Archives for category: aici sunt banii dumneavoastra

“Bugetul statului nu încasează aproximativ 38% din TVA”.

In incercarea de a recupera macar o parte din acesti bani, guvernul actual incearca introducerea incasarii defalcate a acestei taxe.

Avand in vedere ca aceste lucruri sunt discutate foarte intens in acest moment, voi trece peste amanuntele ‘tehnice’, efectele asupra diverselor categorii de contribuabili si voi aminti doar en-passant ca aceiasi masura a fost incercata si de vecinii nostri bulgari. Care au renuntat foarte repede.

defalcare TVA

Cu alte cuvinte, cel mai mare perdant al situatiei este ‘teritoriul’. Judetele si localitatile. Adica exact locul unde traim noi si unde o parte dintre firme ‘fenteaza’ achitarea unei parti din sumele datorate catre fisc.

Frauda fiscala, in general, are doua ‘motoare’. Unul evident si unul care nu este, in general, luat in seama. Lacomia si lehamitea.

N-am sa insist mult asupra lacomiei. Este ‘evident’ ca daca acesta pulsiune nu ar mobiliza atat de multi dintre concetatenii nostri, lucrurile ar sta cu totul si cu totul altfel.

Am sa fac o paranteza aici pentru a sublinia ca lacomia este total diferita de nevoia de eficienta. Prima te impinge sa cauti tot felul de mijloace prin care sa eludezi legea in timp ce a doua te motiveaza sa faci lucrurile cat mai bine.
Rezultatele sunt de cu totul si cu totul alta natura. Chiar daca se masoara tot in bani.

Lehamitea este …
M-am intrerupt pentru ca nu imi gaseam cuvintele.
Cred ca cel mai potrivit este “maligna”.
In primul rand descurajeaza si in al doilea rand te impinge spre ‘nefacute’.

‘De ce sa platesc impozite daca astia tot nu fac drumurile, nu repara spitalele? Nu platesc profesorii/medicii/functionarii publici/etc./etc….’
‘Ce, eu sunt mai fraier decat X,Y,Z care lucreaza la negru/nu declara mare parte din activitate si se plimba cu gipanu’ prin mijlocul satului?’

Astea ar fi motivele ‘antreprenorilor’.

‘De ce sa insist eu sa-mi dea factura cand daca acceptand sa-mi faca lucrarea la negru ies mult mai ieftin? Ce-mi pasa mie ca el nu plateste TVA pe manopera si nici impozit pe venit daca eu raman cu o gramada de bani? Ca statul oricum nu face drumurile, nu-i plateste pe….’

‘In general’ se refera la toate impozitele si la toate tarile.
Problema este ca noi suntem printre cei mai tari la capitolul asta. Cel putin din Europa. Italia ce ne mai sufla-n ceafa…

O fi ceva care sa ne apropie?
Coruptia? In special cea de la nivel local? In materie de lucrari publice?

Fac o noua paranteza. Se pare ca in materie de coruptie la nivel cu adevarat macro suntem undeva pe linie… adica la fel de prost ca ceilalti. Nu mai rau, ba poate chiar un pic mai bine, tocmai pentru ca tranzactiile mari, cu adevarat mari, au loc in conditii ‘europene’. Adica similare cu cele incheiate in restul ‘comunitatii’.

Sa revenim la lucrarile mai mult sau mai putin publice care sunt finantate la nivel mai mult sau mai putin local.

Multa vreme s-a discutat, secretul lui Polichinelle, despre comisionul ‘perceput’ de factorul de decizie din valoarea finala a fiecarui contract incheiat intre diverse autoritati ale statului si firme private. Sau intre diverse ‘deconcentrate’ si aceleasi, de multe ori, firme private.

Ei bine, comisionul ala trebuia platit de undeva. OK, umflau ei factura finala dar parca nici unui ‘antreprenor privat’ nu-i vine sa plateasca ‘comisioane’ din dividentele care ‘i se cuvin lui’. Cu atat mai mult cu cat ‘are spate’. Pai daca a fost baiat destept si a invatat si ‘tabla impartirii’, nu doar pe cea a inmultirii…

Cu alte cuvinte, cea mai buna metoda de evitare a evaziunii fiscale este neutralizarea coruptilor.

Fac aici a treia si ultima paranteza.
‘Lupta impotriva coruptie’ e o prostie. Nu te poti lupta cu o evidenta. Coruptia este o chestie ‘naturala’. Nu e ‘buna’ dar… Nici zaharul nu e bun – pentru sanatate si in cantitati mari… dar cui nu-i place o prajitura bine facuta?
‘Lupta impotriva coruptilor’… Exprimarea asta e, intr-adevar, mai potrivita. Sufera, din pacate, de un mare defect. Daca ar fi dusa pana la capat am fi mai multi ‘inauntru’ decat afara. E vre-unul dintre noi care n-a dat o spaga? Sau n-a luat?

‘Neutralizarea coruptilor… ‘
Adica? Sa-i invelim in pungi de plastic? In chihlimbar, ca pe insecte? Ca sa nu-i poata corupe pe cei din jurul lor?
Ar fi o idee… cam imposibila, totusi.

Varianta ar fi sa-i vaccinam pe cei care trebuie sa reziste tentatiei.

Mie unuia nu mi-a placut de Basescu.
Am votat cu el ca sa nu iasa Nastase.
Apoi am votat impotriva lui cu fiecare ocazie. Atat la referendumurile de demitere cat si in favoarea lui Geoana – a doua oara cand am votat cu stanga. Prima fiind atunci cand era sa iasa Vadim.
Asa cum nu mi-a placut mie de Basescu, a fost primul – si singurul – care a pus degetul pe rana.

“Dacă vorbim de corupţie şi ea ţine de două părţi. Nu mut la nimeni responsabilitatea, dar ea trebuie împărţită şi asumată. Un funcţionar corupt nu poate fi corupt dacă nu are un partener, care să-i dea un ban. Un minister nu poate factura cu 50% mai mult dacă nu există un consultant care să valideze ce zice constructorul”

Spunea chestia asta in 2011… A mai adaugat ceva, l-am auzit cu urechile mele la televizor, dar nu reusesc sa gasesc undeva citatul. Era ceva de genul: ‘nici un ministru nu poate face ‘prostii’ daca nu sunt cativa pe langa el care sa-l ajute si daca restul nu se fac ca nu vad’.
Cam multe negatii una peste alta dar sensul e foarte clar.

O fi inteles ce efecte a avut masura luata chiar de el? Aia cu taierea salariilor primite de bugetari si plafonarea indemnizatiilor primite de parlamentari, ministri si directorii deconcentratelor/firmelor de stat? Masura care a dat bine ‘pe sticla’ dar care i-a gonit pe cei cu adevarat capabili din administratia de stat?

Tot aud justificari de tipul ‘indiferent cat le dai, tot fura’.

Perfect adevarat. Daca asta ar fi singura schimbare, ar fi inutila. Lacomia ramane principalul motiv. Atat al coruptiei cat si al evaziunii fiscale.

Numai ca lacomia poate fi tinuta in frau, daca dispare lehamitea.

Primul pas a fost facut. Lefurile au inceput a fi crescute. Incep sa devina ‘credibile’. Poti trai, cat de cat confortabil, cu banii astia. Nu mai esti nevoit sa fugi neaparat la privat. Sau sa accepti spaga ca sa-ti poti duce copilul la mare.
Acum trebuie sa facem si pasul doi.

Din tabelul cu ‘defalcarea sumelor’ rezulta foarte clar cine sunt adevaratii perdanti.

Noi. Locuitorii judetelor si ai localitatilor.

Noi suntem cei care acceptam tranzactii fara factura. De ambele parti. Noi suntem patronii – sau angajatii – care facem evaziune fiscala. Indiferent daca dam mai departe o parte din bani sau ii tinem doar pentru noi…. Pana la urma inceputul e greu… Dupa aceea, pofta vine mancand.
Noi votam autoritatile locale, lucram in cadrul administratiei locale, traim in teritoriu…

Am promis ca a treia paranteza trebuia sa fie ultima… Cine ma cred eu? Sa ma tin de promisiune?
Ca tot veni vorba despre alegeri, de unde vine o mare parte din fondurile electorale? Indiferent de cum sunt ele cheltuite…
Hai ca paranteza asta a fost scurta!

Pricepem odata ca ne furam caciula singuri?

Nu ne-au inghetat suficient urechile?

 

Advertisements

salarii preoti

E o chestie foarte interesanta aici.
Asistenta medicala este platita prin intermediul unor taxe speciale, care se bazeaza pe principiul solidaritatii sociale. Daca nu platesti taxele alea, adult in putere fiind, beneficiezi doar de asistenta de urgenta. Teoretic, daca esti ‘liber profesionist’, poti chiar alege sa nu platesti aceste taxe, asumandu-ti riscurile.
Invatamantul obligatoriu si gratuit, cel care transforma populatiile aflate ‘sub vremi’ in natiuni capabile sa-si croiasca singure viitorul, este finantat de la bugetul de stat. Dupa cum este si firesc. Intreaga comunitate isi pregateste, impreuna, viitorul.
Asistenta ‘spirituala’ este, si ea, platita direct de la buget.
Cu alte cuvinte nu poti alege sa nu dai, sub o forma sau alta, niste bani catre ‘culte’. Indiferent de convingerile tale religioase. Sau de lipsa ta de convingeri in sensul asta.
In situatia asta, nu stiu sa existe multe asezari omenesti, din Romania, fara macar o biserica si multe biserici fara preoti.
Exista, in schimb, foarte multe comune fara medici si foarte multe scoli cu prea putini profesori calificati.
Sa inteleg ca ne pregatim, cu preponderenta si indiferent de convingerile fiecaruia dintre noi, pentru lumea de apoi?

La inceputul lui februarie 1990 Ion Iliescu a transformat Frontul Salvarii Nationale, organizatia para-statala care fusese ’emanata’ in urma Revolutiei anti-comuniste din Decembrie 1989, in partid politic.

Operatiune cat se poate de dubioasa, cel putin din punct de vedere al bunului simt, dar avand si o oarecare acoperire: ‘Pana la urma noi suntem cei care am facut revolutia. Acuma ce vreti, sa ne dam la o parte?’
Exact in spatiul delimitat de aceste doua limite – cea a bunului simt si cea a conservarii propriei persoane – ne aflam si acum.

Ion Iliescu a invatat sa faca politica de la Stalin, in Moscova anilor 1950-1954.
In ianuarie 1990 nici o persoana rezonabila nu ar fi avut nimic impotriva ca el sa isi fi organizat ce partid ar fi vrut, cu conditia sa o faca in mod normal. Ca toti ceilalti.
Numai ca, in virtutea celor invatate cu 40 de ani in urma, Iliescu a ales sa utilizeze la maximum resursele pe care le avea la dispozitie. Adica ale proto-statului pe care tot el il organizase. Pe care l-a transformat in partid. Readucand, de fapt, situatia exact in punctul in care era atunci cand Ceausescu s-a urcat in elicopter.
Statul si partidul erau o singura entitate, conduse de un singur om.

Reteta care s-a dovedit a fi nefunctionala.
Nu doar imorala ci, pur si simplu, nefunctionala.
Prabusirea inevitabila a tuturor dictaturilor, nu doar a celor comuniste, demonstreaza cat se poate de elocvent evidenta acestui fapt.

O parte dintre cetatenii Romaniei de atunci au protestat cat se poate de energic. Atunci a luat nastere ‘Piata Universitatii’. Din pacate majoritatea nu a inteles ce i se intampla iar Ion Iliescu, intr-o ultima sfidare a bunului simt, a organizat ‘curatarea de catre mineri a pietii din fata Teatrului National’. Atunci cand, de fapt, nici nu mai avea nevoie de asa ceva. Castigase alegerile iar lumea incepuse sa oboseasca.

Gestul sau a oripilat in asemenea masura Europa incat aceasta s-a intors cu spatele la noi.
Iar o parte dintre concetatenii nostri si-au pierdut speranta in viitor. Asa ca au plecat sa il construiasca pe alte meleaguri.

Noul partid ‘unic’ nu a avut nici el viata lunga. Cele doua aripi – reformistii lui Petre Roman si conservatorii fundamentalisti condusi de Iliescu – au inceput sa se certe intre ele. Aparent pe motive doctrinare.
Cele intamplate mai tarziu sugereaza insa ca adevarata batalie a fost ‘pentru ciolan’. Ei erau prea multi iar resursele statului – adica ceea ce putea fi furat – prea mici pentru lacomia lor.
Mai ales ca ‘poporul trebuia hranit’ – si acesta uitase cum sa-si poarte singur de grija.

Lupta dintre cele doua aripi a continuat tot in spiritul celor invatate de la stalinisti. Armele folosite erau cele aflate in panoplia statului.
In principal Justitia, Administratia Financiara si Bugetul de Stat.
Nastase, Basescu si Voiculescu si-au tras la gioale unul altuia pana cand Justitia ajunsese o palida stafie a ceea ce ar fi trebuit sa fie, Administratia Financiara se blocase iar Bugetul de Stat mai ca secase.

In mod paradoxal, criza financiara din 2007-2008 a fost un fel de balon de oxigen pentru noi. Uniunea Europeana s-a simtit datoare sa ne ajute, iar pentru asta a instituit o serie de mecanisme de control. Fondurile Europene vin doar daca sunt respectate anumite standarde iar continuare procesului de integrare este conditionata de rapoartele ‘pe justitie’ – vestitele MCV.

Usor, usor, au inceput sa iasa primii ‘ghiocei’.

Pe Basescu l-a luat gura pe din-ainte si ne-a explicat cum e cu coruptia:
“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată”, a susţinut preşedintele Băsescu. El a subliniat că asumarea responsabilităţii trebuie făcută de ambele părţi.

Parchetele au inceput sa mai actioneze si de capul lor, nu doar dupa comanda politica.

Iar strada a inceput si ea sa iasa din letargie.
Atunci cand Basescu a fost incomodat de Raed Arafat si a vrut sa scape de el.
Atunci cand Ponta incepuse sa se poarte precum Basescu – daca nu mai tineti minte acesta i-a tras clapa PSD-ului dupa alegerile din 2008 exact asa cum Ponta i-a tras clapa lui Antonescu dupa cele din 2012.

Numai ca degeaba a iesit strada din letargie daca cei a caror menire ar fi fost sa inteleaga ceva au ramas cu capetele intre picioare.

Asa ca strada s-a culcat la loc.

Atat de bine incat nici nu a mai iesit la vot.
Nici la locale si nici macar la parlamentare.

Asa ca unii dintre politicieni au ajuns la concluzia ca ‘acum e momentul’.

Si uite asa ne-am procopsit cu o ordonanta de urgenta prin care “Guvernul Romaniei decriminalizeaza abuzurile oficialilor

Asta e adevarata problema, nu ca unii sau altii scapa de o eventuala pedeapsa.

Ca statul a ajuns, din nou, sa fie redus la statutul de ‘scula’ cu ajutorul careia unii si altii incearca sa-si satisfaca maruntele ambitii.

Macar Iliescu se straduia – declarativ sau din convingere – sa puna in practica niste idealuri.
Acum e vorba despre niste amarati de 200 000 de lei.

Si toate astea doar pentru ca, stiu ca ma repet, cei care ar fi trebuit sa fi inteles deja nu baga odata la cap ca sistemele corupte se prabusesc cu atat mai repede cu cat sunt mai roase de acest ‘cancer’.

 

 

 

Da, craca de sub picioare nu se taie cu fierăstrăul ci cu grație.
Cu multă grație și cu joc de gleznă.

Găsesc azi dimineață pe FB un ‘reportaj’ sui-generis.
Într-un microbuz Satu-Mare – Cluj-Napoca cățiva călători se laudă cu isprăvile lor.

O doamnă ‘respectabilă’ povestește unei cunoștințe cu care nu s-a mai întălnit demult cum și câtă șpagă a dat medicului psihiatru care scos-o (doar?) atât de nebună încât să poată ieși la pensie înainte de termen iar un tânăr plin de ‘energie’ îi relatează unui prieten că era atât de beat când a ‘luat sala’ încât polițistul care îl supraveghea – și care fusese „arvunit” doar să-i șoptească răspunsurile corecte – a fost nevoit să ‘ia problema în mână’ și să apese el însuși  tastele calculatorului. (La ‘traseu’, tânărul nostru nu ar mai fi avut nevoie de ajutor, conducea deja ‘printre sate’ de câțiva anișori, tot cu complicitatea poliției).

OK, și de ce vă plictisesc eu cu toate astea? Fiecare dintre noi știe cel puțin câteva povești echivalente, nimic de aici nu reprezintă vreo noutate… Nici măcar relatarea amănuntului că restul călătorilor, spectatori fără vină ai spovedaniilor ad-hoc, dădeau din cap aprobator/amuzați – sau poate doar plictisiți, aici depindem exclusiv de starea de spirit și de punctul de vedere al ‘raportorului’…

Ei bine, partea interesantă abia acum începe.
Sau, mai bine spus, prima frază cu adevărat semnificativă din articolul respectiv – care, de fapt, nu era ‘reportaj’ ci o filipică masochistă la adresa noastră, a tuturor – este abia antepenultima:

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor, pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant și captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow, cu rare evadări absolut întâmplătoare la al treilea nivel.”

Ei bine, de mult nu am mai fost în prezența unei atât de intense combinații de semi-doctism agresiv cu un defetism atât de coroziv încât, dacă ar fi fost autentic, ar fi dizolvat demult ‘flaconul’ în care este purtat prin lume.

Dar asta nu e totul.

„Talpa țării e inimaginabil de nespălată și perforată purulent de cuiele ruginite pe care și le bate singură, iar modelul Dragnea, infractorul condamnat definitiv care continuă să își taie felii din ciolanul național, este, din perspectiva majorității, doar un ”băeat dăștept, care se descurcă, fiindcă e bazat, frățioare!” Corupția nu este o problemă națională, decât în măsura în care indivizii de la etajul de jos îi invidiază pe marii bandiți ai poporului și doresc doar să le ia locul și să le preia avantajele abuziv acordate.”

Acuma, că m-am calmat – nici nu știți cât de mult te liniștește efortul de a scrie cu diacritice dacă nu faci chestia asta în mod curent, să o luăm metodic.

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor”.
Așa o fi, n-am date cu care să contrazic această afirmație. Și, de fapt, nici nu știu vre-un alt popor (de ‘filozofi’) unde să existe o ‘minoritate mai mare de 10%’ care să fie „preocupată” de chestii din astea ‘eterice’. Nota bene, vorbesc aici de oamenii „preocupați” și nu de cei care respectă, în mod normal, în viața de zi cu zi, normele de morală general acceptate de comunitatea din care fac parte.

„… pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant … ”

Hait!
Prima mea reacție a fost să-mi iau valiza și pașaportul și să mă îndrept, în pas vioi, către primul punct de trecere al frontierei – cel de la Aeroportul Internațional Otopeni.
Noroc că am mai avut răbdare să citesc și ultima frază – „În ziua când o să aflați că am plecat definitiv de aici, vă veți aminti poate de acest articol și veți înțelege de ce.” – de unde mi-am dat seama că situația nu e încă chiar atât de ‘groasă’ – dacă nici Doru Șupeală, autorul acestor rânduri nu a plecat încă… pot să termin mai întâi ce am început să scriu…

Și totuși!
Așa putred și ignorant cum e ‘corpul asta majoritar’, am reușit să supraviețuim unor condiții geo-politice nu foarte prielnice și unor tentative destul de bine organizate de a fi furați cu țară cu tot.
Nici macar nu am pus botul la tentativele de a fi învrajbiți unul împotriva celuilalt, pe indiferent ce motive.

S-ar putea ca explicația, și soluția, să fie în altă parte.

Toată lumea, înclusiv ‘ignoranții’ din corpul majoritar, stie ca Mihai Eminescu a fost un poet de geniu. Puțini știu, si din păcate printre ignoranții în domeniu se numără foarte mulți dintre ‘minoritarii’ ce se bat cu cărămida cinstei in piept, că Eminescu a fost și un foarte pătrunzător sociolog. Dincolo de exagerările sale ‘poetice’, teoria lui cu privire la ‘patura superpusă’ și la rolul pe care aceasta îl joacă în cadrul ‘statului organic’ precede cu câteva decenii bune teoria echivalentă a lui Pareto cu privire la circulația elitelor precum și teoria complementară a lui Maslow, cea cu privire la ierarhia nevoilor umane – invocată de altfel și de Doru Șupeală.

Coborând cu picioarele pe pământ, aici unde ‘corpul majoritar, putred, ignorant și „captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow”‘ este nevoit să ‘se descurce’, constatăm că situația este mult mai nuanțată decât ne este prezentată de către manicheiști (masochiști?).

‘Majoritarii cei putrezi’ se revoltă periodic – de fiecare dată când le ajunge cuțitul la os.
Fizic, ca în Decembrie ’89, sau atunci când nu mai pot suporta fariseismul celor aflați, temporar, în ‘fruntea bucatelor’ – așa cum s-a întâmplat după tragedia de la Colectiv.
După care se întorc ‘liniștiți’ la casele lor, punându-și, pentru a câta oară?, speranța în ‘noua patură superpusă’ – ‘poate că de data asta…’

Poate că o fi vorba aici de o oarecare doză de naivitate.
Cu siguranță că este vorba și de o mare doză de oportunism. Prea mulți dintre noi – inclusiv foarte mulți dintre cei ‘5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor’ care sunt preocupați de moralitate și onestitate – își calcă pe inimă atunci când se simt la ananghie și copiază comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.

Și uite-așa, cătinel, am reușit să punem degetul pe rană.

„…comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.”

Șpaga, de exemplu, este comportament aberant doar atunci când o dai – sau o iei – ca să te îmbogațești.
Frizerii, profesorii, și chiar doctorii, care nu ar putea să traiască decent fără ‘suplimentele’ care le sunt oferite benevol de către cei care beneficiază de serviciile lor se comportă de-a dreptul normal. Acțiunile lor sunt justificate atât de ‘piramida’ lui Maslow – după cum bine, dar incomplet, arăta Doru Șupeală – precum și de ‘obiceiul pământului’ – norma socială dominantă în societate, normă exemplificată și promovată, de facto, de chiar pătura super-pusă.

