la cârma lucrurilor’ se află o figură paternă care promite rezolvarea tuturor problemelor și care dă impresia că îi pasă.

Așa se explică de ce Iliescu a fost ales cu atât entuziasm în 1990 și mai ales cum de a fost reales în 2000 după ce Constantinescu a interpretat o cu totul și cu totul altă partitură.
Tot asa se explica și alegerea ‘popularului’ Băsescu în fata ‘apretaților’ Năstase și Geoană.

Chiar și Iohannis a profitat din plin de acest efect. El a candidat din postura unui diriginte care va face ordine printre elevii turbulenți care au ajuns sa domine Parlamentul actual pe când Ponta părea incapabil/neinteresat să facă acest acest lucru.

Și iată ca Iohannis refuză, cel puțin deocamdată, să coboare cu nuiaua printre bănci. Rămâne la catedră, unde-i e locul, și doar ne atrage atenția că ceea ce facem se va întoarce chiar asupra noastră. Și bine face!

Al doilea aspect care începuse să mă frământe a fost: „Cum de mai sunt încă oameni care să-l regrete pe Băsescu?”
Înțeleg că în randul unora, și mai ales printre ‘antreprenori’, Băsescu a lăsat impresia unui om care a reușit prin forțe proprii, uneori chiar ‘impotriva sistemului’. Cineva care într-adevăr ‘merită’!

Chiar așa să fie?
Și nu cumva Ponta face și el parte din aceiași categorie?

Să vedem:
Băsescu a avut relații strânse cu Securitatea, Ponta provine din Procuratura.
Băsescu a crescut pe lângă Roman și apoi i-a luat locul, Ponta pe lângă Năstase.
Băsescu l-a scurtcircuitat pe Stolojan, Ponta pe Antonescu – amândoi la ‘vârful’ PNL-ui în momentele respective.
Primele necazuri ale lui Băsescu au apărut la aproximativ doi ani după preluarea mandatului, cele ale lui Ponta după doi ani și jumătate.
Amândoi au promis ca demisionează dacă va fi cazul și nici unul nu a făcut-o vreodată.
Băsescu a fost, după ce s-au lămurit, dat la o parte ca o măsea stricată de către chiar membrii partidului de care s-a folosit ca să ajungă la vârf.

Să fie ăsta un prim semn ca începem sa ieșim de sub poala Tătucăi?
Că ne propunem să mergem neținuți de mână?

Faptul că Iohannis refuză să preia el mantia de hlamidă e încurajator.
Hai ca se poate! Cât s-o mai putea.

Călin Popescu Tăriceanu este personificarea confuziei politice din capul alegătorului român.

Perioada 2004-2008 a fost cea mai fastă din istoria ultimilor 25 de ani a României. Creștere economică – resimțită de întreaga populație, recunoaștere internațională, integrare în UE…
Bineînțeles ca nu Tăriceanu este responsabil de toate astea… A fost vorba de conjunctura economica mondiala, de fructificarea eforturilor anterioare… Și totuși!

Întâmplarea a facut ca în perioada aceea guvernul sa fi fost condus de Tăriceanu. Care a avut doua merite mari și late. Nu a făcut nici o prostie majora – singurul prim ministru post-revoluționar despre care se poate spune așa ceva – și a reușit să-i țină piept, cu brio, lui Băsescu.

Și noi ce-am făcut? La alegerile din 2008.

PNL-ul a ieșit abia pe locul 3!

Cu toate acestea Tăriceanu a rămas în politică. Nu și-a luat jucăriile și n-a plecat, scârbit, acasă.
Nu avea nevoie de bani și, după cum se vede, nici de imunitate parlamentara.
Eu zic să analizăm cu atenție ce are omul acesta de spus.

Pe de altă parte suntem într-un moment delicat din punct de vedere al psihologiei politice populare.

Tradiția parlamentara romanească este cel puțin fragilă.
Că această fragilitate își are originile încă în prima constituție „regală”, conform căreia suveranul numea prim-ministrul și acesta organiza, după ce forma guvernul, alegerile… Curat murdara democrația asta, vorba lui Caragiale…
Că pe vremea comuniștilor ideea de Parlament a fost uitata cu totul…
Că, după 1989, la un moment dat în Parlament au năvălit minerii și că acestora nu li s-a întâmplat nimic…
Că Băsescu, furios că a fost suspendat de doua ori, a încercat prin toate mijloacele să scadă prestigiul Parlamentului…

Că nici „alesii Poporului” nu prea ne-au dat multe motive să fim mândri de ei…

Motive si explicații sunt multe.

Cert este problema s-a acutizat și că ea trebuie rezolvată cât mai repede.

Ei bine, rezolvarea asta poate veni din interiorul Parlamentului sau din exteriorul sau. Altă posibilitate nu exista.

Numai că dacă rezolvarea vine de oriunde altundeva decât din interiorul Parlamentului atunci ea nu prea va mai fi democratica, mai ales în spiritul ei.
Putem aștepta ca justiția sa facă curățenie. O fi bine oare?
Putem aștepta pana când iese lumea pe stradă. O fi bine?

Sau putem sa facem o investiție de încredere în aceasta „comisie Tăriceanu”.

Bănuiesc ca și în interiorul Parlamentului a început sa se simtă nevoia acuta de clarificare care ne tine pe toți încordați.
Sunt sigur că dacă se mobilizează un pic „aleșii” sunt în stare, singuri, să facă o analiză pertinentă asupra situatei, mai ales că lucrurile sunt destul de clare. După care pot să ceară și ajutorul Ministerului public.

Cu toții ne-am cam dat seama ca peștele de la cap se-impute și ca de curățat se curăță de la coadă.
Deocamdată aceasta curățenie încă mai poate fi făcută „instituțional”, adică fiecare la el acasă.

Parlamentul la el acasă, justiția la ea acasă, Executivul poate fi si el remaniat…

În felul acesta lucrurile ar intra pe un făgaș normal.
Altfel…

Alin Teodorescu spunea aseară la Digi 24 (min 60 și urm.) ca încrederea publicului larg în justiție este la 55% pe când încrederea în Parlament se afla undeva la 15%.
Dacă vrem sa rămânem o democrație – adică o societate care discuta și rezolva în Parlament problemele cu care se confruntă – atunci Parlamentul trebuie sa fie cel care își face ordine în ogradă.

Mai spunea Alin Teodorescu în același interviu – care merită ascultat, în întregime, cu atenție și de mai multe ori – „că blocurile electorale încă exista și că, atunci când vine termenul, oamenii se prezintă și își votează candidatul, oricât de puțină încredere ar avea în el”.
În realitate aceasta situație este foarte instabilă. Dacă se înregistrează vre-un derapaj semnificativ poate apărea oricând un „lider carismatic” care să profite de lipsa de „popularitate” a Parlamentului și care să încerce instituirea unei dictaturi ‘soft’, precum Orban în Ungaria sau Putin în Rusia. Avem nevoie de așa ceva?

Eu cred ca nu și mai ales că acest lucru poate fi foarte ușor evitat.

Iată cum.
Alin Teodorescu a estimat câți politicieni sunt cu adevărat corupți iar rezultatul, foarte contra intuitiv, este că marea lor majoritate nu au a se teme de DNA.
Ei bine, dacă aceștia se hotărăsc să rupă pisica, atunci am scăpat cu toții.

Dacă nu, conform previziunilor lui Teodorescu, peste vreo cinci ani vom ajunge la stadiul în care va fi nevoie de introducerea unor masuri de ‘responsabilizare’ a puterii judecătorești. Dacă vom mai putea și dacă până atunci nu vom intra în scenariul amintit de mine.

Și totuși. N-ar fi mai puțin dureros dacă nu am fi nevoiți sa parcurgem drumul până acolo?
Adică dacă politicienii cinstiți ar începe o dată să facă ceea ce trebuie și dacă noi, ăștialalți, ne-am apuca să îi ajutăm?
În loc să stăm pe bară și să-i înjurăm pe toți, la grămada?

Iar această comisie ar mai putea să facă ceva.
Imediat după Revoluție ne-am lăsat împărțiți în tabere. În blocurile alea electorale despre care vorbea Alin Teodorescu și între care practic nu există comunicare. Cei mai multi dintre membrii lor se uită la câte o anumită televiziune, citește doar anumite ziare și frecventează doar anumite site-uri.
Pentru ca o democrație să funcționeze cu adevărat este de nevoie de comunicare eficientă între segmentele de populație care trăiesc împreună – altfel de unde să știi ce probleme au „ceilalți”, și de respect reciproc între oamenii care formează societatea respectivă – degeaba știi ce se întâmplă cu ceilalți dacă nu-ți pasă de ei.

Strămoșii spuneau „unde-i unul, nu-i putere, la nevoi și la durere, unde-s mulți puterea crește și dușmanul nu sporește”.
Ce-ar fi să ne adunăm o dată? Nu împotriva vre-unui dușman anume ci pur și simplu pentru a fi în stare să facem mai mult, împreună, decât putem face fiecare dintre noi, de unde singur.

De exemplu niște autostrăzi ieftine, așa cum au început să facă bulgarii.

Democratia n-a prea avut mari sanse sa prinda radacini pe plaiul mioritic.

