Definitia clasica a statului, cel putin cea europeana, face apel la notiunea de ‘contract’ – explicit sau implicit – intre cetatenii care il populeaza si despre care se presupune ca ‘impartasesc’ dorinta/nevoia de a supravietui in comun. De unde si ideea de natiune ca o comunitate care are suficient de multe in comun astfel incat sa se poata autoguverna, sa poata genera suficient de multa democratie astfel incat guvernarea sa fie incluziva si nu centripeta.
In principiu statul este reprezentat de institutii iar acestea sunt populate de oameni, care au liber arbitru. Iar acestia pot alege sa trateze statul ca pe o resursa si nu doar ca pe un mecanism de cooperare.
Sa ma explic. In definita de mai sus statul este in realitate instrumentul politic prin care comunitatea nationala isi indeplineste, constient sau nu, scopul minimal de a-si asigura supravietuirea. In anumite conditii unii operatori politici, lipsiti atat de scrupule cat si de o viziune mai lunga decat propriul nas, pot ajunge sa priveasca statul ca pe un instrument de imbogatire sau de autopromovare, ca si cum locul pe care ei il ocupa in interiorul institutiilor ar fi o resursa si nu o responsabilitate. Astfel statul (impreuna cu institutiile sale) devine instrumentul prin care acesti indivizi isi impun dominatia lor, sau a ideilor lor, asupra celorlalti – de la autoritaristi de tip religios la ‘social progresives’, de la mullahii Iranieni la comunistii de tip sovietic – sau prin care sa acumuleze resurse materiale – coruptii de pretutindeni. Din nefericire practica ne arata ca ‘instrumentul’ este polivalent, poate fi folosit in ambele scopuri simultan.
Iar ‘problema’ apare in momentul in care ‘parazitii’ ajung sa consume suficient de multe resurse incat ‘activitatea’ lor sa puna in pericol supravietuirea celorlalti. Acela este momentul in care reincepe razboiul descris de Pareto, cel dintre lei si vulpi…