Scientists haven’t made up their minds yet. They cannot agree whether viruses are actually alive or not.
They do pass over their genetic information to the next generation but that’s it.
They don’t do anything else of what all other living organisms do. Viruses don’t ‘eat’, don’t excrete, don’t feel anything…
A virus doesn’t do anything else but somehow injects itself into a ‘host’, hijacks its ‘control mechanism’ and ‘coerces’ the host to ‘mass produce’ another generation of future invaders.

Same difference exists between regular people and ‘ideologues’.

Regular people ‘earn’ their keep by being useful. The more they do for their communities, the more comfortable is the life they lead.
OK, for this to happen as described here the market would have to be actually free… I’m discussing principles here…. you get my drift.

On the other hand, ideologues act very much like viruses.
They get inside the heads of the unsuspecting and convince them to change their behavior according to the ‘ideological’ view of the world.

This is not necessarily a bad thing.
Some of the viruses have been useful for the living world
The problem is that most of the time the process takes place ‘under the table’. Most of the people don’t even know what’s being done to them. Hence they have nothing to say about it.
Because they have been kept in the dark, people are being denied their most important function.
Because they’ve been kept in the dark, the people have been robbed of their ability/opportunity to choose.


As much as we’d like it to be unique, reality is a spectrum.

Varying from factual to ‘seat of the pants’. And everything in between.

But what is this thing we call ‘reality’?

The key word here being “we”, of course!

First of all, reality is a concept. Which covers everything we know it exists ‘out there’.
Mind you, not everything ’which exists out there’, only ‘what we know about’.

We know about how?
Here’s where things become really interesting.

Maturana says that we, humans, are the first animals able to ‘observe themselves observing’ – his definition of ‘self-awareness’.
We not only observe things, we’ve developed the ability to set them apart from us. To understand that ‘things’ are both separated from us and still connected to us.
Even this understanding of ours comes in various degrees.
Some of us behave as if there is no tomorrow while others have developed intricate thought systems which connect our past actions (a.k.a. ‘sins’) with our future (a.k.a. ‘redemption’).

‘But most of the religious people base their faith on myths rather than facts!’

Well… myths are facts too.
Not in the sense that all the content of all myths had necessarily happened!
My point being that a story becomes a myth/fact as soon as enough people believe in it. Regardless of that story being a factual description of a real incident, an interpretation thereof or even the figment of somebody’s imagination.

Too much confusion… facts are no longer factual, reality is no longer real… everything is in a sort of limbo…

Yep. You’ve got the gist of it.
Our own consciousness has thrown us in limbo. Which, obviously, is yet another of our own inventions…
The funniest thing being that our consciousness hates being in limbo. And tries to explain everything it comes in contact with. Which explains why we have so many myths.

Now, if we want to explain the difference between the factual and the seat of the pants realities, we need to retrace the whole argument.

We have the ‘real’ reality – everything that exists out there, and the conceptual one. Everything that actually exists versus what we know it exists. Or it may exist.
What we know it exists can be further divided into things we think we have completely understood, things we ‘know’ but we still cannot fully explain and things which continue to baffle us.
For instance, we think we know everything there is to be known about internal combustion engines, we know when we are in love but we cannot explain ‘love’ and we are completely baffled by the callousness of some of our brethren.

Un bunicuț simpatic care participă, din când în când, la proteste antiguvernamentale.

Ce-l face deosebit?

Doctoratul obținut în Franța, cu vreo 70 de ani în urmă?
Calitatea de membru al Partidului Comunist Francez, din aceiași perioadă?
Întoarcerea în Romania deja comunistă?
Colaborarea cu regimul? Unii susțin chiar că Șora ar fi fost, la un moment dat, mâna dreapta a Anei Pauker…
Prezenta în primul guvern Roman? De unde și-a dat demisia în semn de protest împotriva folosirea minerilor pentru curățirea Pieței Universității?
Calitatea de membru al Academiei Române? Cu cât prestigiu o mai avea aceasta, după ce a primit în rândurile ei pe vestita savantă de renume mondial…

Sau faptul ca Șora, și alții ca el, sunt dovada vie a evidenței că te poți vindeca de comunism?

Iar asta îi lasă fără nici un fel de scuză pe cei care….

Chapter 1.
Feelings, perceptions, facts.

Everything starts with a feeling.
Followed by a reaction.
Which, in biology/psychology/sociology is whatever the feeling organism does after it has been ‘poked’.
At this level, everything happens ‘mechanically’. Even for the most ‘sophisticated’. None of us is aware of what’s going on inside out gut yet a lot of information is being exchanged during the digestion process. We might ‘be there’ when we eat but our presence is not requested while our digestive tracts break down our food into usable ‘chemicals’.

Organisms which are capable of learning sometimes transform their feelings into perceptions.
In the sense that their reactions are no longer determined exclusively by their genes. In some instances they use their learned knowledge to improve their reactions, hence their chances to survive.
Think, for instance, of the many things our dogs do for us. Without having a clear understanding of whats going on but, nevertheless, faring a lot better than their wild cousins, the wolves. Or about the huge amount of data passed from one generation of elephant matriarchs to the other.

Further up the decision chain are the conscious species.
Those whose individuals are capable of ‘observing themselves observing’.
This self awareness is what makes the difference between being capable of being trained and that of actually being able to learn. To choose what you consider to be important and to decide according to that particular piece of information.

This being how facts are born.
We, self aware intelligent individuals, notice something. Deem it to be of a certain importance and, hence, call it a ‘fact’.
Regardless of that something actually having happened or being nothing more than a figment of our imagination.


Perfection is absolute. Hence unattainable.
Yet chasing it constantly improves the reckless who attempt it… simultaneously keeping their pride at bay.

Success is relative. Hence always reachable.
All you have to do is beat all your opponents. Preferably to a pulp.
The only limitation being that you are expected to remain inside the rules.
Only nobody says anything if you bend them. No matter how ‘creatively’.

Străbunicul a fost felcer.
Undeva în Bucovina.
Străbunica se născuse într-o familie, probabil scăpătată, care facea parte din șleahta poloneză. Adică din ‘nobilimea de spadă’.
După ce a născut doi copii, pe Nela – străbunica mea – și pe Gheorghe, străbunica s-a plictisit de ‘viața la țară’ și i-a lăsat baltă pe toți trei.

Străbunicu’, cu doi copii mici, n-a avut de ales. S-a recăsătorit. Și a mai făcut doi. Pe Andrei și pe Zizi.

După care a venit războiul.
Primul, bineînțeles.
Mobilizat, străbunicul a luptat cu armele meseriei sale. A fost ‘sanitar’.
Chiar înainte de sfârșit, medicul regimentului s-a îmbolnăvit de tifos. Împreună cu mulți alții, bineînțeles. Dar nu pentru ‘alții’ a refuzat străbunicul să fie lăsat la vatră printre primii – avea deja patru copii, ci pentru comandantul său. Care îi devenise între timp prieten.
Comandantul a scăpat dar străbunicul nu. Contaminat și el de tifos. Medicul, camaradul său de arme, abia scăpat de faza acută a bolii, fusese prea slăbit pentru a-i întoarce serviciul. Iar ceilalți erau erau prea prinși de bucuria momentului.

Așa că bunica, domnișoară în toată regula – se născuse odată cu secolul, a rămas acasă. Cei doi frați mai mici nu puteau fi crescuți, mai ales atunci, de o mamă singură.

S-a măritat mai târziu, aproape de treizeci de ani.
Cu bunicul meu. Funcționar la stat.
Au avut doi copii, născuți amândoi înainte de război. Cel de-al doilea, de data asta.

După cum bine știm, în 1940 Basarabia a fost ocupată de Stalin.
Nu știu care a fost politica oficiala a statului român. Nu știu dacă conducătorii de atunci au oferit funcționarilor din administrația locală posibilitatea reală de a se retrage odată cu trupele. Și iarăși nu știu câți dintre aceștia au folosit eventuala ofertă.
La fel de ‘în ceață’ sunt cu privire la soarta celor rămași pe loc. Câți din ei or fi ajuns în Siberia…?
Tot ce știu este că după „Ostași, vă ordon: „Trece-ți Prutul!” ”, bunicii mei au fost trimiși într-o comună din județul Bălți. Să refacă administrația locală. Au trăit acolo până în 1944.

După care au fost ‘refugiați’ undeva lângă Târgu Jiu.
Bunicul era deja grav bolnav. A murit în primăvara lui 1945.

Satul în care fuseseră încartiruiți era foarte sărac.
Bunică-mea ar fi trebuit să-și crească, singură, cei doi copii dintr-o alocație de hrană – niște făină, ulei, zahăr și ceva gaz, și o sumă modică de bani pe care le primeau, ca refugiați, de la stat. Situație care nu avea cum să continue multă vreme.
Iar în satul ala, unde nu conoștea pe nimeni, nu era nimic de făcut.

Așa că bunică-mea a plecat, pe jos, până în Bucovina. Aranjase ca maică-mea și unchiul meu să primească un litru de lapte și o jumătate de păine pe zi iar gazda unde stăteau îi lăsa să culeagă ce vroiau din curte.

S-a întors după câteva luni și au plecat cu toții, cu trenul de data asta, înapoi în Bucovina.
Acolo unde bunică-mea găsise posibilitatea de a deschide un debit de tutun – asimilată fiind cu o văduvă de război. Chiar dacă bunicul nu luptase efectiv pe front, fusese ‘mobilizat pe loc’. Precum angajații de la Căile Ferate.
Numai că treaba asta nu a durat prea mult iar bunica a tot schimbat slujbele si ocupațiile.
La un moment dat cumpăra lapte de la țărani, îl punea la prins, lua smântâna de-o-parte iar din restul făcea brânză de vaci. Vindea brânza și o parte din smântână la un spital de tuberculoză, restul de smântână îl mâncau copii cu mămăligă iar cu zerul, amestecat cu tărâțe, creștea porci.
Abia după ce-am aflat povestea asta am înțeles de ce n-am văzut-o niciodată pe maică-mea mâncând mămăligă cu brânză și smântână…

Ultima slujbă pe care avut-o bunică-mea a fost aceea de administratoare a căminului unui liceu de fete. Erau ea, o bucătăreasă, un paznic bun la toate și încă două femei – care ajutau la bucătărie când era nevoie și făceau curățenie în restul timpului.
Personalul locuia în orășel iar bunică-mea în cămin. Maică-mea venise deja la facultate în București îar unchiul meu făcea o școală tehnică de construcții.

Așa că bunică-mea, rămasă fără supraveghere, s-a apucat de furat.
De la stat!
Împărțea cu colegii cele doua-trei kile de ulei/zahar/făină/biscuiți care se adunau la fiecare sfîrșit de lună.
Cu resturile de la cantină creștea porci în fundul curții. E adevărat că introducea o parte dintre ei în apoi în gestiune…
Dar nu pe toți!
Pe restul îi împărțea cu personalul iar partea ei din carne o trimitea mamei mele și unchiului meu.
Din când în când mai lua și câte o fată sau două să doarmă în camera ei. Doar cele cu ‘dosar curat’ erau acceptate ‘cu acte’ în cămin, nu toți cei considerați ‘chiaburi’ aveau tot timpul destui bani să-și țină copii în gazdă… iar bunică-mea se mulțumea cu mult mai puțin decât ‘prețul pieței’…

În 1962 a ieșit la pensie.
Până atunci, în fiecare an a avut parte de câte o ‘revizie contabilă’. Un fel de inventar mai puțin riguros.
Înainte de a primi decizia de pensionare, a fost supusă unui ‘control la sânge’. Făcut de același inspector care venise și în ultimii cinci ani.

„Doamna Ungureanu, sau dumneata ai fost proastă și n-ai luat un capăt de ață… sau eu sunt prost pentru că nu sunt în stare să-mi dau seama dacă ai furat ceva toți anii aștia!”

Precum toate celelalte zicale, și aceasta are cel puțin două înțelesuri.

Unul direct, ‘orice regulă este întărită de fiecare dată atunci când este sancționată încălcarea ei.’

Și cel implicit. ‘Orice comportament aflat în afara regulii slăbește regula și pregătește cadrul pentru schimbarea acesteia’. Adică favorizeaza apariția unei noi reguli.

Ei bine, toate astea au, evident, consecințe.

Regulile, toate, stau la baza funcționarii organismelor sociale.
Care organisme sociale sunt forme de organizare prin care membrii lor – adică noi oamenii, încercă să-și maximizeze șansele de supraviețuire. Și, dacă se poate, bunăstarea.

Istoria demonstrează, cu asupra de măsură, că de cele mai mari șanse de supraviețuire, precum și de cea mai ridicată calitate a vieții, se bucură acei indivizi care trăiesc în societăți cu adevărat democratice.

Cu toate acestea, în absolut toate societățile – inclusiv în cele democratice, există indivizi care încearcă – din prostie, din credința că astfel le va fi lor mai bine sau din amandouă cauzele simultan, să promoveze idei de natură totalitaristă.

Pe cale de consecință, supraviețuirea – și bunăstarea majorității membrilor, acolo unde este cazul, societăților depinde de capacitatea membrilor de a-și înfrânge frica și de a ‘reaminti’ ‘excepțiilor’ cât de esențială este respectarea ‘regulii benefice’.

Și care este ‘regula benefică’?

Respectul reciproc. De acolo pleacă totul.

De fiecare dată când supraviețuirea individuală devine mai importantă decât respectul, incliv cel de sine, iar această atitudine devine regulă/virtute socială – ‘capul plecat, sabia nu-l taie’, se va găsi câte cineva care, în disprețul tuturor regulilor de bun simț, să se pună în ‘fruntea bucatelor’.



‘You can’t beat a picture like this one.’


‘Yeah, right…’



The way I see it, this lady is freer, in body and mind, than most of us will ever be.

Authoritarianism, of all ‘flavors’, depends on the ‘father figure’ being absolutely convinced that he is well above the rest. And it is this height which enables him to despise the rest, to the tune of not caring, at all, about how they feel about things.

‘I’m calling the shots, because I can, and the rest of you would better suck it up!’

Democracy, on the other hand, depends on people relying on each other. Enough of them are convinced that none of them is above error. Regardless of their ideological convictions, people who are convinced that democracy works are willing to accept advice from their peers. Or, at least, they listen carefully to what their peers have to say about issues.

The key word here being ‘peers’.

Nobody pays real attention to ideas coming from below or from above. If from below, that idea has to be almost obvious to pass the filter while everything coming from above is interpreted as an order. And executed if there’s no alternative or stalled/ignored whenever possible.

Both authoritarianism and democracy have proved themselves useful.

No war has ever been won by a democratically led army and no authoritarian regime has ever resisted for long. Meanwhile no democracy has ever crumbled as long as it has retained enough of its democratic spirit.
Yes, there are many examples of democracies becoming corrupted and eventually failing. Only this had happened after the democratic spirit had vanished into the smoke of ‘politics’.

Let me remind you that Alexandre the Great, one of the most admired generals and state-men of the world, was educated by Aristotle. Who was the favorite pupil of Plato. The esteemed philosopher who had invented the concept of ‘priest-kings’ – specially educated individuals who were meant to rule the rest.
Needless to add that Plato had witnessed Pericles simultaneously building the Parthenon and burying the Athenian democracy.
While Aristotle (384-322 BC) had lived long enough to witness his pupil conquering the entire ‘civilized world’ and dying an abject drunkard.
Greece, one of the places which had nurtured an enormously important part of the human culture, never fully recovered from the consequences of Plato’s ideas being put in practice.

Are we going down the same chute?
Is this the proper manner in which to engage those ‘on the other side of the isle’?

giving birth to a democrat

%d bloggers like this: