La inceputul clasei a 7-a ne-a venit o profesoara noua de engleza. A ‘strigat’ si ea catalogul, ca toti ceilalti profesori. Cand a ajuns la mine m-a intrebat ‘De ce origine este numele tau?’

N-am apucat sa raspund. Mugurel, cel mai solid din scoala – avea vreo 8o de kg si 1.80, a strigat din fundul clasei: ‘Sarchis, toti armenii sunt prosti ca tine?’

Toata clasa a inceput sa rada. Profesoara a amutit. Nu atat pentru reactia clasei, mai vazuse din-astea. O nedumerea la culme faptul ca eu radeam cot la cot cu ceilalti.

‘Nu te-ai suparat?’

‘De ce? In primul rand ca nu e adevarat si in al doilea nu merita sa te superi pentru toate prostiile pe care le auzi.’

‘Dar pe tine chiar te-a apucat rasul! Nu te prefaceai!’

‘Pai ce altceva sa fac? Nu vedeti cat e?’ (Pe vrema aia eu aveam 1.45 si vreo 40 de kile. Numai muschi – o data l-am ridicat pe Mugurel de la pamant si pe vremea aia faceam vreo 25 de tractiuni – dar totusi…) ‘Toata situatia e ridicola, eu sunt singurul armean pe care il cunoaste, nu prea stie bine unde e Armenia, care e treaba cu Armenii si cu toate astea pune intrebari de genul asta.’

Am un unchi la Bacau. Mergeam des in vizita la el, in vacanta de vara, cu bunica-mea. Pentru ca nu aveam cu cine sa ma joc – fata lui nu statea cu el si nu erau copii de varsta mea in bloc – am citit aproape toata bibioteca lui. ‘Auschwitz – Fabrica Mortii’ , despre Mengele, despre Canaris, avea o colectie intreaga pe tema asta. Si nu intelegeam de ce li se pusese nemtilor pata pe evrei.

Dupa ce am mai crescut am inceput sa o las pe bunica-mea acasa si sa ma duc la mare. Una dintre dati eram singur intr-un personal aglomerat, cam pe la ora 4 dupa amiaza. In tren erau cel putin 40 de grade. La Medgidia se urca un grup de tiganci cu fuste inflorate, ‘conduse’ de un ‘bulibasa’ barbos, mustacios, cu parul alb si palarie neagra. Au ramas pe culoar, in compartimente oricum nu era loc. La un moment dat vreo trei ‘smecheri’, vazand ca tiganii sunt pasnici si oricum numai femei, au inceput sa faca misto: ‘Ba de unde o fi venind putoarea asta’ si alte asemenea. Toate ferestrele vagonului erau deschise asa ca mirosul, chiar daca se simtea, era perfect suportabil. Batrinul a rabdat cat a rabdat si apoi l-a intrebat, cu foarte mult calm, pe unul dintre ei: ‘Nu te supara, ce zi e astazi?’ ‘Vineri. Da’ de ce?’ ‘Am pierdut socoteala zilelor, ne-a angajat un presedinte de CAP sa prasim la porumb. Ne-am apucat de luni, am dormit la capul randului si nu prea ne-a adus destula apa sa bem, d-apoi-mite sa ne mai si spalam’.

Cand am terminat facultatea am ajuns la Filipestii de Padure, adjunct de sef de echipa la intretinere. Inginer de motoare termice trimis sa repare strunguri si alte alea. Prima ‘interventie’pe care am facut-o de capul meu a fost la o presa hidraulica care nu mai functiona cum trebuie. Am aflat ca de vreo cinci ani – de cand fusese instalata – nimeni nu ii schimbase uleiul. Din cand in cand era completat – cu unul pentru instalatii frigorifice. Toate astea din neglijenta cuiva de la ‘mecanicul sef’ care uitase sa trimita in sectie instructiunile de folosire si dupa aceea comandase un ulei la nimereala. Cine m-a ajutat sa curat rezervorul de ulei, plin cu un fel de marmelada scarboasa, si asta pentru ca i se paruse fascinant modul de reglaj pe care il citise in manualul recuperat cu greu? Nea Mihai, un tigan tuciuriu care la categoria lui – o avea pe a 5-a, la ultima gradatie – era printre cei mai experimentati si stimati oameni din echipa.

Dupa ‘revolutie’ am avut ocazia sa lucrez ca translator la Crucea Rosie. In iarna ’90-’91 azilurile pentru ‘handicapati’, inclusiv cele pentru copii bolnavi de SIDA, ramasesera fara de nici unele. Crucea Rosie Internationala aflase de situatie si declansase un program de asistenta. Venisera reprezentanti din toata Europa care inventariau ce nevoi erau in fiecare asezamant si apoi distribuiau, in functie de necesitati, din ajutoarele trimise.
Undeva prin Mehedinti, la un azil pentru copii declarati a fi irecuperabili, am intalnit doua femei  minunate. Azilul era mic, avea vreo 30 de copii si absolut nici un fel de dotare. Citeva camere, incalzite cu sobe, fara apa curenta si ‘toaleta’ in curte. Asta oricum nu conta pentru ca marea majoritate a copiilor – intre 4-5 si 18 ani – faceau pe ei. Rufele se spalau intr-un ceaun imens care fierbea in bucatarie langa cel in care bolborosea ciorba. Cele doua femei despre care vorbeam la inceput erau singure, ele gateau, ele spalau, ele ingrijeau de copii. Mary, irlandeza pentru care traduceam eu si care vazuse multe la viata ei, s-a luat cu mainile de cap.
Dupa ce am terminat faza cu ‘cati cartofi se consuma pe luna si de cate pijamale aveti nevoie’ a venit si intrebarea ‘cu ce va mai putem ajuta?’
Cele doua femei s-au uitat una la alta si cu un ‘hai sa mai incercam o data’ in priviri ne-au spus oful lor cel mare:
‘Sunt aici doua fete, una de 10 ani si una de 12 ani care ar trebui mutate undeva la o scoala. Nu sunt chiar asa de neajutorate ca ceilalti copii. Au invatat sa vorbeasca, sunt curate si chiar ne ajuta la treaba. Ii spala pe ceilalti, le dau sa manance, au grija de ei cand facem noi lucrurile mai grele.’
Mary era sa innebuneasca. ‘Pai si ce mai cauta aici?’
‘Ii e lene domnului x-ulescu – protectia copilului de la judet – sa faca hartiile. I-am spus de nu stiu cate ori sa le mute!’
Cred ca banuiti deja ca cele doua femei care erau dispuse sa se puna prost cu seful lor cel mare pentru a salva doua suflete erau ‘tuciurii’ la piele. Si nu le-a trecut nici o clipa prin minte ca daca cele doua fete pleaca de acolo ele raman sa faca singure toata treaba.

(Vinerea aveam intalnire cu prefectul judetului in care umblasem in saptamana aia. Nu vreti sa stiti ce scandal monstru a facut Mary. Imi era mie jena sa traduc mot-a-mot tot mesajul ei. Din pacate aia a fost ultima saptamana, Mary a plecat si odata cu plecarea ei a incetat si ‘contractul’ meu cu Crucea Rosie asa ca nu stiu ce s-a mai intamplat)

Prin ’96 m-a rugat o prietena sa o ‘ajut cu masina’. Niste prieteni de-ai ei din Irlanda (iarasi), un cuplu, infiasera cu vreo trei ani in urma un copil din Romania si acum venisera cu ceva ajutoare pentru familia ramasa aici. Treaba mea era sa ii duc pe irlandezi intr-un sat undeva linga Alexandria, pe malul Dunarii.
Casa era pe strada ‘a doua’, paralela cu soseau asfaltata. Am putut sa intram pe ea pentru ca masina mea era un ARO obisnuit cu multe si pentru ca nu plouase de vreo cateva zile asa ca sleaurile din argila erau relativ uscate.
Eu am umblat destul de mult prin Moldova dar asa saracie nu vazusem inca. O casa de chirpici, netencuita pe dinafara. O curte absolut goala, in afara de straturile de verdeata si legume care acopereau tot in afara de poteca catre casa, nu era absolut nimic. Caine nu pentru ca oricum nu avea nimeni ce sa fure si nici cainele ce sa manance. Porc sau oratanii nu pentru ca familia nu avea pamant – iar curtea avea doar vreo 2-3 sute de metri patrati, insuficient pentru a pune porumb. Magazie nu, ce sa puna in ea?
In schimb cred ca era cea mai curata curte pe care am vazut-o vreodata – cu exceptia uneia din Bucovina. Hartii sau gunoaie nu prea aveau de unde sa fie dar nu gaseai nici macar o buruiana!
In casa erau doua camere pe un hol. In stanga stateau copii ramasi, doua fete – de 9 si 11 ani – iar in dreapta era bucataria/camera tatalui – mama era la ospiciu, innebunise dupa nasterea copilui infiat, cel de al patrulea.
Povestea familiei era relativ simpla. El electrician, ea contabila cu facultate, amandoi lucrau in Alexandria unde stateau intr-un apartament de la stat. La revolutie aveau trei copiii, cele doua fete mai mari si inca un baiat, putin mai mic. Dupa ‘evenimente’, cand au inceput restructurarile, el a ramas fara munca si a inceput sa cam bea, ea a ramas gravida iar in luna a 7-a ajuns si ea in somaj – s-a inchis fabricuta.  Nou nascutul a fost dat spre adoptie – si a ajuns in Irlanda – celalalt baiat, care avea vreo patru ani si deci prea mare pentru a mai fi infiat, a ajuns la orfelinat iar barbatul, care intre timp se lasase de baut – nici nu prea mai avea de unde bani pentru asa ceva – si-a luat cele doua fete si s-a intors in satul natal unde lucra cu ziua la romanii care aveau ceva pamant. El fiind tigan.
In casa era la fel ca afara. Nu prea aveau mobila. Peretii interiori erau spoiti cu argila si varuiti. In camera fetelor era un pat, o soba, un scrin in care isi tineau ce lenjerie aveau iar hainele erau intinse pe sfori sau agatate de cuie. In fundul holului erau cateva scule de muncit pamantul iar de pereti agatate doua sau trei ‘sube’ mai groase. In bucatarie o soba ‘cizma’ cu plita, o masa, o lavita si cateva rafturi pe care erau doua oale si trei farfurii.
Iar ce te izbea cind intrai inauntru era mirosul si ordinea. Miros de fum de la plita amestecat cu unul de sapun. Mi-au explicat ca acolo nu usuca nimeni rufele in curte pentru ca se starneste din senin cate un vint care plimba praful de colo colo. Iar ordinea era ceea ce il impiedica pe el sa o ia razna. “Am doua fete si macar de ele sa am grija.” Ca sa uite de necazuri, cand nu avea de munca la camp facea ordine in casa.
Irlandezii au vrut sa stie cum stau fetele cu scoala. Carnete de note nu aveau dar aveau caiete. Notele de pe ele nu erau foarte mari, 7,8, cate un 9 pe ici pe colo, dar erau ordonate si scrise daca nu frumos  macar inteligibil. De scris scriau pe pat, stand in genunchi pe jos, nu aveau masa in camera lor si li se parea mai simplu asa decat sa se duca in bucatarie.
La inceput am crezut ca el era  o exceptie. Ca sa ma lamuresc i-am rugat pe cei din curtea vecina sa ma lase sa scot o galeata de apa din fantana ca sa ma spal. Nu numai ca mi-au adus un lighean si un sapun – de casa – mi-au mai adus si un prosop. Aspru, tesut in casa, si alb. Ma rog, albul acela galbui amestecat cu foarte putin gri, dar mirosind a curat – si putin a fum, uscat fiind in casa.

Dupa intrarea Romaniei in UE foarte multi cetateni Romani au profitat de ocazie si au plecat sa isi incerce norocul. Printre ei si foarte multi tigani, bineinteles. Ei erau printre cei care aveau cel mai putin de pierdut, aproape totul de castigat si, in plus, erau si cei mai obisnuiti cu traiul in conditii de precaritate. Cam acelasi lucru ce s-a intamplat si cu migratia moldovenilor dupa foametea din ’46, atunci cand au inceput sa fie cunoscuti sub apelativul de ‘sarme’. (Pentru ca trenurile erau rare cei cu adevarat disperati se urcau si pe vagoane – pe atunci calea ferata nu era electrificata. Totusi mai erau, din loc in loc, cabluri de-a curmezisul caii ferate – de telefon, de telegraf, de curent chiar. Daca nu erai atent un cablul din acela putea insemna moartea, te arunca jos de pe tren la o viteza relativ mare. Si atunci cei care ‘calatoreau’pe primul vagon stateau cu ochii in patru si dadeau veste celorlalti strigand “Saarmaaa!” Si cum cele mai multe trenuri cu calatori pe vagoane veneau din Moldova apelativul de ‘sarme’ s-a lipit de fruntea moldovenilor, cei care veneau din zona cea mai saraca a Romaniei.

Iar tiganii din 2000 mai au ceva in comun cu moldovenii din ’50 in afara de faptul ca erau manati de saracie. Amandoua categoriile sunt usor de deosebit de cei din jurul lor. Moldovenii dupa accent iar tiganii dupa haine si comportament.

Si acum majoritatea romanilor au un usor dispret putin binevoitor la adresa moldovenilor: primii care fugit de acasa au fost cei din categoria ‘pierde – vara’, cei care lasau cel mai putin in urma. Gospodarii, cei care aveau ceva resurse, au asteptat pana acestea s-au terminat si au plecat abia dupa aceea. Iar de ramas acasa au ramas cei mai gospodari – care nu aveau de ce sa plece, sau cei mai ‘fricosi’, mai cuminti. Numai ca restul romanilor nu aveau de unde sa stie asta – ca exista si moldoveni cu gospodarii asezate. Iar cand lumea s-a lamurit ca marea majoritate a moldovenilor sunt oameni de isprava, atat cei ramasi acasa cat si cei fugiti de saracie, era prea tarziu, prejudecata se formase deja.

Tot asa si cu tiganii. Sunt usor de deosebit de romani, de catre romani. Dupa haine, dupa comportament. Si pentru ca intr-adevar, procentual, sunt mai multi tigani care se ocupa cu ‘mica infractionalitate’ decat romani cu aceiasi apucaturi, usor, usor a aparut prejudecata ca ‘tiganii sunt hoti’ si ‘tiganii nu sunt de incredere’.
In Europa s-a intamplat la fel. Au ajuns acolo 100 de tigani si 1000 de romani? Au ajuns. S-au apucat 20 de tigani de cersit, 10 romani de talharit si alti 10 de furat din bancomate iar restul de munca? S-au apucat. Cind cersetorii si hotii au fost intrebati ‘da’voi de unde veniti’ ei au raspuns, firesc, ‘din Romania’. Si europenii ce sa faca, ‘stai sa vezi, ca nu sunt toti romani, ca nu sunt toti cesetori/hoti, unii dintre ei sunt altceva…’ au tras si ei concluzia – cum am facut si noi cu moldovenii – ‘toti romanii sunt hoti si tigani!’
Noi cand am auzit asta ne-am suparat foarte tare. Pe cine? Pe tigani, bineinteles. Iar acum suntem suparati pe ei nu doar pentru ca ‘fura’ ci si pentru ca ne fac de ras si pentru ca, si din cauza lor, nu suntem primiti in Schengen.

Uite asa noi ii discriminam pe tigani si europenii pe noi doar pentru ca tuturor, europeni, romani si tigani, (sa nu credeti ca tiganii sunt mai putin rasisti decat noi) ne vine mai usor sa generalizam bazati pe culoarea pielii sau pe criterii culturale in loc sa vedem ce se poate face. Iar cantonarea in spatele zidurilor create prin ‘generalizare’ ne face rau tuturor:
– Prea multi dintre tiganii raman in mizerie, refuzind atat ajutorul cat si exemplul nostru.
– Romanii pierd prilej dupa prilej de a se impaca o data cu tiganii si de a intra ‘de mana’ in UE.
– Europenii pierd prilej dupa prilej de a rezolva o gramada de probleme dintr-o data: integrarea romilor, a romanilor, securizarea granitelor, …

Da, stiu, exista tot felul de explicatii atat de natura pshihologica cat si pshihosociala pentru aparitia xenofobiilor si a rasismelor numai ca ne mandrim ca suntem fiinte rationale. Am vazut unde ne poate duce dispretul fata de cei diferiti de ceea ce ni se pare noua normalitate: nu ne-a fost suficient holocaustul evreilor, destramarea Jugoslaviei a fost un nou prilej pentru ca oamenii sa isi dezlantuie pasiunile. Oare cand ne vom hotari sa ne lasam manati doar de pasiunile constructive si sa invatam sa ne infranam dispreturile?