Ultimele zile am avut de mers ‘prin cartier’. Fiind soare afara am folosit bicicleta.
Asa ca am fost din nou vanat de maidanezi.
Pe strada Vaselor, la 2 minute de mers pe jos de blocurile de pe calea Mosilor, si in fata bisericii Balaneanu pe de Mihai Bravu.
Oare de ce am asa o presimtire ca se va gasi cineva sa ma intrebe ca de ce umblam cu bicicleta pe trotuar? Pentru ca acolo a trasat Oprescu benzile pentru biciclisti.

Cu ocazia asta mi-am adus aminte si de o plimbare pe care am facut-o sambata trecuta, pe la 4, pe strazile din jurul bisericii Sf. Mina de pe Bd. Coposu. La intersectia dintre Teodor Stefanescu si Calotesti erau vreo cinci care dormeau la soare dupa ce rosesera o punga de oase de vita crude, din alea mari numai bune pentru fiert intr-o ciorba de burta. Cind m-am apropiat – eram singur pe strada la ora aia – sau trezit si au inceput sa hamaie la mine. Pana la urma aveau si ei dreptate, de unde sa stie ca nu aveam de gand sa le fur oasele?
Cat despre ce or fi avut in minte cei care le-au adus oasele…

Si se pare ca orice faci in Bucurestiul asta tot de caini vagabozi dai. M-am apucat sa curat cartofi. Primul lucru pe care il fac in momente din astea dificile este sa iau un ziar, sa il deschid la mijloc si sa il pun pe masa. Normal, nu? De data asta ii venise randul unui Ring pescuit cine stie pe unde. Din stanga paginii din mijloc imi zambea Marina (Almasan) care ‘bombanea’: “Ah, cei mai iubesc pe maidanezi!” Evident ca l-am citit.

“„Nu ştiu cine-i Pamflet şi nici nu mă interesează toţi descreieraţii de teapa matale!”, mi-a retezat scurt individa orice intenţie de dialog constructiv. După care s-a apucat să-mi enumere personaje canine din literatura universală, apoi situaţii în care câinii s-au dovedit a avea mai multă omenie decât oamenii, mi le-a ridicat în slăvi pe Brigitte Bardot şi Cristina Ţopescu. Însă, pe când să treacă la împroşcarea cu noroi a Curţii Constituţionale, s-a apropiat de noi un maidanez flocos, cu mers sigur şi privire înceţoşată. Recunosc, a fost singurul moment în care m-am pierdut. „Ăsta va fi finalul apoteotic al plimbării mele”, am conchis. Dar nu! Maidanezul s-a apropiat nu de mine, ci de Madam, care s-a grăbit să-l gratuleze cu un mieros „Mânca-l-ar mama de frumos!”, întinzând spre el o mână plină de inele. Dulăul a privit-o lung, a lătrat de două ori baritonal, după care şi-a înfipt colţii în mâna durdulie… N-aţi vrea să ştiţi ce-a urmat! Ce recital de invective, urlete, blesteme şi tânguieli, dublate de orăcăielile copilului proaspăt trezit din somn! …
Am şters-o englezeşte din peisaj, încercând să nu mă bucur de necazul interlocutoarei mele. Totuşi mi-au ajuns la urechi, printre lătrături şi plânsete de copil, vorbele victimei: “Lua-v-ar naiba, pe mata şi pe nenorocitu’ ăla de Pamflet, că voi aţi înrăit câinii ăştia, de au ajuns să sară şi pe noi, iubitorii de animale!”…”

Si uite asa s-a mai facut Marina de un cititor fidel.

PS. Ca sa fie clar.
Iubesc animalele iar pe fiul meu l-am adus acasa de la maternitate intr-un apartament de 2 camere unde il astepta un dog german de 70 kg – in ultimele doua zile ii adusesem scutece de la maternitate sa se obisnuiasca cu mirosul copilului asa ca a fost o dragoste la prima vedere, pentru amandoi.
Numai ca este o imensa diferenta intre un caine – orice animal de altfel – crescut intre oameni care il iubesc si cei crescuti in starea lor naturala, in salbaticie. Iar situatia cea mai grea o au cainii ‘vagabonzi’. Ocrotiti de unii, goniti cu pietre de altii devin de-adreptul psihotici. Ar fi simplu sa dam vina pe cei care ii gonesc numai ca orasul e un spatiu destinat oamenilor si nu cainilor salbatici. Asa cum nimeni nu ii invinovateste pe ursii care isi apara puii in mijlocul codrului tot asa nimeni nu poate invinovati un om care isi apara copilul, sau chiar cainele pe care il are in lesa, de un caine vagabond.

Uite, cam asta e diferenta.