Inteleg prin ‘democratie’ obisnuinta unei comunitati de a discuta problemele inainte ca o hotarare sa fie luata si pusa in practica. Acest lucru presupune existenta unui grad suficient de mare de respect reciproc intre membrii acelei comunitati incat discutiile sa fie efective, adica informatiile puse la dispozitia comunitatii de catre membrii sai sa fie ascultate cu atentie si luate in seama.

Ar fi fost destul de greu ca acest lucru sa se fi intamplat, avand in vedere pozitia noastra geo-strategica. Exteriorul arcului carpatic a fost un fel de turnanta pe unde au trecut toate popoarele migratoare care au venit dinspre Marea Campie Rusa catre Tarigrad iar mai apoi Gurile Dunarii au constituit obiectul unei aprige dispute intre Rusia si Imperiul Otoman, disputa arbitrata de toate puterile europene din timpul acela.

Aceasta fluiditate aproape continua a constituit un mediu propice pentru dezvoltarea unui lung sir de personalitati accentuate. Unele cu efect benefic asupra dezvoltarii comunitatii traitoare pe aceste meleaguri, altele mai putin. Cert este ca toate aceste personalitati accentuate au indus in populatia de rand o anumita mentalitate ‘dualista’.
‘Zi ca ei si fa ca tine’, ‘Capul plecat, sabia nu-l taie’ si ‘Legea este o bariera pe sub care trec cainii, peste care sar caii si in fata careia se opresc boii’ descriu perfect aceasta mentalitate. O supusenie de fatada, menita sa asigure supravietuirea in fata toanelor stapanilor cuplata cu o ingeniozitate deosebita in a se strecura pe langa regulile impuse de tiranul momentului.

In acelasi timp faptul ca spatiul ‘carpato-danubiano-pontic’ a fost aproape tot timpul sub influenta straina a creat obiceiul supusilor ca in fata oprimarii mai degraba sa se planga stapanilor externi decat sa se revolte impotriva ‘satrapilor’ locali. In acelasi timp dependenta de aceiasi stapani externi a creat in randul celor aflati temporar la putere obisnuinta de a se comporta dupa principiul ‘musca si fugi’, cel atat de bine exemplificat de ‘domnii’ fanarioti, care incercau sa adune cat mai multi bani in cat mai putin timp – tocmai pentru ca nu stiau cat timp vor fi ingaduiti la domnie.

Cu alte cuvinte atat populatia cat si clasa conducatoare au in spate o lunga traditie de neincredere reciproca.
In situatia asta respectul reciproc care ar trebui sa existe intre ele ramane sa fie edificat de acum incolo.
Numai ca fara respect este foarte greu de vorbit despre responsabilitate.
Sau despre justitie ca mecanism eficient de pastrare a stabilitatii sociale.

Acum 25 de ani, intr-un moment de exasperare, l-am alungat pe Ceausescu.
Numai ca lucrurile au revenit foarte repede ‘la normal’.

Iliescu si-a permis sa cheme minerii. Nici pana acum nu si-a cerut macar scuze pentru asta.
Basescu sustine senin ca „Legalitatea nu poate fi pusă la îndoială, dar moral se poate discuta” dupa ce i-a facut campanie electorala Elenei Udrea si ca ‘nu e nimic ilegal în această situaţie, poate doar imoral’ dupa ce si-a dat singur casa din Mihaileanu.

In conditiile astea ne mai miram ce se se intampla zilele astea, cand ambele tabere striga cat pot de tare: ‘prindeti hotul’?

Oare cand ne vom aduce aminte, si noi, si ei, de adevarul din spatele cuvintelor lui Eminescu? Cateodata exaltate intr-adevar, dar care inveleau un mare adevar esential?

Si anume acela ca daca ‘patura superpusa’ nu-si face datoria, comunitatea, in intregul ei, are de suferit!

Sa nu ne lasam orbiti de antisemitismul lui Eminescu si sa trecem cu vederea restul ideilor sale. Nimeni nu este perfect si faptul ca unele dintre spusele cuiva sunt gresite nu goleste de continut toate cuvintele rostite de respectiva persoana.

Dupa cum, la fel de bine, acuzatiile reciproce pe care si le aduc doi adversari aflati in clinch pot fi simultan adevarate.

Cred ca ar trebui sa tinem cont de asta. Si mai cred ca ar trebui sa ne dam seama odata, si noi, si ei, ca nu mai avem noi cui sa ne plangem si ei unde sa mai fuga daca o dau cu oistea-n gard.

Scriam cu ceva vreme in urmă că depresia este si o boala a societatii, nu doar a oamenilor. De fapt ideea nu este foarte originală, a fost prezentată pe larg, chiar dacă ușor altfel, de către Durkheim în „Sinuciderea”. N-am menționat acest lucru atunci pentru că mi s-a părut nepotrivit să vorbești despre sinucidere în casa deprimatului.

Numai că viața bate blogul.
La câteva zile după asta tot ce au putut cu adevărat face serviciile de urgență pentru o femeie disperată care amenința că se aruncă de pe bloc a fost să aștepte 35 de ore înainte de a o aduna cu fărașul de pe trotuar.

Foto: Octav Ganea // Mediafax

”Negociatorii Poliţiei Capitalei au ţinut permanent legătura cu femeia, pe terasa blocului, ba chiar au reuşit să o convingă să bea apă şi să mănânce, însă nu au putut să o facă să renunţe, chiar dacă la faţa locului a venit şi soţul femeii, iar cei din bloc s-ar fi oferit să îi plătească datoriile la întreţinere pe care le avea.”

Teoria spune ca cele mai multe tentative de sinucidere sunt de fapt strigăte de ajutor și că pe măsură ce trece timpul și cel în cauză nu trece la fapte cu atât cresc șansele de succes a celor care încearcă să îl salveze.
Pe de altă parte pentru ca această teorie să funcționeze e nevoie de ceea ce spunea Durkheim. Cel care este în situația de a alege să-și învingă depresia și să continue să trăiască să aibe la ce să fie convins să se întoarcă. Legăturile dintre membrii societății din care face parte să fie suficient de puternice pentru a o face atât de funcțională încât cel care se gândea la un moment dat să se sinucidă să aibe motiv să se răzgândească.
Și încă ceva. Salvatorii înșiși vor fi cu atât mai convingători cu cât societatea va fi mai funcțională. Tocmai pentru că și lor înșiși viața le va părea mai frumoasă.

Numai că iată cum descrie poetul Florin Iaru situatia:

„Aşadar, dacă binele e ameninţat atât de rău din ambele părţi, un spectator admirând comédia ar putea spune cu îndreptăţire: „Să piară toţi!“. Comic e faptul că ambele tabere se agită în numele democraţiei, a progresului, a valorilor. Toţi apără un principiu. Şi, în acelaşi timp, sunt surzi la diversitatea fundamentală a naturii umane. Unul e de stânga, altul de dreapta, unul e tradiţionalist, altul, modernist, unul e trist, ultimul, şi mai trist. Sentimentul că fiinţa celuilalt nu te lasă să respiri, să trăieşti, că o conspiraţie a imbecililor, a serviciilor secrete îţi ameninţă viaţa domină România. Nu poate avea cineva o idee a lui, un sentiment, o părere. Nu. E a stăpânului, a mogulului, a ruşilor, a lui Băse, a lui Ponta. Nimic nu e întâmplător. Grupurile se fac şi se desfac şi, mare ciudăţenie – cei care erau duşmani neîmpăcaţi devin prieteni la toartă, iar cei care se pupau în bot la guvernare şi în Parlament şi-au jurat moartea. Dacă iubeşti câinii, vrei să-mi omori pisica.”

Asta să fie oare soluția? O sinucidere colectivă lentă prin marasm socio-economic? Să „pierim” cu toții?

N-ar fi mai bine să-i demonstrăm lui Florin Iaru că se înșală când spune „Crezul meu e că oamenii nu se schimbă niciodată.”?
Eu unul sunt convins că nici măcar el nu crede cu adevărat așa ceva!. Altfel ce rost mai avea să scrie articolul…
Așa că… la treabă! Dacă suficient de mulți dintre noi ne hotărâm că „așa nu mai merge” și ne îndreptăm în primul rând pe noi înșine cercul vicios descris de Iaru va deveni unul virtuos. Nu e nevoie să ieșim cu parul pe stradă pentru a-i pedepsi pe „ceilalți”  – așa cum au făcut minerii in ’90 la chemarea lui Iliescu. Este suficient să nu mai întoarcem, vinovați, capul când lângă noi cineva își bate joc de altcineva, spunându-ne că „n-are rost să mă bag dacă nu mă afectează direct”!
Păi tocmai d-aia trebuie să te bagi, așa cum și cât poți tu, tocmai ca să nu ajungă să te afecteze și pe tine. Ca să mai fie cine să îți sară și ție în ajutor dacă vei avea vreodată nevoie.

Altruismul are o explicație cât se poate de rațională, nu este pur si simplu un moft. Societățile care au grijă de membrii lor – fără să îi sufoce, supraviețuiesc mai mult iar membrii lor sunt mai fericiți decât cele care funcționează după legea junglei.
Iar asta e tot de la Durkheim citire.
%d bloggers like this: