Sunt şi lucruri mai puţin observabile chiar la nivelul oamenilor de rând, cetăţenilor şi anume faptul că poate înţeleg mai mult acum decât cu zece ani în urmă ce înseamnă instituţiile, cum funcţionează instituţiile. Din punctul ăsta de vedere, Traian Băsescu a fost un fel de învăţător, un fel de pedagog, a făcut şi genul ăsta de pedagogie, sigur, prin ieşirile sale publice, prin stilul său conflictual, dar în felul ăsta a pus în evidenţă funcţionarea instituţiilor şi culmea, le-a şi făcut să funcţioneze“.

Sebastian Lazaroiu explicand la RFI despre faptul ca institutiile statului au ajuns sa functioneze mult mai bine in ultimii 10 ani mai degraba in ciuda decat din cauza lui Traian Basescu.

Cititi si restul interviului, merita. http://www.rfi.ro/stiri-politica-54572-lazaroiu-klaus-iohannis-ar-putea-fi-mai-degraba-un-presedinte-monarh-presedinte

New York Times has published recently an article about various unexpected effects of automation. The way I see it the whole thing can be boiled down to:

“Artificial intelligence has become vastly more sophisticated in a short time, with machines now able to learn, not just follow programmed instructions, and to respond to human language and movement.

At the same time, the American work force has gained skills at a slower rate than in the past — and at a slower rate than in many other countries. Americans between the ages of 55 and 64 are among the most skilled in the world, according to a recent report from the Organization for Economic Cooperation and Development. Younger Americans are closer to average among the residents of rich countries, and below average by some measures.”

The point is that ‘classic’ automation freed the individual from the repetitive chores that transformed man into a machinery, as depicted by Chaplin in ‘Modern Times’, and allowed him to pursue more challenging/interesting ways to ‘make ends meet’. The current phenomenon turns the tide in exactly the opposite direction, demeaning the individual to the role of a ‘servant’ for the almighty machine. That’s why people become less and less skillful and, even worse, less and less proud about what they do for a living.

Dangerous situation.

Accidentul de pe lacul Siutghiol ne ‘trage de maneca’ cu privire la foarte multe lucruri.

De fapt stiam cu totii ca cei care ar trebui sa ne salveze in momentele critice nu au suficiente mijloace sa faca acest lucru si, mult mai grav, nici macar nu sunt suficient de bine organizati. Pana la urma mijloacele materiale sunt si in functie de posibilitatile economice ale unei tari pe cand organizarea e aproape pe gratis, nu?

Si cu asta am ajuns acolo unde ne doare cu adevarat. La atitudinea pe care o avem noi.
Inainte de a putea rezolva o anumita situatie cel care incearca acest lucru trebuie sa adopte o atitudine potrivita pentru ceea ce are de facut, nu?

Si noi ce facem? Nu cumva in loc sa analizam ceea ce s-a intamplat cu adevarat ne dam de ceasul mortii in incercarea de a scoate cat mai multe foloase politice, fiecare in functie de tabara din care face parte, din aceasta tragedie?

Inca ceva. Cu aceasta ocazie a iesit din nou la iveala tendinta noastra de a pune problemele cu care ne confruntam in poala ‘omului providential’ pentru ca apoi sa-l lasam sa se descurce singur. Si bineinteles ca la prima ‘scapare’ il vom taxa la sange, chiar daca pana atunci nu l-am ajutat cu nimic.

Asa am facut si cu Emil Constantinescu. l-am ales ca sa ne ‘scape de Iliescu’ si apoi l-am parasit cu totii in ghearele politicianistilor. El, saracu’, a dat vina pe ‘securisti’… ce era sa faca, sa ne bata obrazul?

In 2012, pe vremea cand incepuse deja sa ni se acreasca de hahaiturile lui Basescu, aveam nevoie de un pretext pentru a rabufni. Pana atunci Raed Arafat fusese un personaj destul de putin cunoscut in realitate si care se bucura de o oarecare notorietate cu accente romantice, ca unul dintre putinii ‘romani’ care a reusit sa faca ‘ceva bun pentru ceilalti’ si asta doar pe baza unei determinari acerbe. Adica exact personajul perfect pentru a starni imaginatia colectiva.
Nu cred ca el si-a dorit vreodata rolul de stindard/pretext pentru caderea guvernului Boc sau ca macar s-ar fi imaginat intr-un asfel de rol… Si s-ar putea sa nu fi reusit sa faca fata foarte bine noilor provocari, ma refer acum la cele de natura politica. Realizarile sale de pana atunci dovedisera entuziasm, determinare si un anumit gen de capacitate organizatorica – acela care reuseste sa coordoneze alti oameni entuziasti si astfel sa doboare bariere birocratice. Noua pozitie in care a fost pus necesita mai putin entuziasm si mai multa anduranta/rezistenta la frustare, la fel de multa determinare si un cu totul si cu totul altfel de capacitate organizatorica si putere de motivare – aceea de a reincalzi entuziasmul unor birocrati pentru ‘lucrul bine facut’, nu de a canaliza un entuziasm deja existent, ca pana atunci.
Iar toate astea ar fi trebuit luate in calcul de cei care au incercat sa se foloseasca de numele si renumele sau… El ce sa faca, a acceptat pozitiile ce i-au fost oferite tocmai pentru a putea sa continue proiectul sau de suflet. Pe care l-a adus intr-adevar pana la un nivel remarcabil de dezvoltare, in ciuda tuturor piedicilor care i s-au pus – probabil ca si din cauza modului sau relativ intransigent de a se comporta – si a mijloacelor inerent limitate pe care le-a avut la dispozitie.

Si acum ce facem? Ne repezim din nou cu capul inainte in incercarea de a-l folosi ca pretext in lupta politica? Din nou fara a lua in considerare in nici un fel datele concrete ale problemei? Macar atunci aveam scuza ca el insusi era un fel de mit, in mare parte necunoscut. Acum stim bine ce a facut, cum actioneaza, ‘cate parale face’…

Iar intrebarea din titlu nu se refera doar la persoana lui Raed Arafat. In general ‘salvatorii’ sunt persoane care fac fata riscurilor mai bine decat noi astialalti, oamenii de rand. Dar numai unui anumit gen de riscuri, cele ‘intamplatoare’. Cum ar fi sa ti se defecteze elicopterul deasupra apei. Sau sa cazi cu avionul in munti. Nu a renuntat nimeni dintre ei, chiar si dupa ce a fost clar ca, odata cazut, esti fiul ploii. Ei stiu mai bine decat noi care sunt posibilitatile reale ca cineva sa fie salvat in conditiile din Romania si nu se asteapta la minuni.

Ce nu cred ca vor accepta, si asta s-ar putea sa-i demotiveze/demobilizeze, este sa fie folositi ca munitie politica sau ca pretext pentru aranjamente de culise. Vad ca unii incearca sa foloseasca acesta tragedie nu doar in lupta politica propriu zisa ci si in incercarea de a reincalzi ideea privatizarii intregii activitati de salvare. Acum nu se mai multumesc doar cu medicina de urgenta… Bineinteles ca se pot imagina tot felul de scenarii de cooperare cu firme private dar asta doar ca o forma de back-up sau de capacitate de linia a doua…

Ce rost are ca peste costurile, mari, pe care le presupune activitatea de salvare, sa mai adaugam si profitul intreprinzatorului privat? Genul de oameni care fac cu adevarat performanta in domeniul asta sunt motivati mai degraba de realizarile pe care le au decat de bani… De ce simtim oare nevoia sa manjim totul? Poate ca banii n-or avea miros, chiar si cei obtinuti de Vespasian din taxa pe pisoar, dar nici chiar asa… N-ar fi mai bine sa lasam acest domeniu celor pasionati de ‘adrenalina’ si nu celor preocupati mai degraba de soldul contului de castig si pierdere?

Si sa nu uitam ca salvandu-i pe salvatori ne salvam pe noi.

‘Gândul’ ne întrebă: Decembrie 1989 – Revoluţie sau lovitură de stat?

Și, de fapt, care e diferența?

Amândouă presupun o minuțioasă pregătire anterioară – atfel ar fi fost răscoale, nu?

Gradul de participare al populației? Da, ăsta ar putea fi un criteriu de departajare. Numai că și în cazul unei lovituri de stat ai nevoie măcar de acceptul tacit al populației… Cu alte cuvinte atât ‘Revoluție’ cât și ‘Lovitură de Stat’ sunt doar grade de comparație pentru ‘Schimbare de Regim Pregatită din Timp’.

OK, numai că nu am răspuns la întrebare…

După câte îmi dau eu seama am avut de a face cu o Răscoală urmată de o Lovitură de Stat.

Au fost unii, mai experimentați în ale istoriei, care înțeleseseră că situația devenise explozivă și că, mai devreme sau mai târziu, se va repeta momentul Brașov 1987.
Așa că s-au pregătit pentru ceea ce erau convinși că urma să vină și astfel au fost capabili să preia puterea, toată, în doar câteva zile după ce răscoala populară l-a răsturnat pe Ceaușescu și a convins pe majoritatea celor din aparatul represiv că cel mai bun lucru, pe care îl pot face ca ‘persoane fizice’, este să treacă de parte putsch-știlor.

Simplu, nu?

Acum, dupa 25 de ani, aud din ce in ce mai des cum că am fi in ‘halul’ în care ne aflam ca ispășire pentru crima, colectivă, de a-l fi executat pe Ceaușescu în noaptea de Crăciun.

Dintr-un punct de vedere îngust, mecanicist, logica pare perfectă – pentru credincioși. Corelația este evidentă, crima enormă.

Da, numai că simpla corelație nu e suficientă. Mă rog, pentru cei care vor sa înțelegă, nu doar să creadă…

Mie mi se pare că ceea ce i s-a întâmplat lui Ceaușescu la trecerea dintre regimurile politice a fost un simptom și nicidecum o cauza a ceea ce ni se întamplă nouă în ultimii 25 de ani.

Ne pregateam – sau măcar ne doream – să intrăm în democrație. Adică într-un regim politic bazat exclusiv pe respect reciproc între membrii societății.
Și cum ne-am făcut, ca societate, debutul în noua eră? Printr-un act de linșaj cu acte în regulă urmat la doar 6 luni și jumătate de un mini razboi civil în care susținători deghizați în mineri ai președintelui proaspăt ales – același care a hotărât soarta cuplului Ceaușescu – au luat de pe străzi protestatari pașnici și i-au dus tot la Jilava – adică exact acolo unde fuseseră duși in Decembrie ’89 protestatarii anti-comuniști de către Securitatea încă fidelă celui ce urma să fie ‘jertfit’ de Crăciun?

Păi dacă nici ăsta nu este un exemplu perfect de cerc vicios… Atât de perfect încât a rămas aproape invizibil chiar și acum, după 25 de ani de când ne tot învărtim în el și nu înțelegem ce ne trage înapoi!

„Dar Ceușeștii meritau să moară pentru tot ceea ce au făcut!”

Am zis eu altceva? Am zis eu că ar fi trebuit trimiși pe coasta de Azur (sau în Coreea de Nord) cu vreo pensie viageră?

Bineînțeles că cei doi, ‘pe persoane fizice’, au primit ceea ce au meritat.

NOI, noi aveam nevoie de mai mult!
Aveam nevoie de un proces civilizat, care să închidă cât mai multe dintre rănile pricinuite de comunism, nu să deschidă altele noi, în plus față de cele care încă supurează, netratate, și în zilele noastre.
Noi eram cei care aveam nevoie să intrăm în noua era cu capul sus, nu cu măinile mânjite de sânge.

Pănă la urmă asta e deosebirea dintre democrație și totalitarism. Modul în care este stabilită vinovăția. Acest lucru este cel putin la fel de important ca rezultatul judecății. Dacă actul de justiție nu este transparent, adică dacă depinde de dispoziția celor aflați vremelnic la putere, nici nu mai conteaza daca este ‘just’ sau nu. Atâta vreme cât individul mediu, cel de pe stradă, știe că soarta sa ‘atârnă’ de cel aflat la putere nici unul dintre cei doi – guvernat sau guvernant – nu vor trăi cu adevărat în democrație.

Cel mult într-o societate în care gloatei i se ia periodic pulsul electoral numai că nici măcar chestia asta nu se face pe bune. Înainte de ‘măsurătoarea oficială’ au loc atâtea manipulări încât nici nu mai știi ce se determina cu adevărat, starea de spirit a populației sau abilitățile echipelor de manipulatori…

PS I. Acum intelegeti de ce ‘cancelariile vest-europene’ au privit cu extremă neîncredere modul hei-rupist în care a fost orchestrată debarcarea lui Băsescu în 2012? Anti-băsiștii, autodeclarați ‘singurii democrați adevărați’, reușiseră să adune, cum necum, suficientă majoritate parlamentară încât să facă lucrurile ca la carte… au ales varianta ‘las-ca merge și așa’… păi până când ‘o viață-amară și un trai umilitor’, până când avem de gând să continuăm cu fușereala?

PS II Incă mai sunt câte unii care cred ca Ponta a pierdut alegerile. Sau ca strategii lui ar fi pierdut alegerile… Altii nu inteleg cum de a reusit Iohannis să le căștige…
În primul rând că alegerile democratice nu sunt despre căștig sau pierdere ci despre a determina care dintre propunerile aflate în discuție înspiră mai multă încredere celor ce vor fi nevoiți să experimenteze pe pielea lor efectele aplicării uneia sau alteia dintre respectivele propuneri…
În al doilea rând singurii câștigători ai acestor alegeri am fost noi, cei care ne-am săturat de improvizații și am ales ‘Romania Lucrului Bine Făcut’. Tot mai e ceva! Pentru a ne bucura cu adevărat de victorie, trebuie să veghem în continuare, cu cerbicie, ca acestă promisiune generoasă să fie tranpusă în practică!

Remus Florescu constata indurerat in Adevarul ca:

“Articolul publicat pe 4 decembrie pe siteul adevarul.ro – „Adevăruri greu de acceptat despre sexul anal“- a avut, în câteva zile, peste 63.000 de afişări. Materialele „grele“ – anchete, analize, reportaje – cu asemenea performanţă pot fi numărate pe degete pe parcursul unui an de zile. Pe de altă parte, un material de analiză în care întreaga reţea de corespondenţi din ţară a fost pusă la muncă pentru a găsi cele mai paradite spitale, intitulat „După 25 de ani: spitalele României în care ajungi doar ca să ai unde să mori. Bolnavi trataţi cu gândaci, toalete insalubre şi aparatură bună de aruncat“ are puţin peste 1.000 de accesări. Cum este posibil acest lucru pe un site quality, cum ne place să credem că este adevărul.ro, în condiţiile în care după venituri, sănătatea îi preocupă cel mai mult pe români?”

Apoi continua sa ne convinga ca nu a inteles nimic punand, retoric, o intrebare si mai grea doar pentru a-si oferi prilejul de a concluziona ‘mortul e de vina':

“Cred că mai importantă decât întrebarea de mai sus este următoarea: care este mesajul pe care succesul acestui material îl transmite ziariştilor care conduc publicaţia „Adevărul“, dar şi ziariştilor care scriu la ziar, şi pe care se pune, în permanenţă, presiune din partea oamenilor de vânzări care cer: afişări, afişări, afişări? După părerea mea, presiunea aceasta a început să se vadă. Şi asta pentru că cititorul are întotdeuna dreptate, nu-i aşa? Dacă asta cere, asta îi dăm. E ca în politică, alegătorul are întotdeauna dreptate.”

Discutia e evident lunga, de la rolul presei in societate si cum ar trebui ea sustinuta din punct de vedere financiar pana responsabilitatea individuala a jurnalistului.

Astazi ma voi opri la ultimul dintre subiectele de mai sus.

Pai cu cat e mai ‘quality’ site-ul ‘adevarul.ro’ – si chiar e, mai ales in comparatie cu multe din celelalte – cu atat mai putin ‘banali’ sunt cei care il viziteaza, nu? Si atunci DE CE ar citi o analiza amanuntita despre ‘cele mai paradite spitale din Romania’? N-am studiat jurnalismul dar o regula de bun simt spune ca un articol de presa (asta oricum nu e ‘o stire’) va avea cu atat mai mult succes cu cat prezinta un subiect mai interesant, sau macar mai exotic. Nu?

Si ce o fi interesant in legatura cu ‘bolnavi tratati cu gandaci, toalete insalubre si aparatura buna de aruncat’?!?

‘Nu te intereseaza sanatatea poporului’?!?

Ba da, bineinteles ca ma intereaza. Si pe cititorii vostri, quality sau nu, ii intereseaza cel putin in aceiasi masura ca pe mine.
Numai ca noi deja stim, mai bine decat ‘intreaga retea de corespondenti din tara’, care e situatia din spitale. Ati facut analiza aia degeaba.
Nu o citim pentru ca nu aduce nimic nou, cel putin pentru cititorul de rand. Noi ne tratam aici, nu la Viena, asa ca stim foarte bine cum sta treaba.

Nu prea stim cum e, si nici nu ne vine sa incercam doar asa de curiozitate, ‘sexul anal’.

Cu alte cuvinte alegem sa citim ceva despre un subiect pe care nu il cunoastem si nu despre ceva in care suntem deja ‘doctori’.

Nu suntem nici tampiti si nici dezinteresati. Problema e ca voi nu ne intelegeti si noi nu stim sa ne exprimam.
Dar inca nu am murit!

Pe vremea lui Ceasca erau cate unii care sustineau sus si tare ca:

- el nu era chiar atat de rau, coana Leana ar fi fost cea responsabila de toate porcariile care ni se intamplau si ca

- oricum el nu stia tot ce se intampla cu adevarat pentru ca cei din jurul lui ii ascundeau realitatea si il invatau ‘la prostii’.

Dupa ce, spre stupoarea imensei majoritati a ‘analistilor’, Iohannis a fost ales presedinte al Romaniei a inceput sa circule teza ca nu Ponta ar fi fost de vina pentru ‘infrangerea’ suferita ci strategii sai de campanie impreuna cu consilierii pe care acesta i-a avut la dispozitie.

Cei care sustin acest mod de a vedea lucrurile comit o dubla eroare.

In primul rand alegerile nu se castiga si nici nu se pierd. Cel mai potrivit, sau mai bine spus cel despre care majoritatea alegatorilor cred ca este cel mai potrivit dintre toti candidatii, este ales sa indeplineasca o functie pentru urmatoarea perioada de timp. A interpreta alegerile in termeni de castig/pierdere denota un mod de gandire mai degraba feudal decat democratic. Alegerea intr-o functie publica poate fi inteleasa ca o oportunitate de a contribui cu ceva la bunul mers al societatii sau ca pe o ocazie de a linge de pe degete niste miere ramasa acolo atunci cand au fost impartite roadele stupului… Si totusi, parca e o oarecare diferenta intre a ‘nu lega gura boului care treiera” si ”cine-mparte, parte-si face”, nu?

In al doilea rand cine pe cine alege? Consilierii pe candidat sau candidatul pe consilieri? Iar daca este vorba despre un efort de echipa – a intregului partid, de exemplu – de ce ‘se’ incearca acum impartirea responsabilitatii?

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 262 other followers

%d bloggers like this: