Accidentul de pe lacul Siutghiol ne ‘trage de maneca’ cu privire la foarte multe lucruri.

De fapt stiam cu totii ca cei care ar trebui sa ne salveze in momentele critice nu au suficiente mijloace sa faca acest lucru si, mult mai grav, nici macar nu sunt suficient de bine organizati. Pana la urma mijloacele materiale sunt si in functie de posibilitatile economice ale unei tari pe cand organizarea e aproape pe gratis, nu?

Si cu asta am ajuns acolo unde ne doare cu adevarat. La atitudinea pe care o avem noi.
Inainte de a putea rezolva o anumita situatie cel care incearca acest lucru trebuie sa adopte o atitudine potrivita pentru ceea ce are de facut, nu?

Si noi ce facem? Nu cumva in loc sa analizam ceea ce s-a intamplat cu adevarat ne dam de ceasul mortii in incercarea de a scoate cat mai multe foloase politice, fiecare in functie de tabara din care face parte, din aceasta tragedie?

Inca ceva. Cu aceasta ocazie a iesit din nou la iveala tendinta noastra de a pune problemele cu care ne confruntam in poala ‘omului providential’ pentru ca apoi sa-l lasam sa se descurce singur. Si bineinteles ca la prima ‘scapare’ il vom taxa la sange, chiar daca pana atunci nu l-am ajutat cu nimic.

Asa am facut si cu Emil Constantinescu. l-am ales ca sa ne ‘scape de Iliescu’ si apoi l-am parasit cu totii in ghearele politicianistilor. El, saracu’, a dat vina pe ‘securisti’… ce era sa faca, sa ne bata obrazul?

In 2012, pe vremea cand incepuse deja sa ni se acreasca de hahaiturile lui Basescu, aveam nevoie de un pretext pentru a rabufni. Pana atunci Raed Arafat fusese un personaj destul de putin cunoscut in realitate si care se bucura de o oarecare notorietate cu accente romantice, ca unul dintre putinii ‘romani’ care a reusit sa faca ‘ceva bun pentru ceilalti’ si asta doar pe baza unei determinari acerbe. Adica exact personajul perfect pentru a starni imaginatia colectiva.
Nu cred ca el si-a dorit vreodata rolul de stindard/pretext pentru caderea guvernului Boc sau ca macar s-ar fi imaginat intr-un asfel de rol… Si s-ar putea sa nu fi reusit sa faca fata foarte bine noilor provocari, ma refer acum la cele de natura politica. Realizarile sale de pana atunci dovedisera entuziasm, determinare si un anumit gen de capacitate organizatorica – acela care reuseste sa coordoneze alti oameni entuziasti si astfel sa doboare bariere birocratice. Noua pozitie in care a fost pus necesita mai putin entuziasm si mai multa anduranta/rezistenta la frustare, la fel de multa determinare si un cu totul si cu totul altfel de capacitate organizatorica si putere de motivare – aceea de a reincalzi entuziasmul unor birocrati pentru ‘lucrul bine facut’, nu de a canaliza un entuziasm deja existent, ca pana atunci.
Iar toate astea ar fi trebuit luate in calcul de cei care au incercat sa se foloseasca de numele si renumele sau… El ce sa faca, a acceptat pozitiile ce i-au fost oferite tocmai pentru a putea sa continue proiectul sau de suflet. Pe care l-a adus intr-adevar pana la un nivel remarcabil de dezvoltare, in ciuda tuturor piedicilor care i s-au pus – probabil ca si din cauza modului sau relativ intransigent de a se comporta – si a mijloacelor inerent limitate pe care le-a avut la dispozitie.

Si acum ce facem? Ne repezim din nou cu capul inainte in incercarea de a-l folosi ca pretext in lupta politica? Din nou fara a lua in considerare in nici un fel datele concrete ale problemei? Macar atunci aveam scuza ca el insusi era un fel de mit, in mare parte necunoscut. Acum stim bine ce a facut, cum actioneaza, ‘cate parale face’…

Iar intrebarea din titlu nu se refera doar la persoana lui Raed Arafat. In general ‘salvatorii’ sunt persoane care fac fata riscurilor mai bine decat noi astialalti, oamenii de rand. Dar numai unui anumit gen de riscuri, cele ‘intamplatoare’. Cum ar fi sa ti se defecteze elicopterul deasupra apei. Sau sa cazi cu avionul in munti. Nu a renuntat nimeni dintre ei, chiar si dupa ce a fost clar ca, odata cazut, esti fiul ploii. Ei stiu mai bine decat noi care sunt posibilitatile reale ca cineva sa fie salvat in conditiile din Romania si nu se asteapta la minuni.

Ce nu cred ca vor accepta, si asta s-ar putea sa-i demotiveze/demobilizeze, este sa fie folositi ca munitie politica sau ca pretext pentru aranjamente de culise. Vad ca unii incearca sa foloseasca acesta tragedie nu doar in lupta politica propriu zisa ci si in incercarea de a reincalzi ideea privatizarii intregii activitati de salvare. Acum nu se mai multumesc doar cu medicina de urgenta… Bineinteles ca se pot imagina tot felul de scenarii de cooperare cu firme private dar asta doar ca o forma de back-up sau de capacitate de linia a doua…

Ce rost are ca peste costurile, mari, pe care le presupune activitatea de salvare, sa mai adaugam si profitul intreprinzatorului privat? Genul de oameni care fac cu adevarat performanta in domeniul asta sunt motivati mai degraba de realizarile pe care le au decat de bani… De ce simtim oare nevoia sa manjim totul? Poate ca banii n-or avea miros, chiar si cei obtinuti de Vespasian din taxa pe pisoar, dar nici chiar asa… N-ar fi mai bine sa lasam acest domeniu celor pasionati de ‘adrenalina’ si nu celor preocupati mai degraba de soldul contului de castig si pierdere?

Si sa nu uitam ca salvandu-i pe salvatori ne salvam pe noi.