We seem to be stuck between two apparently irreconcilable positions.

Both the ‘free-market totalitarians’ and the avid ‘state interventionists’ agree about the present situation being untenable but are unable to identify a mutually acceptable way out.

And the rest of us watch them fighting each-other, as if mesmerized by some irresponsible/immature  hypnotism stage-artist, instead of clearing a path of our own!

But since we’re already gathered around the ring, let’s see first what are they fighting about.

The laissez-faire people maintain that things will eventually get in shape by their their own – only if we’d let them, while the statists say that waiting for that to happen would take too long and provoke too many ‘collateral victims’.

Each of the two sides advocate a very specific solution.
The free-marketeers are OK with what seems to be going on – relatively fewer and fewer individual people/corporations becoming richer and richer/more and more powerful while the rest are falling behind but not at all OK with the left behind becoming angrier and angrier.
Meanwhile the interventionists demand that the state should take more and more ‘things into its hands’ and ‘solve’ them. As if it knew how.

I must confess that I fail to see any real difference between them. Both imply that a small number of individuals – belonging to the same species and being subjected to the same cultural and social conditioning – becoming extremely powerful relatively to the rest of the people.

Historically, all societies which had allowed power to become concentrated in too few hands had crumbled. The more concentrated the power, the faster the fall.

When confronted with the argument that greed, for both money and power, is bad for you, both sides react in a very fatalistic manner.

‘Greed is natural, hence it must be good!’

The funny thing – if anything about any of this might be considered funny, is that greed has been castigated by all religions. And by mainstream science.

Let both religion and science rest for a while.
Actually this is one instance where common sense is more than enough.

Greed, like appetite, is indeed natural.
But that doesn’t make it necessarily good.

We need indeed to strive towards improving our lot, just as we need a healthy appetite.
Otherwise we’d end up worse than where we were at the start.
Dead by starvation.
Or both.

But hoarding a good thing doesn’t necessarily improve it.

There is a difference between appetite and gluttony.
That’s why we use different words for each of them.


Just found this in my FB feed:

“Why is it that good people are always so far away?”

A few days ago I came across “On God: An Uncommon Conversation” between Norman Mailer and J. Michael Lennon.

Reading it made me wonder.
Most of us are aware that there is no way of knowing God, or his will, and, simultaneously, most of us are absolutely sure about the Devil and his intentions.

Isn’t this ‘inconsistent’, to say the least?

The musing about the ‘good people’ shed a new light upon the object of my wonder.

Bad is a lot easier to recognize that good.
There is nothing remarkable in putting on your old loafers and going for a stroll.
Now try to imagine how would it be if you had to walk, even for a short distance, with a pebble in one of those loafers. Or, God forbid, with a sharp pain in one of your knees.

Our ability to pinpoint the sources of discomfort and to identify (potential) danger did a tremendous job.
We survived.

We are so good at it that right now we are on top of the world.
Precisely because ever since we became aware of what was going on around us we have striven to keep danger, and discomfort, as far away  from us as possible at any given moment.

Unfortunately, by concentrating on identifying evil, we are slowly loosing our ability to see the good.

In a sense we have brought upon ourselves a certain ‘tolerance‘ to ‘good’. By successfully driving so much of the ‘bad’ away from our lives we have become unable to recognize the good moments in our lives.

Simultaneously we have developed a ‘reverse tolerance‘ for bad.
We have grown so adept at identifying it that we see it almost everywhere.

Because we are culturally conditioned to presume that ‘different’ is bad.

As I mentioned before, our ability to identify danger is what kept us alive. I won’t delve into how our brains are hard-wired to run/shoot first and ask questions later. You can read ‘all about it’ over the Internet.
Here is an as good place to start as many others.

“Officers need to build confidence with hand-on techniques

Taking what they admit is a controversial position, the authors argue that officers today may be too quick to use control tools like CEWs or OC, instead of applying hands-on tactics to subdue some unarmed subjects. The researchers say they were “struck by several incidents…that might have easily been addressed [successfully] by going hands-on” instead of resorting quickly to a less-lethal or deadly weapon.

 Sometimes unarmed “rowdy” people need to be “grabbed and secured,” even though they may fight in response, Selby writes. “Officers should be expected not to treat every assault as a life-and-death situation….

 “Over-reliance on TASER or pepper spray has its own set of dangers. Officers who do not practice fighting…risk being surprised by physicality, over-powered or out-maneuvered by those they confront… [T]hose who practice their physical skills are mentally and physically [better] prepared.”” (Force Science News, #314, II. 8 “key findings from new study on killing of unarmed suspects)

Can we do anything about this?

Of course.

Remember the old loafers at the top of my post?
(Almost) None of us trows away a good pair of shoes when they get dirty, right? It makes a hell of a lot more sense to grab a rag and ‘polish’ them, isn’t it?
Also, when judging a person, we’d better ‘examine’ him from top to bottom before passing a ‘sentence’ to the tune of ‘his shoes are dirty, hence I’ll discard him right away’.

And, above all, we need to remember that while ‘beauty is in the eye of the beholder’, goodness is, simply put, the absence of ‘bad’.

So, theoretically, none of them really exists.
Beauty doesn’t exist because we cannot fully agree upon it while nothing is absolutely free of ‘bad’. Hence nothing absolutely good has ever seen the light of day.

It seems that a better definition for a ‘good’ person would be somebody who behaves in such a manner as to be accepted by those around him.

Yeah, I know, I just opened a fresh can of worms… when in Rome…

What if one happens to live on an island run by pirates?

Well… soon enough the pirates will become so obnoxious to the rest of the world that the island will be conquered by the first powerful enough nation which happened to be pushed to the limit of its tolerance. Or, if that doesn’t happen, at some point, the ruling pirates will jump at each others throats.
That’s why all totalitarian regimes, including the communist ones, have failed.
The totalitarians tend to believe that only they are good and that all the rest are bad.

And totalitarian regimes usually start when an authoritarian leader convinces a critical mass of the people that:

  • their ideas right/good
  • all the rest are bad
  • so bad, in fact, that all means are acceptable while fighting ‘the evil.

Even if at first the authoritarian seems almost harmless the very logic of the system – more and more intolerance – leads all authoritarian regimes towards more and more intransigence. Meaning that the forces employed to maintain the regime become more and more adept at identifying ‘evil’, until the pressure eventually cranked up in the process blows open the entire social structure.

The sooner enough members of a given society discover that most of them are in fact ‘more good than evil’, the sooner the authoritarian would be dictators loose traction and things can return to normal.


“A couple drove down a country road for several miles, not saying a word. An earlier discussion had led to an argument and neither of them wanted to concede their position. As they passed a barnyard of mules, goats and pigs, the husband asked sarcastically, “Relatives of yours?” “Yep,” the wife replied, “in-laws.” “

Remember that these two are described as being a couple! Going somewhere together…

And not an out of the ordinary one, judging by what happens around us.

OK, I can understand differences of opinion between people – how ever close their relationship. What I cannot understand is this ‘need’ to aggravate things. To make the other one feel just as bad as ‘I’ do.

Why cannot we focus on the really important issues?

Like in this instance:

“A five-year-old boy was mowing his front lawn and drinking a beer. The preacher who lived across the street saw the beer and came over to harass the kid. “Aren’t you a little young to be drinking, son?” he asked. “That’s nothing,” the kid said after taking a swig of beer. “I got laid when I was three.” “What? How did that happen?” “I don’t remember. I was drunk.” “

Teoretic, și practic, o societate democratică este mult mai flexibilă față de una condusă în mod autocratic.

Bine, în realitate avem de a face cu un proces de optimizare derulat în timp.
Pe termen scurt, a existat întotdeauna tentația ‘concentrării pe rezultat’. Aproape toți dictatorii au fost, aparent, foarte eficienți – cel puțin pe termen scurt.
Din păcate, cei mai mulți dintre ei – eficienți sau neeficienți, fără deosebire, și-au dus, până la urmă, ‘turma’ către dezastru.
Excepțiile – Singapore si Coreea de Sud, pot fi numărate pe degetele de la o mână. Și nici măcar aici dictatura nu s-a terminat chiar ‘pașnic’. Coreea de Sud încă trage ponoasele anilor aceia iar Singapore a rămas, în mare măsură, un stat foarte centralizat.

Același lucru este valabil și pentru partide.

Cei care l-au urmat pe Hitler au sfarsit prin a fi judecati la Nurnberg.
Cei care l-au urmat pe Zelea Codreanu au sfarsit prin a fi fugariti de urmașii lor in ale totalitarismului, comuniștii.

Aceștia, la rândul lor, s-au împărțit în mai multe facțiuni.
Unii n-au înțeles nimic și au rămas împietriți în proiect. Cei care au sudat porțile fabricilor în 22 Decembrie 1989. De exemplu.
Alții s-au prins că nu mai ține și au cotit-o cu prima ocazie. Înțelegerea lor cu privire la cele întâmplate pe vremea comunismului se pare că a fost incompletă de vreme ce s-au regrupat in FSN – și, mai apoi, s-au splitat în FDSN(astazi PSD) și FSN (astazi PDL, fuzionat in PNL). Eu bănuiesc că membrii de rând ai acestor partide pur și simplu au continuat ce au fost condiționați, pe vremea UTC-ului, să considere a fi normal.
Iar liderii lor au crezut că vor fi mai ‘jmecheri’ decât Dej/Ceaușescu și că vor reuși să evite greșelile acestora, menținând totuși un stil de conducere cât se poate de centralizat.

A mai fost o categorie, care a dispărut foarte repede.
Cei care au înțeles cu adevărat fenomenul sau care s-au rușinat pur și simplu de rezultatul ‘muncii de partid’. Care și-au cerut scuze pentru ce-au făcut – măcar în fața oglinzii, și și-au văzut de viața lor.

Constatăm acum rezultatele lipsei de flexibilitate din politica românească.

Stilul centralist și centralizator de conducere practicat de mai toate partidele politice a produs o segregare a populației. Prea mulți dintre oameni nu au încredere în politicieni dar nici nu vor să intre în politică pentru că au ajuns să perceapă orice participare ca pe o înregimentare. Ceea ce, în codițiile de acum, nu este foarte departe de adevăr. Iar acest lucru este relevat foarte bine de către prezența din ce în ce mai scăzută la vot
Iar prea mulți dintre cei care intră o fac fie pentru oarece foloase fie pentru că efectiv le place să facă parte dintr-o organizație semnificativă.

Același stil centralist a produs niște organizații de partid aproape incapabile să se înnoiască singure. Demisiile ‘de onoare’ sunt extrem de puține iar marea majoritate a demiterilor sunt comandate de la centru.
Și uite așa am ajuns în situația în care liderii sunt schimbați abia atunci când încep să fie  anchetați în justiție.

Cum ar fi oare să învățăm și noi odată ce înseamnă aia democrație internă de partid?
Lideri care se dau singuri la o parte atunci când greșesc -știind că nu vor fi aruncați la gunoi?
Organizații care să fie în stare să își dea seama atunci când liderii lor o iau razna? Și nu doar să își dea seama ci să și adopte măsurile necesare?

Nu de alta, chiar organizațiile însele sunt acum în pericol…

David Cameron had convinced himself that by promising a referendum on whether Britain should leave the EU he would help the conservatives win the 2016 elections.
And that he would then be able to steer the party away from that very idea – convince them to vote for ‘stay’.

As you already know, the conservatives did win the elections but Cameron had to throw in the towel. The ‘leave’ campaign had eventually prevailed and now Britain has to deal with that result.

One of the possible consequences being that the House of Lords might prove itself useless.

Most civilized countries are run as democracies and have two tiered parliaments. Sometimes the two chambers have slightly different fields of responsibility. Usually the lower chamber deals with the more mundane issues – money, for instance, while the upper one takes care of the more ‘symbolic’ ones – foreign affairs or the appointment of the Supreme Court Judges in the US. Also the members of the two chambers might get there following different paths.
But whenever a really important decision has to be made both chambers have to agree on it.

Brexit being one of those ‘important issues’.

As you probably know, the members of the House of Lords – the upper house of the British Parliament, are “appointed by the Queen on the advice of the prime minister” for life, not elected ‘by the people’.

Theresa May, the current British PM, seems hell bent to see Brexit through.

The Government will pack the House of Lords with new members if peers threaten to thwart the start of Brexit, The Daily Telegraph can disclose.

Ministers have made clear that they will not allow peers to disrupt the Brexit process by delaying or amending the legislation when they debate it in the middle of next month.

In this very awkward situation, the Tories do not currently control the House of Lords, the present majority in the House of Lords has two options.
Vote their true minds, even if that would mean diluting the kind of Brexit promoted by May or derail it all together. The ‘only’ problem with this version being that it would be perceived as ‘against the will of the people’.
Rubber stamp the bill passed by the House of Commons. Only this would be perceived as either an abdication from the true nature of any ‘upper house’ – to offer a ‘mature opportunity’ to cool off before making a hasty move, or as a proof of cowardice.

Either way, after the Lords will have cast their votes, voices will be heard questioning the utility of the entire institution.

Giving it up, altogether, would be a rather severe blow to the British democracy.
Hailed by the populists, across the left/right divide, simply because it would make matters a lot simpler for them. It is a lot easier to control a unicameral Parliament than a double tiered one – and that is the very reason for which all authoritarian regimes have tried to ‘simply’ their parliaments.
All ‘popular democracies’ – as the communist regimes loved to call themselves – had but unicameral Parliaments. Sitting in very short (bi)annual sessions during which they did nothing but rubber stamping the bills proposed by the government. Just a reminder.

Members of the House of Lords are appointed by the Queen on the advice of the prime minister

Government threatens to create ‘sunset’ peers if House of Lords thwarts Brexit Bill


Afișul ăsta a fost pus cu ceva timp în urmă iar expoziția fusese organizată cu mult înainte.

OUG nr. 13/2017 a fost adoptată de către Guvernul Grindeanu în ultimele ore ale lui 31 ianuarie 2017 și publicată în Monitorul Oficial la prima oră a lui 1 februarie 2017.

Tot cam atunci a început și manifestația de protest.

Ordonanța a fost, în sfârșit, retrasă.

Vom reuși oare să des-veninăm scena politică înainte ca reptilele vii expuse vis a vis de clădirea Guvernului să se întoarcă la casele lor?

Și de ce atâta ‘homo homini lupus‘?
Uite, ‘exponatele’ astea nu se mănâncă între ele…

Dis de dimineață, în hală la Obor, o ‘babă PSD-istă’ le povestea unor vânzătoare impresii de la manifestația împotriva lui Iohannis.
Vânzătoarele, cu vreo 25 de ani mai tinere dar mult mai puțin ‘hotarâte’, i-au promis totuși ‘sprijin moral’.
Rămași între noi, le cunosc de cel puțin 5 ani și glumim de fiecare dată când cumpar de acolo, am continuat discuția. Prima pe teme politice, în toți anii ăștia. Foarte repede a devenit clar că ele nu se uită niciodată la știri și că se informează doar din ‘gură în gură’. Cu toate astea știau câte case are Iohannis și li se părea extrem de ciudat ‘cum de a putut el să strângă 6 case din meditații?’. ‘Sigur a mai făcut și altceva’. Adică ‘ceva necurat!’

Pe de altă parte au fost foarte receptive la observația mea ‘Păi da, dar pe el nu l-au prins încă!’
‘Da, aveți dreptate’, a spus una dintre ele. ‘Hoțul neprins, negustor cinstit’, a recunoscut ‘precupeața’.

De unde și nedumerirea care face obiectul postării de astăzi.

Segmentul +60ani a votat masiv cu Năstase 4 case și împotriva lui Iohannis 6 case.
Care să fie explicația?

Să fi fost OK să ai 4 case dar prea mult să te lăcomești la 6?

Au învățat între timp să nu mai accepte nici măcar un pic de corupție?
Ce bine ar fi…

Aș explora totuși și alte variante.

În primul rând trebuie să ținem cont de faptul că această categorie de oameni depinde în mod hotărâtor de ‘bunăvoința’ statului.
Și de ‘amănuntul’ că dinspre dreapta vin tot felul de mesaje cel puțin amestecate. De la ‘statul nu are de unde să dea pensii mai mari’ până la ‘voi l-ați făcut pe Iliescu președinte, acum tăceți odată din gură’.

Numai că astea două sunt insuficiente. Mai este ceva.

„Bogatul nu crede săracului” dar nici invers.

Oamenii de rând știu foarte bine ce este acela un profesor de liceu. Aproape toți au avut copii și au plătit meditații. Dacă nu ei, atunci măcar prietenii și/sau cunoscuții lor.
Nu e chiar același lucru ca un instalator sau un zugrav, dar tot cam pe-acolo. Un meseriaș ceva mai spălat.
Idea că un astfel de om – nu foarte diferit de ei, până la urmă, poate să ‘strângă’ 6 case e un fel de afront personal.
‘Dacă el a putut înseamnă că eu am fost un prost toată viața. Trebuie că a făcut el ceva necurat, altfel n-ar fi reușit!’

Năstase, pe de altă parte, a fost văzut cu totul altfel.
Ceea ce Iliescu îi reproșa ca fiind ‘aroganță’ a fost perceput ca ‘prestanță’.
Impresie întărită de abilitatea lui Năstase de a vorbi foarte elegant și, în același timp, suficient de inteligibil.
Pe cînd maniera oarecum ‘didactică’ folosită de către ‘sas’ îi indispune pe câte unii. ‘Ce ne tot dă asta lecții?’
Trecând la lucrurile care ‘nu se văd’, destul de mulți dintre oamenii din acest segment de vârstă nu prea înțeleg ei foarte bine cu ce se ocupă, și mai ales ce venituri are, un profesor universitar. Sau un ministru. Fie el și prim.
Pentru că Năstase așa a intrat în conștiința populară. Ca ministru de externe – care a repurtat câteva succese destul de notabile, ca prim-ministru pe vremea căruia lucrurile au mers – din punctul lor de vedere, destul de bine și, în tot acest timp, ca profesor universitar și om de cultură.
Oamenilor nu li s-a mai părut chiar atât de exagerat ca cineva cu o asemenea ‘statură’ să aibe 4 case. Sau, în orice caz, nu chiar atăt de greu de acceptat din punct de vedere emoțional.

OK, și dacă am ajuns la concluzia asta… acuma ce?

Păi hai să începem prin a nu le mai ‘înjura’ atâta pe ‘babele PSD-iste’. Nu de alta ci pentru că asta este echivalent cu a-l ‘înjura’ pe Iohannis pentru cele 6 case. Nu știm cum le-a agonisit – deocamdată e încă ‘negustor cinstit’, așa că ar fi mai normal să îl lăsăm în pace până ce situația va fi lămurită de cei ‘în temă’.
Tot așa nu e cazul să-i ‘înjurăm’ pe cei care au o părere diferită față de a noastră. Putem să fim în dezacord cu ei dar dacă vrem să asculte argumentele noastre am face mai bine să îi tratam cu respect, nu cu ironie sau chiar cu dispreț.

Abia după ce vom fi învățat să ne respectăm cu adevărat unii pe ceilalți, din ce în ce mai mulți dintre noi vor avea curajul de a încerca să își depășească condiția.

Și va înceta să li se pară ciudat ca unul dintre ei să aibă 4 sau chiar 6 case.
Dar vor veghea ca acestea să fi fost agonisite cinstit.

Oamenii de bază ai PSD-ului, adică ‘furnicuțele’ din teritoriu care țin partidul în spate, au în sfârșit ocazia să facă ordine în partidul lor.

Chirica, primarul Iașului, a dat semnalul.
Cătalin Ivan, euro-deputat, s-a declarat și el partizan al luptei anti-corupție.

Daniel Constantin, copreședintele aliatului ALDE, nu mai este dispus să facă figurație.
Tăriceanu nu a avut ce face și a mers pe mâna lui Constantin.

Dacă PSD-ul reușește să își facă ordine în ogradă va intra în istorie.
Ca să nu spun că va avea la dispoziție 4 ani în care să arate ce poate.

Și poate multe.

Orice încercare pripită din partea actualei opoziții de a ‘obține foloase necuvenite’ în situația curentă va avea repercusiuni nefericite pentru întreaga societate.
Să nu uitam că electoratul a stat acasă in decembrie pentru că nu prea avea încredere în nici una dintre ‘taberele’ care s-au înfruntat la urne. În nici un caz din cauza vre-unui acces de apatie.
Tocmai ce a dovedit că este cu ochii în patru.

Probabil că de-acum încolo va taxa la fel de prompt orice exces, indiferent de direcția din care ar veni.

Pe 11 Decembrie 2017 PSD a primit de două ori mai multe voturi decăt următoruș partid de pe lista electorală.
Nu suficient pentru a forma singur guvernul dar, repet, de două ori mai mult decăt cel mai apropiat ‘urmăritor’.

Asta în condițiile în care prezența la vot a fost mai mică de 40%.

Odată instalat, noul guvern a început să își pună intențiile în practică.
Atât pe cele asumate explicit – printre care diverse măriri, cât se poate de binevenite, de pensii și salarii, cât și pe cele menționate doar ‘implicit’ în programul de guvernare.
Sorin Grindeanu „a explicat că graţierea există în programul de guvernare al PSD, la capitolul privind „respectul pentru cetăţean” şi în ideea unui sistem judiciar normal, transmite News.ro.”

Spre marea mirare a unora, „De ce sunteţi în stradă, de ce protestaţi, de ce vreţi să daţi jos Guvernul? V-am crescut salariile, v-am majorat pensiile, v-am crescut bursele, v-am dat călătorii gratis cu trenul, vă dăm bani să vă faceţi afaceri. Ce e acela statul de drept şi cât costă el? Spuneţi un preţ!” trocul nu a fost acceptat de către ‘stradă’.

Nu vreau să discut aici motivele pentru care protestatarii au răbufnit atât de vehement. Fiecare cu motivele lui.

Ce mi se pare mie extrem de interesant este că pentru prima oară analiștii politici ai PSD-ului au ‘măsurat’ greșit starea de spirit a populației.
Schimbarea de generație, încremenirea în proiect, încrederea exagerată în forțele proprii – ca urmare a realizărilor trecute? Realizări care au fost remarcabile de altfel, cel puțin din punct de vedere ‘tehnic’.

Sau, pur și simplu, o greșeală de-a dreptul copilărească?

Și anume formularea unei concluzii ferme atunci când insuficiența datelor sugera mult mai multă prudență.

Cănd vorbesc despre ‘insuficiența datelor’ mă refer la faptul că orice proces electoral poate fi interpretat ca un uriaș ‘barometru de opinie’.
Și aici intervine chestia de ‘finețe’.
La ultimul ‘sondaj’ 61% dintre cei ‘intervievați’ au ‘dat cu pas’.

„Nu știu/Nu răspund”.

Cu toate astea, unii dintre analiști au tras concluzia că electoratul ar avea o părere favorabilă PSD-ului și că acesta ar fi îndreptățit de rezultatul votului să facă ce consideră a fi necesar pentru ceea ce crede a fi ‘bunul mers al țării’.

Recentele mișcări de stradă sugereză că acel „Nu știu/Nu răspund” înseamnă mai degrabă o neîncredere a majorității electoratului la adresa întreg spectrului politic actual.
În același timp absenteismul mai sugerează că mulți oameni au înțeles că ‘votul negativ’ nu duce nicăieri. Stârnește doar speranțe deșarte și dă naștere la grave neînțelegeri.

Anularea votului ar fi fost un mesaj mult mai clar decât neprezentarea la urne dar asta e altă discuție. Și, în afară de asta, e mai degrabă treaba analiștilor să înțeleagă mesajele care vin de la populație decăt treaba populației să-și formalizeze extrem de precis starea de spirit

Absența de la vot nu sugerează însă, în nici un caz, pasivitate.
Aici e vorba de wishful thinking. De proiectarea asupra altora a speranțelor proprii.

Poate ascunde, într-adevăr, promisiunea că ‘vă lăsăm în pace dacă nu săriți calul’ dar, în același timp, poate masca și determinarea de a ‘sări la beregată’ cu primul prilej.

Și încă ceva, extrem de important.
Sper ca ‘ceilalalți’ să nu interpreteze manifestațiile de acum ca pe un fel de vot în alb pentru ei.
Ar fi tragic.



Două guverne diferite fac ceva care, pe dinafară, seamănă ca două picături de apă.

Adică modifică Codul Penal și pe cel de Procedură Penală prin ordonanțe de urgență.

Amăndouă sub aceiași justficare.

În preambulul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului care modifică atât Codul Penal, cât şi Codul de Procedură Penală , Ministerul Justiţiei invocă drept temei pentru adoptarea ei ”numărul relativ mare de texte declarate neconstituţionale şi care nu au fost puse în acord cu legea fundamentală, deşi termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie a expirat, ceea ce poate determina interpretări diferite în jurisprudenţă cu privire la norme procesual-penale aplicabile, de natură a afecta drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor” şi ”existenţa mai multor proceduri de infringement, unele dintre ele aflate în stadii avansate, ceea ce ar putea duce la condamnarea României de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu consecinţa aplicării unor sancţiuni pecuniare al căror cuantum ar putea fi unul semnificativ, de natură a afecta bugetul de stat şi îndeplinirea obiectivelor asumate de Guvern”.

Legiferarea fără o dezbatere publică prealabilă este motivată astfel: ”datorită amplorii fenomenului şi a consecinţelor negative anterior prezentate asupra interesului public general, considerăm că o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativă, chiar în procedură de urgenţă, nu ar fi de natură să înlăture de îndată aceste consecinţe negative care continuă să se producă asupra interesului public general care vizează încrederea societăţii în justiţie”.”

‘Se riscă’ cineva dintre voi să ghicească despre care dintre cele două era vorba aici?

Sunt cumva aceste motivări identice, în spiritul dacă nu și în litera lor?

Să mergem mai departe.

Pe vremea guvernului Cioloș coaliția condusă de PSD era majoritară în parlament.
Ordonanța inițiată de Rodica Prună a trecut de Senat prin adoptare tacită, și asta cu toate că „Preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, a criticat Guvernul Cioloş pentru că a modificat Codul Penal prin Ordonanţă de Urgenţă, afirmând că aceasta trebuie „trântită în mod demonstrativ” în Legislativ.”

Guvernul Grindeanu, numit de un parlament în care tot PSD-ul conduce coaliția majoritară, emite și el o ordonanță de modificare a Codului Penal și a celui de Procedură Penală. Folosind o exact aceiași justificare pentru necesitatea legiferării prin ordonanță de urgență ca cea folosită de guvernul Cioloș.

Din motive pe care nu le voi analiza aici ‘strada’ se inflamează și dă în foc.

Susținătorii PSD încep să se întrebe cît se poate de mirați:

De ce este legitim ca guvernul Ciolos sa modifice legislatie penala prin ordonanta de urgenta iar guvernul Grindeanu sa nu modifice legislatie penala prin ordonanta de urgenta?

O fi oare vreo legătură între conținutul fiecareia dintre ordonanțe și reacția străzii?

Dacă ordonanța lui Cioloș nu a fost bună, de ce nu a reacționat Parlamentul atunci?

Dacă a fost bună, de ce mai este invocată acum?

Și, în general, de ce aruncă toată lumea cu fumigene?
Mă refer aici și la lamentările procurorilor cu privire la dosarele care ar fi rămas în sertar dacă ar fi fost ‘dezincriminat’ abuzul în serviciu.
Care este scopul actului de legiferare? Să pedepsim pe unii și pe alții sau să punem în concordanță legile cu realitatea?

Care este, pănă la urmă, adevărata problemă a acestei ordonanțe?
Că i-ar fi scăpat pe unii și pe alții sau că modificările aduse sunt neadecvate/nepotrivite situației actuale?

Ce vrem, dreptate sau răzbunare?

Și de ce mai avem nevoie de ordonanțe de urgență?

Ordonanţe de urgenţă de modificare a Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală, adoptate tacit de Senat Mediafax, 4 Oct 2016

Tăriceanu: OUG de modificare a Codului Penal „trebuie trântită în Parlament” Gândul, 22 Mai 2016

Guvernul Ciolos a modificat Codul Penal prin Ordonanta de Urgenta fara consultare publica ! Radu-Tudor.ro, 30 Ianuarie 2017

Fiat Justitia, ruat caelum. Nicichiarasa, 6 Ianuarie, 2014

%d bloggers like this: