E gata, asta e tot!

Revolta unor intelectuali impotriva lui Lucian Boia.

Pe 10 iunie am fost la una dintre ‘Conferintele Ateneului Roman’.
Invitat: Lucian Boia. ‘Gazda’: Gabriel Liiceanu.
Cu verbul sau puternic, ba chiar citeodata de neoprit – ‘poate ma enervez’ a intercalat la un moment dat Boia dar degeaba – Liiceanu a incercat sa il convinga pe profesorul de istorie ca ar exista un conflict intre ce face el, deconstruieste miturile fondatoare, si nevoia oamenilor de a avea ‘mituri’. In zadar a incercat Boia sa ii explice ca el nu vede nici un conflict acolo, Liiceanu ii dadea inainte.
Dupa ce s-a plictisit de chestia asta, poate si pentru ca ceasul ticaia destul de repede, Liiceanu s-a repezit asupra ‘libertatii’. I-a ‘reprosat’ lui Boia ca nu a trecut-o la capitolul forte si dupa aceea ne-a explicat, el insusi, ca libertatea este o ‘valoare’ esentiala dar ca ea este rezervata pentru elita. Aceasta zicere a prilejuit cea de a doua reactie de aprobare din partea salii, prima fiind legata de ‘eu nu cred ca tinerii pleaca din Romania pentru ca m-am apucat eu sa deconstruiesc mituri’. E adevarat ca cei ce au ras la replica lui Boia nu au prea fost de acord cu ‘libertatea pentru elita’ a lui Liiceanu dar nu s-au manifestat… erau in minoritate… intr-un fel Liiceanu avea dreptate, el spusese deja ca tinerii au cam plecat din tara.
Sa incercam sa vedem lucrurile mai din larg.
Cine s-a revoltat? O parte dintre intelectuali. Cine sunt intelectualii? Pai o parte dintre ei sunt aceia care produc ideile importante ale unei epoci, alta parte sunt cei recunoscuti de contemporanii lor ca fiind ‘intelectuali’ si, al treilea grup, cei care se afla la intersectia dintre cele doua categorii mentionate mai sus.
De ce s-au revoltat? Pai sa vedem ce a scris Boia:
– “Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950” Humanitas, 2011 SI 2012 De aici rezulta ca intelectualitatea romana a epocii nu a prea fost, nici macar in majoritatea ei, chiar ‘stalpul de sprijin al fiintei nationale’ – asa cum s-ar astepta naivii sau cum se definesc pe ei insisi intelectualii care se cred, in mod exclusiv, ‘elita tarii’.
– “De ce este România altfel?”, Humanitas, 2012 si 2013. (Inca o reeditare?!? Un pic de invidie?) De aici aflam doua ‘banalitati’: ca istoria unui popor constituie piatra de temelie pentru viitorul acestuia si ca istoria Romaniei a inceput mai tarziu decit cea a popoarelor din jur. Oroare! Boia darama miturile fondatoare ale poporului roman! Ramanem ai nimanui, o frunza in bataia vantului istoriei daca nu avem MITUL care sa ne ancoreze!
Chiar asa o fi?
Marturisesc ca am citit doar prima dintre cele doua carti despre care e vorba aici. Ma refer la cea de doua doar prin intermediul reactiilor starnite de ea si, de fapt, chiar asta discut aici, ‘revolta unor intelectuali impotriva lui Lucian Boia’.
Sa ne intoarcem un pic la idea de istorie. Boia a incercat in timpul conferintei, cit a putut si el sa vorbeasca, sa ne explice ca exista mai multe istorii. Suma tuturor faptelor – care va ramane mereu necunoscuta pentru ca nu are cum sa fie ‘notata’ pas cu pas – si istorii personale – ale fiecaruia dintre noi sau ale ‘profesionistilor’, cei care aleg din multitudinea faptelor cunoscute de ei pe cele care li se par semnificative (ca aceasta alegere este facuta in mod onest sau nu este o alta discutie).
Ei, eu unul cred ca mai exista un fel de istorie. Si anume istoria aceea care lasa ‘urme’. Nu doar ‘cladiri’, morti sau cronici. ‘Urme’ in sensul de amintiri care graveaza etosul popular. ‘Urmele’ din care sunt cladite miturile ‘naturale’, cele care inca fac fata din ‘folclor’. ‘Urmele’ acelea care fac ca viata unui popor sa aibe ‘sens’, macar in acceptiunea ca fara sa avem nevoie sa ne uitam in urma ‘stim de unde am venit’.
In momentul acesta parca a inceput sa se lamureasca si pozitia lui Boia: ‘nu vad nici un conflict intre idea de a deconstrui mituri si nevoia de avea mituri’. Inca nu?
Pai ce este mitul? Daca istoria nu este doar o poveste, individuala si incompleta, ci si suma rezultatelor actiunilor stramosilor nostri, stiute sau nestiute dar care au produs realitatea in care traim noi astazi, atunci mitul (si vorbesc acum de mitul natural, cel ‘acumulat’ in popor) nu este altceva decit modul in care poporul care a creat istoria respectiva se raporteaza la ea, adica la insasi faptele sale.
Cu alte cuvinte mitul poate fi atit un indemn de ‘hai sa continuam’, indemn cu atit mai justificat daca pana acum ne-a fost bine dar si un prilej de a cumpani incotro sa o luam, cu atit mai mult daca nu suntem multumiti de ce ni se intimpla. Voi reveni.
Dupa cum am mai spus, a doua tema fierbinte a conferintei a fost idea de libertate. ‘Este ea o forta si daca da de ce nu a fost introdusa de Boia pe lista fortelor care misca omenirea: sexul, averea, puterea si cunoasterea’ a fost a doua intrebare obsedanta a lui Liiceanu. (Nici la asta nu a prea avut Boia timp sa raspunda dar asta este iarasi o alta problema). Concluzia la care au ajuns amandoi a fost ca, din pacate, omenii tind sa pretuiasca mai mult ‘protectia’ atunci cind trebuie sa aleaga intre ‘protectie’ si ‘libertate’. Poate de aici si concluzia ca libertatea nu este pentru oricine si atunci ar trebui sa fie ‘rezervata’pentru elita. Primul raspuns care imi vine in minte, cel banal, este ‘bine bine, si cine este cel caruia ii revine raspunderea de a stabili cine face parte din elita, si deci se cuvine sa fie liber, si cine nu? Elita, cumva?’
Al doilea raspuns, mai elaborat si mai putin visceral, este ‘hai sa vedem ce inseamna libertatea’. ‘Capacitatea de a alege liber intre alternativele pe care decidentul le are la dispozitie la un moment dat’. Aha! O definitie circulara, care se cuprinde pe sine insasi… Ne poate fi totusi de folos, cel mai bine este sa lucrezi ‘cu materialul clientului’. Deci:
– ‘Capacitatea de a alege …’ In termeni juridici chestia asta s-ar traduce prin ‘capacitate de exercitiu’ adica pur si simplu sa fii suficient de matur incit sa fii in stare sa alegi CONSTIENT, sa nu te lasi batut de vint in voia sortii…
– ‘…liber…’ Aici e mai dificil. S-ar putea sa fie vorba despre ‘asumare’, adica daca tot pot (‘am voie’? Cine mi-a ‘dat voie’?) ce-ar fi sa imi exercit aceasta capacitate de alegere. Sau de intelegerea/acceptarea faptului ca intr-adevar sunt capabil de a alege, ca am ‘capacitate de execitiu’ in aceasta situatie.
– ‘…intre alternativele pe care…..la un moment dat .‘ Si daca pana acum limitele libertatii tineau mai degraba de persoana in cauza, de decident, de data asta sunt mai degraba ‘exterioare’. S-ar putea ca acel decident sa nu aiba acces la ‘variante’. La nici una sau doar la unele evident proaste. Pentru ca ele nu exista sau pentru ca el nu este suficient de bine ‘conditionat’ pentru a le recunoaste. Si da, limitarea este exterioara pentru aceasta ‘conditionare’ este intotdeauna facuta din exteriorul individului pentru ca nu este vorba aici despre inteligenta lui (puterea de calcul) ci despre educatia si ideologia primita (programul utilizat si sistemul de operare cu care a venit ‘unitatea centrala’) dar si despre informatiile dinsponibile, evident in ‘exteriorul’ decidentului la momentul premergator luarii deciziei.

Cu alte cuvinte libertatea de a lua o decizie sau alta depinde foarte mult atit de capacitatile individului in sine, inteligenta, determinare, capacitate de asumare a riscurilor dar si de contextul social si istoric in care acesta decide: Un rege era mai liber decit servitorul sau dar s-ar putea ca ‘vrajitorul’ regelui sa fi fost in realitate mai liber decit suveranul. Ca sa nu mai vorbim despre bufon.
In alta ordine de idei libertatea individuala este limitata si de instinctul de supravietuire. Foarte putini indivizi sunt suficient de puternici pentru a putea pune in paranteze ‘frica de moarte’, mai ales pe termen lung. De unde si observatia empirica ca de (prea) multe ori oamenii prefera sentimentul de siguranta senzatiei de libertate. Studiul piramidei lui Maslow poate face mai multa lumina asupra acestui subiect decit o pot face eu acum si aici. Si atunci cum mai ramane cu libertatea indivizilor? Mai este ea o valoare universala? Poate fi ea intr-adevar rezervata elitei – celor care isi pot controla instinctul de conservare, cei care au urcat deja primele patru etaje ale piramidei?
Am promis mai devreme ca ma voi intoarce la mituri. Dupa cum bine spunea Lucian Boia, “Deconstructia miturilor pe care o practic onest, facandu-mi meseria de istoric, nu inseamna ca, tot ca istoric, n-as evalua imensa forta a mitului si inevitabila prezenta a acestuia in viata individului, ca si a comunitatilor.” Aha, deci mitul este comun, macar partial, individului si comunitatii din care acesta face parte.
Se vorbeste foarte mult de originea iudeo-crestina a “Occidentului”. Acest spatiu, sau mai bine spus zona circum-Mediteraneeana, a reusit cumva sa fie izvorul de unde au aparut foarte multe dintre ideile si ideologiile importante in zilele noastre. Iar ideea centrala a acestui Occident, si din ce in ce mai raspandita chiar si in afara lui, este aceea de ‘libertate individuala’. Sa fie oare aceasta cheia succesului culturii ‘occidentale’?
Sa vedem mai intai care este legatura dintre mitul fondator al ‘Occidentului’ (cel al Creatiei) si libertate. “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” Geneza, 1:27. Ce inseamna asta? Oricine a trecut cit de cit atent prin scoala stie ca daca A=B si B=C atunci A=C. Si atunci daca toti oamenii au fost facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, SI NOI CREDEM ASTA, atunci inseamna ca undeva in sinea noastra simtim ca suntem egali intre noi. Mai mult, daca principala caracteristica a lui Dumnezeu este LIBERTATEA, tocmai pentru ca este omniscient, atot-puternic si sursa a tot ce exista, iar noi, repet, suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui, atunci nu inseamna ca si noi ne bucuram (sau ar trebui sa, mai bine spus) de un oarecare grad de libertate? Macar fata de ceilalti dintre noi! De fapt atat in Biblie cit si in exegeza crestina se vorbeste foarte mult despre responsabilitatea idividului fata de soarta sa, de liberul arbitru, adica exact de libertatea (si responsabilitatea) individuala despre care vorbim noi aici.
Sa fie acesta un raspuns suficient pentru cei ce sustin ca libertatea ar trebui sa fie rezervata ‘elitelor’?
Din punct de vedere al logicii formale, poate. Cu conditia, evidenta, a acceptarii dogmei crestine. In continuare voi formula un raspuns si pentru cei care nu se multumesc cu atat.
Chiar si cei care au multe de reprosat Occidentului, justificat sau nu, recunosc ca interactiunea cu acest spatiu cultural le-a schimbat viata. In bine sau in rau dar in orice caz considerabil. Care sa fie oare izvorul fortei care ii propulseaza pe promotorii acestei culturi?
Mai ales pentru ca pretextul acestui eseu este opera unui istoric sa vedem mai intai ce putem invata din trecutul acestui spatiu, geografic dar si cultural.
In primul rand aici se pare ca a fost locul unde au coabitat cel mai mult doua subspecii de hominizi, Cromagnon si Neanderthal. Asta mai ales din cauza geografiei, vaile adinci permit separarea subpopulatiilor in asa fel incit oameni cu obiceiuri diferite puteau, si chiar pot in continuare, trai intr-o relativa apropiere, poate chiar in contact, dar fara a se influenta in mod decisiv. Tot aceste vai permit trecerea muntilor, dar fara prea mult bagaj. Cu alte cuvinte intre grupurile de oameni care traiau in acele vai se puteau schimba relativ usor informatii dar nu si marfuri iar pentru ca peste munti se trece in grupuri mici interactiunile erau mai degraba pasnice. In interiorul grupurilor, al caror numar era probabil limitat de resursele ce puteau fi gasite in vaile muntilor, predomina, iarasi probabil, cooperarea, mai ales daca ne ghidam dupa ce se intampla acum in Elvetia, Austria, Masivul Central din Franta… De altfel e si logic, o comunitate dezbinata, sau dominata de un despot, supravietuieste cu greu in conditiile in care numarul membrilor sai e limitat iar 6 luni pe an acea comunitate trebuie sa faca fata, cu ajutorul unor simple pietre cioplite, iernii. Deci cooperare la greu. In acelasi timp daca nu-ti convenea ceva cind venea vara iti luai femeia, eventual copii, treceai muntii si te adaposteai in valea vecina. Si atunci, ca si acum, o pereche tanara, numai buna de munca, era apreciata peste tot. Libertatea era, in conditiile astea, ceva aproape de la sine inteles.
Primele formatiuni statale, cele din Grecia si din valea Iordanului, ne spun si ele niste povesti asemanatoare. Atena, un stat unde macar o portiune a populatiei se bucura de o libertate considerabil mai mare decit se bucura intreaga populatie a Spartei, rivala sa dintotdeauna, s-a dezvoltat, material si spiritual, mult mai complex decit mai militaroasa sa sora vitrega.
De pe valea Iordanului aflam o alta poveste interesanta. O populatie veche, chiar foarte veche, ajunge sa domine zona, cel putin pina la venirea Romanilor. Aceasta populatie adoptase o religie bazata pe un singur zeu care a evoluat foarte rapid de la un comportament razbunator si destul de violent pina la unul plin de iubire pentru ‘copiii’ sai. In acelasi timp administrarea cultului a suferit o schimbare extrem de radicala. La inceput aceasta activitate era rezervata unei anume portiuni a populatiei, unuia dintre cele 12 triburi, iar intre cei care o practicau exista o ierarhie foarte bine stabilita si extrem de puternica, inclusiv un mare preot care statea la dreapta suveranului. Apoi aceasta populatie a fost stramutata cu forta pe alte teritorii, unde ierarhia formala nu s-a mai putut mentine. Cultul a inceput sa fie administrat de cei care, mireni fiind, stiau totusi sa citeasca suficient de bine incat sa aiba acces la cartile sfinte. Cu alte cuvinte cultul a fost democratizat. Degeaba a fost reinstaurata ordinea, si functia de mare preot, atunci cind populatia respectiva a putut reveni acasa. Peste alte citeva sute de ani au trebuit sa plece din nou in bejenie dar obisnuinta de a trai in grupuri stranse si de a-si purta unul altuia de grija, inclusiv din punct de vedere religios, era deja exersata. Ca si sentimentul de libertate interioara pe care ti-l ofera traiul in sanul unei astfel de comunitati.
Revenind la Grecia Antica se discuta foarte mult despre batalia de la Salamina. Se spune ca aceasta ar fi fost unul dintre punctele nodale ale istoriei Europei, ca daca persii ar fi invins Occidentul s-ar fi dezvoltat altfel iar conceptul de libertate individuala, inventie a grecilor, nu ar mai fi ajuns ceea ce este astazi. Dar daca lucrurile stau chiar pe dos? Nu cumva tocmai libertatea individuala, asumata atit de Themistocle care a avut curajul sa incerce o strategie inovatoare ca si de capitanii navelor sale care si-au asumat riscul de a ataca in inferioritate numarica dar in locul ales de ei, au stat la baza victoriei impotriva unui Xerxes care se baza exclusiv pe superioritate numerica si pe supunerea orbeasca a armatei sale? Chiar si ce s-a intimplat, simultan, la Thermopyle poate fi explicat in aceiasi cheie: Doar niste soldati care pretuiau foarte mult libertatea poporului din care faceau parte se puteau jertfi in acest fel, unora obisnuiti cu sclavia nu li s-ar fi parut mare lucru ca stapanul de pana atunci sa fi fost inlocuit de un altul…
Si de la greci incoace, cu suisuri si coborisuri, idea de libertate se raspandeste din ce in ce mai departe in spatiul European. Ba mai mult, se observa cu ochiul liber cum largirea libertatii individuale corespunde cu inflorirea societatii in care apare acest fenomen in timp ce rastringerea ei este simultana cu intrarea acelei societati in criza:
– Imperiul Roman se dezvolta ca o republica mai mult sau mai putin democratica si se prabuseste relativ repede dupa ce ajunge o dictatura.
– Statele feudale se dezvolta atit cultural cit si economic foarte puternic pe vremea cind seniorii feudali erau relativ autonomi fata de suzerani. Doar aparent ele devin mai puternice dupa instaurarea monarhiilor absolutiste iar aceasta instaurare este urmata foarte repede, in Anglia si mai apoi in Franta, de niste revolutii destul de sangeroase ca si de uciderea suveranilor absoluti care s-au intimplat sa fie atunci pe tron.
– Insasi trecerile succesive de la sclavagism la feudalism si apoi la capitalism marcheaza etape in cresterea libertatii individuale de care se bucura marea masa a oamenilor traitori in epocile respective.

Si atunci cum se explica acordul la care au ajuns Boia si Liiceanu: ‘Prea multi dintre oameni par sa prefere protectia in dauna libertatii’, acord care a si stat la baza concluziei ca ‘libertatear trebui sa fie apanajul elitei’. E adevarat ca ei vorbeau despre libertate ca despre o ‘valoare’…
Dar daca lucrurile stau iarasi pe dos? Daca libertatea nu este o ‘valoare’, un concept analizat pe toate partile si considerat a fi ‘bun’, deci ‘valoros’, de catre chiar cei care l-au gindit, analizat si mai apoi promovat?

Daca libertatea este in realitate o stare? O stare psihologica in care se afla, sau nu, membrii unei anumite comunitati? Si mai ales nu cumva libertatea este mai importanta pentru societate in intregul ei decit pentru indivizi? Pina la urma unui individ abil ii este mai usor sa ajunga intr-o pozitie de forta atunci cind face parte dintr-un grup in care toti ceilalti sunt mai degraba obisnuiti sa stea cu capul plecat… In limbaj popular ‘chiorul e rege in tara orbilor’. Numai ca, dupa cum am vazut, comunitatile ai caror membri sunt liberi o duc mai bine decit cele ai caror membri stau cu capul plecat de frica sa nu le fie taiat.
Vazuta in felul acesta, ca reactie a unor oameni care isi vad status-qou-ul periclitat de un agresor, revolta care a starnit acest eseu pare justificata. Pe de alta parte o revolta impotriva cuiva care incearca sa te convinga ca starea in care te afli nu este o pedeapsa care iti este aplicata ca urmare a unor greseli facute de tine si nici o fatalitate, un handicap inerente naturii tale ci doar efectul pervers al faptului ca, geo-istoric, te-ai nimerit intr-un loc nu foarte fericit, nu cumva seamana izbitor de tare cu revolta despre care ne avertizeaza cel de la care a pornit insasi idea de libertate? Cu revolta sclavilor care nu se lasa scosi la lumina din Pestera cea Mitica a lui Socrate?