Adoptarea acestei legi a impartit România in două tabere si a determinat Banca Centrala Europeana sa ne trimita un aviz extrem de ciudat dar care lamureste multe.

Unii se bucura ca in sfarsit cineva le-a dat peste nas bancilor, bancile – sau mai bine spus bancherii si actionarii – spumega de furie iar cei de la UE nu prea stiu pe unde sa mai scoata camasa.

Treburile nu sunt totusi chiar atat de complicate.

Pe vremea cand toata lumea era plina de sperante bancile au dat o gramada de credite cu garantie imobiliara iar „consumatorii” s-au angajat voiosi sa le plateasca. Bancile isi facusera calculul ca nu pot sa piarda – doar ele insele facusera evaluarile cu privire la bunurile puse sub ipoteca. In plus exista si prevederea ca atunci cand executarea garantiei nu acopera valoarea datoriei banca se poate indrepta asupra altor bunuri ale debitorului sau chiar asupra veniturilor sale viitoare. Iar clientii nu fusesera atenti la amanunte de genul asta.

Dupa criza situatia a devenit paradoxala. Oamenii s-au trezit ca au de platit rate enorme pentru o proprietate care valoreaza jumatate din pretul platit pe ea cu doar cativa ani inainte dar bancile inca nu aveau prea mari probleme. Toti cei care mai aveau slujbe – adica majoritatea debitorilor – au continuat sa plateasca ratele pentru ca nu aveau alta alternativa. Daca s-ar fi oprit banca le-ar fi luat casa – pe care ar fi vandut-o la un pret ridicol de mic – iar ei tot ar fi trebuit sa plateasca restul datoriei. In plus fata de chiria pentru noua locuinta.

In situatia asta nenea Parlamentul European de mana cu nenea Consiliul Europei s-au gandit ca macar de acum in colo sa ii protejeze pe consumatorii europeni de credite. Asa ca au emis Directiva 2014/17/UE. 50 de pagini din care rezulta ca incepand cu data de 21 martie 2016 contractele de credit ipotecar incheiate in Europa sa semene cu cele din America. Adica datoria sa fie stinsa in intregime atunci cand imobilul care face obiectul ipotecii intra in posesia bancii.

Parlamentarii romani au facut un pas mai departe si au prevazut in noua lege posibilitatea ca si cei care au incheiat contracte de credit inainte de aceasta data sa poata iesi din ele prin aceiasi metoda.

Din momentul acesta „formalistii” au sarit in sus. Cum se poate ca statul sa intervina legislativ intr-un contract deja incheiat, de comun acord, intre doua parti?
Cum se poate ca un act legislativ sa aibe efecte in mod retroactiv?

Pai hai sa o luam altfel.
Atunci cand a fost incheiat contractul banca a fost cea care a trimis un evaluator la fata locului si tot ea a stabilit cat din valoarea stabilita de acel evaluator va fi luata in calcul la stabilirea ipotecii.
Acea valoare nu face si ea parte din contract? De ce acum, cand debitorul nu mai poate – sau nu mai vrea, pentru ca nu mai are nici un sens din punct de vedere „economic” – sa ramburseze creditul nu se mai face in nici un fel vorbire despre acea „valoare”?
Nu este si asta o forma de modificare, chiar daca implicita, a contractului?
A manifestarii de incredere reciproca dintre parti?

Adica banca are voie sa spuna „pardon, am gresit” dar clientul nu?

Sincer sa fiu, inteleg foarte bine temerile bancherilor.
Si pe cele ale Bancii Centrale Europene.
Ba chiar si pe cele ale proprietarilor de case – daca legea va intra in vigoare in forma actuala preturile vor mai scadea, cel putin pe termen scurt.

Numai ca lucrurile trebuie lamurite repede.
Daca am inteles ca principiul dupa care au functionat lucrurile pana acum nu a fost bun – si asta este foarte clar, inclusiv din directiva citata mai sus – atunci situatia trebuie remediata pentru toti, nu doar pentru viitor.

Sau poate ca la asta se refera cei care vorbesc cu atata patima despre „hazardul moral”?
La faptul ca daca situatia nu se reglementeaza repede lumea isi va pierde de tot increderea in sistemul bancar?

Advertisements