‘Păi dacă toți șmecherii ăia de la televizor fac chestii din astea tot timpul, de ce n-aș face și eu?’

Iar ‘șmecherii aia de la televizor’ nu sunt doar ‘clienții’ DNA-ului.

Cei care se duc la biserică știu ca preoții își cumpără parohiile, cei care iau parte, oricât de tangențial, la o campanie electorală știu ca lucrurile nu sunt chiar atât de curate pe cât ar trebui să fie iar oamenii care trăiesc în viața reală știu că și printre cei care predică ‘abstinența premaritală’ mai sunt câte unii care ‘calcă alături’:

“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată”, a susţinut preşedintele Băsescu. El a subliniat că asumarea responsabilităţii trebuie făcută de ambele părţi.

Și atunci?
De ce să dăm vina exclusiv pe ‘corpul majoritar’? Care, în fond, se comportă cât se poate de ‘rațional’. Dau șpagă doar atunci când este absolută nevoie, fură mai ales de la ‘stat’ și în nici un caz tot timpul…. Până la urmă marea majoritate, chiar și cei mai ‘hoți’ dintre noi, respectăm cea mai mare parte a normelor, aproape tot timpul.
Nu prea aduce chiar a ‘putreziciune ignorantă’…

O fi mai ușor să dăm vina pe ‘ceilalți’ – indiferent de cât de mulți or fi ei, cel puțin atâta vreme cât rămân ‘ignoranți cu privire la ce le punem cârcă’ – numai că acțiunea asta are rezultate foarte limitate. Ne simțim noi eliberați de responsabilitate și atât.
Iar cand ‘ignoranții’ vor pricepe ce le-am pus în cârcă s-ar putea ca eforturile noastre să devină contraproductive, dacă nu chiar sinucigașe de-adreptul.

Problemele noastre iși vor găsi rezolvarea abia atunci când vom înțelege întreaga semnificație a proverbului despre ‘peștele care se-mpute de la cap dar se curață de la coadă’.
La pești e simplu. Iei un cuțit și îi cureți. Dacă merită. Sau îi arunci, dacă sunt prea ‘împuțiți’ ca să mai merite efortul.
Când avem de a face cu o întreagă societate, chestia devine mult mai complicată.

Cel care își asumă cuțitul, și care pretinde că vrea să facă curățenie, face parte, și el, din acea societate. Până nu își asumă contribuția lui la starea în care se află întregul organism nu merită încrederea celorlalți.

Câtă vreme va incerca să paseze celorlalți întrega răspundere pentru ce s-a întâmplat până atunci e clar cum are de gând să folosească cuțitul, dacă acesta va ajunge vreo-data pe mâna lui.

Atenție!
Asta nu însemnă că acel cuțit trebuie încredințat primului care își pune cenușă în cap!
Penitența este o condiție necesară dar nici pe departe suficientă.
Pentru asta avem la dispoziție partea a doua a proverbului, cea referitoare la ‘coadă’.
OK, ai greșit, ți-ai recunoscut partea de vină, ți-ai cerut scuze și acum vrei să participi la efortul de curățire a obștii. Foarte bine!

Dar ai făcut mai întăi ordine la tine în batătură?
Ai pus lucrurile la loc, așa cum erau înainte de a fi căzut tu ‘în greșeală’?

1886

“Putini stiu astazi ca Palatul Ateneului Roman s-a cladit cu banii dintr-o subscriptie publica, in urma organizarii unei loterii nationale (500.000 de bilete in valoare de un leu), apelul adresat cetatenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societatii Ateneul Roman, sunand ca o chemare populara, printr-un slogan de-a dreptul comic si banal: “Dati un leu pentru Ateneu!”. Ideea apelului s-a transformat surprinzator intr-o lectie de unitate, de trezire a constiintei nationale.”

ateneu

De la Amarandei Lucian, DP, https://ro.wikipedia.org/w/index.php?curid=327965

 

2016

“Guvenul României şi Ministerul Culturii lansează oficial campania de susţinere a subscripţiei naţionale pentru achiziţia operei lui Constantin Brâncuşi „Cuminţenia pământului”. Campania se va derula până pe 30 septembrie şi are nevoie de un sprijin cât mai larg, anunţă Guvernul.”

Vom reusi oare sa urmam exemplul stramosilor nostri?

certificat-de-donator_14687385370029

WP_20160613_12_03_45_Pro

Mi-am dus nevasta la gara.
Nu va bucurati degeaba, se intoarce. A plecat in delegatie.

Trebuie sa ajunga la Miercurea Ciuc.
Trenul catre acea destinatie pleaca, cel putin cel de la 12:15, de la peronul 13.
Vagonul 7 era oprit in dreptul gaurii pe care o aveti in fata.

De unde si intrebarile care urmeaza.

Toata Gara de Nord e in halul asta sau peronul 13 e pastrat special pentru unguri?

Si care o fi fost desteptul care a pus genul asta de paviment acolo unde fiecare al doilea trecator taraste dupa el o valiza pe roti?

WP_20160613_12_04_00_Pro

Sa nu uit. Daca vi se face sete in Gara de Nord duceti-va la supermarketul de langa casele de bilete. E singurul loc unde au mai multe feluri de apa – la chioscuri exista doar Dorna – si unde flaconul de juma de litru costa 2 lei, ca in restul orasului. La chioscuri e cu 50% mai scump.

Aceasta postare este, deocamdata, o ciorna.

