Scriam cu ceva vreme in urmă că depresia este si o boala a societatii, nu doar a oamenilor. De fapt ideea nu este foarte originală, a fost prezentată pe larg, chiar dacă ușor altfel, de către Durkheim în „Sinuciderea”. N-am menționat acest lucru atunci pentru că mi s-a părut nepotrivit să vorbești despre sinucidere în casa deprimatului.

Numai că viața bate blogul.
La câteva zile după asta tot ce au putut cu adevărat face serviciile de urgență pentru o femeie disperată care amenința că se aruncă de pe bloc a fost să aștepte 35 de ore înainte de a o aduna cu fărașul de pe trotuar.

Foto: Octav Ganea // Mediafax

”Negociatorii Poliţiei Capitalei au ţinut permanent legătura cu femeia, pe terasa blocului, ba chiar au reuşit să o convingă să bea apă şi să mănânce, însă nu au putut să o facă să renunţe, chiar dacă la faţa locului a venit şi soţul femeii, iar cei din bloc s-ar fi oferit să îi plătească datoriile la întreţinere pe care le avea.”

Teoria spune ca cele mai multe tentative de sinucidere sunt de fapt strigăte de ajutor și că pe măsură ce trece timpul și cel în cauză nu trece la fapte cu atât cresc șansele de succes a celor care încearcă să îl salveze.
Pe de altă parte pentru ca această teorie să funcționeze e nevoie de ceea ce spunea Durkheim. Cel care este în situația de a alege să-și învingă depresia și să continue să trăiască să aibe la ce să fie convins să se întoarcă. Legăturile dintre membrii societății din care face parte să fie suficient de puternice pentru a o face atât de funcțională încât cel care se gândea la un moment dat să se sinucidă să aibe motiv să se răzgândească.
Și încă ceva. Salvatorii înșiși vor fi cu atât mai convingători cu cât societatea va fi mai funcțională. Tocmai pentru că și lor înșiși viața le va părea mai frumoasă.

Numai că iată cum descrie poetul Florin Iaru situatia:

„Aşadar, dacă binele e ameninţat atât de rău din ambele părţi, un spectator admirând comédia ar putea spune cu îndreptăţire: „Să piară toţi!“. Comic e faptul că ambele tabere se agită în numele democraţiei, a progresului, a valorilor. Toţi apără un principiu. Şi, în acelaşi timp, sunt surzi la diversitatea fundamentală a naturii umane. Unul e de stânga, altul de dreapta, unul e tradiţionalist, altul, modernist, unul e trist, ultimul, şi mai trist. Sentimentul că fiinţa celuilalt nu te lasă să respiri, să trăieşti, că o conspiraţie a imbecililor, a serviciilor secrete îţi ameninţă viaţa domină România. Nu poate avea cineva o idee a lui, un sentiment, o părere. Nu. E a stăpânului, a mogulului, a ruşilor, a lui Băse, a lui Ponta. Nimic nu e întâmplător. Grupurile se fac şi se desfac şi, mare ciudăţenie – cei care erau duşmani neîmpăcaţi devin prieteni la toartă, iar cei care se pupau în bot la guvernare şi în Parlament şi-au jurat moartea. Dacă iubeşti câinii, vrei să-mi omori pisica.”

Asta să fie oare soluția? O sinucidere colectivă lentă prin marasm socio-economic? Să „pierim” cu toții?

N-ar fi mai bine să-i demonstrăm lui Florin Iaru că se înșală când spune „Crezul meu e că oamenii nu se schimbă niciodată.”?
Eu unul sunt convins că nici măcar el nu crede cu adevărat așa ceva!. Altfel ce rost mai avea să scrie articolul…
Așa că… la treabă! Dacă suficient de mulți dintre noi ne hotărâm că „așa nu mai merge” și ne îndreptăm în primul rând pe noi înșine cercul vicios descris de Iaru va deveni unul virtuos. Nu e nevoie să ieșim cu parul pe stradă pentru a-i pedepsi pe „ceilalți”  – așa cum au făcut minerii in ’90 la chemarea lui Iliescu. Este suficient să nu mai întoarcem, vinovați, capul când lângă noi cineva își bate joc de altcineva, spunându-ne că „n-are rost să mă bag dacă nu mă afectează direct”!
Păi tocmai d-aia trebuie să te bagi, așa cum și cât poți tu, tocmai ca să nu ajungă să te afecteze și pe tine. Ca să mai fie cine să îți sară și ție în ajutor dacă vei avea vreodată nevoie.

Altruismul are o explicație cât se poate de rațională, nu este pur si simplu un moft. Societățile care au grijă de membrii lor – fără să îi sufoce, supraviețuiesc mai mult iar membrii lor sunt mai fericiți decât cele care funcționează după legea junglei.
Iar asta e tot de la Durkheim citire.