Only ‘Good’ yet ‘Bad’ and ‘Evil’

And the LORD God said,
Behold, the man is become as one of Us,
to know good and evil.
Genesis, 3:22

The point of this post is simple.
The difference between ‘bad’ and ‘evil’.

‘Good’ is straightforward.
It doesn’t matter – evolution wise – whether the ‘good’ has happened ‘naturally’ or ‘intentionally’.
But it makes all the difference in the world whether the ‘bad’ only happened or it was the consequence of somebody planning it to happen.

Even if that difference is visible only to us.
Conscious humans beings who use language to communicate and to consider.

Visible as well as ‘accessible’.
How many among you consider that anybody else but us, human people, is capable of ‘evil’?

And what about the perpetrators?
How many of them consider themselves to be ‘evil’? To have become evil, as they had intentionally hurt somebody?

And how come this simple ability was enough to elevate us to “one of Us” status?

Up a barren tree

The world is nothing but change.
Our life is nothing but perception.
Marcus Aurelius.

Killing is the most definitive thing available to man.
To humans in general and to men in particular.

We cannot create life!
We can make love, our wives can give birth but other than that…

Yet we can kill!

You see, most animals feed on other living organisms.
We describe the process as ‘the law of the jungle’ but for them it’s only natural. That’s how they feed. That’s how they get their sustenance.
None of them gives much thought about it. When hungry, they do what they have to do. And then they stop.

We are the ones who get to choose. To kill or not to kill…
We are the ones who, once aware, have introduced thinking into all these.
We are the ones who, through our awareness, have transformed sensation into perception.
We are the ones who, in our attempt to create/maintain congruence – to keep things together, have attached meaning to sensation.

We are the ones who, once we have learned the difference between good and bad, have invented the notion of evil.

We are the ones who, once we have learned the difference between good and bad, have tried to separate them.
To separate what we have perceived as good from what we have perceived as bad. And called it evil…

And now, that we’ve reached the stage where we currently are, we’ve set our minds to determine which had come first.
The egg or the chicken…
The Good or the Bad?!?
Matter or Spirit?

When we’ll grow up, when we will have caught up with Marcus Aurelius, we’ll remember that there’s no clapping with one hand.
That while it may be natural to feed on other animals, there’s no escaping the consequences of our killings.

Cock-sure Ignorance…

I’m acquainted with a relatively large number of people. From all walks of life. My experience suggests that it’s not the ignorance which is the problem but our (collective) unwillingness to accept/assume it. After all, we are ignorant. All of us, albeit in various degrees. Even the smartest amongst us ‘controls’ more ignorance than knowledge.

The real problem stems from us being cock-sure about things. Across the board!

Some of the smart ones are fully aware about the fact that they don’t know everything. But only some.

Some of the ‘ignorant’ are aware of their ignorance. Not all of them, but way many more than the smart ones. Simply because it’s easier to notice how much more you have to learn when you are at the start of the process.

And the problem is compounded by the fact that some of the smart ones who have chosen to ignore their ignorance team up – or more exactly organize – the ignorant who refuse to learn. This being the reason for so many actual human beings behaving as if they were some faintly intelligent ‘bots’.

Communication

A process, a space and some consequences.

The process through which individual agents transmit and receive information.

The space inside which the above mentioned individuals do what ever they set their minds to do.
The stage used by each of us, according to our own goals and abilities, to perform our self assigned roles. Inside and/or outside the roles bestowed upon us by ‘fate’.

Consequences?
The shapes and content of our individual consciences.
Consciousnesses.
Culture, as the historically accrued trove of knowledge more or less accessible – through language and subjected to interpretation – to each of us.
Civilization, as the result of our cooperative effort to ‘make good’ the knowledge we have inherited and/or gleaned ourselves.

In Dubious Balance

On the other hand… letting go, emotionally speaking, may not be as beneficial as advertised.
We might lose some bitterness but we might become more liable to ‘repeat the experience’

As in …

Forgive but don’t forget is a lot easier to be said than done, you know…

Which brings us to:

Do we really need ‘a purpose’?
As in ‘an ideologically determined goal’?
Remember Marx’s “The philosophers have hitherto only interpreted the world in various ways. The point, however, is to change it.”. Then the consequences produced by those who had followed Marx’s teachings…
But not only Marx’s!

All set goals which go ‘against the grain’ incur costly consequences.
Which are detrimental to survival! Of the leading trespasser, of those in the following or of those hapless enough to be too close to that particular goal being pursued.
Remember Marx? Nothing unpleasant had happened to him. Not as a consequence of his attempts to change the world! But to others…
Which is equally valid for all other ‘world changers’. Along with all ‘world preservers’ who run along ideologically drawn paths.

Then what should we strive for?
Simply ‘follow the heart’ to achieve ‘peace of mind’?!?
Would that be enough?

Enough for what?!?

https://www.goodreads.com/book/show/56083.In_Dubious_Battle

Stăpâni peste viitor…

„Mă consider un fel de jurnalist, în măsura în care ceea ce mă interesează este actualitatea, ce se petrece în jurul nostru, ce suntem, ce se întâmplă în lume. Filosofia, până la Nietzsche, avea ca rațiune de a fi eternitatea.
Primul filosof-jurnalist a fost Nietzsche. L-a introdus pe „azi” în câmpul filosofiei. Înainte de el, filosofia cunoștea timpul şi eternitatea. Nietzsche, însă, avea obsesia actualităţii.
Consider că viitorul noi îl facem. Viitorul este felul în care noi reacţionăm la ceea ce se petrece, este modul în care noi transformăm în adevăr o mişcare, o îndoială.
Dacă vrem să fim stăpâni peste viitorul nostru, trebuie să ne punem în mod fundamental problema zilei de azi. Iată de ce, pentru mine, filosofia este un fel de jurnalism radical.”

Michel Foucault

„Stăpâni peste viitorul nostru”…
Dacă nu definim bine termenul – și care o fi „binele” ăsta?!? – s-ar putea să nu ne placă viitorul ăla odată ajunși acolo!

„Stăpâni” adică ‘prin noi înșine’? Fără inputuri venetice?
„Stăpâni” adică unii dintre noi la butoane iar ceilalți ‘după marea mila noastră’? Și ce ne facem dacă ajung ceilalți la butoanele alea?!?
„Stăpâni” adică având atâta încredere în noi înșine încât facem ce ne taie pe noi capul? Doar ce ne taie pe noi capul? Fără să ne mai uităm în jur?
Stăpâni în primul rând peste pulsiunile noastre? Capabili să ne ascultăm între noi înainte de a purcede spre un viitor asumat ca fiind incert? Și cu toate astea încă încrezători că împreună putem răzbi mai ușor decât separați?

Pentru cei cu amintiri încă proaspete de la lecțiile de materialism științific și dialectic – ăsta era numele de cod pentru marxism pe vremea când mă duceam eu la școală – și pentru cei cu nostalgii comuniste am să mai adaug câteva considerații.

Poate că cel mai atrăgător aspect al marxismului a fost, și continuă să fie, ‘certitudinea’. Atât pentru ‘gânditori’ cât și pentru oamenii de rând.
Oamenii de rând au nevoie de siguranță. De siguranța zilei de mâine și de măcar impresia/aparența că îi pasă cuiva de ei.
Gânditorii – fie ei oameni de știință sau filozofi – au nevoie să-și ostoiască disonanța cognitivă. Toți oamenii cu o educație rațională știu foarte bine că realitatea nu poate fi cunoscută. Că toți agenții cunoscători pot dezvolta, chiar și împreună, doar o înțelegere limitată a celor ce se întamplă. Sunt multe explicații cu privire la chestia asta dar putem accepta acest lucru, pe moment, ca pe o axiomă.
Pentru a-și ostoi această disonanță, gânditorii raționali – adică atei sau agnostici – au nevoie – și ei, similar cu teiștii – să se agațe de o ancoră exterioară lor.

Ecce materia!
Materia cu legile ei imuabile… Determinismul de toate nuanțele… Aproape cu nimic diferit de determinarea cu care Zeul își apleacă atenția asupra creației sale.
Aspectul delicat introdus de determinisme – indiferent de natura și originile acestora – este că acestea reduc prea tare disonanța cognitivă. Disponibilitatea omului de a-și păstra mintea liberă. De a mai fi dispus să analizeze variante… după ce a ajuns la o ‘concluzie rațională’!
Indiferent dacă premiza pentru raționamentul dus până la capăt a fost de natură științifică sau de natură divină, raționamentul însuși devine literă de lege. Acesta fiind, de fapt, procesul prin care comportamentul rațional se transformă în comportament raționalizator.
Neajunsul fundamental al oricărui proces rationalizator fiind acela, ați ghicit, că induce cecitate. Adică ‘orbește’. ‘Ia mințile’. Îl face pe om incapabil să se mai adapteze. Individual și în grup.
Devine incapabil să mai genereze variante. Alternative care să-i faciliteze evoluția. Merge înainte indiferent de consecințele faptelor sale. Care fapte/acțiuni au avut la bază niște concluzii raționale, nu? Așa trebuia acționat în momentul ăla! Și ăsta este drumul pe care trebuie mers în continuare.
Ei bine, asta este una dintre semnificațiile conceptului de ‘stăpân’.
Și explicația pentru faptul că orice dictatură, orice ‘stăpânire’ – inclusiv cea comunistă, se termină, inexorabil, în prăpastie.
În disperare.

Mai puțin ‘stăpânirea de sine.’
Disponibilitatea de a ‘întoarce și celălalt obraz’. De a asculta, cu respect și atenție, alte păreri în afară de cea proprie. În afară de părerea deja proprie…

Snapshot

An inhabited planet where some of the people have finally figured out the inherently limited nature of their world.
Global warming, pollution, soil erosion, loss of biological diversity, dwindling and unevenly distributed natural resources…

Two hot wars. And a huge trilateral economic contest involving a third of the population which leaves the other two thirds in relative misery.

Most of the conflict – hot and cold alike – can be pinned down to old people doing their best (worst, more likely) to conserve their status. Wealth, power, influence…

As things happen, currently there is one collective agent which yields enough power to decisively influence the outcome of the two hot wars. And to negotiate the economic contest.
The attention of the people constituting that particular collective agent has been hijacked by an insurrectionist ex-president attempting to regain that position.
The ex-president has curried the favor of significant political party by making it possible for the party-activists to succeed in their attempt to limit women’s access to abortion.
The ex-president and soon to be presidential candidate is currently involved in a penal process. The trial attempts to determine whether the hush money he had used to silence a porn actress regarding a ‘close encounter of the third kind’ had been spent legally.

În căutarea sensului pierdut

Bertrand Russell a fost întrebat cum a început nazismul, iar el a răspuns:
“Întâi i-a fascinat pe proști.
Apoi i-a cenzurat pe cei inteligenți.”

Citeam deunăzi despre rolul ateilor. Pilda era oferita de Rabbi Tzvi Freeman:

‘Credincioșii cred că universul este condus de Dumnezeu. Care știe tot ce se întâmplă și are un motiv pentru toate. Inclusiv pentru toată suferința care există.
Credincioșii au tendința de a spune „Dumnezeu să te ajute. Mă voi ruga pentru tine!”
Ateii, unii dintre ei, pun mâna și fac ceva. Ajută fără să creadă!’

Dar dacă ‘Dumnezeu’ are un rol și pentru cerșetori? Unul oarecum similar cu cel jucat de atei?
Eu cred ca cerșetorii ne oferă prilejul să ne întrebăm : ‘Eu ce fac dacă ajung în situația asta? Cui pot eu să cer ajutor?’

Iar observația făcută de Bertrand Russel răspunde foarte bine la întrebarea ‘CUM a fost posibil să se întâmple așa ceva!’

Pe de altă parte, fascismul și comunismul au apărut doar atunci și acolo unde au fost întrunite condițiile necesare.
Tot un englez, nu-mi aduc aminte numele, a fost întrebat la un moment dat:
‘Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler s-ar fi născut în Anglia?
Nimic, tipul ar fi ajuns la balamuc.’
Atât fascismul cât și comunismul au nevoie, înainte de oportuniștii care să ‘pună în valoare’ circumstanțele, de un clivaj social foarte adânc. De o imensă masă de nemulțumiți!
De un număr suficient de mare de nefericiți care nu văd cum ar putea ieși din situația extrem de neplăcută în care se află.
Adică exact situația în care se aflau Germanii care trăiau în anii 1930. Rușii din timpul primului război mondial. Americanii care credeau că Trump urma să refacă măreția Americii.

Șmecheri care să se pună în fruntea nemulțumiților se vor găsi întotdeauna…
Nemulțumirea să fie suficientă!

Divide et impera

Unii spun că romanii au făcut treabă bună.
Că au construit un imperiu care a dăinuit vreo 9 secole în varianta originală. Și alte aproape 9 în varianta 2.0.
Care imperii au fost ‘construite’ folosind tehnologia ‘divide et impera’.

Care tehnologie este ‘apropriată‘ – scuze pentru barbarism – fără nici o jenă de toți cei care se visează ‘împărați’. Și se folosesc de internet pentru a susura otravă în urechile noastre.

Căci care ar putea fi dezbinarea mai eficientă decât cea dintre generații?!?
Cum poți pregăti mai bine o societate pentru a fi ‘preluată’ – mai întâi ideologic?
Intensifici conflictul dintre generații…

Îi faci pe adulți să uite că ei sunt cei care și-au crescut copiii. Că ei sunt cei care i-au făcut pe tinerii de astăzi să fie ceea ce sunt acum. Cu bune și cu rele!
Și îi faci pe tineri să ignore exact aceleași lucruri. Că cei care le reproșează astăzi tot felul de chestii sunt exact cei care i-au răsfățat ieri. Fiecare cât a putut!

Iar pentru aceia dintre colegii mei de generație care au uitat despre ce era vorba în poza de mai sus, am să le aduc aminte că era vorba despre sclavie.
Copiii ăia, adică noi, au fost luați de la școală și trimiși pe câmp să strângă recolta.
Nu culegeau via bunicilor lor ci via Gostatului! Sau a CAP-ului…

Am fost si eu acolo. În timpul liceului, în timpul facultății…
Și nu ne drogam cu ‘prafuri’. Doar ne îmbătam, cot la cot cu profesorii trimiși cu noi să ne ‘îndrume’.
Cu cei normali la cap, mai erau și ‘comuniști’ printre ei…
Turnam în noi cantități impresionante de vin, oferit cu generozitate de cramele unde eram trimiși.
Sau cumpărat de la țărani atunci când culegeam porumb sau legume.
Bine, vinul ăla era, de fapt, o poșircă. Dar o beam cu un fel de disperare.
Repet, cot la cot cu cei mai mulți dintre profesorii care veneau cu noi.
Ne îmbătam să uităm de locul unde eram.
De faptul că nu puteam să ne spălăm după ce muncisem o zi întreagă în soare și praf.
Și să uităm de idioții care ne conduceau. Spre dezastru!

Nu pot să închei înainte de a menționa două lucruri.
Că imperiul roman s-a prăbușit abia atunci când populația ajunsese atât de dezbinată încât nu a mai fost în stare să facă front comun în fața dușmanilor.
Și un comentariu pe care am să-l citez:
„Ăștia-s trolii de la Tiraspol!”

De ce?

Pentru că se poate!

De ce mănâncă elefantul iarbă și crenguțe?
Pentru că îi este foame?
Cei mai mulți elefanți mor de foame. Cei care nu sunt împușcați…

Elefanții mor de foame pentru că rămân fără măsele.
Mor de inaniție, fiindu-le foame până în ultima clipă, pentru că nu mai pot mesteca.

De ce cad bețivii pe stradă?
Pentru că au băut?
Sau pentru că Newton?

Nu mai e chiar atât de simplu ca atunci când vorbeam despre elefant?

E natural pentru elefanți să moară de foame dar nu e firesc ca oamenii să umble beți pe stradă?
Perfect de acord!
Și totuși. De ce cad bețivii pe stradă?

Păi întrebarea este manipulatorie.
‘De ce cad unii dintre oamenii beți care se întâmplă să meargă pe stradă…’ ar fi o întrebare mult mai firească!
Nu toți oamenii care cad beți pe stradă sunt bețivi și nu toți bețivii cad pe stradă… Cei mai mulți dintre ei ajung bine mersi acasă!

Da’ hotarăște-te odată!
Postarea asta este despre relațiile de cauzalitate sau despre imprecizia limbajului?

Relațiile de cauzalitate sunt un subiect de gândire iar noi gândim cu ajutorul limbajului.
Asta în timp ce limbajul este doar o sculă! O unealtă! Consecințele utilizării limbajului depind mai degrabă de priceperea și intențiile utilizatorului decât de natura lui. Și de natura lui, bineînțeles, dar mai ales de intențiile și priceperea utilizatorului.
Și asta este valabil pentru orice relație de tip unealtă-utilizator!