Pana la un moment dat sistemul de termoficare din Bucuresti a functionat, cel putin din punctul de vedere al ‘consumatorilor’, aproape ireprosabil. In apartamente era cald iar apa calda curgea tot timpul fierbinte. Iar pretul platit de populatie pentru acest ‘lux’ era cat se poate de accesibil. Singura chestie mai neplacuta era ‘revizia anuala’ – apa calda ‘se intrerupea’ pentru 2-3 saptamani – numai ca asta se intampla vara, adica exact atunci cand puteai face dus si cu apa rece.

Lucrurile au inceput sa se strice pe la sfarsitul anilor ’70.
Mai intai apa calda cu program, doar dimineata si seara. Apoi au restrictionat si caldura.
Iar cel mai ciudat, cel putin pentru mine, a fost faptul ca cei mai napastuiti erau chiar muncitorii, adica exact cei de la care se revendicau comunistii.Programul de apa calda fusese conceput in asa hal incat cei care lucrau in schimbul 1 se spalau dimineata cu apa inghetata – apa calda venea abia pe la 7 jumate iar ei trebuiau sa fie in fabrica la ora aia – iar cei care lucrau in schimbul 2 se culcau nespalati (sau inghetati, dupa preferinte) pentru ca apa calda se oprea pe la 9 jumate, zece, adica exact atunci cand ieseau ei de pe portile fabricilor.

In conditiile astea, si mai ales dupa ce lumea a inceput sa dardaie in propriile case, nu a fost decat o problema de timp pana cand sa apara o descriere mai ‘glumeata’ a fenomenului:

“Sistemul de termoficare este alcatuit din calorifere, tevi si centrale termice. Prin toate acestea circula apa. Aceasta se incalzeste in calorifere, apoi este pompata prin tevi si astfel energia termica ajunge la centrala, unde trebuie sa fie cald”.

Iar lucrurile au mers in felul acesta pana in 1989.

Cam acelasi lucru se intampla acum in sistemul bancar.

La prima vedere treaba bancilor ar fi sa faca legatura dintre cei care au bani, dar nu stiu ce sa faca, deocamdata, cu ei si cei care au, simultan, nevoie de bani si o suficient de buna perspectiva de a-i inapoia. In ipoteza asta banii care raman bancilor – diferenta dintre dobanzile active si cele pasive – ar fi recompensa pentru efortul lor de a organiza colectarea banilor de la deponenti, de a evalua bonitatea celor creditati precum si pentru abilitatea lor de a adecva dobanzile pasive cu ce se intampla pe piata si dobanzile active cu riscul prezentat de fiecare dintre cei creditati.
La o privire mai atenta observam ca, datorita consecintelor provocate de ‘principiul rezervelor fractionare‘, rolul sistemului bancar este mult mai complex decat atat.In loc sa ramana un simplu ‘broker de bani’, cum ar parea la prima vedere, sistemul bancar devine, in realitate, ‘creator de bani’. Iar lucrurile se complica prin faptul ca banii apar prin doua izvoare diferite.

Inainte de a trece mai departe simt nevoia sa fac cateva comentarii despre natura a ceea ce sunt, in realitate, banii. Si nu ma refer aici la diferenta dintre hard currency – adica aur, si fiat money – banii ‘tramway’ aflati astazi in circulatie.

Multa lume, inclusiv majoritatea economistilor, considera banii ca fiind un fel de marfa.
Eu, in calitate de inginer convertit in sociolog, consider ca banii sunt cu totul si cu totul altceva. Si anume ‘incredere formalizata’.

Va continua.

Recentul sondaj cu privire la legea ‘darii in plata’, si mai ales modul in care este comentat de presa, releva faptul ca majoritatea ‘consumatorilor’ nu prea inteleg care e treaba cu bancile si ca prea multi dintre cei care stiu se fac ca ploua.

“Majoritatea respondenților s-a pronunțat împotrivă ca beneficiarii legii să fie cei care și-au cumpărat mai multe case/terenuri și au dificultăți, fiind indicați ca beneficiari ai legii numai cei care au o singură casă (81%). De altfel, 89% dintre români consideră că este bine să existe o lege care să ajute persoanele fizice care au luat un credit și se află în dificultate financiară”, se menționează într-un comunicat al ARB.

Comunitatea bancară din România reiterează că se impune devansarea termenului de intrare în vigoare a Legii 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice.”

Teoria spune ca rolul bancilor este relativ simplu.
Ca orice intreprindere comerciala, acestea supravietuiesc doar in masura in care reusesc sa se faca folositoare clientilor lor.
In cazul bancilor moderne serviciile ‘vandute’ acestora pot fi impartite in doua categorii: fundamentale si accesorii.
Cele accesorii fiind facilitarea transferului de fonduri si tot ceea ce are de a face cu chestia asta.
Pe vremuri mai era vorba si de asigurarea protectiei banilor numai ca acest aspect a cazut in desuetudine. Avand in vedere comisioanele de retragere si dobanzile pasive extrem de mici este mai ieftin sa inchiriezi o caseta de valori decat sa tii banii in banca, cel putin pe termene relativ scurte.

Si iata ca am ajuns la rolul fundamental al bancilor.
Sa ia cu imprumut bani de la cei care nu au ce face, momentan, cu ei si sa-i dea, tot cu imprumut, celor care au, acum, nevoie SI reusesc sa-i convinga pe oficialii bancii ca vor fi in stare sa returneze, la termen, respectivele fonduri.
Remarcati ca nu am facut nicaieri vorbire despre ce fel de clienti este vorba – persoane fizice sau juridice.

Ei bine, in momentul actual bancile fac aceasta diferenta.

In afara de faptul ca persoanele fizice platesc alte comisioane si primesc alte dobanzi pasive fata de persoanele juridice.

In realitate persoanele fizice sunt discriminate de banci in mod groaznic.

Sa luam cazul cuiva care se hotaraste sa intreprinda ceva si ia credit ca persoana juridica. Incepe operatiunea si, la un moment dat, totul se duce dracului. Ei bine, firma da faliment, investitorul pierde ce bani a bagat acolo – de obicei toti, iar banca mai recupereaza ceva, daca mai poate. Iar investitorul ramane fara nici un fel de datorii si chiar cu obrazul curat.
Bine, vorbim aici de ‘cazul banal’ in care nimeni dintre cei implicati nu a savarsit vreo ilegalitate – atunci cazul se schimba fundamental.

Daca acelasi investitor are proasta inspiratie sa incerce aceiasi operatiune pe persoana fizica – din diverse motive, le discutam mai tarziu, atunci s-ar putea ca acesta sa-si blesteme zilele. Daca operatiunea nu-i iese, chiar daca el nu are nici o culpa in chestia asta, acesta va trebui totusi sa returneze bancii toata suma.

Chiar si in conditiile in care ar functiona legea falimentului individual – ceea ce inca nu este cazul, situatiile ar fi complet diferite. Dupa declararea falimentului firmei investitorul este ‘spalat’ de orice in timp ce dupa declararea falimentului personal individul mai are multe de tras.

In anumite situatii diferenta asta este pe deplin justificata. De exemplu in cazul unui imprumut de nevoi personale sau a datoriilor facute pe cardul de credit.

Dar nu este in nici un fel justificata in situatia unui credit ipotecar. Care este similar pana la identificare cu un credit acordat unei persoane juridice.
Persoana juridica garanteaza cu capitalul social si cu celelalte active ale sale in timp ce persoana fizica garanteaza cu bunul supus ipotecii. Iar banca, inainte de a vira banii, analizeaza cu atentie atat valoarea, si perspectiva acesteia, bunului ipotecat precum si posibilitatile viitoare ale creditatului – atat persoana fizica cat si juridica, de a restitui creditul.

Diferenta de abordare se vede cu ochiul liber.
Unde mai este raspunderea bancii pentru due-dilligence inainte de acordarea creditului unuei persoane fizice? In ce fel mai putem spune ca cei doi sunt parteneri egali in contract?

In situatia in care creditul este acordat unei persoane juridice banca isi preia, in mod efectiv, partea ei de risc. Daca nu a apreciat bine valoarea gajurilor sau perspectivele planului de afaceri banca are mari sanse sa ‘o ia in barba’ – chiar daca cei implicati se comporta perfect onest.
In cazul unui credit ipotecar acordat unei persoane fizice, cel putin deocamdata, banca nu isi asuma nici un fel de raspundere. Indiferent de orice, acesta va fi urmarit pana in panzele albe. Dispare total egalitatea care ar trebui sa existe intre parti.
Atat egalitatea dintre partile aflate in contract cat si egalitatea dintre clientii persoane fizice si clientii persoane juridice.

Iar faptul ca ‘oamenii de rand’ sunt intrebati ‘ce opinie au despre chestia asta’ este o actiune interesanta din punct de vedere sociologic dar irelevanta din punct de vedere rational, economic.

Da, intr-adevar, nu este ‘frumos’ sa fie iertati de datorii cei care s-au gandit sa faca ‘dezvoltari imobiliare’ pe persoana fizica cu scopul de a scapa de impozite.
Numai ca treaba asta nu are logica. Nici economica si nici legala.
Fenomenul trebuie controlat cu ajutorul legislatiei despre ‘faptele de comert’, nu pe baza vre unor considerente de ordin moral.
Ca sa nu mai vorbesc despre imposibilitatea de a face diferenta intre cei care ‘nu pot plati’ si cei care ‘pot plati dar nu vor’!

“Pe 29 martie 2002, liderii sindicali ai federaţiilor Univers şi Energia Mileniului III (FEM) au decis să-şi facă propria firmă. Ei nu au făcut altceva decât să preia, pur şi simplu, de la Electrica, în baza unui protocol, serviciul de citire a contoarelor electrice, cu tot cu angajaţii respectivi. Astfel a rezultat firma SC Sindserv SA, deţinută în prezent de FEM III în proporţie de 54,4%, de câţiva acţionari persoane fizice şi de filialele din ţară ale federaţiei sindicale. Prin urmare, liderii sindicali au devenit şi acţionari, şi angajatori, dar erau concomitent şi sindicalişti pentru propriii muncitori.”

“Conform site-ului Ministerului Finanţelor, cifra de afaceri a firmei Sindserv a crescut de la an la an, în timp ce o parte din angajaţi au fost concediaţi. În 2005 Sindserv avea 1.487 de salariaţi şi venituri de 8,9 milioane euro. În 2008 firma a înregistrat venituri totale de 10,6 milioane euro, în contextul în care mai avea 1.192 de angajaţi. Cei doi salariaţi ai Sindserv care au dat firma în judecată nu înţeleg cum se poate să li se reducă leafa la jumătate, în contextul în care, în trei ani, firma sindicaliştilor-patroni a disponibilizat 300 de salariaţi şi a încasat cu 1,7 milioane euro mai mult.”

Cu vreo trei ani in urma n-am avut minte si am facut un contract cu Banc Post. Eu ma angajam sa am bani in cont iar ei sa-mi plateasca niste facturi la scadenta.

Asa ca ieri au venit doi angajati ai Sindserv si mi-au taiat curentul.

Undeva prin Decembrie probabil ca nu au fost suficienti bani in contul de la Banc Post asa ca factura de curent din noiembrie a ramas neplatita. In Ianuarie au fost destui asa ca factura pe Decembrie a fost achitata. Dar cea din Noiembrie a ramas asa cum era. Nu stiu de ce, nu am vorbit inca cu cei de la banca.

Ieri, cand au venit cei doi, le-am spus:
‘Aveti amabilitatea sa asteptati 10 minute si ma intorc cu factura platita.’.
‘Ne pare rau, nu putem face asa ceva. Noi avem un ordin de deplasare, daca nu il aducem la indeplinire avem de suferit consecintele’.

Azi dimineata, cand au venit sa reconecteze – aceiasi doi, discutia a continuat:

‘Voua nu vi se pare anormal sa deconectati un abonat care are factura curenta achitata? Nu e clar ca restanta este urmare a unei neintelegeri si mai bine ii dai un SMS spunandu-i ca il deconectezi peste doua – trei zile?’
‘Sigur ati primit o somatie de plata. Impreuna cu ultima factura’.
‘Se poate sa fi primit numai ca eu am facut contract cu Banc Postul tocmai ca sa nu mai trebuiasca sa citesc facturi. Si ma intreb in continuare cum de nu faceti si voi precum majoritatea tuturor celorlalti furnizori de utilitati. De ce nu trimiteti un SMS sau nu dati un telefon?’
‘Daca dumneavoastra ati fi patronul unei firme si ati avea posibilitatea sa castigati 300 de lei -taxa de reconectare, cu pretul deplasarii a doi oameni de doua ori cate 10 minute la cate o adresa, nu ati face acest lucru?

Cred ca unii oameni nu au auzit de ‘sa nu omori gaina cu oua de aur’.

Adoptarea acestei legi a impartit România in două tabere si a determinat Banca Centrala Europeana sa ne trimita un aviz extrem de ciudat dar care lamureste multe.

Unii se bucura ca in sfarsit cineva le-a dat peste nas bancilor, bancile – sau mai bine spus bancherii si actionarii – spumega de furie iar cei de la UE nu prea stiu pe unde sa mai scoata camasa.

Treburile nu sunt totusi chiar atat de complicate.

Pe vremea cand toata lumea era plina de sperante bancile au dat o gramada de credite cu garantie imobiliara iar „consumatorii” s-au angajat voiosi sa le plateasca. Bancile isi facusera calculul ca nu pot sa piarda – doar ele insele facusera evaluarile cu privire la bunurile puse sub ipoteca. In plus exista si prevederea ca atunci cand executarea garantiei nu acopera valoarea datoriei banca se poate indrepta asupra altor bunuri ale debitorului sau chiar asupra veniturilor sale viitoare. Iar clientii nu fusesera atenti la amanunte de genul asta.

Dupa criza situatia a devenit paradoxala. Oamenii s-au trezit ca au de platit rate enorme pentru o proprietate care valoreaza jumatate din pretul platit pe ea cu doar cativa ani inainte dar bancile inca nu aveau prea mari probleme. Toti cei care mai aveau slujbe – adica majoritatea debitorilor – au continuat sa plateasca ratele pentru ca nu aveau alta alternativa. Daca s-ar fi oprit banca le-ar fi luat casa – pe care ar fi vandut-o la un pret ridicol de mic – iar ei tot ar fi trebuit sa plateasca restul datoriei. In plus fata de chiria pentru noua locuinta.

In situatia asta nenea Parlamentul European de mana cu nenea Consiliul Europei s-au gandit ca macar de acum in colo sa ii protejeze pe consumatorii europeni de credite. Asa ca au emis Directiva 2014/17/UE. 50 de pagini din care rezulta ca incepand cu data de 21 martie 2016 contractele de credit ipotecar incheiate in Europa sa semene cu cele din America. Adica datoria sa fie stinsa in intregime atunci cand imobilul care face obiectul ipotecii intra in posesia bancii.

Parlamentarii romani au facut un pas mai departe si au prevazut in noua lege posibilitatea ca si cei care au incheiat contracte de credit inainte de aceasta data sa poata iesi din ele prin aceiasi metoda.

Din momentul acesta „formalistii” au sarit in sus. Cum se poate ca statul sa intervina legislativ intr-un contract deja incheiat, de comun acord, intre doua parti?
Cum se poate ca un act legislativ sa aibe efecte in mod retroactiv?

Pai hai sa o luam altfel.
Atunci cand a fost incheiat contractul banca a fost cea care a trimis un evaluator la fata locului si tot ea a stabilit cat din valoarea stabilita de acel evaluator va fi luata in calcul la stabilirea ipotecii.
Acea valoare nu face si ea parte din contract? De ce acum, cand debitorul nu mai poate – sau nu mai vrea, pentru ca nu mai are nici un sens din punct de vedere „economic” – sa ramburseze creditul nu se mai face in nici un fel vorbire despre acea „valoare”?
Nu este si asta o forma de modificare, chiar daca implicita, a contractului?
A manifestarii de incredere reciproca dintre parti?

Adica banca are voie sa spuna „pardon, am gresit” dar clientul nu?

Sincer sa fiu, inteleg foarte bine temerile bancherilor.
Si pe cele ale Bancii Centrale Europene.
Ba chiar si pe cele ale proprietarilor de case – daca legea va intra in vigoare in forma actuala preturile vor mai scadea, cel putin pe termen scurt.

Numai ca lucrurile trebuie lamurite repede.
Daca am inteles ca principiul dupa care au functionat lucrurile pana acum nu a fost bun – si asta este foarte clar, inclusiv din directiva citata mai sus – atunci situatia trebuie remediata pentru toti, nu doar pentru viitor.

Sau poate ca la asta se refera cei care vorbesc cu atata patima despre „hazardul moral”?
La faptul ca daca situatia nu se reglementeaza repede lumea isi va pierde de tot increderea in sistemul bancar?

%d bloggers like this: