Un copil de patru ani a fost vanat de caini linga un parc din Bucuresti.

Ionut

De atunci toata lumea a inceput sa se agite si oamenii s-au impartit in doua: unii vor sa scape de caini prin eutanasiere iar altii prin castrare si adapostire sau adoptare. Tot e bine ca macar la nivel declarativ multi dintre ei au inteles ca locul cainilor nu este pe strada, in semisalbaticie.

Hai sa vedem ce inseamna una sau alta dintre solutii.

Am aflat astazi de la TV ca ASPA (administratia pentru supravegherea si protectia animalelor) a cheltuit 170 000 de lei (1% din buget) pentru sterilizare in Bucuresti. N-a rezolvat nimic. Aflu acum de la Marius Pieleanu (Antena 3) ca ne-ar costa 30 milioane de euro (cam tot atat cit a dat Ontanu pe panselute, conform aceleiasi surse) sa construim suficiente adaposturi incat sa incapa toti cainii din Bucuresti si alte 3 – 4 milioane pe an pentru operarea sistemului.
Argumentul lui Pieleanu este ca sa renuntam la panselutele lui Ontanu si sa construim adaposturile.

Piua. La aceiasi emisiune e si un ONG-ist care incearca sa ne convinga ca ar trebui sa castram cainii si apoi sa ii ‘reteritorializam’, adica sa ii intoarcem pe strada! Cainele despre care se spune ca l-ar fi omorit pe Ionut era deja castrat si aflat in responsabilitatea unei organizatii numite Caleidoscop. Sa revenim.

Altii sustin ca acesti caini ar putea fi dati spre adoptie si pedepsit drastic abandonul.

Sanctionarea abandonului este o masura esentiala si care va face mult – daca si in masura in care va fi aplicata – pentru prevenirea REAPARITIEI cainilor vagabonzi (nu sunt comunitari, daca ar face parte din comunitate nu ar musca din respectiva comunitate).
Pentru ca abandonul sa poata fi sanctionat eficient trebuie ca toti cainii, inclusiv cei din ‘rasa comuna’ sa poata fi asociati cu proprietarii lor: masura minima este microciparea iar una si mai eficienta este tatuarea. In plus ar trebui ca posesorii de caini nesterilizati sa plateasca o taxa anuala si sa vezi atunci cum isi duc toti ‘prietenii’ la nenea cu foarfeca!
Numai ca problema stringenta este cum scoatem intre 65 000 si 100 000 de mii de caini de pe strada suficient de repede?
– Prima miscare ar fi sa ii prindem.
– A doua sa oferim persoanelor interesate sansa sa ii adopte. Nu mai multi de doi in fiecare familie si dupa ce persoana care adopta plateste sterilizarea si vaccinarea cainilor. De asemeni cel care adopta va semna o declaratie prin care ia la cunostinta faptul ca va face 6 luni de munca in folosul comunitatii si va plati o amenda de 3000 de lei daca animalul ajunge din nou pe strada – sa daca fuge iar disparitia lui nu este anuntata in maximul 6 ore sau daca musca pe cineva. Adoptia trebuie sa fie reversibila oricind, daca cel care a adoptat se razgandeste poate duce cainele inapoi la administratia locala oricind – cheltuielile nu vor fi rambursate.
– Iar acum ajungem la partea grea. I-am prins, n-a venit nimeni sa ii adopte, adaposturile existente s-au umplut. Ce facem? Construim adaposturile lui Peleanu pana ii prindem si ii cazam pe toti? OK, sa spunem ca o facem si pe asta. Numai ca ar trebui sa ii castram, altfel obtinem niste crescatorii enorme de caini.
OK, sa zicem acum ca am reusit sa ii si castram si ca am cheltuit gramada aia imensa de bani pe castrare si pe construirea adaposturilor. Iar peste 5, 6, maxim 10 ani cainii aia vor muri si noi ne vom trezi cu niste adaposturi enorme si GOALE pe care vom fi aruncat o gramada de bani.
Bani pe care de fapt nu ii avem. Daca am fi Germania si nu am mai avea nici o problema sociala – copii ai strazii sau batrini care mor de foame prin aziluri – poate ca nu ar fi mare lucru.

Primarul General Oprescu a propus un referendum prin care bucuresteanul sa se pronunte daca prefera eutanasierea sau adapostirea. Ieri cind l-am auzit prima oara mi s-a parut o idee buna.
Intre timp am aflat ca referendumul asta ar costa, doar el, 4 milioane de euro. Adica de vreo 8 ori mai mult decit bugetul ASPA pentru sterilizari.
In realitate acest referendum este o forma de ‘aparare a spatelui’. ‘Spuneti voi ce vreti si eu fac’. Da, numai ca noi traim intr-o tara cu democratie reprezentativa si nu intr-una cu democratie directa. Ce ar fi daca domnul Primar General si-ar asuma raspunderea si ar vedea la urmatoarele alegeri daca populatia este multumita sau nu cu solutia aleasa?

Se pare ca din punct de vedere legislativ poate aplica oricare dintre variante, pentru adaposturi nu are nevoie decat de o hotarire de consiliu iar pentru eutanasiere inca mai este valabila o ordonanta a lui Nastase din 2001.

Eu unul, daca nu e clar inca, sunt de parere ca trebuie inceput cu o campanie intensa de colectare a cainilor si eutanasierea celor neadoptati intr-o saptamana. Am inteles ca deja exista niste adaposturi. In momentul in care pe strazi nu vor mai fi caini vagabonzi putem renunta la eutanasiere, ii putem castra pe cei din adaposturi si ii putem lasa sa moara acolo. (In chinuri pentru ca traiul unui caine intr-o cusca de 2 metri patrati nu este viata, dar asta e alta problema).
I
PS. Am trait 3 ani cu huiduma de dog german intr-un apartament de 2 camere asa ca sa nu-mi spuna cineva ca ‘nu imi plac cainii’ (dupa aia ne-am mutat la curte, nu l-am ‘dat’) Si acum, dupa 5 ani de cand nu mai este, imi e atat de dor de el ca nu imi vine sa imi iau altul. De fapt si ideea de a ‘cumpara’ un prieten mi se pare, acum ca stiu ce relatie se poate stabili intre caine si om, extrem de ciudata.

Dar asa cum respect viata animalelor la ele acasa, in natura, tot asa respect si viata oamenilor la ei acasa, adica aici, IN ORAS.